Gheorghe ENE Cristian PAVEL

INTRODUCERE ÎN TEHNICA IZOLĂRII

VIBRAŢIILOR ŞI A ZGOMOTULUI

MATRIX ROM
BUCUREŞTI
Gheorghe ENE Cristian PAVEL

INTRODUCERE ÎN TEHNICA IZOLĂRII

VIBRAŢIILOR ŞI A ZGOMOTULUI

MATRIX ROM
 BUCUREŞTI 2012

© MATRIX ROM
C.P. 16-162
062510 - BUCUREŞTI
tel. 021.411.36.17, fax 021.411.42.80
e-mail: office@matrixrom.ro
www.matrixrom.ro

Editura MATRIX ROM este acreditată de

CONSILIUL NAŢIONAL AL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE DIN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR

Referenţi ştiinţifici: prof.univ.dr.ing. Cornel MARIN

conf.univ.dr.ing. Amelitta LEGENDI

Tehnoredactare computerizată: prof.univ.dr.ing. Gheorghe ENE

ing. Marina DOGARU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ENE, Gheorghe
Introducere în tehnica izolării vibraţiilor şi a zgomotului./
Gheorghe Ene, Cristian Pavel
Bucureşti, Matrix Rom, 2012
Bibliogr.
ISBN

II. PAVEL, Cristian

ISBN
 PREFAŢĂ

În urma reorganizării recente a învăţământului superior tehnic românesc,

majoritatea facultăţilor a optat pentru reducerea numărului de ore alocate studiului
disciplinei de vibraţii mecanice. Unele facultăţi au adoptat soluţia mutării acestei
discipline în cadrul studiilor de masterat, altele au considerat că noţiunile respective
pot fi predate în cadrul disciplinelor de specialitate.
Sub o formă sau alta, problematica dinamicii structurilor mecanice elastice nu
poate să lipsească din programa de pregătire a inginerului mecanic de la orice
specializare.
Apreciind că domeniul combaterii vibraţiilor şi zgomotului nu este suficient
acoperit cu lucrări de specialitate, autorii acestui volum s-au axat pe cele mai uzitate
măsuri folosite în vederea diminuării efectelor negative ale vibraţiilor şi zgomotelor
produse de maşini în timpul funcţionării acestora. Lucrarea de faţă se recomandă
singură prin subiectul propus, autorii străduindu-se să sistematizeze şi să sintetizeze
– printr-o modalitate cât mai directă şi clară – informaţiile referitoare la domeniul
izolării vibraţiilor şi a zgomotelor.
În cazul în care maşinile şi echipamentele cu care acestea sunt înzestrate nu
sunt proiectate, realizate, montate şi reglate în mod corespunzător funcţionarea lor
poate fi însoţită de o serie de efecte nedorite: transmiterea de solicitări dinamice către
fundaţie sau către elementele de construcţii învecinate, producerea de zgomot cu
nivel ridicat, realizarea unor performanţe scăzute sau, uneori, chiar îndeplinirea
necorespunzătoare a rolului lor funcţional. Prin urmare, proiectarea, realizarea,
montarea şi reglarea echipamentelor cu acţiune vibrantă trebuie realizate de
specialişti cu pregătire adecvată.
În elaborarea monografiei s-a considerat utilă inserarea cât mai multor exemple
concrete de calcul privind dimensionarea, proiectarea şi utilizarea cât mai eficientă a
dispozitivelor pentru diminuarea efectelor nocive ale vibraţiilor şi zgomotelor.
Lucrarea este utilă atât studenţilor şi masteranzilor de la facultăţile tehnice de
profil cât şi inginerilor care lucrează în domeniul proiectării şi exploatării maşinilor
pentru industrii de proces.

13 noiembrie 2012 Autorii

3
 CUPRINS

Partea I. IZOLAREA ANTIVIBRATORIE A MAŞINILOR 7

1. PROBLEME GENERALE PRIVIND FUNDAŢIILE DE MAŞINI ŞI

IZOLAREA ANTIVIBRATORIE A MAŞINILOR 7

1.1. Protecţia împotriva vibraţiilor 7

1.2. Cerinţe privind construcţia şi amplasarea fundaţiilor de maşini 8
1.3. Cauzele vibraţiilor maşinilor 8
1.4. Turaţia critică a rotorilor 9
1.5. Izolarea antivibratorie a maşinilor 13
1.6. Modele dinamice pentru calculul fundaţiilor 16

2. ELEMENTE SPECIFICE DIN TEORIA VIBRAŢIILOR MECANICE 19

2.1. Vibraţiile sistemelor cu un grad de libertate 20

2.1.1. Parametrii vibraţiilor forţate 20
2.1.2. Efectul amortizării 24
2.1.3. Capacitatea elastică a izolatorilor de vibraţii 27
2.1.4. Compunerea constantelor elastice 29
2.1.5. Transmisibilitatea vibraţiilor 29
2.2. Vibraţiile sistemelor oscilante cu două grade de libertate 36
2.3. Calculul izolării vibraţiilor 40
2.4. Efectele nocive ale vibraţiilor 45

3. ELEMENTE UTILIZATE PENTRU IZOLAREA VIBRAŢIILOR 53

3.1. Arcuri din oţel 55

3.1.1. Noţiuni generale 55
3.1.2. Caracteristici ale arcurilor elicoidale cilindrice 57
3.1.3. Construcţia izolatorilor de vibraţii cu arcuri de oţel 68
3.2. Izolatori din cauciuc şi elastomeri 77
3.2.1. Noţiuni generale 77
3.2.2. Forme constructive de izolatori din cauciuc 78
3.2.3. Calculul elementelor izolatoare de vibraţii confecţionate
din cauciuc 87
3.3. Amortizoare electrovâscoase utilizate în aplicaţiile rotorilor 129

4
4. RECOMANDĂRI PRIVIND PROIECTAREA ŞI CONSTRUCŢIA
FUNDAŢIILOR DE MAŞINI ŞI A IZOLĂRII VIBRAŢIILOR 135

4.1. Principii generale pentru proiectarea fundaţiilor de maşini 135

4.2. Materiale utilizate pentru realizarea elementelor componente ale
fundaţiilor de maşini 136
4.3. Recomandări privind calculul dinamic al fundaţiilor de maşini 137
4.4. Recomandări privind izolarea vibraţiilor 140
4.5. Recomandări privind adoptarea schemei de rezemare elastică 145
4.6. Recomandări privind realizarea practică a fundaţiilor de maşini 148
4.7. Dispozitive de ancorare 154
4.8. Reazeme reglabile 155
4.9. Amortizorul (absorbitorul) dinamic 156
4.9.1. O metodă de proiectare a absorbitorilor
dinamici de vibraţii 162

BIBLIOGRAFIE I 167

Partea a II-a. COMBATEREA ZGOMOTULUI 169

5. NOŢIUNI ŞI FENOMENE SPECIFICE ACUSTICII 169

5.1. Unde acustice (sonore) 169

5.2. Viteza sunetului 170
5.3. Lungimea de undă 171
5.4. Presiunea şi intensitatea acustică 172
5.5. Caracteristicile unei surse sonore 173
5.6. Nivelul acustic 174
5.7. Propagarea undelor sonore în aer liber. Viteza sunetului în aer 176
5.8. Atenuarea sunetului în aer 176
5.9. Influenţa vântului şi a temperaturii asupra propagării sunetului 180
5.10. Propagarea undelor acustice în corpurile solide 181

6. SURSE DE ZGOMOT 185

6.1. Acţiunea dăunătoare a zgomotului asupra organismului uman 187

6.1.1. Domeniul de audibilitate 187
6.1.2. Nivelul de tărie 188
6.2. Efectele nocive ale zgomotului asupra omului 189
6.2.1. Acţiunile dăunătoare ale zgomotului 190
6.2.2. Norme privind nivelul admisibil de zgomot 194

5
7. METODE PENTRU COMBATEREA ZGOMOTULUI 197

7.1. Reducerea zgomotului prin măsuri de protecţie activă 197

7.2. Reducerea zgomotului prin măsuri de protecţie pasivă 198
7.3. Absorbţia undelor sonore 201
7.4. Reflexia undelor sonore 202
7.5. Insonorizarea încăperilor zgomotoase 203
7.6. Criterii privind absorbţia zgomotelor 204
7.6.1. Absorbţia poroasă 204
7.6.2. Absorbţia rezonantă 210
7.6.3. Reducerea nivelului zgomotelor cu ajutorul carcaselor
şi atenuatoarelor 218

8. COMBATEREA ZGOMOTULUI INDUSTRIAL 233

8.1. Reducerea nivelului de zgomot produs de lagăre 233

8.2. Reducerea nivelului de zgomot produs de angrenaje 237
8.3. Reducerea nivelului de zgomot produs de suflante şi
turbosuflante 241
8.4. Reducerea zgomotului produs de maşinile electrice 244
8.5. Reducerea nivelului de zgomot produs de diferite procese
tehnologice 248
8.6. Reducerea nivelului de zgomot prin insonorizarea locurilor
de muncă 250

BIBLIOGRAFIE II 255

6
 Partea I. IZOLAREA ANTVIBRATORIE A MAŞINILOR

1. PROBLEME GENERALE PRIVIND FUNDAŢIILE DE MAŞINI ŞI

IZOLAREA ANTVIBRATORIE A MAŞINILOR

1.1. Protecţia împotriva vibraţiilor

Vibraţiile produse de o maşină în timpul funcţionării se transmit sub formă de

unde elastice, prin intermediul legăturilor dintre aceasta şi clădirea în care se găseşte,
spre maşinile învecinate şi spre diferitele elemente ale construcţiei. Pentru a reduce
transmiterea vibraţiilor, legăturile dintre maşină şi elementele cu care aceasta vine în
contact trebuie să fie cât mai puţin rigide. Evitarea cuplajului rigid se referă atât la
legătura dintre maşină şi fundaţie, cât şi la legătura dintre maşină şi alte elemente ale
ansamblului din care aceasta face parte (arbori, canale, conducte etc.).
Propagarea prin sol a vibraţiilor produse de maşină este mult diminuată dacă:
- fundaţia maşinii este separată de fundaţia clădirii;
- fundaţia se izolează faţă de sol (izolaţia se realizează fie prin introducerea, în spaţiul
dintre fundaţie şi sol, a unui strat din materiale cu proprietăţi de amortizare – pâslă,
rumeguş de lemn etc. – fie prin lăsarea între fundaţie şi sol, pe întreg conturul
fundaţiei, a unui spaţiu de aer cu lăţimea suficient de mare (interval acustic);
- pânza freatică, care eventual s-ar găsi sub fundaţie, este situată la o adâncime
suficient de mare (pentru a nu crea un mediu favorabil transmiterii vibraţiilor).
În vederea limitării transmiterii vibraţiilor la proiectarea fundaţiei unei maşini
trebuie să se ţină seama de toţi factorii de care depind rezolvarea problemei: maşina
care produce vibraţiile, blocul de fundaţie, terenul pe care aceasta se plasează, stratul
elastic izolator de vibraţii, clădirea şi maşinile învecinate.
Elemente privind maşina:
- intensitatea, direcţia şi frecvenţa forţelor perturbatoare;
- dimensiunile de gabarit ale maşinii, amplasarea diferitelor accesorii (conducte etc.);
- masa maşinii şi poziţia centrului de masă.
Elemente privind fundaţia
- masa fundaţiei şi poziţia centrului de masă;
- forma blocului de fundaţie;
- momentele de inerţie ale acestuia.
Elemente privind terenul de fundaţie
- coeficienţii de elasticitate ai pământului;
- presiunea admisibilă pe teren.
Elemente privind stratul elastic
- constantele elastice ale acestuia.
Protecţia împotriva vibraţiilor se realizează pe baza principiilor izolării şi
amortizării acestora.
7
 Maşinile realizează, în general, mişcări vibratorii cu mai multe grade de
libertate (translaţii şi rotaţii). În cele ce urmează se analizează numai vibraţiile cu un
grad de libertate (translaţia în lungul axei verticale sau rotaţia în jurul uneia din axe).
Atunci când este necesar trebuie însă să se ţină seama şi de celelalte grade de libertate
(capitolul al II-lea).

