Deprinderile motrice

Definitia larg generalizata a deprinderilor, cuprinde in obligatoriu doua aspecte:

– deprinderea este rezultatul invataturii;

– deprinderea este o maniera de comportare, dobandita prin repetare (exersare), ca sinteza

realizata pe plan cognitiv si senzorial-motric. (Epuran, M., 1994)

Deprinderea – este o componenta automatizata a activitatii, caracterizata prin desfsurarea in afara

sau prin reducerea controlului constient, realizare spontana si facila. (Popescu, P., Neveanu,
1978)

Se fundamenteaza pe un stereotip dinamic, rezultat din exersare, sau pe matricea functionala in

care sunt reunite veriga aferenta si cea efectorie a reflexelor. Deprinderea este o achizitie care in
ultima instanta, reprezinta adaptarea Ia mediu. Autorii de engleza o numesc “skill”, iar cei
francezi “habitude” (Zapan, G., Popescu-Neveanu, Rosca, A.) si caracterizeaza deprinderea “ca
rezultand din consolidarea prin exercitiu si invatare a anumitor operatii”.

Ea este un act voluntar de un anumit fel, fiind o componenta a activitatii ajunsa la un anumit
stadiu de stabilitate functionala. (M. Epuran, 1994)

Deprinderile motrice – reprezinta caracteristicile de ordin calitativ ale actelor si actiunilor

motrice invatate. Formarea deprinderilor motrice (in unele cazuri reformarea – reconstructia)
reprezinta obiectivul fundamental al de educatie fizica si antrenament sportiv sau al
kinetoterapiei.

Deprinderea motrica rezultata din procesul invatarii se integreaza in structuri motrice (pattern-
uri) ce corespund anumitor situatii. Miscarile invatate, deprinderile motrice sunt caracterizate de
precizie, eficienta, si cursivitate, orice miscare (acte, gesturi, etc.) bine invatata se transforma in
deprindere, deci, deprinderile, pot fi definite ca trasaturi sau caracteristici ale actelor motrice
invatate prin repetare, ce poseda indici calitativi superiori de executie (coordonare, precizie,
cursivitate, viteza, automatism, etc.).

Caracteristicile deprinderilor motrice:

Avand in vedere faptul ca, formarea deprinderii presupune trecerea de Ia dezorganizare la

organizare, acest proces este multifazic si implica interventia multor procese si fenomene
psihice. In final, deprinderea este un proces ce inglobeaza nu numai exersare, ci si alte suproduse
de natura psiho-pedagigica complexa. Dupa Epuran, M., 1994, principalele caracteristici ale
deprinderilor motrice sunt:
Deprinderile motrice fac parte din conduita voluntara a omului, capatand usurinta si precizie pe
baza efortului voluntar.

Deprinderile motrice fac parte din diferite „familii de miscari”, ele nu sunt “in general, ci apartin
unor comportamente motrice bine definite.

Deprinderile motrice se integreaza in “sisteme de miscari” ca unitati mai simple.

Deprinderile motrice se comporta ca sisteme ce dispun de feedback corectiv, ori de cate ori in
efectuarea lor intervin inexactitati.

Deprinderile motrice implica o capacitate sporita de diferentiere fina a miscarilor, pe baza unor
informatii senzorial-perceptive.

Deprinderile motrice (ca si celelalte tipuri de deprinderi) au o stabilitate relativa chiar in conditii
variabile de executie, motiv pentru care se impun in conduita motrica. Din acest motiv, este
foarte important ca acestea sa se insuseasca corect de la inceput, corectarea fiind foarte dificila.

Deprinderile motrice imbraca caracteristicile subiectilor care le executa, fapt care face posibil sa
se discute „stil”, la anumite niveluri (superioare) de invatare si aplicare.

Formarea deprinderilor este conditionata de factori obiectivi si subiectivi, dintre care amintim:
aptitudinile, atitudinea, motivatia, ambianta si conditiile educationale, capacitatea de
autoapreciere, etc..

