SEMINAR 2

INDICATORII DEZVOLTĂRII DURABILE

Indicatorii dezvoltării durabile sunt un instrument de măsurare, rolul lor principal fiind de
a răspunde cerinţelor de monitorizare, pe care Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă le
exprimă, asociate cu termenele ţintelor propuse, care la rândul lor reprezintă angajamente
politice legate de obiectivele strategice ale dezvoltării durabile [4].

1. Produsul intern brut [1]

Încă din anul 1970 unele organizații internaționale au propus ca principalul indicator al
nivelului general de dezvoltare al unei națiuni să fie produsul intern brut (PIB) [1].
Produsul Intern Brut (PIB) este un indicator macroeconomic care evaluează dinamica
economiei și care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate
consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an.
PIB-ul pe cap de locuitor este adesea dat ca ajustat, însemnând că este calculat astfel încât
nivelurile diferitelor preţuri sunt mascate în diferite ţări [2].

Fig. 2.1. PIB-ul pe cap de locuitor în anul 2012 [5]

Marile sectoare din economia mondială au început să-și evalueze realizările în funcție de
aportul propriu la PIB, ceea ce a dus la extinderea activităților fiecărui sector economic pe seama
resurselor de mediu – fapt vizibil în dimensiunile actuale ale amprentei ecologice globale. La
acest fenomen a contribuit semnificativ și consumul global de bunuri și servicii la nivelul
firmelor și al populației. Astfel, se pune problema dacă economia globală nu a devenit o
amenințare la adresa mediului și a calității vieții. De asemenea, consumul global de bunuri și

1
servicii generează probleme referitoare la calitatea vieții, a sănătății publice și la protejarea
mediului. Creșterea PIB-ului dincolo de anumite limite este considerată un factor de risc, iar
pentru a fi considerate relevante, informațiilor privind dinamica PIB-ului trebuie însoțite de
indicatori privind evoluția biosferei, a parametrilor de mediu, a rezervelor de materii prime și de
materiale, a dezvoltării umane, a calității vieții și a nivelului etic al relațiilor sociale [1].

2. Amprenta ecologică
Amprenta ecologică este un instrument de management al resurselor care măsoară de ce
suprafaţă de teren şi de apă are nevoie o populaţie umană pentru a produce resursele pe care le
consumă şi pentru a absorbi deşeurile şi reziduurile industriale. Pentru a putea supravieţui,
consumăm ceea ce ne oferă natura, iar acţiunile noastre au impact asupra ecosistemului planetei.
Acest lucru nu trebuie să ne îngrijoreze atâta timp cât consumul uman nu depăşeşte puterea de
regenerare a Pământului [1].
Prin măsurarea amprentei ecologice a unei populaţii (a unui individ, a unui oraş, a unei
naţiuni sau a întregii umanităţi) conştientizăm excedentul de consum, ceea ce poate duce la un
management optim al resurselor ecologice. Amprenta ecologică permite oamenilor să ia decizii
personale sau colective în sprijinul optimizării consumurilor pentru a putea menţine în parametrii
funcţionali planeta. Amprenta ecologică este un instrument "contabil" care măsoară "cantitatea
de natură" pe care o populaţie sau o ţară o consumă. Valorile se echivalează în unităţi de
suprafaţă. Măsurătorile se bazează pe prezumţia că orice activitate umană utilizează resurse şi
necesită fluxuri de curăţire a reziduurilor care pot fi echivalate cu suprafaţa productivă [1].
Biocapacitatea Pământului este similară cu aria. Cererea de biocapacitate a populaţiei
mondiale în anul 2011 era de 13,7 miliarde hectare globale (hag), adică 2,2 hag/persoană,
depăşind cu 0,4 hag/persoană (23%) limitele disponibilului natural regenerabil. Suprafaţa
productivă biologic era de 11,2 miliarde hectare globale. Țările care solicită cel mai intens
biocapacitatea planetară, utilizând peste 5,4 hag pe locuitor sunt Emiratele Arabe Unite, SUA,
Finlanda, Canada, Kuweit, Australia, Estonia, Elveţia, Noua Zeelandă şi Norvegia [1].
În crearea amprentei ecologice globale, o mare pondere au [1]: suprafeţele agricole,
suprafeţele marine de pescuit, suprafeţele ocupate de construcţii industriale, amenajările de
infrastructură, aşezările umane din urban şi rural, suprafeţele destinate depozitării şi neutralizării
unor deşeuri, suprafeţele destinate extragerii şi depozitării unor minereuri sau hidrocarburi,
suprafeţele despădurite şi cele de curand reimpădurite.
Din perspectiva mărimii amprentei ecologice există [1]:
– ţări cu amprentă ecologică foarte extinsă (SUA, Franţa, Marea Britanie) – amprentă ce
depăşeşte cu mult teritoriul geografic propriu – în această categorie se înscriu toate ţările
dezvoltate economic;
– ţări cu amprentă ecologică mai restrânsă – sunt acele ţări care subutilizează
biocapacitatea de care dispun, fiind astfel creditoare ecologice pentru alte state (Vietnam,
Indonezia, Vanuatu).