1.2 Cerinţe privind construcţia şi amplasarea fundaţiilor de maşini

Instalaţiile industriale şi echipamentele componente ale acestora sunt

amplasate pe fundaţii specifice, de construcţie adecvată. Ca regulă generală,
fundaţiile maşinilor cu acţiune dinamică trebuie să fie separate atât de fundaţiile altor
echipamente învecinate cât şi de fundaţiile clădirii, pentru a nu transmite vibraţii şi
acestora. Totodată, ele trebuie să preia greutatea maşinilor şi echipamentelor anexe
precum şi forţele dinamice transmise de acestea şi să asigure stabilitatea maşinii pe
fundaţie în orice situaţie, inclusiv în cazul mişcărilor seismice.
Construcţia şi amplasarea fundaţiilor pentru echipamentele cu acţiune dinamică
depind de o serie de cerinţe:
- cerinţe impuse de specificul zonei amplasamentului fundaţiei (caracteristicile
terenului în care este amplasată fundaţia şi topografia acestuia, clima specifică zonei,
gradul de seismicitate al zonei);
- cerinţe impuse de configuraţia geometrică a maşinii şi a echipamentelor anexe
acesteia (gabaritele acestora);
- cerinţe impuse de încărcările fundaţiei (greutatea maşinii şi a echipamentelor anexe
acesteia, solicitările dezvoltate de maşină în diferite situaţii – pornire, lucru efectiv,
oprire, reparaţii);
- cerinţe impuse de realizarea fundaţiei (capacitatea portantă a terenului, limitări
impuse de tasarea terenului, consolidarea suplimentară a terenului, drenarea apelor
freatice etc.);
- cerinţe impuse de activităţile de întreţinere a maşinii (asigurarea accesului la maşină
şi la echipamentele anexe ale acesteia, posibilitatea montării şi demontării instalaţiilor
pentru ridicarea şi manevrarea maşinii şi a anexelor acesteia etc.);
- cerinţe economice (costul de investiţie al fundaţiei, costuri privind operaţiunile de
întreţinere şi reparare etc.).

1.3 Cauzele vibraţiilor maşinilor

Vibraţiile produse de maşini în timpul funcţionării lor au cauze foarte diferite:

natura procesului tehnologic pe care îl realizează maşina, principiul de funcţionare al
maşinii şi modul de acţionare al acesteia, erorile de execuţie şi montaj ale elementelor
componente ale maşinii, uzura acestora etc.
Natura procesului tehnologic pe care îl realizează este cauza vibraţiilor
produse de unele tipuri de maşini tehnologice: concasoare, site vibratoare, elevatoare
cu cupe, ciocane de forjă etc. În aceste cazuri, vibraţiile pot fi diminuate prin
uniformizarea funcţionării maşinilor respective şi prin utilizarea unei izolări active

8
eficiente, pentru a evita transmiterea vibraţiilor către alte echipamente sau construcţii
învecinate.
Principiul de funcţionare este cauza apariţiei vibraţiilor la maşinile cu mişcare
alternativă: motoare, compresoare şi pompe cu piston etc. La acest tip de maşini,
cauza apariţiei vibraţiilor sunt forţele periodice care apar în timpul funcţionării lor.
Vibraţiile produse de aceste maşini pot fi diminuate prin construcţie adecvată (de
regulă, reducerea maselor în mişcare alternativă şi echilibrarea corespunzătoare a
forţelor de inerţie produse de acestea).
Erorile de execuţie şi montaj constituie cauzele apariţiei vibraţiilor, îndeosebi
în cazul maşinilor cu mişcare de rotaţie: motoare electrice, turbine etc. Diminuarea
vibraţiilor acestor maşini se realizează prin construcţia şi echilibrarea statică şi/sau
dinamică corespunzătoare.
Prin urmare, vibraţiile produse de către maşini în timpul funcţionării lor pot fi
diminuate în foarte mare măsură prin proiectarea şi construcţia adecvată a acestora.
Vibraţiile care nu pot fi evitate prin aceste măsuri pot fi diminuate prin proiectarea şi
realizarea corespunzătoare a izolării antivibratorii.

1.4. Turaţia critică a rotorilor

Se consideră un rotor format dintr-un disc (volant) de masă m, montat pe un

arbore orizontal de masă neglijabilă. Datorită erorilor de fabricaţie şi de montaj ale
elementelor componente (arbore şi disc) ale rotorului şi neomogenităţii materialului
din care se realizează discul, centrul de greutate C al acestuia nu se va plasa pe axa
arborelui (punctul A), între acestea existând excentricitatea AC = e (fig. 1).

Fe = k ⋅ δ
O
A
e C

Fi = m ⋅ (δ + e ) ⋅ ω 2

Fig. 1. Ansamblul disc-arbore în mişcare de rotaţie.

O - punctul în care axa centrelor lagărelor intersectează planul median al discului;
A - punctul în care axa arborelui deformat intersectează planul median al discului;
C - centrul de greutate al discului.

9
 Când ansamblul disc-arbore se roteşte în jurul liniei lagărelor (axa arborelui, în
repaus) cu viteza unghiulară constantă ω , arborele capătă, sub acţiunea forţei
centrifuge dezvoltate de discul montat excentric, deformaţii de încovoiere, producând
vibraţia rotorului.
Vibraţiile de încovoiere ale rotorului au pulsaţia proprie:
k
ω0 = , (1.1)
m
în care m este masa discului; k - constanta elastică la încovoiere a arborelui;
ω0 - pulsaţia proprie a vibraţiilor de încovoiere ale arborelui.
Deoarece săgeata de încovoiere a arborelui este în general foarte mică, se poate
considera că mişcarea de rotaţie a discului are loc în planul normal la linia lagărelor.
În figura 2 sunt prezentate elementele discului dezechilibrat, aflat în mişcare de
rotaţie, corespunzătoare planului median al acestuia.

y
C

e
ω ⋅t
A

O x

Fig. 2. Elementele discului dezechilibrat în mişcare de rotaţie (secţiune transversală prin

planul median al sistemului oscilant).
AC = e – excentricitatea discului; OA = δ – săgeata de încovoiere a arborelui sub acţiunea
foţei centrifuge produsă de discul (plasat excentric) în mişcare de rotaţie.

În timpul rotirii, discul dezechilibrat generează forţa centrifugă:

Fi = m ⋅ ω 2 ⋅ (δ + e) (1.2)
unde m este masa discului; ω – viteza unghiulară a acestuia; e – excentricitatea
discului (datorată inexactităţilor de execuţie); δ – săgeata de încovoiere a arborelui.
Forţa elastică a arborelui este determinată de relaţia:
Fk = k ⋅ δ (1.3)
unde k este constanta elastică la încovoiere a arborelui în dreptul discului; δ – săgeata
de încovoiere a arborelui.
Atunci când mişcarea este staţionară şi amortizarea este neglijabilă, cele două
forţe, definite de relaţiile (1.2) respectiv (1.3), se echilibrează:
k ⋅ δ = m ⋅ ω 2 ⋅ (δ + e) (1.4)
Din relaţia (1.4) se determină săgeata arborelui în dreptul discului:
10
 2
ω 
2 2 2
 
δ=
m ⋅ e ⋅ω
=
e ⋅ω
=
e ⋅ω
= e ⋅  ω0  . (1.5)
k − ⋅m ⋅ ω 2 k − ω 2 ω02 − ω 2 ω 
2

m 1 −  
 ω0 
Relaţia (1.5) este reprezentată grafic în figura 3.

O1 ω2
A 1 ω0
C ω1 ω
O2 ω0 ω0

Fig. 3. Variaţia săgeţii arborelui în funcţie de raportul ω ω 0 ( ω - viteza unghiulară a

discului (pulsaţia forţei perturbatoare); ω0 - viteza unghiulară critică a discului (pulsaţia
proprie a a sistemului vibrator)).

Analizând graficul din figura 3 se constată următoarele:

- Atunci când ω = ω0 apare fenomenul de rezonanţă, săgeata arborelui tinzând
spre infinit. În această situaţie, viteza unghiulară ω a rotorului devine egală cu
pulsaţia proprie ω0 a vibraţiilor de încovoiere şi poartă denumirea de viteză
unghiulară critică. Turaţia critică a rotorului reprezintă turaţia corespunzătoare
vitezei unghiulare critice şi se determină cu relaţia:
30 ⋅ ω0
nc = , [rot/min] . (1.6)
π
Dacă rotorul funcţionează cu o turaţie mai mare decât cea critică, el va trece
prin zona de rezonanţă atât la pornirea, cât şi la oprirea maşinii. Deoarece în aceste
situaţii amplitudinile vibraţiilor cresc în timp, pentru reducerea acestora, este necesar,
fie ca trecerea prin turaţia critică (zona de rezonanţă) să se facă cât mai rapid, fie să se
utilizeze dispozitive adecvate pentru limitarea amplitudinilor vibraţiilor.
- Atunci când ω1 < ω0 (funcţionare în anterezonanţă), săgeata δ > 0; dacă rotaţia
se face în jurul punctului O1 (fig. 3), centrul de greutate C al discului se află în afara
segmentului O1A, în prelungirea acestuia ( O δ C e G).
- Atunci când ω2 > ω0 (funcţionare în postrezonanţă), săgeata δ < 0; dacă rotaţia
se face în jurul punctului O2, centrul de greutate C se află între linia lagărelor (punctul
G
O2) şi axa deformată a arborelui (punctul A) ( O C ).

11
 - Atunci când turaţia rotorului are valori foarte mari, adică atunci când ω → ∞ ,
rotorul se autocentrează, centrul de greutate C apropiindu-se de linia lagărelor până
se suprapune peste punctul O.
- La rotirea cu viteza unghiulară ω , poziţia relativă a punctelor O, A şi C nu se
modifică. Deoarece rotirea punctului A în jurul axei lagărelor se face cu aceeaşi
viteză unghiulară ω ca şi rotirea punctului C în jurul axei arborelui, mişcarea se
numeşte precesie sincronă.
Relaţia (1.5) arată că săgeata arborelui şi, prin urmare şi amplitudinea
vibraţiilor, sunt proporţionale cu excentricitatea e pentru orice valoare a vitezei
unghiulare ω . Prin urmare, pentru ca rotorul să funcţioneze cât mai liniştit,
excentricitatea acestuia trebuie să fie cât mai mică posibil, adică centrul de greutate al
discului să fie cât mai apropiat de axa arborelui. Aceasta se realizează prin
echilibrarea statică a rotorului.
Echilibrarea statică constă în amplasarea, în zona periferică a discului, a unei
mase de echilibrare m0. Masa de echilibrare se plasează astfel încât centrul de
greutate al ansamblului disc-masă de echilibrare să fie situat pe axa arborelui (fig. 4).

z
ω, ε

e C
A m O y
r
G
m + m0
m0
x
a) b)

rotor şurub
adiţional

prismă

cadru

şurub pentru
reglarea poziţiei
orizontale
c) d)

Fig. 4. Schema echilibrării statice.

