Sunteți pe pagina 1din 15

1.2.

NOȚIUNI DE ANATOMIE A PIELII

Pielea este un inveliş conjunctivo-epitelial al organismunlui care se continuă la


nivelul orificiilor naturale cu semimucoase şi mucoase. Are o suprafaţă de 1,5 m 2 la o
persoană de 70 kg., iar culoarea este dependentă de tipul de pigment melanic din piele.
Suprafaţa pielii este in general netedă, cu excepţia marilor pliuri cutanate.
Pielea este formată din trei straturi principale :
- Epiderm ;
- Derm ;
- Hipoderm .
 Epidermul este un ţesut epitelial, pluristratificat pavimentos, delimitat faţă de
derm printr-o foiţă cu traiect ondulat, numită membrană bazală. Pe membrana bazală
se află stratul bazal, format dintr-un singur rând de celule cilindrice, 99 % cheratinice şi
1% melanocite. Deasupra se află stratul spinos (malpighian), format din 6-20 de rânduri
de celule poligonale, unite între ele prin tonofilamente cu aspect de spin. Peste el se
află stratul cinci. Îngrijirea pacientului cu arsuri granular, format din granulaţii de tip
keratohialin. Deasupra se află stratul lucios, încărcat cu grăsimi, iar ultimul strat este
stratul cornos, format în totalitate din cornocite integrate în keratină. Cornocitele la
suprafaţă se desprind sub formă de scuame. Epidermul nu prezintă vase de sange,
hrănirea şi oxigenarea lui se face prin traversarea membranei bazale.

 Dermul este un ţesut conjunctiv, format din :


- Celule (fibroblaste, histocite, mastocite, limfocite, plasmocite);
- Fibre proteice (fibre de colagen, elastice şi de reticulină;
- Substanţă fundamentală (99% apă, 1% săruri minerale, substanţe nutritive organice,
oxigen, dioxid de carbon, reziduuri de metabolism celular).
La nivelul dermului mai există:
- vase de sânge;
- capilare limfatice;
- fibre nervoase senzitive şi motorii;

1
- porţiuni profunde ale foliculilor pilosebacei şi ale glandelor sudoripare.

 Hipodermul este un țesut conjunctiv de tip adipos, imprecis delimitat faţă de derm
şi ţesutul celular subcutanat. Este format din adipocite.

1.3. CARACTERISTICILE PIELII

Pielea prezintă următoarele caracteristici:

1. Suprafaţa pielii:

Aceasta nu este uniformă, pe ea fiind prezente:

 orificii;
 cute;
 proeminenţe.
Orificiile pot fi:
 Mici: foliculi piloşi, glande sudoripare
 Mari:nas, gură, etc.
Cutele pot fi:
 congenitale (structurale – axilară, inghinală, etc. )
 funcţionale: apar prin îmbătrânire

2. Culoarea:
Culoarea pielii este dependentă de tipul de pigment melanic din piele.

2
Melanina se găseşte deasemenea în păr şi în iris. Ea este formată din celule
denumite melanocite, situate în stratul bazal al tegumentului. Indiferent de tipul rasial,
acelaşi număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei finite umane. Cantitatea de
melanină produsă de aceste celule prezintă mari variaţii. La rasa neagră melanocitele
sunt mai mari şi produc mai mult pigment. Funcţia melaninei este de a proteja  pielea
faţă de radiaţia solară, cu cât pielea are o culoare mai închisă cu atât sunt mai
puţin probabile arsurile datorită radiaţiei solare. Procesele chimice complexe ale
organismului ce convertesc aminoacidul, terosina, inmelanină au loc la periferia
melanocitului. Odată format, pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a
acoperi şi proteja astfel nucleul celular. Expunerea la lumină ultravioletă, fie prin surse
artificiale, fie prin radiaţie solară stimulează producerea de melanină printr-un proces
fiziologic de bronzare. În timpul procesului de formare a melaninei, celulele se măresc
şi culoarea pielii devine mai închisă. Răspunsul este valabil de la individ la individ, dar
toate persoanele, în afară de albinoşi, devin mai pigmentate ca urmare a acestei
expuneri prelungite la lumina solară.
Alţi factori care contribuie la coloraţia pielii sunt: sângele din vasele sanguine
tegumentare şi coloraţia galben naturală a ţesutului. Coloraţia pielii poate fi modificată
ca urmare a unei stări particulare a nuanţei sângelui din vasele pielii. Astfel devenim
palizi în condiţiile de frică, când vasele mici se închid, „roşii sau pletorici” la mânie
datorită creşterii fluxului sangvin şi cianotici „albaştrii” la frig, când mare parte din
oxigenul din sânge este transportat spre ţesuturi pe măsură ce fluxul sanguine scade.
3. Suprafaţa pielii:
Suprafaţa pielii la un om matur de talie mijlocie este de 1,5 - 1,8 m².
4. Greutatea pielii:
Greutatea pielii totală este de circa 20% din greutatea totală a corpului
(aproximativ 14-16 kg).