Tipurile de deprinderi motrice:

Ca si in cazul clasificarii exercitiilor fizice, clasificarea deprinderilor motrice se poate face in

functie de diverse criterii, sistematizarea lor fiind importanta nu numai din punct de vedere
teoretic, ci si practic. Prezint mai jos criteriile si tipurile de deprinderi – sinteza dupa: Epuran,
M., 1994:

Criteriul Tipurile de deprinderi motrice

1 – Componentele senzoriale dominante: – perceptiv-motrice; – motrice;

2 – Modul de conducere: – autoconduse; – heteroconduse;

3 – Sistemic: – deschise – inchise;

4 – Dupa indicatorii pe care se bazeaza: – interni; – externi;

5 – Modul de desfasurare: – continuu; – discontinuu;

6 – Complexitatea situatiilor si raspusurilor: – elementare; – complexe;

7 – Dupa efectorii care realizeaza comportamentul motric: – fine (muschii mainilor);

– intermediare (segmente ale corpului); – mari (mari grupe de muschi);

8 – Dupa sensul utilizarii: – tehnice; – tactice;

9 – Dupa obiectivele de realizat in EFS: – de baza; – aplicative;

10 – De comportament: – de a concura; – de a se incalzi; – igienice;– de odihna.

Etapele formarii deprinderilor motrice:

Treptele pe care le parcurge o deprindere in procesul formarii sale sunt diferite ca numar in
functie de profunzimea analizei, pe de o parte, si pe de alta parte de profilul domeniului din care
este analizata. Marea majoritate a autorilor prezinta minim trei etape, dar pentru a fi mai analitici,
pot fi descrise patru sau chiar cinci.

Etapa I – a informarii si formarii imaginii mentale (etapa formarii reprezentarii) sau a

configuratiei spatiale a miscarii, sau „cognitiva”.

La baza acestei etape stau explicatiile si folosirea mijloacelor intuitive (demonstratii, imagini
video, foto, etc.), toate prezentate pe baza unui plan, model. Explicatiile trebuie sa conduca la
reprezentari (lingvistice) care sa evidentieze partile esentiale, momentele cheie sau trasaturile
principale ale miscarii ce se invata. Pe baza acestei imagini mentale, subiectul isi realizeaza un
proiect mental de actiune, determinat de experienta motrica anterioara, de aptitudinile motrice,
spiritul de observatie.

Krestovnicov, 1954 – mai numeste aceasta etapa (dpdv fiziologic) a miscarilor inutile, datorita
lipsei de coordonare si atragerii in activitate a unor muschi care ne ajuta miscarea, pri iradierea
excitatiei pe scoarta. Matveev o mai numeste etapa invatarii initiale. Durata acestei etape depinde
de priceperea pe care o are subiectul.
Etapa II – a miscarilor grosiere sau insuficient diferentiate.

Numita si a miscarilor incordate, datorita inlaturarii miscarilor inutile si efectuarii primelor

repetari corecte; miscarile se efectueaza sacadat, cu amplitudine necorespunzatoare si, in general,
cu multe greseli. In aceasta etapa un rol important in corectare il are feedback-ul reprezentat de
observatiile antrenorului, vizionarea video a propriilor executii, etc.. Se impune folosirea
mijloacelor ajutatoare, mergand de la parcurgerea cu ajutor a traiectoriilor miscarii si pana la
folosirea unor aparate si dispozitive care sa vizeze, in principal, mecanismul de baza al
deprinderii. Se mai numeste etapa legarii momentelor cheie ale miscarii.

Etapa III – a consolidarii miscarii, a coordonarii fine.

Este definita de Matveev, etapa „fixarii si consolidarii” sau a perfectionarii, este caracterizata de
efectuarea corecta a miscarii, de regula, in conditii standard sau stereotipe, cu indici superiori de
forta, de precizie, de ritm si amplitudine corespunzatoare. Corectarile vor viza detalii de executie
tinzandu-se catre maxima eficienta (in unele cazuri maiestrie). Aceasta etapa mai poarta
denumirea si de „stabilizare a miscarii”.

Etapa 4 – a perfectionarii si „suprainvatarii”.

Aceasta este caracterizata de efectuarea miscarii in conditii variate, cu indici superiori de

eficienta. Mai poate fi numita si etapa declansarii „priceperilor superioare”, in care subiectul
poate sa-si adapteze executia in functie de cerintele mediului sau contextul problematic in care
trebuie efectuata miscarea.

In finalul descrierii acestor etape, vreau sa subliniez faptul ca, diferentierea precisa a acestora din
punct de vedere teoretic, este facuta din ratiuni didactice, dar si practice, in sensul ca, prin
circumpscrierea precisa a etapelor, cu caracteristicile lor, se pot stabili mijloace si metode
adecvate de realizare a obiectivelor specifice fiecarei etape.