12
 În situaţia în care mărimea excentricităţii e este cunoscută, valoarea masei de
echilibrare m0 se determină din relaţia (fig. 4):
r ⋅ m0 = e ⋅ m . (1.7)
Deoarece, în general, mărimea excentricităţii e nu este cunoscută, determinarea
masei de echilibrare m0 nu se realizează prin calcul, ci experimental, utilizând un
stand de echilibrare statică.
Standul de echilibrare statică constă, în principiu, din două suporturi
orizontale, paralele, între care se aşază, prin intermediul fusurilor, rotorul supus
echilibrării (fig. 4c). Construcţia suporturilor şi gradul de prelucrare al suprafeţelor
acestora se adoptă astfel încât frecarea de rostogolire a fusurilor pe suporturi să fie
neglijabilă.
Când rotorul aşezat pe suporturi va fi în repaus, centrul lui de greutate se va
afla în planul diametral vertical care conţine axa arborelui, dedesubtul acesteia. În
această situaţie, pe verticala care trece prin centrul de greutate, deasupra axei
arborelui, se plasează o masă de echilibrare de o valoare oarecare după care discul se
scoate din această poziţie, lăsându-l liber. Dacă discul are tendinţa de a se roti pentru
a ajunge în poziţia de echilibru stabil, masa de echilibrare se va înlocui cu alta de
valoare mai mare decât prima. Operaţiunea continuă până când echilibrul discului
este indiferent (discul nu va mai avea tendinţa de rostogolire) – fig. 4d.
În unele situaţii, echilibrarea statică se realizează nu prin adăugarea unei masei
de echilibrare ci prin îndepărtarea din rotor, din partea opusă acesteia, a unei mase
corespunzătoare de material, printr-o prelucrare mecanică oarecare (găurire, de
exemplu).
Mişcarea de rotaţie a volantului are loc în planul normal la linia lagărelor
numai în situaţia în care acesta este montat pe arbore la jumătatea distanţei dintre
lagărele acestuia. În general, însă, mişcarea volantului nu se produce în planul normal
la linia lagărelor, ci într-un plan care face un anumit unghi cu acesta. Acest lucru se
datorează deformaţiei arborelui care, la rândul ei, este influenţată atât de poziţia de
montaj a volantului (care poate să nu fie montat la mijlocul distanţei dintre lagăre),
cât şi de varianta de rezemare a acestuia (volant montat între reazeme, volant montat
în consolă). În asemenea situaţii, studiul vibraţiilor trebuie să ţină seama şi de efectul
giroscopic, care va modifica valorile turaţiilor critice.

1.5. Izolarea antivibratorie a maşinilor

Vibraţiile echipamentelor (maşini, utilaje etc.) care conţin surse de vibraţii se

transmit, prin intermediul sistemelor de rezemare (fundaţii), celorlalte echipamente
aflate pe acelaşi amplasament. Pentru a asigura o protecţie eficientă împotriva
vibraţiilor este necesară, după caz, fie izolarea activă (de la sursa de vibraţii la
fundaţie), fie izolarea pasivă (de la fundaţia care vibrează la maşinile sau aparatele
care trebuie protejate împotriva vibraţiilor) (fig. 5).
Izolarea activă se utilizează pentru reducerea forţelor dinamice transmise de
către echipamentele producătoare de vibraţii fundaţiilor acestora.

13
 Izolarea pasivă se utilizează îndeosebi pentru protejarea maşinilor de precizie
sau aparatelor de măsurare, prin reducerea amplitudinii vibraţiilor transmise acestora
de către mediul înconjurător (suport, structură de rezemare etc.).

F (t ) = F0 ⋅ sin ωt

1 1

m x m x

k 2 k 2
3 3

u = u 0 ⋅ sin ωt
FT
a b

Fig. 5. Schema de principiu a sistemului de izolare antivibratorie.

a – izolare activă; b – izolare pasivă. 1 – maşină; 2 – grupul de elemente elastice pentru
izolarea antivibratorie; 3 – suportul (fundaţia) maşinii.

Eficienţa izolaţiei antivibratorii se evaluează prin factorul de transmitere sau

transmisibilitatea vibraţiilor. În cazul izolării active, transmisibilitatea se apreciază
prin forţa transmisă de maşină fundaţiei prin elementele de izolare antivibratorie, iar
în cazul izolării pasive, prin amplitudinea transmisă de la sistemul de rezemare
(fundaţie) la maşină (aparat etc.).
Pentru ca o maşină care produce vibraţii în funcţionare să nu le transmită
fundaţiei, trebuie ca ea să fie rezemată elastic pe fundaţie. Maşina fiind masa care
vibrează, pulsaţia proprie a acesteia este dată de relaţia:
p= k m (1.8)
unde m este masa maşinii care vibrează; k – rigiditatea rezemării elastice.
Pulsaţia perturbatoare ω fiind cunoscută, se determină raportul ω p şi, în
continuare, amplitudinea vibraţiei şi forţa transmisă fundaţiei. Pentru a realiza o
izolare activă eficientă a vibraţiilor, este necesar să se adopte în mod adecvat
mărimile m şi k, astfel încât să se evite funcţionarea la rezonanţă, iar
transmisibilitatea vibraţiilor către fundaţie să aibă valori subunitare, adică:
T = FT F0 ≤ 1 (FT – mărimea maximă a forţei transmise fundaţiei; F0 - mărimea
maximă a forţei) (fig. 6).
Pentru ca amplitudinea vibraţiilor să fie redusă şi transmisibilitatea acestora să
aibă valori T < 1 este necesar ca raportul ω p > 2 (ω – pulsaţia forţei perturbatoare;
p = k m – pulsaţia proprie a sistemului elastic). Aceasta înseamnă că izolarea
antivibratorie trebuie astfel realizată încât să asigure funcţionarea sistemului în regim

14
de postrezonanţă deci cu pulsaţie proprie redusă, adică grupul elastic de rezemare
trebuie să aibă rigiditate redusă (să fie “moale”).
Considerând vibraţiile forţate fără amortizare, amplitudinea acestora este
definită de relaţia:
F 1 F0 F0
A= 0 ⋅ = = (1.9)
k ω2 k ⋅ω 2 k − m ⋅ω 2
1− 2 k −
p p2
unde s-a ţinut seama de relaţia (1.8).
Dependenţa separată a amplitudinii vibraţiilor de parametrii m şi k este
prezentată în figura 6.
Se observă că amplitudinea vibraţiilor poate fi micşorată, fie mărind rigiditatea
k (fig. 6 a), fie mărind masa m (fig. 6 b).
În prima situaţie, dacă rigiditatea creşte foarte mult (adică legătura dintre
maşină şi fundaţia acesteia este practic rigidă) are loc o reducere importantă a
amplitudinii sistemului (fig. 6 a). Această soluţie însă se utilizează rar şi numai în
cazul când maşina care vibrează are masa mică, iar fundaţia acesteia are masa foarte
mare.

A A

F0 F0
2
mω k
F0 F0
2mω 2 2k
0 k 0 2k 0 3k 0 k 0 m0 2m0 3m0 m
a b

Fig. 6. Variaţia amplitudinii vibraţiei unui sistem elastic în funcţie de parametrii m şi k.

a – masa m a sistemului este constantă, iar rigiditatea echivalentă k a rezemării este
variabilă; b - rigiditatea echivalentă k a rezemării este constantă, iar masa m a sistemului
este variabilă.

Mărirea masei m (fig. 6 b) conduce la reducerea amplitudinii vibraţiilor, însă

această soluţie implică folosirea unei fundaţii pe care maşina se prinde rigid, fundaţie
care apoi trebuie rezemată elastic pe sol (pardoseală).
La izolarea activă (fig. 6a), mărimile care determină calitatea izolării vibraţiilor
sunt: amplitudinea acestora şi forţa transmisă solului (pardoselii).
Din cele prezentate, fundaţia maşinii are un dublu rol:
- să asigure o valoare admisibilă a presiunii pe care maşina o transmite solului
(pardoselii);
- să realizeze izolarea antivibratorie.

15
 Cazul invers, când pardoseala este sursă de vibraţii datorită vibraţiilor
transmise de alte maşini (fig. 6 b), aceasta constituie obiectul izolării pasive, situaţie
frecvent întâlnită pentru a feri de acţiunea vibraţiilor aparate de măsură, aparatura
electronică, maşinile de mare precizie etc. Izolarea pasivă are la bază aceleaşi
principii ca şi izolarea activă. Coeficientul de transmisibilitate în cazul izolării pasive
este definit de raportul T = A u0 ≤ 1 (A –amplitudinea vibraţiilor aparatului rezemat;
u0 – amplitudinea mişcării perturbatoare (amplitudinea vibraţiilor pardoselii)). Pentru
izolarea eficientă a vibraţiilor este necesar ca valorile coeficientului de
transmisibilitate să fie, pe cât posibil, cât mai mici. Acest lucru se realizează atunci
când ω p > 2 (ω – pulsaţia forţei perturbatoare; p - pulsaţia proprie a sistemului
elastic), iar amortizarea din sistemul de rezemare are valori cât mai mici.

1.6. Modele dinamice pentru calculul fundaţiilor

Modelul cu un grad de libertate (cu o masă)

Modelul dinamic cel mai simplu este cel cu un singur grad de libertate, format
dintr-o singură masă (maşină, fundaţie etc.), care realizează o mişcare de translaţie şi
sistemul de rezemare al acesteia (fig. 7).

Fig. 7. Modelul dinamic cu un grad de libertate.

a – cu rezemare elastică; b - cu rezemare vâscoelastică; c - cu rezemare prin elemente elastice
şi elemente de amortizare cu frecare.

Rezemarea masei se poate realiza utilizând, după caz, diferite soluţii

constructive (fig. 7):
- rezemare elastică (numai cu elemente elastice);
- rezemare vâscoelastică (elemente elastice şi elemente de amortizare vâscoasă);
- rezemare cu elemente elastice şi elemente cu amortizare coulombiană (frecare
uscată).

16
 Următorul model dinamic se utilizează în cazul izolării active şi pasive a
vibraţiilor, pentru modelarea sistemelor care au mişcări vibratorii numai după direcţia
verticală (fig. 8).

m m
x (t ) x (t )

dx
Fc = k ⋅ x F (t ) Fa = c ⋅
dt
x0 (t )

dx
FT = k ⋅ x + c ⋅
dt
a b

Fig. 8. Sistem vibrator cu o singură masă.

a - izolarea activă; b – izolarea pasivă.

Modelul cu două grade de libertate (cu două mase)

Modelul cu două grade de libertate se utilizează pentru reprezentarea diferitelor

echipamente tehnologice dinamice, care se montează pe fundaţii prin intermediul
unor elemente de rezemare elastice sau vâscoelastice (fig. 9).

Fig. 9. Modelul dinamic cu două grade de libertate.

a – cu rezemare elastică; b - cu rezemare vâscoelastică.

17
 Exemple de utilizare ale modelului cu două grade de libertate:
- Echipament dinamic rezemat pe fundaţie prin intermediul unor elemente
vâscoelastice, fundaţia fiind aşezată pe sol (considerat, de asemenea, vâscoelastic);
- Echipament dinamic rezemat direct (rigid) pe fundaţie, aceasta fiind plasată, prin
intermediul unor elemente vâscoelastice, într-o cuvă aşezată pe sol (considerată
vâscoelastică);
- Echipament dinamic rezemat direct pe un suport (placă) rigid, acesta fiind plasat,
prin intermediul unor elemente vâscoelastice, într-o cuvă aşezată pe sol (considerată
vâscoelastică).