2
 Amprenta ecologică medie a Europei este mai mult decat dublă faţă de biocapacitatea
continentală şi, de aproape opt ori mai mare, comparativ cu cea a unor ţări în curs de dezvoltare,
precum Pakistanul sau Mozambicul. Între ţările europene cu cea mai mare amprentă ecologică
medie pe locuitor se numără Suedia (7 hag/loc.), Danemarca (6,4 hag/loc.), Norvegia şi Irlanda
(cu câte 6,2 hag/loc) Germania, care încă utilizează 4,8 hag/loc. spre deosebire de alte ţări
europene (Franţa – 5,8 hag/loc., Marea Britanie – 5,4 hag/loc.) se pare că este singura ţară
europeană ce se îndreaptă decis spre decuplarea relativă a creşterii sale economice de utilizarea
extensivă a resurselor naturale. Amprenta ecologică medie a Germaniei este jumătate din cea a
SUA (9,5 hag/loc.), deci Germania atinge eficienţă dublă comparativ cu cea a SUA, în
producerea condiţiilor de viaţă fericită şi îndelungă pentru populaţia sa. România, cu o populaţie
totală de 21,4 milioane de locuitori în 2007 avea amprenta ecologică de 2,71 ghap, biocapcitatea
ecologică de 1,95 ghap şi făcea parte din categoria statelor debitoare (-0,76 ghap) [2]. Valori ale
amprentei ecologice aproape la fel de scăzute ca ţara noastră aveau Letonia (2,59 hag/pers) şi
Bulgaria (3,11 hag/pers) [1].

Fig. 2.2. Ţări ecologic creditoare şi ecologic debitoare în anii 1961 şi 2007 [3]

3
 În cazul României, dincolo de implicaţiile negative evidente ale decalajelor de dezvoltare
ce o despart de Occident, o amprentă ecologică relativ redusă oferă ţării noastre avantajul unui
potenţial viitor de exprimare a unor opţiuni de dezvoltare şi inovare socială mult mai competente
şi mai bine integrate ecologic [1].

3. Indicele Dezvoltării Umane

Deoarece PIB-ul combină numai suma tuturor activităţilor care se pot evalua în bani, nu
reflectă nici degradarea mediului înconjurător şi nci modul în care se distribuie bogăţia. Pentru
acest scop se utilizează Indicele Dezvoltării Umane.
Indicele Dezvoltării Umane (IDU) este o măsură comparativă a speranţei de viaţă,
alfabetizării, învăţământului şi nivelului de trai. Pentru majoritatea statelor membre ONU,
indicele dezvoltării umane este actualizat în fiecare an de Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare şi publicat în Raportul de Dezvoltare Umană [2].

Fig. 2.3. Indicele dezvoltării umane în anul 2011 [7]

Relaţia dintre indicele dezvoltării umane şi amprenta ecologică oglindeşte imensa

provocare a timpurilor actuale: dezvoltarea societăţii umane să nu pericliteze capacitatea
ecologică a Pământului. Naţiunile bogate au atins valori ridicate ale Indicelui de Dezvoltare
Umană dar au depăşit capacitatea de susţinere a ecosistemelor; multe dintre statele în curs de
dezvoltare nu au depăşit încă limitele de susţinere ale ecosistemelor dar nu au reuşit să-şi atingă
ţintele privind dezvoltarea umană [2].