3
5. Grosimea pielii:
Grosimea pielii este variabilă:
 în palmă şi pe talpă este groasă, la fel şi pe spate;
 pe frunte, gât şi faţă pielea este subţire.
6. Elasticitatea pielii:
Elasticitatea pielii se datorează sistemului fibrelar dermic şi mai ales fibrelor
elastice. Mai contribuie şi ţesutul adipos.
7. Mobilitatea pielii:
Mobilitatea pielii este variabilă. Scade în procesul de scleroza (cicatrice,
scleroze secundare, sclerodermă). Pielea este un analizator fizic de contact. Un
analizator are trei segmente:
 periferic (care recepționează stimulul)
 de conducere (nervi senzitivi)
 central (scoarță cerebrală).
 Segmentul periferic cuprinde receptorul, care are rol de a recepţiona excitantul
specific şi de a-l transforma în excitaţie.
 Segmentul de conducere este alcătuit din calea nervoasă aferentă
 Segmentul central este reprezentat de o anumită parte a scoarţei cerebrale.
Funcţionarea analizatorului este condiţionată de integritatea anatomică şi
funcţională a fiecărui segment. Dacă unul din segmente este lezat, analizatorul nu
poate funcţiona. Pielea, fiind un analizator fizic de contact, segmentul periferic este
reprezentat prin exteroreceptori specializaţi pentru a primi diferite excitaţii din mediul
extern (atingere, presiune,rece, cald) şi se află la nivelul tegumentelor şi mucoaselor.

1.4. STRUCTURA MICROSCOPICĂ


Din punct de vedere microscopic, pielea este constituită din trei straturi
principale:
1. epidermul
2. dermul 
3. hipodermul 

4
Epidermul este un ţesut epitelial, pluristratificat pavimentos, delimitat faţă de
derm printr-o foiţă cu traiect ondulat, numită membrană bazală. Pe membrana bazală
se află stratul bazal, format dintr-un singur rând de celule cilindrice, 99 % cheratinice şi
1% melanocite. Deasupra se află stratul spinos (malpighian), format din 6-20 rânduri de
celule poligonale, unite între ele prin tonofilamente cu aspect de spin. Peste el se află
stratul granular, format din granulaţii de tip keratohialin. Deasupra se află stratul lucios,
încărcat cu grăsimi, iar ultimul strat este stratul cornos, format în totalitate din cornocite
integrate în keratină. Cornocitele la suprafaţă se desprind sub formă de
scuame.Epidermul nu prezintă vase de sange, hrănirea şi oxigenarea lui se face prin
traversarea membranei bazale.
 Dermul este un ţesut conjunctiv, format din :
- Celule (fibroblaste, histocite, mastocite, limfocite, plasmocite);
- Fibre proteice (fibre de colagen, elastice şi de reticulină;
- Substanţă fundamentală (99 % apă, 1 % săruri minerale, substanţe
nutritiveorganice, oxigen, dioxid de carbon, reziduri de metabolism celular).
 La nivelul dermului mai există:
- vase de sânge;
- capilare limfatice;