18
 2. ELEMENTE SPECIFICE DIN TEORIA VIBRAŢIILOR
MECANICE

Fără a avea pretenţii exhaustive, vom trece în revistă cele mai importante
criterii de clasificare a vibraţiilor. Distingem astfel următoarele tipuri de vibraţii:
a) după numărul de grade de libertate:
- vibraţii cu un singur grad de libertate;
- vibraţii cu două sau mai multe grade de libertate;
- vibraţii cu un număr infinit de grade de libertate.
b) după forma ecuaţiei diferenţiale a mişcării:
- vibraţii liniare;
- vibraţii neliniare.
c) după cauzele care produc vibraţia:
- vibraţii libere sau naturale (produse de o cauză iniţială care încetează imediat
după începerea mişcării);
- vibraţii forţate sau întreţinute (produse de forţe perturbatoare care îşi continuă
acţiunea în timpul mişcării oscilante);
- vibraţii cu caracteristici variabile sau vibraţii parametrice (provocate de cauze
exterioare sau interioare care acţionează asupra unui parametru al sistemului
oscilant);
- vibraţii autoîntreţinute (provocate de cauze din interiorul sistemului, vibraţii
care apar şi dispar odată cu începerea şi terminarea mişcării oscilante).
d) după consumul de energie mecanică din timpul mişcării oscilante:
- vibraţii amortizate (la care se consumă energie mecanică în timpul vibraţiei);
- vibraţii neamortizate (la care nu se consumă energie mecanică în timpul
vibraţiei).
e) după legea variaţiei în timp a mişcării:
- vibraţii deterministe (caracterizate printr-o variaţie complet definită în timp,
legea de mişcare fiind precizată prin relaţii analitice);
- vibraţii aleatoare (caracterizate printr-o variaţie parţial definită în timp, legea
de mişcare fiind exprimată numai cu ajutorul parametrilor statistici şi
probabilistici).
f) după deformaţiile ce apar la corpurile care vibrează:
- vibraţii axiale sau longitudinale;
- vibraţii transversale sau de încovoiere;
- vibraţii torsionale sau de răsucire.

19
 2.1 Vibraţiile sistemelor cu un grad de libertate

2.1.1 Parametrii vibraţiilor forţate

Ecuaţia vibraţiilor forţate ale sistemului cu o singură masă (un grad de

libertate) din figura 10 are forma:
m ⋅ &x& + c ⋅ x& + k ⋅ x = F0 ⋅ sin ω ⋅ t (2.1)

m
x(t )

dx
Fc = k ⋅ x F (t ) Fa = c ⋅
dt

dx
FT = k ⋅ x + c ⋅
dt

Fig. 10. Sistem vibrator cu o singură masă.

în care m este masa rezemată elastic; k – rigiditatea sistemului de rezemare;

c – coeficientul de amortizare vâscoasă; x – deplasarea; F0 – amplitudinea forţei
perturbatoare produsă de sursa de vibraţii; ω – pulsaţia acesteia; t – timpul.
Utilizând notaţiile:
c
2 ⋅ n = - factorul de amortizare; (2.2)
m
k
p= - pulsaţia proprie a sistemului elastic, (2.3)
m
ecuaţia (2.1) devine:
F
&x& + 2 ⋅ n ⋅ x& + p 2 ⋅ x = 0 ⋅ sin ω ⋅ t (2.4)
m
Neglijând vibraţiile amortizate care au importanţă numai la începutul mişcării,
soluţia ecuaţiei (2.4) reprezintă deplasarea masei m sub acţiunea vibraţiilor forţate
staţionare şi are forma:
x = A ⋅ sin (ω ⋅ t − ϕ ) (2.5)
unde A este amplitudinea vibraţiei (deplasarea maximă a masei m); ϕ - unghiul de
defazare dintre deplasarea x şi forţa perturbatoare F, definit de relaţia:

20
 n ω
2⋅ ⋅
2 ⋅ n ⋅ω p p
tgϕ = = (2.6)
p2 − ω 2 ω2
1−
p2
Amplitudinea vibraţiei se obţine pentru valoarea maximă a forţei
perturbatoare F:
F
A = xst ⋅ A0 = 0 ⋅ A0 (2.7)
k
în care xst este deplasarea statică a masei m (produsă de forţa F0 aplicată static);
A0 – factorul de amplificare definit de relaţia:
1
A0 = . (2.8)
2
  ω 2  2
 n  ω 
2
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
În cazul când n = p, adică:
c k
n = cr = p = , (2.9)
2m m
coeficientul de amortizare c atinge valoarea limită (la care, în urma unui impuls
iniţial, masa m nu mai vibrează), numită coeficient de amortizare critic ccr:
ccr = 2 ⋅ m ⋅ p = 2 ⋅ k ⋅ m = 4 ⋅ π ⋅ m ⋅ f p (2.10)
(fp – frecvenţa proprie).
În relaţiile (2.6) şi (2.8) mărimea ζ = n p reprezintă factorul de amortizare
(fracţiunea de amortizare critică) definit ca fiind raportul dintre coeficientul de
amortizare c şi coeficientul de amortizare critic ccr:
n c c
ζ = = = . (2.11)
p ccr 2 ⋅ k ⋅ m
Analizând reprezentarea grafică a factorului de amplificare (fig. 11)
se observă că:
- atunci când pulsaţia forţei perturbatoare este redusă în comparaţie cu pulsaţia
proprie a vibraţiei ( ω p ≈ 0 ), indiferent de amortizarea din sistem, factorul de
amplificare tinde către valoarea A0 = 1 , amplitudinea vibraţiei devenind egală cu
deformaţia statică x st .
Observaţie: Rezultă că, în asemenea situaţii, deplasarea masei în orice moment
poate fi determinată, cu suficientă precizie, considerând că forţa F0 este aplicată static
( x st = F0 k );
- în situaţiile în care ω >> p , factorul de amplificare tinde către valoarea zero,
mărimea amplitudinilor vibraţiilor forţate nefiind practic influenţată de amortizarea
din sistem;

21
- atunci când pulsaţia forţei perturbatoare şi pulsaţia proprie sunt apropiate ca valoare
(ω/p = 1) are loc fenomenul de rezonanţă, când factorul de amplificare şi
amplitudinile vibraţilor cresc foarte mult, fiind puternic influenţate de amortizarea
din sistem;
- vârful curbei de rezonanţă se găseşte pe ordonata:
2
ω  c  c2
= 1 −   = 1 − , (2.12)
p  ccr  4⋅k ⋅m
indiferent de mărimea forţei perturbatoare.

A0
n p=0
4
n p = 0 ,112
3
n p = 0 ,353
2
n p = 0 ,500
1
n p = 0 ,707

0 1 2 3 ω p

Fig. 11. Variaţia factorului de amplificare A0 în funcţie de rapoartele ω p şi n p [4].

Examinarea relaţiei (2.12) arată că rezonanţa are loc la ω/p = 1 numai dacă în
sistemul elastic nu există amortizare. Dacă în sistem există amortizare, vârful curbei
de rezonanţă se deplasează uşor spre stânga, pe măsură ce coeficientul de amortizare
creşte.
La vibraţiile neliniare, vârful curbei de rezonanţă se deplasează spre stânga sau
spre dreapta, în funcţie de caracteristica elementului elastic.
Dacă în sistemul vibrator din figura 10, forţa de excitaţie (perturbatoare) este
chiar forţa de inerţie centrifugă produsă de masă excentrică în mişcare de rotaţie sau
de un rotor care nu este perfect echilibrat, proiecţia acestei forţe pe direcţia x a
mişcării de vibraţie este determinată de relaţia:
F (t ) = C ⋅ sinω ⋅ t = m0⋅ ⋅ r0 ⋅ ω 2 ⋅ sinω ⋅ t (2.13)
unde C este forţa centrifugă de inerţie; m0 – masa excentrică rotitoare sau masa
rotorului; r0 – excentricitatea masei rotitoare (distanţa dintre centrul de greutate al
masei rotitoare şi axa de rotaţie); ω – viteza unghiulară de rotaţie a masei excentrice
sau a rotorului (aceeaşi cu pulsaţia forţei perturbatoare).
Ecuaţia diferenţială a mişcării este:

22
 m ⋅ &x& + c ⋅ x& + k ⋅ x = m0⋅ ⋅ r0 ⋅ ω 2 ⋅ sin ω ⋅ t (2.14)
Amplitudinea vibraţiei, în acest caz, are expresia:
m0⋅ ⋅ r0 ⋅ ω 2 1 m0⋅ ⋅ r0 ⋅ ω 2
A= ⋅ = ⋅ A0 (2.15)
k 2 k
  ω 2  2
 n  ω 
2
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
unde A0 este factorul de amplificare definit de relaţia (2.8).
Ţinând seama că p = k m , relaţia (2.14) capătă forma:
m0⋅ ⋅ r0 ⋅ ω 2 m0⋅ ⋅ r0 ⋅ ω 2 m0⋅ ⋅ r0  ω 2 
A= ⋅ A0 = ⋅ A0 = 
⋅  A0 ⋅ 2  (2.16)
k .m ⋅ p 2 .m ⋅  p 
Relaţia (2.16) poate fi scrisă şi sub forma:
2
ω 
 
m0⋅ ⋅ r0  p m ⋅r
A= ⋅ = 0⋅ 0 ⋅ A0* (2.17)
m 2 m
  ω 2  2
 n  ω 
2
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
Factorul de amplificare în acest caz se exprimă prin relaţia:
2
ω 
 
A0* =  p (2.18)
 ω  2 2 2 2
 n  ω 
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
a cărei reprezentare grafică este prezentată în figura 12 [1].
Ecuaţia mişcării este:
x = A ⋅ sin (ω ⋅ t − ϕ ) (2.19)
unde defazajul ϕ este definit de relaţia (2.6).
În relaţia (2.17) masa m include şi masa m0 a masei excentrice rotitoare sau a
rotorului. Dacă masa m a maşinii nu include şi masa m0 a rotorului, atunci relaţia
(2.17) devine:
2
ω 
 
m0⋅ ⋅ r0  p m ⋅r
A= ⋅ = 0⋅ 0 ⋅ A0* . (2.20)
m + m0⋅  2 2 2 2 m + m0⋅
ω   n  ω 
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
În cele prezentate s-a admis că stratul elastic (teren de fundaţie, arcuri sau alte
elemente elastice) are o caracteristică liniară forţă-deformaţie, adică blocul de
23
fundaţie aşezat pe el realizează vibraţii liniare. Acest lucru se apropie foarte mult de
realitate pentru fundaţia aşezată pe arcuri de oţel. Ipoteza rămâne valabilă însă şi
pentru fundaţia rezemată pe izolatori din cauciuc, dacă deformaţiile acestora sunt
mici, adică izolatorii lucrează pe o porţiune a curbei forţă-deformaţie care poate fi
considerată liniară.

6
A0* n p=0
5
0,1
4

3 0,2

2 0,3
0,5
1 0,7
1,0
2,0
1 2 3 4 ω p 5

Fig. 12. Curbele de variaţie ale factorului de amplificare A0* , în funcţie

de factorul amortizare (n/p) şi de raportul pulsaţiilor (ωω/p).

