În Statele Unite ale Americii pentru cauza românească.

Voluntarii
români din America, în anii Primului Război Mondial

Autori: Rodica Groza; Mihai-Octavian Groza;

Încă din anul 1917 şi mai pregnant în cel următor, 1918, activitatea
românilor, atât în Europa apuseană, cât şi în Statele Unite ale Americii, cunoaşte
dimensiuni sporite. În Franţa, Italia, Anglia şi SUA s-au întâlnit românii din
Transilvania şi Bucovina, din Banat şi Vechiul Regat, porniţi de la casele lor în
vremuri de restrişte. Aceştia devin purtătorii de cuvânt ai întregului neam
românesc, în numele căruia au şi vorbit.1
Disciplinele etnologice au relevant ataşamentul omului societăţilor arhaice
faţă de locul în care s-a născut, legătura organică cu satul său, incapacitatea de a
se integra altui orizont. Mircea Eliade plasa originea acestei solidarităţi într-un
stadiu arhaic al evoluţiei umane. Acei “oameni ai locului” credeau că locul natal
este pântecul matern din care s-au născut oamenii, părintele nefiind tată al
copiilor decât în sens social, nu în sens biologic. În acest stadiu, sentimentul de
solidaritate cu microcosmosul era firesc, scria Mircea Eliade.2 În această
atmosferă putem încadra şi mica comunitate românească stabilită pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii, în preajma şi în timpul Primului Război Mondial.
Din ordinul Marelui Cartier General Român, din Iaşi, în aprilie 1917, a fost
trimisă o delegaţie în Statele Unite ale Americii, formată din Vasile Stoica şi
preoţii Vasile Lucaciu şi Ioan Mota, cu scopul de a organiza o unitate de
voluntari români din emigranţii români, pentru frontul francez. Delegaţia
română a intrat în contact cu oficialităţile americane în iulie 1917, mai exact cu
ministrul de război (Newton Baker), de interne (Franklin Lane), de externe
(Robert Lansing), cu primul secretar-asistent de stat (William Phillips) şi chiar şi
cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson.3 Misiunea a fost îndrumată la ministrul
de război, Newton Baker, cu care a avut convorbiri la 6 şi la 7 aprilie 1917,
prezentând situaţia poporului român, eforturile sale pentru dezrobirea şi
unitatea sa, precum şi propunerea unui plan concret de formare a unei unităţi
româneşti în SUA. Acest plan, cuprindea următoarele puncte: alcătuirea unei
unităţi de români ardeleni şi bănăţeni voluntari, care nu sunt cetăţeni ai SUA;
încadrarea acestuia în armata SUA, purtând numele de “Batalionul Românesc”
sau “Brigada Românească”, după cât de numeroasă va fi unitatea; ofiţerii vor fi
americani sau se va putea cere guvernului român un număr de ofiţeri

1
Anton Drăgoescu (coordonator), Istoria României- Transilvania, volum II (1867-1947), Cluj-Napoca,
Editura “George Bariţiu”, 1999, p. 619;
2
Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra Primului Război Mondial, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut, 2004, p. 246; Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.
233;
3
Vasile Stoica, Autobiografie, manuscris aflat în colecţiile academicianului Ştefan Pascu;
transilvăneni (avându-se în vedere originea transilvăneană a românilor din
SUA); subofiţerii vor fi români; limba de comandă va fi cea engleză.4
Eforturile acestei misiuni, de a crea o unitate românească, sub steag
american au eşuat, însă ea a reuşit să intensifice înrolările românilor în armata
SUA şi să ridice moralul românilor americani, făcând şi o intensă propagandă
pentru unirea Transilvaniei cu România.5 Întrebarea care se ridică în momentul
de faţă este următoarea: “Ce anume a determinat autorităţile americane să refuze
propunerile autorităţilor române?”, răspunsul putând fi interpretat prin evitarea
creării unui precedent, care să fie urmat şi de celelalte naţionalităţi refugiate în
SUA. De asemenea trebuie luată în calcul şi politica duplicitară dusă de statele
Antantei, care voiau pe de-o parte să “alimenteze” nemulţumirile naţionalităţilor
din Austro-Ungaria pentru a putea exercita presiuni asupra ei, dar şi să o
desprindă de Germania. Guvernul american îşi va schimba opinia numai în urma
faptului împlinit, când înfrângerile suferite de Monarhia Dualistă erau totale, iar
dezmembrarea ei era inevitabilă.
Hotărâtă să-şi îndeplinească cu orice preţ misiunea, delegaţia română
organizează întruniri populare în marile centre, unde numărul românilor era mai
mare, ţinând cuvântări, răspândind broşuri, ziare şi hărţi propagandistice. Astfel
de întruniri au avut loc în Cleveland, Joungtown, Boston, Chicago etc., unde
marele talent al oratorului Vasile Lucaciu a fascinat şi entuziasmat întreaga
asistenţă, lansând apeluri la unitate: “români din patru unghiuri, acum ori
niciodată, uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri, şi strigaţi în lumea largă: unire”.6
Rezultatul a fost, cum am amintit şi în rândurile de mai sus, că mulţi români din
SUA s-au înrolat în armata americană şi au luptat cu bărbăţie în Franţa.7 O mare
influenţă asupra românilor aveau şi discursurile bătrânului “Leu de la Siseşti”,
Vasile Lucaciu, care la 3/16 august 1917, se adresa astfel românilor adunaţi:
“Fraţi Români! Cu dragoste frăţească vă salutăm şi, îmbrăţişându-va cu bucuria
revederii, vă spunem: bine v-am găsit. În acest cuvânt de salutare nu răsună
numai glasul nostru de frate, ci în el se cuprinde şi salutul dulce al mamei
duioase a românilor de pretutindeni, care prin reprezentanţii autorizaţi ai
naţiunii, prin guvernul României, ne-au trims la voi, la fraţii noştrii iubiţi. Şi
pentru ce anume? Pentru ca să vorbim de tainele vremilor mari ce ne-au cuprins,
pentru ca să luăm răspunsul pe care e dator să-l dea tot românul, la întrebarea ce-
i adresează Idealul Naţional, care trebuie să se întrupeze. Trebuie, pentru că este