5
- fibre nervoase senzitive şi motorii;
- porţiuni profunde ale foliculilor pilosebacei şi ale glandelor sudoripare.
Hipodermul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax, format din numeroase fascicole
conjunctive. Între aceste fascicole sunt celule care acumulează grăsimea, numite celule
adipoase. În această parte a pielii se găsesc glomerulii glandelor sudoripare, bulbii
firelor de păr,vase sanguine, limfatice, terminaţii nervoase reprezentate prin corpusculii
Vater – Pacini,corpusculii Golgi şi coşuleţe nervoase (receptorii excitaţiei tactile a firelor
de păr).
Vascularizaţia şi inervaţia: vasele sangvine şi limfatice formează două plexuri
paralele cu suprafaţa pielii; unul superficial, subpapilar, şi altul profund, subdermic.
Corionul este slab vascularizat. Plexul subpapilar este format din vase subţiri, cel
subdermic este format din vase limfatice mai groase.Vasele limfatice sunt analoage cu
cele sanguine dar fără strat musculos. Au rol în drenarea excesului de lichide, a
substanţelor macromoleculare, a microbilor, a imunoglobulinelor, etc. Nervii cutanaţi
sunt:

 senzitivi;
 motori – asupra vaselor de sânge;
 secretori– asupra secreţiei glandulare sudorale.
Terminaţiile periferice ale fibrelor nervoase senzitive se prezintă sub trei aspecte:
 terminaţiile nervoase libere,care sunt de două feluri: reţeaua intraepidermică,
terminaţiuni iederiforme;
 terminaţii nervoase încapsulate – cu localizări în derm şi hipoderm;
 terminaţii nervoase peritrichiale,firele de păr având şi funcţia de receptori
tactili.Numărul receptorilor nervoşi variază, densitatea maximă la nivelul pulpei
degetelor, la faţă şi la nivelul organelor genitale.

1.5. ANEXELE PIELII

Anexele cutanate sunt reprezentate de:


6
 fanerele
 glandele pielii,formaţiuni special diferenţiate pentru apărarea ei.
Fanerele:
Fanerele sunt organe sunt organe anexe ale pielii, fiind prezente la om sub
forma unghiilor şi a părului. Unghiile sunt două forme particulare de cheratină. Deşi
unghiile sunt produse de celule vii ale pielii, unghia propriu zisa este un ţesut mort şi nu
va durea şi nu va sângera în caz de leziune. Partea vizibila a unghiei este numită corp
unghial si forma ei este determinata în parte defactori genetici. Partea de la baza
unghiei, implantata intr-un şanţ al pielii, este denumita rădăcina unghiei. Acoperind
rădăcina se găseşte cuticula. Structura externă a tegumentului acoperă cuticula aflată
la baza unghiei. Stratul celular inferior al pielii ce compune pliul unghiei este denumit
matrice generala.Celulele acestuia se divid şi cele superioare cresc şi se încarcă cu
cheratină. Când celulele mor, devin părţi ale unghiei propriu-zise. Daca matricea este
puternic afectată, întreaga unghieie se pierde.

Părul este produs de celulele foliculilor piloşi şi exista doua tipuri; părul fin
prezent pe suprafaţa corpului, cu excepţia palmelor şi a tălpilor şi părul mai gros si
pigmentat , prezent la nivelul capului, sprâncenelor, bărbiei şi zonelor genitale. Partea
vizibilă a părului se numeşte tijă; ea este formată din celule moarte cheratinizate. Tija
este implantată într-o depresiune tubulară a pielii(folicul). Părul creşte prin rădăcină,
papila dermică, care se găseşte la baza foliculului, fiind alimentată de fluxul sanguin.