2.1.2 Efectul amortizării

Amortizarea constă în transformarea în căldură a unei părţi a energiei

sistemului, prin frecarea internă a materialului izolatorilor sau prin frecarea externă
pe diferite suprafeţe.
Frecarea internă a materialului depinde de o serie de factori care îl
caracterizează: compoziţia chimică, structura, omogenitatea, tensiunile interne,
temperatura, starea de tensiuni (determinată de mărimea şi frecvenţa solicitărilor). Ea
este evaluată, de regulă, prin raportul dintre energia disipată la un ciclu (bucla de
histerezis) şi energia furnizată sistemului, corespunzătoare unui ciclu.
Unele materiale (cauciucul, pluta, pâsla, solurile necoezive) au valori mari ale
frecării interne şi, prin urmare, se caracterizează prin capacitate mare de amortizare,
altele (metalele, de exemplu) au frecare internă redusă şi deci capacitate mică de
amortizare.
Frecarea de suprafaţă sau frecarea de sistem (cum mai este denumită) apare
datorită mişcării relative ale suprafeţelor în contact. Tipurile uzuale de frecare de
suprafaţă sunt:

24
- frecarea uscată (Coulomb), specifică amortizoarelor cu frecare uscată, la care forţa
de frecare este constantă, independentă de viteză;
- frecarea vâscoasă, specifică amortizoarelor hidraulice, la care forţa de frecare este
proporţională cu viteza.
La vibraţiile forţate, efectul amortizării vibraţiilor poate fi apreciat analizând
curbele de variaţie ale factorului de amplificare (fig. 11). Se observă că diferitele
curbe se depărtează una de cealaltă numai în zona rezonanţei (aproximativ,
ω/p =0,5…1,5), adică amortizarea influenţează asupra amplitudinii vibraţiilor numai
dacă maşina funcţionează în zona rezonanţei. Când se trece prin rezonanţă (la
pornirea sau oprirea maşinii), factorul de amplificare la rezonanţă se obţine din
relaţiile (2.8) şi (2.18) pentru ω/p = 1:
1 1 1 1 c
A0,rez = = = = ⋅ cr . (2.21)
2 ⋅ζ n c 2 c
2⋅ 2⋅
p ccr
Amplitudinea la rezonanţă este cu atât mai mică cu cât amortizarea este mai
puternică.
Amortizoarele de vibraţii sunt necesare îndeosebi:
- pentru maşinile care funcţionează în regim de postrezonanţă care, la pornire şi la
oprire, trec prin rezonanţă, iar la trecerea prin rezonanţă amplitudinile vibraţiilor
cresc periculos de mult;
- pentru amortizarea rapidă a vibraţiilor libere ale maşinilor care produc şocuri în
timpul funcţionării (concasoare de diferite tipuri, ciocane hidraulice sau pneumatice
etc.).
Efectul amortizării poate fi evaluat prin diferite mărimi, cele mai uzuale fiind:
- fracţiunea de amortizare critică:
n c c c c
ζ = = = = = (2.22)
p ccr 2 ⋅ m ⋅ p 2 ⋅ k ⋅ m 4 ⋅ π ⋅ m ⋅ f
unde f este frecvenţa proprie;
- decrementul logaritmic al amortizării:
x 2 ⋅π ⋅ c
δ = ln 1 = , (2.23)
x2 4 ⋅ k ⋅ m − c2
unde x1, x2 sunt două amplitudini succesive ale vibraţiei libere amortizate.
Pentru amortizări mici, ζ ≤ 0,1 , relaţia (2.23) devine:
π ⋅c π ⋅c
δ= = = 2 ⋅π ⋅ζ (2.24)
k ⋅m m⋅ p
- factorul de pierderi:
δ
d = 2 ⋅ζ = (2.25)
π
- factorul de amplificare la rezonanţă (relaţia (2.21)):
1 1 1 1 c
A0,rez = = = = ⋅ cr .
2 ⋅ζ n c 2 c
2⋅ 2⋅
p ccr
25
 Valori ale fracţiunii de amortizare critică ζ , decrementului logaritmic δ şi
factorului de amplificare la rezonanţă A0,rez , pentru diferite materiale şi construcţii,
sunt prezentate în tabelul 1 [3].

Tabelul 1. Valori ale fracţiunii de amortizare critică ζ , decrementului logaritmic δ şi

factorului de amplificare la rezonanţă A0,rez , pentru diferite materiale şi construcţii.
Materialul sau construcţia ζ δ A0,rez
MATERIALE
Oţel de construcţie 0,00143 0,009 350
Fontă cenuşie 0,0183 0,115 27,4
Plută naturală 0,00302 0,019 165
Lemn de stejar 0,00955 0,06 52,4
Lemn de fag 0,00795 0,05 63,0
Cauciuc natural 0,01…0,08 0,062…0,5 50…6,35
Cauciuc stirol-butandien 0,05…0,15 0,31…0,94 10…3,33
Cauciuc policloropren 0,03…0,08 0,19…0,50 16,6…6,25
Cauciuc butilic 0,05…0,5 0,31…3,63 10,0…1,0
CONSTRUCŢII
Scânduri lipite 0,00955 0,06 52,4
Grinzi de beton armat 0,0455 0,28 11,2
Cadre din beton armat 0,0302 0,19 16,5
Fundaţii de turbine din beton 0,064 0,4 7,8
Fundaţii de turbine din oţel 0,016…0,032 0,1…0,2 31,2…15,16
Fundaţii de maşini din beton 0,05 0,28 10,0
Alte fundaţii de maşini 0,04 0,25 12,5
Terenuri de fundaţie 0,10 0,6 5,0

Amortizoarele hidraulice de vibraţii alcătuite dintr-un cilindru care conţine un

lichid vâscos în care se deplasează un piston, se caracterizează prin valori ale
factorului de amortizare [3]:
c
ζ = = 0,1 ⋅ ⋅ ⋅ 0,5 .
ccr
Solurile se caracterizează prin capacităţi mari de amortizare, consumând
energia şi transformând-o în căldură, atât prin frecarea internă, cât şi prin frecarea
dintre particulele lor. Capacitatea de amortizare a solurilor exprimă prin factorul de
amortizare ζ , ale cărui valori sunt prezentate în tabelul 2 [3].

Tabelul 2. Valori ale factorului de amortizare pentru diferite soluri.

Felul solului ζ
Nisip uscat şi pietriş 0,03…0,07
Nisip uscat 0,01…0,03
Nisip uscat, saturat cu pietriş 0,05…0,06
Argilă 0,02…0,05

Factorul de amortizare al solurilor se determină analitic folosind relaţia [3]:

26
 c 1 ρ⋅g⋅ S
ζ = = ⋅ (2.26)
ccr 2 p st
în care ρ este densitatea solului, [kg/m3]; g – acceleraţia gravitaţională, [m/s2], S – aria
suprafeţei tălpii fundaţiei, [m2]; pst – presiunea statică exercitată de fundaţie pe sol
( p st = m ⋅ g S (m – masa ansamblului maşină-fundaţie)), [N/m2].

2.1.3 Capacitatea elastică a izolatorilor de vibraţii

Sub denumirea generică de izolatori de vibraţii se înţeleg elementele elastice a

căror deformaţie face posibilă mişcarea vibratorie, respectiv izolarea antivibratorie a
maşinilor.
Constanta elastică unui element elastic este determinată de relaţia:
k = F x st (2.27)
unde xst = f este deplasarea determinată de forţa F, în sensul de acţiune al acesteia.
În funcţie de utilizarea lor, elementele elastice pot fi montate în mai multe
moduri: în paralel, în serie sau mixt. Dacă sub fundaţie sunt mai multe elemente
elastice care în timpul vibraţiei au aceleaşi deplasări, ele sunt montate în paralel.
Dacă, spre exemplu, între maşină şi sol este montat un strat elastic, acesta împreună
cu solul, reprezintă două elemente elastice montate în serie. La montajul mixt,
elementele elastice sunt legate atât în paralel, cât şi în serie.
La izolatorii liniari curba caracteristică forţă-deformaţie reprezintă o dreaptă
(arcurile din oţel, de exemplu). Izolatorii neliniari au o capacitate de mare de
amortizare, ceea ce face ca la încărcare curba caracteristică forţă-deformaţie să nu fie
identică cu cea de descărcare (elemente elastice din cauciuc, de exemplu). Pe zone
restrânse forţă-deformaţie (în domeniul deformaţiilor mici), izolatorii neliniari, pot
avea comportare liniară, asigurând o frecvenţă proprie constantă:
1 g
fp = ⋅ , [Hz] (2.28)
2 ⋅π x st
unde g este acceleraţia gravitaţională, [m/s2]; xst – deformaţia statică (săgeata), [m].
Iată câteva constante elastice ale diferitelor tipuri de elemente izolatoare de
vibraţii:
- Plăci solicitate la compresiune, cu o forţă normală la suprafaţa plăcii:
E⋅S
kx = = Cx ⋅ S , [N m] (2.29)
h
unde E este modulul de elasticitate al materialului plăcii, [N/m2]; S – aria suprafeţei
plăcii, [m2]; h – grosimea plăcii, [m]; C x = E h – coeficientul contracţiei elastice,
[N/m3].
- Pentru plăci solicitate la lunecări în planul lor:
G⋅S
ky = = CY ⋅ S , [N m ] (2.30)
h

27
unde G este modulul de elasticitate al materialului plăcii, [N/m2]; S – aria suprafeţei
plăcii, [m2]; h – grosimea plăcii, [m]; CY = G h – coeficientul contracţiei elastice,
[N/m3].
- Pentru soluri, coeficientul de contracţie elastică este definit de relaţia:
p
Cx = x (2.31)
x
unde px este presiunea de apăsare, [N/m2]; x – tasarea, [m]; Cx – coeficientul de
contracţie elastică pentru translaţia după direcţia verticală, [N/m3].
Experienţa arată că pentru valori mici ale presiunii de apăsare asupra solului,
relaţia (2.31) este liniară, adică Cx este constant. Valorile lui Cx depind de condiţiile
în care s-a făcut determinarea experimentală a lui (presiunea p, respectiv suprafaţa de
apăsare S). Coeficientul Cy pe direcţia y are valori de forma C y = 0,5 ⋅ C x . Valorile
coeficientului de contracţie elastică sunt prezentate în tabelul 3.

Tabelul 3. Valori ale coeficientului de contracţie elastică C x şi C y .

Presiunea
Categoria Felul terenului statică Cx,
terenului admisibilă [MN/m3]
pa, [MN/m2]
Terenuri slabe (argilă în stare plastică,
I pământ nisipos, terenuri de categoriile II şi < 0,15 < 3·107
III amestecate cu mâl)
II Terenuri de rezistenţă mijlocie (argilă în < 0,35 < 6·107
limitele de plasticitate, nisipuri)
III Terenuri rezistente (argilă tare, nisip cu < 0,35 <10·107
pietriş, loess, argilă cu loess)
IV Terenuri stâncoase >0,60 >10·107
Notă:
Valorile sunt valabile pentru S > 10 m2. Pentru suprafeţe S mai mici, valorile din tabel se vor
înmulţi cu factorul 3,2 S .
Valorile C y se determină din relaţia: C y = 0,5 ⋅ C x .

- Pentru bare solicitate la compresiune (sau la întindere) relaţia (2.29) devine:

E⋅A
kx = , [N m] (2.32)
l
unde A este aria secţiunii transversale a barei, [m2]; l – lungimea acesteia, [m].
- Pentru bare solicitate la răsucire, constanta elastică are expresia:
G ⋅ I p π ⋅G ⋅d 4
k= = , [N m ] (2.33)
l 32 ⋅ l
unde G este modulul de elasticitate al materialului plăcii, [N/m2]; Ip – modulul de
inerţie polar al secţiunii barei, [m3]; l – lungimea barei, [m]; d – diametrul acesteia,
[m].
- Pentru bare solicitate la încovoiere, constanta elastică depinde de rigiditatea la
încovoiere E·Ip, de lungimea barei, modul de rezemare al acesteia şi de punctul de
aplicaţie al forţei care produce deformaţia. Pentru determinarea constantei elastice a
28
barelor solicitate la încovoiere se utilizează relaţia k = F/ xst, unde deformaţia
(săgeata) statică xst = f se determină prin metodele specifice disciplinei Rezistenţa
materialelor.