4
Boris Rangheţ, Relaţiile româno-americane în perioada Primului Război Mondial (1916-1920), Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1975, p. 33-34;
5
Gelu Neamţu, Voluntari români în armata Statelor Unite ale Americii în Primul Război Mondial (1917-
1918), în volumul Maramureş vatră de istorie Milenară, volum V, Cluj-Napoca, Editura “Dragoş-Vodă”,
2004, p. 197;
6
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Biblioteca Centrală Blaj, Iacob Popa- Caietele de
însemnări din Primul Război Mondial, număr inventar 1166, dosar 296, caiet I, fila 598;
7
Valeriu Achim, Aurel Socolan, Dr. Vasile Lucaciu. Luptător pentru drepturile românilor şi Unirea
Transilvaniei cu România, Baia-Mare, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Maramureş, 1968, p.
127;
o poruncă dumnezeiască, este o voinţă a proniei dumnezeieşti, descoperită şi
arătată nouă prin dezvoltarea istorică a vieţii noastre naţionale…”.8 Peste o lună,
la Michigan, Lucaciu se adresa românilor astfel: “A sunat ceasul şi trebuie să
pricepem chemarea vremilor. Până acum am tot suferit şi ne-am tot plâns în
contra asupritorilor. Nu ne-au ascultat. Acum a sosit vremea ca popoarele, ele
însele să-şi facă dreptate şi drepturile naţionale…”.9 Astfel, prin discursurile sale,
Vasile Lucaciu a reuşit să determine un număr semnificativ de români să se
înroleze în armata SUA. Asupra lor făcea, probabil, o bună impresie vitalitatea
acestui preot care se apropia de 70 de ani şi de energia pe care le-o insufla prin
cuvinte simple, dar pline de încărcătură sufletească: “Eu sunt popa Lucaciu…Am
auzit că am aici viteji mulţi pe care să-i chem să apere România Mare”.10
În iulie 1918 se înfiinţează la Youngstown “Liga Naţională Română”, sub
preşedintia lui Vasile Stoica, reunind 182 de organizaţii şi parohii, care a
desfăşurat o activitate fructoasă, influenţând într-o mare măsură oficialităţile şi
opinia publică americană, în favoarea unităţii poporului român.11 După
înfiinţarea acestui organism se intensifică şi contactele cu reprezentanţii celorlalte
naţionalităţi din Imperiul Austro-Ungar, participând la acţiuni comune.
Publicarea a numeroase broşuri, articole, cărţi bilingve privind istoria
României, invocarea numeroaselor argumente privind necesitatea realizării
unităţii de stat a românilor, se alătură acţiunilor propagandistice materializate în
diverse conferinţe. S-au făcut hărţi cu teritoriile româneşti aflate sub dominaţie
străină, pentru ca în cele mai multe cazuri nu se cunoştea poziţia geografică a
României pe continentul european.12
Odată cu sosirea Legaţiei Române, în frunte cu ministrul Angelescu,
manifestările în favoarea României se înteţesc. O manifestaţie impunătoare au
făcut parohiile ortodoxe ale emigranţilor ardeleni din SUA, în martie 1918, în
oraşul Youngstown, unde în prezenţa întregii Legaţii Române, parohiile întrunite
s-au declarat unite cu Mitropolia din Bucureşti.13
În vara anului 1918 s-a format un “Comitet Naţional” în frunte cu
Epaminonda Lucaciu, preot în Trenton şi o “Asociaţie pentru ajutor de război”,
condusă de Paul Negulescu, care publică revista bilingvă “România”.
Administratorul protopopesc ortodox, Ioan Podea din Youngstown, împreună cu
tineri ardeleni, entuziasmaţi, a reuşit să formeze o întreagă companie, devenită

