Biruinţa noastră: pacea şi sfinţenia

Materialiştii din toate timpurile, s-au convins mai greu de existenţa sufletului.
Sunt gânditori care nu s-au hotărât nici într-o parte, în privinţa credinţei în existenţa
sufletului.
Am asistat la un dialog între doi moroşăni, după înmormântarea unei rude:
- No, mă, ai văzut şogorul (vărul) Văsălie, cum stătea în copârşeu?
- Văzut, de bună seamă!
- No, mă, dar ce suflet o avut, săracul, tare o mai fost bun!
- O fost, mă, tare bun, da’ tăt în lut s-o dus.
- O ajuns în lut, trupul, măi Ioane, că sufletul s-a dus tocmai la Dumnezeu
drăguţul, ţucu-i tălchile!
- No, asta aşa-i, când pleacă sufletul, gata cu trupul. Asta-i despărţitura! Când
e sufletul, e viu şi trupul, când pleacă sufletul, gata-i şi cu trupul. Adictelea, e mort,
no, ce să-i faci? Apoi, vai de sufletul nost’! Să-l vezi la judecată, „mititelul” de el!
Judecata moroşenilor a fost făcută cu creierul, mânat de voinţa sufletului.
Poate că ei au înţeles mai bine ca savanţii, cum se săvârşeşte unirea sufletului cu
trupul şi despărţirea sufletului de trup, adică unde se sfârşeşte acţiunea mecanică a
trupului şi unde începe acţiunea spirituală a sufletului.
Cât timp trăim, în „formatul” acesta de binom, - trup – suflet - , cele două
entităţi sunt perfect unite în ceea ce noi numim persoană umană. De pildă, oxigenul şi
hidrogenul au fiecare proprietatea lor chimică, dar unite, fac un element cu totul nou
şi cu noi proprietăţi: apa! Este vorba de o întrepătrundere perfectă, aşa cum există
între trup şi suflet. Sufletul este ca apa care cuprinde şi îmbibă buretele integral, aşa şi
trupul este cuprins în întregime de acţiunea sufletului. Fiecare parte a trupului suferă
împreună cu sufletul şi sufletul suferă împreună cu trupul. De pildă: dacă te doare
capul, toată fiinţa suferă şi se răsfrânge o tristeţe peste întreaga fiinţă, iar când ai o
bucurie dimpotrivă, o mare veselie se aşterne peste faţa luminoasă. Ba, mai mult, între
trup şi suflet poate să fie nu numai o împăcare perfectă, ci poate să fie un război
foarte crâncen, drept dovadă că sunt doi luptători într-o fiinţă: trupul şi sufletul.
Iată textul biblic, potrivit, parcă anume, acestui război, pe care-l ducea Sfântul
Apostol Pavel: „Că după omul cel lăuntric (sufletul) mă bucur de legea lui Dumnezeu,
dar în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minţii mele şi rob mă fac
legii păcatului, care este în mădularele (trupul) meu” (Romani 7, 22-23).
Când facem voia sufletului se supune şi trupul, cu greutate, dar se zvârcoleşte:
„Fiindcă cei ce sunt după trup pe cele ale trupului le cugetă; dar cei ce sunt după duh,
pe cele ale duhului. Căci cugetul trupului este moarte, dar cugetul duhului este viaţă şi
pace; de vreme ce cugetul trupului este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu căci nu i se
supune legii lui Dumnezeu”. (Romani 8, 5-8).
Lupta între suflet şi trup încetează numai atunci când stăpânul este sufletul, iar
robul ascultător este trupul. Spre exemplu: când vrei să faci un post mai aspru, din
evlavie, sau dietă, că eşti prea plinuţ, trupul cere de mâncare. Sufletul însă îi
porunceşte tăcere şi îi recomandă răbdare. Se cunosc multe cazuri şi mulţi dintre noi
au făcut acest lucru.
Știinţele medicale ne spun că după 50 de ani trupul începe să slăbească, dar
sufletul dimpotrivă, se întăreşte, arătându-şi puterea sa, iar unii medici afirmă, că abia
după 60 de ani omul este în toată vigoarea sa sufletească; pentru că toate patimile şi
pasiunile trupeşti au amorţit, iar sufletul nu are a se mai lupta cu ele şi este liber să se
manifeste în toată plenitudinea sa.
Marile nenorociri, care deseori dau peste noi, aduc supărare sufletului şi dacă
este prea mare durerea şi cel atacat este mai slab la şocuri, i se pot cauza mari
stricăciuni trupului, chiar să-l paralizeze, iar dacă sunt mai puternice supărările îi pot
cauza chiar moartea.
Când sufletul este prea amărât şi descumpănit atunci supune trupul la încercări
deosebite. Pentru a se tămădui sufletul şi trupul, trebuie să se adune într-o armonie la
rugăciune şi meditaţie, găsind cărarea care duce la izbăvire: „De aceea inima mea s-a
veselit şi limba mi s-a bucurat; chiar şi trupul meu se va sălăşlui întru nădejde, că nu
îmi vei lăsa sufletul în iad, nici îl vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciunea”
(Faptele Apostolilor, 2, 26-27).
Dintru început, în fiinţa noastră, este o luptă permanentă între trup şi suflet,
pentru a-şi disputa locul cel dintâi. Pacea între cei doi, trup şi suflet, o face numai
credinţa dreaptă în Dumnezeu, nădejdea statornică în Sfânta Treime şi iubirea curată
faţă de creatură şi Creatorul nostru, al tuturor! Biruinţa noastră: pacea trupului şi a
sufletului întru sfinţenie!

Calinic Argeșeanul