2.1.4 Compunerea constantelor elastice

Izolaţiile antivibratorii ale maşinilor constau, de cele mai multe ori, din mai
multe elemente elastice. Constanta elastică a ansamblului de elemente elastice, care
determină pulsaţia proprie a sistemului, se determină prin compunerea acestora.
Constanta elastică a elementelor montate în paralel se determină cu relaţia:
k = k1 + k 2 + ... + k n , (2.34)
iar a celor montate în serie:
1 1 1 1
= + + ... + . (2.35)
k k1 k 2 kn

2.1.5 Transmisibilitatea vibraţiilor

Se consideră sistemul oscilant din figura 10, excitat de forţa armonică

F (t ) = F0 sin ωt . Deplasarea masei m este:
x = A ⋅ sin (ω ⋅ t − ϕ ) (2.36)
unde amplitudinea deplasării masei m este:
F
A = xst ⋅ A0 = 0 ⋅ A0 (2.37)
k
în care xst este deplasarea pe care ar produce-o forţa F0 aplicată static; A0 – factorul
de amplificare, definit de expresia (2.8).
Resortul elastic k şi amortizorul c (fig. 10) transmit platformei pe care este
aşezat sistemul oscilant, în orice moment, forţele corespunzătoare deplasării x,
respectiv vitezei x& a masei m:
Fe = k ⋅ x ; Fa = c ⋅ x& , (2.38)
forţa rezultantă fiind:
FT = Fe + Fa = k ⋅ x + c ⋅ x& (2.39)
Ţinând seama de relaţiile (2.36) şi (2.37), expresiile (2.38) devin:
Fe = k ⋅ x st ⋅ A0 ⋅ sin (ω ⋅ t − ϕ ) ;
Fa = c ⋅ xst ⋅ A0 ⋅ ω ⋅ cos(ω ⋅ t − ϕ ) . (2.40)
Se constată că cele două forţe transmise platformei sunt defazate cu π 2 .
Amplitudinea forţei rezultante este:
FT = k 2 ⋅ x st2 ⋅ A02 + c 2 ⋅ x st2 ⋅ A02 ⋅ ω 2 = x st ⋅ A0 ⋅ k 2 + c 2 ⋅ ω 2 (2.41)
sau, ţinând seama că x st = F0 k :

29
 2 2 2 c2 ⋅ω 2
FT = F0 ⋅ A0 ⋅ k + c ⋅ ω = F0 ⋅ A0 ⋅ 1 + . (2.42)
k2
Deoarece 2 ⋅ n = c m şi p = k m , relaţia (2.42) poate fi pusă sub forma:
2 2
 n  ω 
FT = F0 ⋅ A0 ⋅ 1 + 4 ⋅   ⋅   . (2.43)
 p  p
Transmisibilitatea vibraţiilor se defineşte ca fiind raportul dintre forţa FT
transmisă platformei şi amplitudinea F0 a forţei perturbatoare:
2 2
F  n  ω 
T = T = A0 ⋅ 1 + 4 ⋅   ⋅   . (2.44)
F0    
p p
Dacă se ţine seama de expresia (2.20), care defineşte factorul de amplificare,
relaţia (2.44) devine:
2 2
 n  ω 
1 + 4 ⋅   ⋅  
FT kx + cx&  p  p
T= = = . (2.45)
F0 F0  ω  2 2 2 2
 n  ω 
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
Raportul amplitudinilor forţelor transmise platformei de către amortizor şi de
către arc este:
Fa c ⋅ ω  n  ω  ω 
= = 2 ⋅   ⋅   = 2 ⋅ ζ ⋅   (2.46)
Fe k  p  p  p
unde s-a ţinut seama că 2 ⋅ n = c m şi p = k m .

0 1 2 2 3 ω p

Fig. 13. Variaţia transmisibilităţii T în funcţie de raportul ω p , pentru izolarea activă cu

elemente elastice [4].
30
 Deoarece mărimea ζ = n p are de regulă valori mici, forţa transmisă de
amortizor fundaţiei este mult mai mică decât cea transmisă de arc.
În lipsa amortizării (c = 0, n = 0), relaţia (2.45) capătă forma:
F kx 1
T= T = = . (2.47)
F0 F0 2
ω 
1 −  
 p
a cărei reprezentarea grafică este prezentată în figura 13.
Din relaţia (2.47) şi figura 13 se observă că la rezonanţă ( ω p = 1 )
transmisibilitatea T → ∞ . Pentru ca sistemul dinamic să nu transmită forţe platformei
pe care este aşezat trebuie ca T < 1 , condiţie care este îndeplinită pentru ω p > 2
(funcţionare în regim de post-rezonanţă).
Reprezentarea grafică a relaţiei (2.45) este prezentată în figura 14.

8
n p = 0,05

6
n p = 0,1
4
n p = 0,2
2
n p = 0,4 n p = 0,05
n p = 0,4 2
0 0,5 1 1,5 2 2,5 ω p

Fig. 14. Variaţia transmisibilităţii T în funcţie de rapoartele ω p şi ζ = n p = c ccr , pentru

izolarea activă cu elemente vâscoelastice [4].

Analizând graficul din figura 14 se constată următoarele:

- la rezonanţă ( ω p = 1 ), transmisibilitatea are valori finite:
2
n
1 + 4 ⋅  
FT kx + cx&  p
T= = = . (2.48)
F0 F0 2 2
 n  ω 
4 ⋅   ⋅  
 p  p
- toate curbele trec prin punctul de coordonate ( ω p = 2 , T=1) adică, pentru
ω p = 2 transmisibilitatea are valoare T = 1, indiferent de amortizarea din sistem;

31
- utilizarea izolatorilor cu valori mari ale factorului de amortizare ζ = n p este
eficientă în domeniul de rezonanţă ( ω p = 0,5 ⋅ ⋅ ⋅ 1,5 );
- pentru valori ω p > 2 , izolarea vibraţiilor este cu atât mai eficientă cu cât factorul
de amortizare ζ = n p are valori mai mici.
Aceste constatări sunt mai evidente dacă transmisibilitatea se reprezintă grafic
în coordonate logaritmice (fig. 15).

10
T
7 ζ =0
5 0,05
0,1
3 0,2
2 0,5
1,0

1,0
0,7
0,5 ζ = 1,0

0,3
0,2 0, 5
0,2

0,1
0,07
0,05
0,1

0,03
0,05

0,02
0

0,01
0,1 0,2 0,5 1,0 2 3 5 7
f f0 = ω p

Fig. 15. Variaţia transmisibilităţii vibraţiilor în funcţie de raportul f/f0=ω/p, f - frecvenţa

forţei perturbatoare, f0 – frecvenţa de rezonanţă (ω – pulsaţia forţei perturbatoare;
p – pulsaţia proprie) şi de factorul de amortizare ζ = n p = c ccr [5].

Pentru ca sistemul să nu transmită forţe dinamice platformei pe care este aşezat,

trebuie ca transmisibilitatea să aibă valori T < 1 , condiţie care este îndeplinită pentru
ω p > 2 (funcţionare în regim de post rezonanţă).
Studiile teoretice şi experimentale privind comportarea sistemelor vibratoare
arată că amplasarea sub fundaţie a unui strat elastic gros produce o atenuare
importantă a forţelor dinamice pe care fundaţia le transmite solului pe care este
aşezată, pe când, dacă stratul este subţire, forţele dinamice se transmit aproape în
întregime.
De asemenea, comportarea stratului elastic este cu atât mai bună cu cât fundaţia
exercită o presiune mai mare asupra acestuia. La valori foarte reduse ale presiunii,
stratul elastic se comportă ca un rigid. Prin urmare, la proiectarea fundaţiilor

32
maşinilor trebuie să se adopte valori ridicate ale presiunii exercitate de fundaţie pe
stratul elastic, apropiate de cele admisibile. Dacă suprafaţa de aşezare a fundaţiei
conduce la valori prea reduse ale presiunii, atunci stratul elastic continuu se va
înlocui cu straturi de dimensiuni mai mici, ale căror suprafeţe însumate să conducă la
o valoare a presiunii apropiată de cea admisibilă.
Maşinile care vibrează transmit solului, prin stratul izolator, o forţă variabilă a
cărei amplitudine este:
FT = T ⋅ F0 (2.49)
(T – transmisibilitatea; F0 – amplitudinea forţei perturbatoare) şi care produce
fenomenul de oboseală a solului.
Ca şi în cazul altor materiale, caracteristicile de rezistenţă la oboseală sunt mai
reduse decât cele datorită solicitărilor statice. De aceea, în calculul de rezistenţă, forţa
variabilă de amplitudine FT se înlocuieşte printr-o forţă statică echivalentă definită de
relaţia:
Fst ,e = µ ⋅ FT = µ ⋅ T ⋅ F0 (2.50)
unde µ este coeficientul de oboseală al materialului asupra căruia se exercită forţa
variabilă transmisă.
Dacă forţa FT variază după un ciclu simetric (între +FT şi -FT) coeficientul la
oboseală are valoarea µ = µ −1 = 2,0 , iar dacă variază după un ciclu oscilant, valoarea
µ = µ 0 = 1,5 .
Forţa totală transmisă terenului se obţine prin însumarea dintre greutatea
ansamblului maşină-fundaţie şi forţa statică echivalentă:
Fst ,t = G + Fst ,e = m ⋅ g + µ ⋅ T ⋅ F0 (2.51)
Presiunea statică produsă asupra terenului de forţa Fst,t este:
m ⋅ g + µ ⋅ T ⋅ F0
p st ,t = (2.52)
S
unde S este aria suprafeţei de aşezare a fundaţiei pe sol.
Presiunea statică totală pst,t nu trebuie să depăşească valoarea admisibilă pa.
Uneori, un calcul mai comod se face numai pentru presiunea statică datorată greutăţii
ansamblului maşină-fundaţie, pe baza unei presiuni admisibile reduse:
m⋅ g
p st = ≤ 0,4 ⋅ p a (2.53)
S
Examinând curbele de variaţie ale transmisibilităţii (fig.14) se disting mai
multe situaţii importante pentru practică, în funcţie de modul de montare a maşinii pe
fundaţie: direct pe fundaţie (fig. 16 a), prin intermediul unei suspensii elastice (fig.
16 b) şi prin intermediul unei suspensii elastice cu amortizare vâscoasă (fig. 16 c).
La aşezarea maşinii direct pe fundaţie, considerată nedeformabilă (montaj
rigid), deoarece lipsesc atât elementele elastice (k = ∞) cât şi cele de amortizare
vâscoasă (c = 0), transmisibilitatea este egală cu unitatea (T = 1), adică forţa
perturbatoare se transmite în întregime fundaţiei (figura 16 a).
În cazul în care între maşină şi fundaţie (considerată masivă şi cu rigiditate
foarte mare) există o suspensie elastică (fig. 16 b) amortizarea vâscoasă lipseşte (sau

33
este atât de mică încât poate fi neglijată) (c = 0), iar transmisibilitatea este
determinată de relaţia:
1 1
T = 2
= 2
(2.54)
ω   f 
1 −   1 −  
 p  f0 
a cărei reprezentare grafică este dată în figura 13.

F0 = sin ωt F0 = sin ω

F0 = sin ωt
m m

m k c k
k =∞

FT FT FT
a) b) c)

Fig. 16. Scheme de montare a maşinilor pe fundaţie.

a - montare rigidă; b – montare cu elemente elastice; c – montare cu elemente elastice şi cu
elemente de amortizare.