4. Living Planet Index

Living Planet Index (LPI) este un indicator care măsoară starea biodiversităţii la nivelul
întregii planete, bazându-se pe direcţiile evolutive ale populaţiilor de specii de vertebrate. Aceste

4
informaţii sunt folosite pentru a defini şi evalua impactul factorului uman asupra Terrei, dar şi
pentru a ghida acţiunile urmate în vederea opririi pierederii biodiversităţii [2].
La nivel mondial, din anul 1982, impactul activităților umane a depășit capacitatea de
regenerare naturală a biosferei planetare, iar indicele de viață al planetei a scăzut puternic sub
nivelul critic (capacitatea de regenerare naturală a biodiversității) [1]. Living Planet Index arată
un declin de 49% între anii 1970 şi 2012. Aceasta înseamnă că populaţiile diferitelor specii de
animale s-au redus cu mai multe de jumătate, comparativ cu situaţia din urmă cu 42 de ani [2].

Fig. 2.4. Living Planet Index între anii 1970-2012 [6]

Living Planet Index analizează separat evoluţia diferitelor specii în mediul terestru
(uscat), ape curgătoare şi ape marine, operând astfel cu trei indici secundari pentru a arăta care
sunt tendinţele evolutive în diferite ecosisteme. Speciile din apele dulci au avut un declin de 74
% între anii 1970-2012, cea mai importantă ameninţare fiind pierderea şi fragmentarea
habitatelor specifice, poluarea şi speciile invazive. Un alt impact negativ major îl au modificările
de nivel ale apelor de suprafaţă şi integrarea unei părţi din reţeaua hidrografică la sistemele de
irigaţii, în sistemele de producere a energiei electrice. Speciile terestre au avut un declin de 34 %,
pierderile de habitat (în special cauzate de utilizarea terenurilor de către om, în agricultură,
pentru dezvoltarea urbană şi pentru producerea de energie) fiind ameninţarea majoră, alături de
vânătoare, în cazul unora dintre specii. Speciile marine au scăzut tot cu 25%, însă dinamica
acestora a fost mai sinuoasă: din 1970 şi până la mijlocul anilor 1980 scăderea a fost mai
abruptă, după acea perioadă urmând una de relativă stabilitate, declinul reapărând ca şi tendinţă
în anii din urmă [2].

5. Barometrul durabilității
În anul 2006, lideri din aproape toate ţările lumii au convenit să facă o serie de programe
prin care să îmbunătăţească viaţa oamenilor din ţările sărace. Aceste programe sunt cunoscute
drept Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Pentru a studia nivelul de informare a populaţiei