7
Foliculul conţine de asemenea, o glandă sebacee şi muşchi erectori ai firului de
păr. În condiţiile de expunere la frig sau stres, aceşti muşchi se contractă determinând
contractarea tegumentului în jurul firului de păr şi ridicarea acestuia , formând ceia ce
se numeşte „piele de găină”. Adulţii au aproximativ 120.000 de fire de păr pe corp,
roşcaţii au mai puţin , cei blonzi maimulte. Tipul firului de păr este variabil; există păr fin
şi moale , care se întâlneşte în diferite porţiuni ale corpului; fire lungi care cresc pe
scalp şi fire scurte şi rigide ce compun sprâncenele, părul negru are structura cea mai
rigidă.Forma tijei părului determină aspectul drept sau ondulat al părului. O tijă cilindrică
este asociată cu un fir de păr drept . iar o tijă ovală cu părul ondulat, tija aplatizată cu un
păr cârlionţat. Celulele care produc cheratina părului sunt dintre cele care se divid cu o
viteză crescută, părul scalpului creşte în medie cu 1, 25 cm pe lună. Creşterea părului
nu este continuă şi la fiecare cinci-şase luni părul intră într-o fază de repaus, în timpul
căreia încetează procesul decreştere. Rădăcinile părului restant iau o formă de treflă şi
îşi pierd pigmentaţia normală. Până la zece la sută din rădăcina părului scalpului se
găseşte în faza de repaus în fiecare moment.Firele îmbătrânite sunt cele care ne rămân
pe păr când ne spălăm părul.Nu se produce nici o leziune a foliculelor, iar când
rădăcina a terminat repaosul începe din nou creşterea normală a părului.
Glandele pielii:
În interiorul dermei se află glandele sudoripare, sebacee, apocrine, foliculii piloşi,
vase sangvine şi nervi. Nervii penetrează epiderma dar vasele sanguine rămân în
dermă. Părul şi conductele glandulare trec prin epidermă până la suprafaţă.Fiecare
glandă sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care
se deschid în ductul sudoripar, deschizându-se la suprafaţa pielii.

8
Secreţia glandelor sudoripare este controlată de creier şi este stimulată de
emoţii, stres sau de alte necesităţi calorice. Glandele sebacee se deschid în foliculii
piloşi şi sunt constituiţi din celule epiteliale specializate ,care produc sebumul, o secreţie
uleioasă. Sunt foarte numeroase pe cap, faţă, piept şi spate. Ele au funcţia de a lubrefia
părul şi tegumentul şi sunt controlate de hormonii sexuali. Glandele endocrine se
dezvoltă la pubertate şi sunt prezente la nivelul axilelor, sânilor şi lângă organele
genitale. Ele au un miros specific şi sunt o caracteristică sexuala. Când încep să se
dezvolte,secreta un produs cu o densitate asemănătoare laptelui. Există o reţea fină de
terminaţii nervoase în ambele straturi ale pielii, care sunt mai numeroase în mod
particular la nivelul pulpei degetului. Ele transmit stimuli de căldură la atingere la fel ca
şi la rece, mâncărime şi durere care pot iniţia reflexe de protecţie.

9
Glande sudoripare

Mucoasele:
Mucoasa este foarte asemănătoare ca structură cu pielea. Deosebirile constau
mai ales în absenţa cheratinizării şi a fanerelor. Celulele nu conţin pigmenţi deşi există
melanocite inactive. Din această cauză epiteliul este transparent. Şi o altă deosebire
constă în absenţa anexelor (dar pe marginea liberă a buzelor există glande sebacee).

1.6. FIZIOLOGIA PIELII


În epiderm se desfăşoară două funcţii importanate:
o keratogeneza
O melanogeneza
Keratinogeneza este un proces biochimic complex specific epidermului,
caracterizat prin transformări treptate ale unei proteine precursoare bogate în
aminoacizi sulfuraţi şi legături sulfhidridice ( de tip –SH-) şi disulfurice (de tip -SS-).
Epidermul produce zilnic 0.6-1g keratină. Morfologic elementele precursoare ale
keratinei sunt reprezentate de tonofibrile care sunt formate din filamente subţiri de
prekeratină. Keratina este alcătuită de 18 aminoacizi, între care predomină cistina,
foarte bogată în sulf. Se deosebesc 2 tipuri de keratină: cea moale epidermică
(schizokeratină) şi cea dură din unghii şi păr (scleroproteină)

Studiile keratinelor au pus în evidenţă prezenţa a două componente esenţiale ale


acestora: filamentele şi matricea, care le sudează. Biosinteza keratinei se desfăşoară în
etape, care încep în stratul bazal al epidermului şi se încheie în celulele stratului cornos.
Sinteza keratinei este un proces activ ce urmează două etape: cea de sinteză şi cea de
tranziţie. În etapă de sinteză, keratinocitul produce în primul rând proteină fibrilară,
alcătuită din fenilalanină şi metionină, cuprinsă iniţial în tonofilamentele stratului bazal,
aranjate în grămezi laxe, în jurul nucleului, în axul celulei, în stratul granulos în jurul
acestor fibrile apare un nou produs de sinteză – keratohialină.

Keratohialina este o proteină bogată în histidina amorfă secretată de ribozomi.