În acest caz, pentru f f 0 = 1 transmisibilitatea devine maximă, iar pentru

valori f f 0 > 3 transmisibilitatea se poate determina cu relaţia [13]:
2
f 
T ≈  0  . (2.55)
 f 
Situaţia cea mai convenabilă din punctul de vedere al izolării vibraţiilor este
aceea în care transmisibilitatea este nulă, lucru care nu poate fi realizat practic. De
aceea se caută ca transmisibilitatea să fie cât mai mică posibil, corespunzătoare
valorilor raportului f f 0 = ω p ≥ 2 .
Dacă raportul dintre frecvenţa forţei perturbatoare şi frecvenţa proprie are valori
f f 0 = ω p < 2 utilizarea suspensiei elastice conduce la creşterea transmisibilităţii
şi nu la reducerea acesteia, aşa cum s-ar crede.
Dacă maşina se aşază pe fundaţie prin intermediul unei suspensii elastice cu
amortizare vâscoasă (fig. 16 c), analizând diagrama de variaţie a transmisibilităţii, se
constată că în zona în care montajul elastic era avantajos ( f f 0 = ω p ≥ 2 ),
influenţa amortizării este defavorabilă (fig. 14). Dimpotrivă, în zona în care montajul

34
elastic era dezavantajos f f 0 = ω p < 2 , influenţa amortizării este favorabilă,
conducând la reducerea transmisibilităţii (fig. 14).
Dacă maşina este montată pe fundaţie numai prin intermediul unei suspensii
elastice (fără amortizare), la pornirea şi la oprirea ei, până se atinge valoarea
raportului f f 0 = ω p ≥ 2 care îi asigură reducerea transmisibilităţii, maşina trece
prin rezonanţă. În zona de rezonanţă (care loc chiar în domeniul în care nu este
asigurată o bună izolare) transmisibilitatea este ridicată, putându-se produce deplasări
şi solicitări importante ale maşinii şi fundaţiei acesteia. Pentru a evita aceste efecte
dăunătoare care apar la trecerea prin rezonanţă, între maşină şi fundaţie trebuie să se
utilizeze şi un amortizor de vibraţii. În cazul motoarelor (electrice sau cu piston) de
turaţii ridicate, chiar şi o amortizare de mică importanţă poate să producă reducerea
transmisibilităţii în zona de rezonanţă.
Pentru a se asigura în zona f f 0 = ω p ≥ 2 , în care maşina funcţionează în
regim staţionar, o transmisibilitate cât mai redusă, trebuie să se adopte valori reduse
ale amortizării (fig. 14). Practic, pentru amortizarea relativă se adoptă valori reduse:
c/ccr = 2,5…4,0, în acest mod frecvenţa proprie depărtându-se de frecvenţa forţei
perturbatoare. Totuşi, pentru ca folosirea amortizării necesară pentru reducerea
transmisibilităţii la trecerea prin rezonanţă să nu producă creşterea transmisibilităţii
atunci când maşina ajunge în domeniul regimului staţionar se utilizează o soluţie de
compromis, şi anume: se utilizează o suspensie elastică mai slabă (valori k mici) şi un
raport al frecvenţelor ( f f 0 = ω p ≥ 2 ) cât mai ridicat.
Când există amortizare (c/ccr > 0), transmisibilitatea este maximă pentru valori
ale frecvenţelor f f 0 < 1 . Din relaţia:
2 2
 2⋅ n ω 
1 +   ⋅  
FT k ⋅ x + c ⋅ x&  p   p
T= = = , (2.45)
F0 F0 2 2 2 2
 ω    2⋅ n ω 
1 −    +   ⋅  
  p    p   p
prin derivare, rezultă raportul frecvenţelor pentru care transmisibilitatea este maximă:
2
 c 
− 1 + 1 + 8 ⋅  
f ω  ccr  −1+ 1+ 8 ⋅ζ 2
= = 2
= . (2.56)
f0 p  c  3⋅ζ 2
3 ⋅  
 ccr 

35
 Fig. 17. Variaţia coeficientului de transmisibilitate maxim în funcţie de coeficientul de
amortizare relativă [1].

Transmisibilitatea maximă depinde deci numai de valorile coeficientului de

amortizare relativă ζ = c ccr (fig. 17). Pentru amortizări relativ mici,
transmisibilitatea maximă se poate determina cu relaţia [13]:
1 1
Tmax ≈ = . (2.57)
2 ⋅ζ c
2⋅
ccr

2.2 Vibraţiile sistemelor oscilante cu două grade de libertate

Proprietăţile sistemului vibrant cu două mase sunt utilizate în mod curent la

proiectarea şi construcţia fundaţiilor de maşini.
La fundaţia modelată printr-un sistem oscilant cu o singură masă este posibil ca
pulsaţia proprie rezultată din calcul să aibă valoare apropiată de cea a vitezei
unghiulare a maşinii, prin urmare să existe pericolul de rezonanţă. Într-o asemenea
situaţie trebuie să se modifice una dintre mărimile care intervin în relaţia:
kx
pp = , (2.58)
m
fie constanta elastică kx a rezemării, fie masa m a sistemului. În general, din motive
constructive, nu este posibilă o reducere a masei faţă de valoarea care a fost prevăzută
iniţial. O mărire apreciabilă a masei (cu 100 %, de exemplu) realizează, cu cheltuieli
mari, o reducere a pulsaţiei proprii cu numai circa 30 %, ceea ce nu este eficient din
punct de vedere economic. Prin urmare, soluţiile constructive pentru rezolvarea
problemei trebuie să se orienteze spre modificarea valorii constantei elastice kx a
sistemului de rezemare.

36
 La terenuri foarte moi, mărirea valorii kx se poate realiza fie prin întărirea
chimică a pământului, fie prin folosirea piloţilor.
În cazul terenurilor de consistenţă normală sau a celor foarte tari, reducerea
constantei elastice se poate realiza numai prin utilizarea unor elemente elastice:
arcuri, elemente elastice din cauciuc, plută etc.

Fig. 18. Sistem vibrator cu o două mase.

Din motive constructive, elementele elastice, îndeosebi cele discrete (arcuri,

izolatori din cauciuc) nu pot fi aşezate direct pe pământ, acestea necesitând utilizarea
unei fundaţii intermediare. Rezultă astfel montajul din figura 18.
Sunt posibile două variante:
- Maşina de masă m1 este aşezată, prin intermediul elementelor elastice cu constanta
k1, pe fundaţia de masă m2, acest ansamblu fiind plasat apoi pe solul de constantă
elastică k2;
- Maşina de masă m1 este rezemată pe fundaţia de masă m2, prin intermediul
elementelor elastice cu constanta k1, întreg acest ansamblu fiind aşezat ulterior, prin
intermediul arcurilor de constantă elastică k2, într-o cuvă plasată în sol.
Ecuaţiile diferenţiale ale mişcărilor maselor m1 şi m2 sub acţiunea forţei
perturbatoare F0 ⋅ sin ω ⋅ t :
m1 ⋅ &x&1 + k1 ( x1 − x 2 ) = F0 ⋅ sin ω ⋅ t ; (2.59)
m2 ⋅ &x&2 − k1 ( x1 − x 2 ) + k 2 ⋅ x 2 = 0 .
Soluţiile particulare ale sistemului de ecuaţii (2.59) sunt de forma:
x1 = Ax1 ⋅ sin ω ⋅ t ; (2.60)
x 2 = Ax 2 ⋅ sin ω ⋅ t .
Se fac următoarele notaţii:

37
 k1 k + k2
p1*2 = ; p 2*2 = 1 ; (2.61)
m1 m2
m1
α= . (2.62)
m2
Mărimea p1*2 este pulsaţia proprie a masei m1 atunci când masa m2 este
imobilă, iar p 2*2 este pulsaţia proprie a masei m2 atunci când masa m1 este imobilă.
Aşa cum se cunoaşte, pulsaţiile proprii ale sistemului vibrator cu două grade de
libertate se determină rezolvând ecuaţia:
k ⋅k
( )
p 4 − p1*2 + p 2*2 ⋅ p 2 + 1 2 = 0
m1 + m2
(2.63)

valorile acestora fiind:

1 
p12, 2 = (k1 + k 2 )m1 + k1m2 ± [(k1 + k 2 )m1 + k1m2 ]2 − 4k1k 2 m1m2  (2.64)
2m1m2  
Amplitudinile vibraţiilor masei m1 şi m2 au expresiile:
p 2*2
2
−1
F0 ω
Ax1 = 2
⋅ ; (2.65)
m1ω 
 p1*2   p 2*2
 

 p1*4
−1 ⋅ −1 − α 4
ω 2   ω2  ω
   
p1*2
Ax 2 =
F0
⋅ ω2 . (2.66)
m2ω 2  p1*2   p 2*2  p1*4
 
−1 ⋅  
−1 − α 4
 ω2   ω2  ω
   
p1*2
Considerând că rezemarea elastică pe arcuri este foarte moale, adică << 1 ,
ω2
mărimea p1*2 ω 2 se poate neglija în raport cu unitatea şi, de asemenea, din acelaşi
p1*4
motiv, putem scrie: α ≈ 0.
ω4
Neglijând aceste mărimi în relaţiile (2.65) şi (2.66), acestea se pot scrie sub
forma:
F0 1
Ax1 ≈ 2
⋅ ; (2.67)
m1ω p1*2
2
−1
ω

38
 p1*2
F0 2
Ax 2 ≈ ⋅ *ω2 . (2.68)
k1 + k 2 p 2
2
−1
ω
Existenţa resoartelor elastice k1 este deosebit de importantă, datorită lor are loc
trecerea de la sistemul oscilant cu o masă la cel cu două mase. Dacă arcurile k1 nu
există, atunci sistemul cu două mase vibrează ca şi cel cu o singură masă de mărime
m1+m2, având pulsaţia proprie:
k2
p x2 = (2.69)
m1 + m2
şi amplitudinea vibraţiei forţate:
F 1
Ax = 0 ⋅ . (2.70)
k2 ω2
1− 2
px
Raportul θ = Ax 2 Ax reprezintă factorul de reducere al amplitudinii masei m2
(fundaţia aşezată pe sol) ca urmare a existenţei arcurilor k1:
ω2
1−
A 1 p x2 p1*`2
ϑ = x2 = ⋅ 2
⋅ 2 . (2.71)
Ax k1 ω ω
1+ 1 − *2
k2 p2
Analizând relaţia (2.71) se observă că, dacă p1*`2 → 0 , adică arcurile k1 au
constanta elastică mică, θ → 0 , prin urmare masa inferioară m2 practic nu vibrează.
Dacă, dimpotrivă, p1*`2 creşte, valoarea mărimii θ creşte, de asemenea, ajungându-se
chiar în situaţia când θ = Ax 2 Ax > 1, adică utilizarea arcurilor k1 devine
dezavantajoasă. Acelaşi lucru se întâmplă şi la rezonanţă ( p 2*2 = ω 2 ), când θ → ∞ ,
iar amplitudinea masei m2, Ax 2 → ∞ .
Interesează şi deplasarea masei m1 (a maşinii) după introducerea arcurilor k1.
Comparând amplitudinea Ax1 a masei m1, a sistemului cu două grade de libertate, cu
amplitudinea Ax a sistemului cu un singur grad de libertate (cu masa m1+m2) se
constată că:
a. Amplitudinea Ax1 a maşinii scade (Ax1 < Ax) dacă sunt îndeplinite condiţiile:
m1ω 2 < k 2 − m2ω 2 < 2m1ω 2 , (2.72)
2m1ω 2
k1 <
(
2 k 2 − m2ω 2 − m1ω 2 ). (2.73)

39
 b. Amplitudinea Ax1 a maşinii creşte (Ax1> Ax) dacă sunt îndeplinite condiţiile:
m1ω 2 < k 2 − m2ω 2 < 2m1ω 2 , (2.74)
2m1ω 2
k1 >
(
2 k 2 − m2ω 2 − m1ω 2 ). (2.75)

sau dacă este îndeplinită condiţia:

k 2 − m2ω 2 > 2m1ω 2 , (2.76)
indiferent de valoarea constantei elastice k1.
Practic, dacă aşezarea directă a fundaţiei pe sol nu reprezintă o soluţie tehnică
satisfăcătoare, adoptând valori adecvate pentru mărimile θ şi α , se determină
pulsaţia proprie p1* după care, cunoscând valoarea acesteia, se dimensionează
elementele elastice dintre maşină şi fundaţie.
Din cele expuse rezultă că, în cazul utilizării corecte a elementelor elastice,
fundaţia maşinii, de masă m2, poate fi considerată imobilă. Din acest motiv
dimensiunile acesteia se adoptă din considerente constructive, studiindu-se numai
vibraţiile maşinii (masei superioare m1). În acest fel, problema vibraţiilor sistemului
cu două mase se reduce la cea a vibraţiilor sistemului cu o singură masă, cu
deosebirea că în locul constantelor elastice ale terenului se introduc cele ale
sistemului elastic dintre maşină şi fundaţie.