5
cu privire la dezvoltarea durabilă, oamenii au ales şi au ierarhizat problemele pe care le-au
considerat cele mai importante în lume şi în România [1].
Sărăcia este cea mai importantă problemă atât la nivel mondial, cât şi în România.
Poluarea mediului a fost selectată ca a doua problemă ca importanţă. A treia problemă ca
importanţă este mizeria şi bolile infecţioase la nivel mondial şi lipsa de educaţie şcolară în
România. Poluarea mediului ca problemă globală este mai degrabă teoretică, cunoscută indirect
din ştiri, filme şi cărţi, aparent fără un impact vizibil asupra vieţii de zi cu zi. Spre deosebire de
alte ţări, poluarea mediului în România face referire la aspecte cotidiene concrete precum
calitatea apei, a aerului, a parcului, a gunoiului de la scara blocului etc. Prin urmare, este de
aşteptat ca persoanele îngrijorate de calitatea mediului în România să nu se suprapună decât
parţial cu persoanele care consideră poluarea mediului drept o problemă globală prioritară [1].
Barometrul Verde a inclus o listă de 9 probleme de mediu, fiecare primind un scor de la 1
– problemă deloc gravă la 7 – problemă foarte gravă, la nivel mondial și în România: încălzirea
globală sau efectul de seră; dispariţia unor specii de animale sau plante; poluarea râurilor,
lacurilor şi oceanelor; exploatarea iraţională a resurselor naturale; folosirea în exces a
pesticidelor şi a altor chimicale în agricultură; folosirea în agricultură a seminţelor modificate
genetic; ploi acide datorită emisiilor de dioxid de sulf de la fabrici/ centrale energetice; accidente
nucleare şi/sau industriale; subţierea stratului de ozon din atmosferă. Problemele de mediu cele
mai grave sunt considerate subţierea stratului de ozon din atmosferă, poluarea apelor, încălzirea
globală şi, doar la nivel mondial, accidentele nucleare şi/sau industriale [1].
Probleme de mediu ale oraşelor din România [1]
În realizarea unui studiu privind cunoştinţele şi atitudinile populaţiei în raport cu
dezvoltarea durabilă, opt probleme de mediu ale unui oraş şi a zonelor înconjurătoare acestuia au
fost avute în vedere. Dintre aceste 8 probleme, în urbanul din România au fost identificate [1]:
- Deşeurile nucleare radioactive - nu sunt considerate o problemă gravă.
- Deşeurile industriale, poluarea industrială şi colectarea gunoiului din gospodării
reprezintă probleme grave pentru jumătate din populaţia urbană (obţin un scor mediu de gravitate
de 4.5, pe scala de la 1-deloc gravă la 7-foarte gravă).
- Defrişările masive, poluarea datorată transportului urban, poluarea apelor (inclusiv din
cauza sistemului disfuncţional de canalizare) şi poluarea aerului constituie probleme grave de
mediu pentru 66-76% din populaţia urbană a ţării (obţin scoruri medii de gravitate de 5.1,
respectiv 5.6). Putem vorbi despre o hartă a problemelor de mediu percepute, deoarece gravitatea
asociată acestora nu depinde de caracteristicile individuale ale evaluatorului, ci de caracteristici
regionale şi locale. Astfel:
- Poluarea aerului este menţionată de orăşeni din toate regiunile, dar afectează ponderi
semnificativ mai mari de locuitori din Oltenia (46% faţă de 36% la nivel naţional urban).
- Poluarea apelor şi canalizarea disfuncţională sunt surse de poluare semnificativ mai des
menţionate în Muntenia (27%) şi Crişana-Maramureş (29%) decât în oraşele din celelalte regiuni
ale ţării (doar 10% din locuitorii Bucureştiului sau 3% din rezidenţii oraşelor dobrogene).

6
 - Defrişările masive sunt percepute ca problemă majoră de orăşenii din Bucureşti (28%)
şi Transilvania (22%) şi în mai mică măsură în celelalte regiuni ale ţării, în Muntenia fiind
menţionată doar de 3% din populaţia urbană.
- Poluarea datorată transportului urban afectează ponderi mai mari de populaţie din
Bucureşti (14% din populaţie), nefiind menţionată în oraşele din Moldova.
- Colectarea gunoiului din gospodării, precum şi deşeurile nucleare radioactive sunt
considerate probleme serioase doar în oraşele din Dobrogea (11%, respectiv 17% din populaţie,
prin comparaţie cu 6%, respectiv 3% la nivel naţional urban). Poluarea apelor şi canalizarea sunt
menţionate drept sursele de poluare care afectează cel mai mult viaţa locuitorilor din oraşele
mici. În oraşele de mărime medie sunt mai frecvent menţionate poluarea aerului, poluarea
datorată transportului urban şi poluarea industrială. În oraşele mari, ponderi semnificativ mai
mari de populaţie menţionează poluarea aerului şi poluarea datorată transportului în Bucureşti
Potrivit Eurobarometrului 2007 privind Atitudinile cetăţenilor europeni faţă de protecţia
mediului, 86% dintre români consideră că indivizii pot juca un rol în protejarea mediului,
situându-se la acelaşi nivel cu media europeană. În funcţie de comportamentul în relaţia cu
mediul înconjurător, populaţia urbană din România este segmentată în patru eco-tipuri [1]:
- Eco-indiferenţii – persoane care nu au adoptat nici un comportament de consum sau
participativ care să protejeze mediul;
- Eco-neutrii – persoane care au comportamente prietenoase cu mediul (în medie au
adoptat 4 din cele 16 comportamente avute în vedere), dar din motive funcţionale (pentru că sunt
mai ieftine, mai la îndemană etc.);
- Eco-suporterii – persoane care au comportamente prietenoase cu mediul (în medie au
adoptat 5 din cele 16 comportamente avute în vedere), pe care le-au parţial le-au schimbat cu
scopul de a proteja mediul;
- Eco-promotorii – persoane care şi-au schimbat semnificativ comportamentul în ultimii
ani, adoptând cu scopul explicit de a proteja mediul comportamente participative sau de consum
(în medie au adoptat 10 din cele 16 comportamente avute în vedere).