Acest material e precursor al filagrinei (responsabilă de agregarea filamentelor).
Keratinozomii (granulele lamelare Odland) – organite speciale celulare ce produc
substanţa ciment, necesară fermei sudări a celulelor. În stratul cornos are loc ultima

10
fază a keratinizării – faza de tranziţie, în care componentele citoplasmatice sunt
disociate şi degradate.

Melanogeneza: Pigmentul melanic se sintetizează în ribozomi specializaţi -


premelanozomi şi melanozomi. Melanina se formează prin oxidare enzimatică a
tirozinei în dopa (3-4 dihidroxifenilalanină), apoi dopa-chinonă. Catalizează această
reacţie tirozinaza melanocitară. În ultimul stadiu se ajunge, prin polimerizarea indol-5,6-
chinonei, la formarea unei polichinone regulate, care unindu-se cu glicoproteină – dă
naştere melaninei. Existenţa unei sinergii funcţionale dintre melanocit şi keratinocitele
din jur joacă un rol important în reglarea pigmentaţiei cutanate.

Pigmentogeneza este efectuată sub un riguros control al unui set de gene.


Melanogeneza este controlată şi hormonal: hormonul melanostimulator şi ACTH
produşi de hipofiză stimulează melanogeneza.

1.7. FUNCTIILE PIELII

Pielea exercită numeroase funcţii, unele dintre ele sunt în legătură cu poziţia ei
de barieră între mediul extern şi intern, altele se integrează în economia organismului:

 Funcţia de protecţie are mai multe componente:


o Protecţia termică e dată de conductibilitatea termică redusă şi capacitatea
termică ridicată datorită conţinutului bogat de apă.
o Protecţia mecanică e realizată de elasticitatea, rezistenţa şi turgescenţa pielii; un
rol important îl are în acest sens rezistenţa fibrelor colagene, elastice, prezenţa
paniculului adipos şi îmbibaţie hidrică a dermului şi hipodermului;
o Protecţia chimică are loc prin filmul lipidic superficial care scade permeabilitatea
pielii faţă de substanţele solubile în apă şi keratina are un loc identic fiind
impermeabilă faţă de apă, care produce numai uniflarea ei coloidală, keratina e
rezistentă faţă de soluţiile acide şi alcaline slabe; Legată de protecţia chimică
este absorbţia percutanată, care e mai accentuată la nivelul foliculilor piloşi;
Limitarea absorbţiei percutanate e realizată de o triplă barieră reprezentată de:

-stratul lipidic superficial şi stratul cornos;

-membrana bazală;

-substanţa fundamentală a dermului.

11
Apa trece prin piele numai în cantităţi foarte reduse (circa 5 mg pe 100 cm² pe
minută); acest proces este în dependenţă de lipidele epidermului şi impermeabilitatea
keratinei faţă de apă;

o Protecţia biologică împiedică pătrunderea agenţilor vii (paraziţii, bacterii, virusuri),


ea se realizează prin: filmul lipido-acid superficial cu un pH 4. 5-9.5 neprielnic
majorităţii microorganismelor patogene; o altă cale de protecţie biologică este
realizată de integritatea epidermului, multiple microorganisme nu pot trece prin
pielea intactă.

o Protecţia antiactinică se realizează mai ales faţă de razele ultraviolete chimice


active; ea are loc prin capacitatea keratinei şi keratohialinei, dar mai ales prin
melanina care absoarbe razele ultraviolete
o Capacitatea de izolare electrică (dielectrică) a pielii este prezentă numai în stare
uscată; pielea umedă e bună conducătoare
o Rolul senzorial al pielii este dat de imensul număr de receptori nervoşi care
percep senzaţiile de durere, cele termice (cald-rece) şi de presiune: senzaţia
tactilă este percepută de corpusculii Meissner şi Merkel; senzaţia de rece este
recepţionată de corpusculii lui Krause, cea de cald de corpusculii Ruffini;
senzaţiile de presiune se recepţionează prin corpusculi Vater-Pacini;
terminaţiunile nervoase libere percep senzaţiile dureroase şi pruritul.

