Crucea din cimitire, semnul credinţei şi neuitării

Un articol de: Pr. Ginel Aurelian Ivan - 13 Iul, 2021

Cimitirul, de la latura duhovnicească până la aspectul locativ, a comportat diferite

concepte de-a lungul vremii. Crucea, ca element central al oricărui cimitir, trebuie învățat a
fi privită într-o triplă dimensiune: ca semn al credinței celui adormit în Domnul în moartea
și Învierea lui Hristos (latura duhovnicească), ca păstrătoare a osemintelor celui drag al
nostru (aspectul locativ) și ca păstrătoare a memoriei acestuia, ca luptă împotriva uitării
(aspectul sensibil).

Prin cântarea „Veșnica pomenire”, pe care o cântăm cu toții la căpătâiul celui adormit în Domnul,
preoți și credincioși deopotrivă, la sfârșitul slujbei Înmormântării, la punerea în mormânt și la
parastase, ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Și aducă aminte de cel răposat, cum
s-a rugat tâlharul pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta!”, iar pe de alta, noi, cei
vii, să păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de dânsul, să nu-l lăsăm în uitare, ci să-l pomenim,
rugându-ne pentru acesta (conform Învățăturii de credință ortodoxă, pp. 188-189, răspuns la
întrebarea 264).

Importanța pe care omul, de-a lungul timpului, a acordat-o aspectului exterior al crucii dintr-un
cimitir a dovedit și preocuparea acestuia față de încercarea de a nu da uitării pe cel dispărut
teluric. Astfel, avem monumente funerare vechi dintre cele mai impozante, din materiale de
calitate, de o finețe și frumusețe deosebită. Dar, trebuie să recunoaștem faptul că, odată cu
traversarea unor etape de secularizare a societății, în general, a crescut interesul față de
materialul din care este confecționată crucea, ca monument funerar, dar a fost perimat simbolul
acesteia și s-a creat o discrepanță majoră între mormânt și cel înmormântat, acesta fiind deseori
uitat.

Nevoia revederii mormintelor din cimitire

Din când în când este nevoie de o „resuscitare”, a celui adormit în veșnicie, „trezire” care se
materializează printr-o grijă față de acesta și față de mormântul unde își doarme somnul de veci,
prin săvârșirea soroacelor îndătinate de Biserică și prin îngrijirea și înfrumusețarea mormântului.
Nu este primul îndemn de acest fel pe care îl facem, deoarece constatăm, cu părere de rău,
dezinteresul tot mai mare față de tot ceea ce înseamnă spațiul sacru - cimitirul. Ne asumăm când
afirmăm acestea din ceea ce observăm în teren: mormintele năpădite de buruieni și ierburi înalte,
monumente funerare sparte sau crăpate, cruci înclinate sau căzute, lipsa oricărei prezențe a
credinciosului în spațiul sacru sau foarte rara lui acțiune. Concesionarii, nu de puține ori,
consideră că plata întreținerii cimitirului substituie și prezența lor la locul de înmormântare în care
odihnesc înaintașii.

Ca definire a spațiului sacru, cimitirul este locul de odihnă şi de linişte în care aşezăm trupurile
repausaţilor noştri, în aşteptarea învierii. Deşi plecaţi dintre noi, cei repausaţi rămân mai departe
lângă noi, prin osemintele lor. Totodată, mormântul ţine treaz în noi gândul la moarte şi ne
îndeamnă să ne pregătim pentru ea. În acest context, sunt potrivite cuvintele Sfântului Ioan Gură
de Aur: „Vederea mormintelor îmboldește pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra
sfârșitului propriu, iar cine a luat la sine această încredințare nu se va lăsa pe sine lesne în
mrejele păcatului. Pentru aceasta un înțelept dădea sfatul ce zice: În tot ce veți spune, cugetați la
clipele cele de pe urmă şi niciodată nu veți păcătui”. Trebuie să învățăm lecțiile acestea!

Urmaşii poartă în rugăciune dragostea pentru înaintaşii lor

Și pentru a arăta că Biserica nu doar teoretizează, dovedim că Biserica practică cea dintâi grija și
pentru cei adormiți în Domnul! Astfel, pentru a arăta solidaritatea Bisericii față de cei răposați,
aceasta face ea însăși pomenirea răposaților și se roagă pentru ei zilnic, în toate slujbele, la Litie
și la Miezonoptică, dar mai ales la Sfânta Liturghie. Aici, pomenirea se face de mai multe ori, mai
întâi la Proscomidie, apoi la ieșirea cu cinstitele Daruri și după sfințirea Darurilor, în cursul
rugăciunii de mijlocire generală pentru vii și pentru morți, când preotul pomenește, în taină, pe toți
cei adormiți în Domnul. Este foarte folositoare Jertfa cea fără de sânge pe care o aducem pentru
aceștia, și „le pricinuiește multă ușurare și bucurie”. Este de folos pentru sufletele lor să aducem
la Sfântul Altar prescură și pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniți de către preot la fiecare
Sfântă Liturghie. În afară de pomenirea zilnică a celor plecați dintre noi, Biserica are, în cursul
anului bisericesc, zile anume rânduite pentru pomenirea generală a tuturor celor adormiți în
Domnul, „din toate timpurile și din toate locurile”.

Sâmbăta e ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor sfinților și repausaților, deoarece
chiar cuvântul „sâmbătă” (Sabat) înseamnă „odihnă”; cu alte cuvinte, cerem odihnă pentru cei
repausați, după osteneala și alergarea din această viață și pentru că sâmbăta este ziua în care
Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar sufletul S-a pogorât la iad, ca să-i elibereze pe toți
drepții Vechiului Testament. Cântările-stihirile de la slujba Vecerniei și de la Utrenia sâmbetelor
din Octoih ne amintesc aceste lucruri, deoarece mărim pe Sfinți și ne rugăm pentru cei adormiți în
Domnul. De aceea, parastasele se fac sâmbăta.
Dar Biserica mai face pomenirea de obște a tuturor celor plecați dintre noi și în anumite sâmbete
din cursul anului, numite „sâmbetele morților”, adică în Sâmbăta Rusaliilor, numită și „Moșii de
vară”, în Sâmbăta Lăsatului sec de carne, numită și „Moșii de iarnă”, în sâmbetele a doua, a treia
și a patra din Postul Mare și în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, când prăznuim amintirea
învierii lui Lazăr de către Domnul. Biserica „dă tonul”, noi trebuie să menținem această atenție
către cei adormiți în Domnul.

La praznicul Înălțării Domnului, încă din 1920, Biserica Ortodoxă Română a statornicit tradiția
pomenirii tuturor eroilor săi. Încă un moment în care Biserica ne îndeamnă să nu ne uităm
trecutul, căci eroii fac parte din paginile istoriei noastre.