8
Ion Iacoş, Valeriu Achim, Dr. Vasile Lucaciu- luptător activ pentru unirea românilor, texte alese, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1988, p. 400;
9
Ibidem, p. 405;
10
Eugenia Bârlea, op. cit., p. 173; Ioan Şerban, Istoricul Legiunii Române din Italia 1918-1919, în Apulum,
XVIII, Alba Iulia, 1980, p. 518;
11
Elie Bufnea, Formaţiuni de voluntari, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul- 1918-1928,
volum I, Bucureşti, 1929, p. 125;
12
Vasile Stoica, În America pentru cauza noastră, Bucureşti, 1926, p. 66;
13
Ibidem, p. 21-22;
mai târziu Bateria 112 de mortiere de tranşee, formată din voluntari români
pentru armata română.14
Scopul propagandei românilor în America era de a câştiga cercurile
conducătoare de partea cauzei româneşti, pentru a obţine astfel din partea
guvernului american o declaraţie în care să aprobe realizarea aspiraţiilor
românilor. Admiterea înfiinţării legiunii române, din partea guvernului
american, ar fi însemnat şi pentru acesta susţinerea până la biruinţă a aspiraţiilor
naţionale româneşti. Aceste deziderate s-au realizat odată cu recunoaşterea
oficială de către SUA şi a aspiraţiilor ceho-slovace şi iugoslave. În acest sens le-a
venit în ajutor românilor şi “Uniunea Medio Europeană”, creată la 2 octombrie
1918 şi având ca membrii câte doi reprezentanţi ai naţiunilor oprimate (din
partea României erau Nicolae Lupu şi Vasile Stoica).15
Asemenea stare de spirit favorabilă popoarelor asuprite a influenţat
hotărârea “Congresului Reprezentanţilor Naţiunilor Oprimate din Austro-
Ungaria”, întrunit la New York, la 15 septembrie 1918, unde se adoptă o moţiune
prin carte se afirmă dreptul la autodeterminare, până la desprinderea de stat a
popoarelor şi ca urmare destrămarea monarhiei dualiste. Primiţi la Casa Albă, la
20 septembrie, participanţii la Congres au fost încurajaţi de declaraţia
preşedintelui Wilson, prin care acordă sprijinul total popoarelor subjugate,
pentru eliberarea lor, Monarhia Dunăreană nemaiputând fi menţinută. O
impresie deosebită, având un efect salutar, a avut declaraţia guvernului american
din 6 noiembrie 1918, prin care se arată că simpatizează “adânc cu spiritul de
unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor” şi că nu va neglija să-şi
întrebuinţeze “la timpul potrivit influenţa, ca justele drepturi politice şi
teritoriale româneşti să fie obţinute şi asigurate de orice invazie străină”. Era o
aluzie vădită la ocupaţia germano-austro-ungară, în urma tratatului înrobitor de
la Buftea-Bucureşti.16
Importanţa luptei voluntarilor români a avut un triplu aspect: politic,
militar şi moral. Unităţile de voluntari, fie că au luptat în armata americană, fie în
cea română, acolo unde au luptat s-au acoperit de glorie, remarcându-se prin
curaj şi putere de sacrificiu, prin lupta lor aducându-şi contribuţia la victoria
finală şi la desăvârşirea unităţii statale.
Încheiem printr-o scurtă versificaţie redată de Elie Bufnea, în lucrarea
Cruciaţi, tirani, bandiţi, versificaţie care se poate plia lejer şi asupra sentimentului
de solidaritate cu microcosmosul, despre care vorbeam în deschiderea acestui
eseu, a românilor refugiaţi în SUA, cu cei de acasă: “De-ai veni acum acasă, / Nu
ne-ai recunoaşte satul / L-au schimbat sinistre vremuri / Şi porunci de la-mpăratul /…/
Doar copii cu haine rupte / De mai vezi pe strada moartă / Şi moşnegi albiţi de grije / Fac

14
Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Editura “Augusta”, Timişoara, 1996, p. 189-190;
15
Vasile Stoica, op. cit., p. 56-59;
16
Rodica Groza, Soldaţii români din armata austro-ungară în Primul Război Mondial (lucrare aflată în
manuscris), Cluj-Napoca, 1997, p. 74;
sobor la câte-o poartă / … / Când şi când mai trece-o mamă / Cu inima ruptă-n două / Şi
să vezi: prin ţintirimuri / Toate crucile sunt nouă…”.17

17
Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani, bandiţi. În Rusia Sovietelor, volum I, Bucureşti, 1931, p. 87;