6. Curba Kuznets pentru mediu [2]

Curba Kuznets pentru mediu stabilește relaţia dintre calitatea mediului şi creşterea
economică pe termen lung. Din 1991, de când economiştii au remarcat relaţiile sistemice dintre
variaţiile veniturilor şi calitatea factorilor de mediu, curba Kuznets pentru mediu a devenit „un
standard”care arată că, până la un anumit prag, degradarea mediului creşte odată cu nivelul
venitului, dincolo de care calitatea mediului este ameliorată printr-un nivel mai ridicat al
PIB/locuitor. La niveluri scăzute de dezvoltare, forma curbei indică o degradare a mediului (atât
cantitativă, cât şi în intensitate). Pe măsura accelerării dezvoltării economice, prin intensificarea
extracţiei de resurse şi extinderea industrializării, rata de epuizare a resurselor începe să
depăşească rata lor de regenerare, iar deşeurile generate cresc în cantitate şi nocivitate. La
niveluri avansate de dezvoltare, orientarea structurală către servicii şi industrii intensive în
cunoaştere, cuplată cu o responsabilizare ecologică sporită, noi reglementări de mediu, tehnologii

7
mai eficiente şi investiţii de mediu sporite, duce la atenuarea progresivă a degradării mediului.
Schimbarea structurală care însoţeşte creşterea economică influenţează impactul asupra mediului
prin schimbarea compoziţiei activităţii economice către sectoare mai mult sau mai puţin
intensive în poluare. La un nivel redus de venituri, schimbarea predominantă este de la
agricultură la industrie, ceea ce înseamnă o creştere firească a impactului asupra mediului. La
niveluri mai mari ale veniturilor, economia devine preponderant axată pe servicii, având ca efect
diminuarea impactului ecologic.
Curba Kuznets pentru mediu se probează în cazul unora dintre problemele de mediu (ex.
poluarea aerului) dar în multe alte cazuri nu (ex. gropi de gunoi, biodiversitate). Sunt puţine
dovezi pentru probarea Curbei Kuznets pentru mediu în cazul unora dintre poluanţi, al utilizării
resurselor naturale sau în cazul conservării biodiversităţii; un alt exemplu în care forma curbei nu
este cea clasică îl reprezintă emisiile de gaze cu efect de seră, care sunt mai mari în ţările
dezvoltate şi, mai mult decât atât, apa potabilă, fertilitatea solului, pescutul continuă să scadă în
statele dezvoltate. Despăduririle par să urmeze traseul clasic al curbei, printre tările cu PIB de cel
puţin 4600 $/locuitor, despăruririle aproape că nu se mai fac. Principala critică adusă curbei
Kuznets pentru mediu constă în presupunerea că modificările în sens negativ şi care depăşesc un
prag al echilibrelor dinamice dintre factorii de mediu sunt considerate reversibile.

7. Indicatorul totalul input-urilor materiale (TIM)

Indicatorul totalul input-urilor materiale poate fi interpretat atât ca factor de producţie, cât
şi ca expresie a presiunii activităţilor economice asupra mediului, cuprinzând toate materialele
necesare producţiei, utilizării şi depozitării finale a unui produs. Pentru ca presiunea activităţilor
economice asupra mediului să scadă, se acţionează prin: schimbări în structura cererii de bunuri
şi servicii; creşterea eficienţei, ca urmare a schimbărilor tehnologice şi substituţia între resurse.
Economiştii completează analiza şi concluzionează că, datorită interdependenţei factorilor de
piaţă, pentru atingerea dezvoltării durabile, instrumentele de reducere a consumului de resurse
trebuie combinate cu instrumente de reducere a costurilor cu forţa de muncă [2].