12
 Funcţia pielii în termoreglare se manifestă prin menţinerea homeostazei termice.
Temperatura cutanată este rezultanta diferenţei de căldură dintre temperatura
internă şi cea a mediului ambiant şi variază între 36,5˚C şi 30˚ C

Pierderea căldurii prin piele se petrece prin mai multe căi: prin iradiere, prin
conducţie, prin convecţie, prin evaporare, prin transpiraţie. Temperatura pielii depinde şi
de starea ţesuturilor subiacente, dacă ele sunt inflamate creşte şi căldura pielii; ea
depinde şi de irigaţia cutanată, influenţa de echilibru dintre vasodilataţie şi
vasoconstricţie. Termoreglarea are loc prin două mecanisme neurovasculare:

o unul este senzorial, având drept punct de plecare, senzaţiile termice plecate de
la exteroreceptorii cutanaţi, impulsurile fiind transmise prin măduvă la cortexul
cerebral, de unde se transformă în reflexe cortico-subcorticale cu destinaţia în
centrii termici hipotalamici;
o există şi cea de a doua cale a reflexelor vegetative, realizate de temperatura
sângelui care irigă direct centrii termici din hipotalamus: în hipotalamusul
posterior este „zona dinamogena” care creşte temperatura corpului, iar în cel
anterior este „centrul antitermic” care intervine în caz de căldură excesivă a
mediului.
 Rolul de excreţie este îndeplinit de:
o aparatul glandular,
o de perspiraţie insensibilă
o de către descuamaţie

Glandele sudoripare prezintă o secreţie neurodependentă: parasimpaticotropele


(de ex. pilocarpina) o exagerează, iar parasimpaticofrenatoarele (de ex. atropina) o
inhibă; substanţele adrenergice produc o secreţie prin efectul de contracţie a glomerului
sudoripar prin intermediul celulelor mici epiteliale;

Glandele sudoripare ecrine (în număr de circa 2 milioane) excretă o sudoare


bogată în apă (99 %) şi 1 % substanţe dizolvate. Sudoarea conţine cantităţi mici de
uree, creatinină, glucoză, amoniac, acizi graşi, histamină şi kinină. Sudoarea ecrină are
un pH acid între 4,5 – 5,5. Prin sudoare se elimină şi unele medicamente ca vitaminele
din grupul B, halogenii şi salicilaţii. În condiţii obişnuite numai o parte din glande sunt în
activitate; în caz de hipersudoraţie intră în funcţie toate glandele. Sudoarea nu poate
suplini mai mult de 5 % din secreţia renală.

13
Glandele apocrine sunt mult mai puţin numeroase. Ele sunt localizate numai la
anumite suprafeţe şi secretă o sudoare mult mai bogată în proteine (secreţia holo-
merocrină), cu un pH neutru. Acest secret are un miros particular şi uneori poate fi
colorată (prin descompunerea microbiană sau eliminarea unor substanţe endogene)

Glandele sebacee secretă sebumul – material gras, bogat în acizi graşi şi sterol.
Secreţia e de tip holocrin, fiind formată din debriuri de celulele degenerate gras.
Secreţia e un flux continuu, endocrino-dependentă, fiind stimulată de androgeni
steroidici (testosterona) şi de steroizii corticosuprarenali. Prin sebum se elimină şi
halogenii care pot provoca acnee clorică, bromică şi iodică.

Sebumul participă alături de sudoare, la formarea filmului lipoacid de pe


suprafaţa pielii, care conferă epidermului şi firelor de păr supleţea fiziologică, calităţile
lor hidrofuge şi bacteriostatice.

 Respiraţia cutanată este foarte redusă: oxigenul intră prin piele în circa 2 % faţă
de plămâni, iar CO2 se elimină în 3 %.
 Funcţie endocrină: pielea nu are o funcţie endocrină proprie cunoscută, dar se
ştie că e strâns corelată de sistemele (în boala Addison, acneea, hirsutism,
mixedem, diabet).
 Rolul imunologic este determinat genetic. Participarea pielii în procesele imune
este reflectată prin erupţiile care însoţesc bolile infecto-contagioase urmate de
imunitate (scarlatina, pojarul, variola etc.). Numeroase afecţiuni alergice cutanate
(eczema, urticaria, erupţiile medicamentoase) şi utilizarea pielii ca organ de
testere a stării de alergie sunt elemente care atestă rolul imun al pielii

14
15