8. Barometrul utilizării durabile a energiei

Majoritatea oamenilor cred că schimbările climatice au un impact negativ asupra vieţii
noastre de zi cu zi, dar puţini dintre noi fac ceva pentru a reduce consumul de energie.
Barometrul Verde este primul indice naţional al opiniei publice cu privire la problemele
ecologice. Reducerea consumului de energie în casă este un comportament la fel de valoros ca şi
a face donaţii caritabile, dar puţini sunt cei dispuşi să-şi modifice stilul de viaţă pentru a
contribui la reducerea cantităţii de energie consumată. Asta este diferenţa între ceea ce spunem
despre schimbările climatice şi ceea ce facem pentru a reduce efectele acesteia [1].
Barometrul Verde 2008 a inclus un capitol dedicat surselor de energie regenerabilă,
pentru a testa atitudinile şi preferinţele populaţiei urbane cu privire la posibilele soluţii
alternative la sursele de energie convenţională. Ţinând cont că petrolul este o resursă epuizabilă
şi preţul său este în continuă creştere, marea majoritate a populaţiei urbane din România optează
pentru energia regenerabilă: 57% aleg varianta „energie regenerabilă” şi 24% optează pentru

8
„energie nucleară şi energie regenerabilă”. Pentru energia nucleară opţiunile sunt mai puţine în
principal pentru că, deşi considerată de unii specialişti o alternativă la sursele convenţionale,
pentru populaţie ea este asociată cu o potenţială ameninţare la adresa calităţii vieţii: 85% din
populaţia se referă la accidentele nucleare, iar 83% se raportează la deşeurile radioactive
provenite din energia nucleară. Dintre sursele de energie regenerabilă, energia solară întruneşte
numărul maxim de opţiuni (77%), urmată de energia hidro (67%), energia eoliană (65%) şi
energia pe bază de biomasă (lemn, deşeuri vegetale, rumeguş) (53%). Acestea sunt sursele de
energie regenerabilă despre care populaţia crede că ar trebui incurajate prin programe naţionale
sau locale de dezvoltare. Energia geotermală este selectată doar de 38% din respondenţii, pentru
că, spre deosebire de celelalte, poate fi dezvoltată doar în zone cu resurse specifice. Pentru
energia solară se votează semnificativ mai mult în oraşele din Dobrogea şi Crişana-Maramureş şi
semnificativ mai puţin în Transilvania. Energia hidro este preferată de semnificativ mai mulţi
locuitori ai oraşelor din Moldova, Oltenia şi Transilvania, fiind semnificativ mai rar menţionată
ca alternativă viabilă în Muntenia, Dobrogea şi Banat. Opţiunile pentru energia eoliană sunt
semnificativ mai multe în Dobrogea şi Bucureşti şi semnificativ mai puţine în oraşele din
Transilvania şi Oltenia. Energia pe bază de biomasă are desproporţionat de multe menţiuni în
oraşele din Oltenia şi Crişana-Maramureş [1].

Bibliografie

[1]. Ilea M., Neagu M., Oană L., Popescu S., Seliște Răduț D. Dezvoltare durabilă.
Suport de curs. Alba Iulia, 2010.
[2]. Mocanu I., Dezvoltare durabilă. Capitolul III.1. Aspecte metdologice privind
evaluarea DD. Curs pentru doctoranzii UPB (http://ro.scribd.com/doc/253535924/Dezvoltare-
Durabila-Curs#scribd).
[3]. **Ecological Footprint Atlas 2010, Global Footprint Network
(http://www.footprintnetwork.org).
[4]. **Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-
2030 (http://www.anpm.ro/anpm_resources/migrated_content/uploads/3912_SNDD%20-
%20rom.pdf).
[5]. **World Economic Outlook, Aprilie, 2012.
[6].http://www.livingplanetindex.org/projects?main_page_project=BluePlanetReport&ho
me_flag=1
[7]. http://en.wikipedia.org/wiki/North%E2%80%93South_divide