2.3 Calculul izolării vibraţiilor

Izolarea vibraţiilor echipamentelor se realizează cu ajutorul elementelor

antivibratile (arcuri, elemente elastice din cauciuc etc.).
Gradul de izolare a vibraţiilor se exprimă prin relaţia:
I = (1 − T ) ⋅ 100 % (2.77)
Transmisibilitatea vibraţiilor de la maşină la fundaţia pe care aceasta este
rezemată este determinată de relaţia (2.45):
2 2
 n  ω 
1 + 4 ⋅   ⋅  
FT k ⋅ x + c ⋅ x&  p  p
T= = =
F0 F0 2
  ω 2  2
 n  ω 
2
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
în care FT este forţa transmisă fundaţiei, iar F0 – amplitudinea forţei perturbatoare
produsă de maşina care vibrează.
Transmisibilitatea depinde de raportul ω p dintre frecvenţa vibraţiilor maşinii
şi frecvenţa vibraţiilor proprii ale sistemului precum şi de factorul de amortizare n/p
al izolaţiei antivibratoare.

40
 Dacă izolaţia antivibratoare este realizată din arcuri elicoidale, factorul de
amortizare n/p al acestora are o valoare foarte mică şi se poate neglija. În această
situaţie, relaţia (2.77) se modifică corespunzător şi capătă forma (2.47):
F 1
T= T = 2
F0 ω 
1 −  
 p
Din relaţia (2.47) se observă că izolaţia antivibratoare reduce încărcările
dinamice transmise fundaţiei numai dacă
ω
> 2 (2.78)
p
deoarece, în această situaţie, valoarea absolută a numitorului relaţiei devine mai mare
decât unitatea.
Analizând relaţia (2.47) se ajunge la concluzia că o izolaţiei antivibratoare care
are o valoare a factorului de amortizare mare conduce la creşterea încărcărilor
dinamice transmise fundaţiei, lucru care nu este de dorit. De aceea, pentru izolarea
vibraţiilor maşinilor, se preferă arcurile elicoidale cilindrice care asigură o izolare
mai eficientă decât elementele din cauciuc, care au o valoare mare a factorului de
amortizare. În majoritatea cazurilor practice se consideră suficientă o reducere de 20
de ori a încărcărilor dinamice transmise fundaţiei, adică dacă transmisibilitatea are
valoarea
T = 1 20 = 0,05 . (2.79)
Rezolvând ecuaţia:
1 1
T= 2
= ,
ω  20
1 −  
 p
rezultă:
ω
≈ 4,4 .
p
Atunci când, din diferite considerente, se impune o altă valoare pentru
transmisibilitatea T, mărimea raportului ω p se va determina în mod corespunzător.
O izolaţie antivibratoare eficientă se asigură atunci când: ω p ≥ 5,0 . În acest
caz, valoarea minimă a rigidităţii izolaţiei antivibratorii se determină de relaţia:
2 2
2 ω   2 ⋅π ⋅ f 
k ≤ m ⋅ p = m ⋅  = m ⋅  (2.80)
5  5 
unde m este masa maşinii; f – frecvenţa forţei perturbatoare care produce vibraţiile
acesteia.
Cunoscând valoarea constantei elastice a izolaţiei antivibratile se poate realiza
dimensionarea acesteia.

41
 Calculul izolării antivibratorii a maşinilor constă în adoptarea unei valori
convenabile a raportului frecvenţelor f f 0 .
Pulsaţia de rezonanţă se determină cu relaţia:
1 k 1 k⋅g 1 g
f0 = ⋅ = ⋅ = ⋅ , [Hz ] (2.81)
2 ⋅π m 2 ⋅π m ⋅ g 2 ⋅π x st
unde k este constanta elastică a suspensiei elastice (stratului izolator), [N/m];
m – masa maşinii (inclusiv a suspensiei elastice), [kg]; g – acceleraţia gravitaţională
(g = 9,81 m/s2); xst – deformaţia statică a stratului izolator ( x st = m ⋅ g / k ), [m].
Frecvenţa forţei perturbatoare (frecvenţa de excitaţie) se determină cu relaţia:
ω n
f = = , [Hz ] (2.82)
2 ⋅ π 60
unde ω este pulsaţia forţei perturbatoare (viteza unghiulară de rotaţie a maşinii), [s-1];
n - turaţia maşinii, [rot/min].
Relaţia (2.81) permite determinarea cu uşurinţă a frecvenţei proprii a maşinii
numai prin măsurarea experimentală a deformaţiei elastice a sistemului elastic.
Importanţă practică prezintă determinarea rapidă a eficienţei unei izolări date
şi, invers, realizarea, într-un caz concret dat, a unei izolări cu o eficienţă impusă.
Utilizând relaţiile (2.47) şi (2.81) se obţine, atunci când rezistenţa internă suspensiei
elastice (amortizarea) este neglijabilă (c = 0), expresia:
g 1  1  3600 ⋅ g 1  1  900  1
x st = ⋅ ⋅  1 +  = ⋅ ⋅  1 +  ≈ ⋅  1 +  (2.83)
4 ⋅π 2 f 2  T  4 ⋅π 2 n2  T  n2  T 
Utilizând relaţia (2.83) şi cunoscând turaţia maşinii (frecvenţa forţei
perturbatoare), se determină deformaţia statică care asigură o anumită
transmisibilitate (eficienţă a izolării) impusă a vibraţiilor.
Analizând influenţa diferitelor mărimi care intervin în relaţia (2.83) rezultă
următoarele concluzii:
- Pentru aceeaşi turaţie, transmisibilitatea este cu atât mai redusă (gradul de
amortizare a vibraţiilor este mai ridicat) cu cât deformaţia statică este mai mare şi cu
cât constanta elastică este mai mică, deci cu cât suspensia este mai elastică.
- Pentru aceeaşi deformaţie statică, atenuarea şi constanta elastică a elementului
izolator scad cu frecvenţa forţei perturbatoare. Ca urmare, vibraţiile de frecvenţă
joasă sunt mai dificil de amortizat şi necesită elemente foarte elastice (îndeosebi
arcuri metalice) care, de multe ori, contribuie la instabilitatea maşinii pe suspensia
elastică.
- Pentru aceeaşi valoare a constantei elastice, gradul de amortizare a vibraţiilor
şi deformaţia statică se măresc odată cu turaţia maşinii. Deci, un strat elastic dat nu
izolează în condiţii identice toate tipurile de maşini.
- Pentru aceeaşi transmisibilitate (acelaşi grad de amortizare a vibraţiilor),
deformaţia statică scade, iar rigiditatea creşte cu creşterea turaţiei. Prin calcul se
constată că aceeaşi amortizare se poate obţine fie pentru deformaţii statice mici şi

42
valori mari ale constantei elastice, fie pentru deformaţii statice mari şi valori mici ale
constantei elastice. Aceste concluzii depind şi de greutatea maşinii respective.
Prin urmare, deşi forţa transmisă de maşină fundaţiei se exprimă numai în
funcţie de raportul frecvenţelor, ea variază atât în funcţie de greutatea maşinii cât şi
de puterea acesteia. Practica confirmă această ultimă concluzie.
În tabelul 4 sunt prezentate valorile transmisibilităţii şi ale gradului de
amortizare a vibraţiilor pentru diferite tipuri de maşini în funcţie de turaţia şi puterea
acestora.

Tabelul 4. Valori ale transmisibilităţii şi ale gradului de amortizare a vibraţiilor pentru

diferite tipuri de maşini în funcţie de turaţia şi puterea acestora [1].
Tipul maşinii Transmisibilitatea Gradul de amortizare a
vibraţiilor
Aparate mici pentru condiţionarea aerului 0,10 20
Cazane de abur 0,05 26
Condensatoare 0,20 14
Compresoare cu piston cu puterea mai 0,15 15
mică de 10 kW
Compresoare cu piston cu puterea de 0,10 20
15…45 kW
Compresoare cu piston cu puterea de 0,05 26
55…110 kW
Compresoare centrifuge 0,02 34
Pompe centrifuge 0,05 26
Ventilatoare centrifuge cu turaţia de 0,3…0,2 10…14
200…350 rot/min
Ventilatoare centrifuge cu turaţia de 0,2…0,1 14…20
350…800 rot/min
Ventilatoare centrifuge cu turaţia peste 0,1…0,05 20…26
800 rot/min

Realizarea unei transmisibilităţi T = 0,05 în cazul pompelor centrifuge de

diferite turaţii necesită pentru amortizare materiale diferite. Astfel, se utilizează:
arcuri de oţel pentru turaţii mai mici de 1000 rot/min, amortizoare din cauciuc pentru
turaţii de 1000…2000 rot/min, amortizoare din plută pentru turaţii mai mari de 2000
rot/min.

Exemplul de calcul 1
Să se determine frecvenţa proprie a unei maşini care are, sub acţiunea greutăţii
proprii, o deformaţie statică xst = 2,5 mm.
Utilizând relaţia (2.81) prin care se determină frecvenţa proprie cu ajutorul
săgeţii statice, se obţine:

43
 1 g 1 9,81
f0 = ⋅ = ⋅ = 10 Hz .
2 ⋅π x st 2 ⋅ π 2,5 ⋅ 10 −3

Exemplul de calcul 2
Să se determine deformaţia statică şi frecvenţa proprie a unei maşini cu
greutatea P = 3200 N aşezată pe patru arcuri identice, având fiecare constanta elastică
k = 500000 N/m.
Se utilizează relaţia (2.81) sub forma:
1 k 1 k 1 500000
f0 = ⋅ = ⋅ = ⋅ = 12,5 Hz
2 ⋅π m 2 ⋅π 1 P 2 ⋅π 1 3200
⋅ ⋅
4 g 4 9,81
În relaţia de calcul s-a ţinut seama de faptul că resoartele elastice sunt legate în
paralel.
Aplicând relaţia (2.81) sub forma:
1 g
f0 = ⋅ ,
2 ⋅π x st
se obţine:
1 9,81
12,5 2 = ⋅ ,
(2 ⋅ π )2 x st
din care rezultă:
9,81
x st = 2 2
= 1,6 ⋅ 10 −3 m = 1,6 mm .
4 ⋅ π ⋅ 12,5

Exemplul de calcul 3
Să se determine deformaţia statică a stratului izolant şi frecvenţa proprie a unei
pompe centrifuge cu turaţia n = 2400 rot/min, care trebuie să asigure o
transmisibilitate maximă cu valoarea T = 0,05.
Utilizând relaţia (2.83) se obţine:
900  1 900  1 
x st =2
⋅  1 +  = 2
⋅  1 +  = 3,3 ⋅ 10 −3 m = 3,3 mm .
n  T  2400  0,05 
Frecvenţa proprie se determină utilizând relaţia (2.81):
1 g 1 9,81
f0 = ⋅ = ⋅ = 8,8 Hz .
2 ⋅π x st 2 ⋅ π 3,3 ⋅ 10 −3
S-a utilizat relaţia ce permite determinarea frecvenţei proprii în funcţie de
săgeata statică.

44
Exemplul de calcul 4
Un ventilator este antrenat, prin cuplare directă, de către un motor electric cu
turaţia n = 800 rot/min. Ansamblul ventilator-motor, având greutatea P = 1200 N,
este rezemat pe patru arcuri elicoidale, care asigură o transmisibilitate T =0,1. Să se
determine deformaţia statică şi constanta elastică a unuia dintre cele patru arcuri ale
suspensiei.
Utilizând relaţia (2.83) se obţine:
900  1  900  1 
x st = ⋅  1 +  = ⋅  1 +  = 0,015 m = 15 mm
n 2  T  800 2  0,1 
Frecvenţa proprie se determină utilizând relaţia (2.81):
1 g 1 9,81
f0 = ⋅ = ⋅ = 4 Hz .
2 ⋅π x st 2 ⋅ π 0,015

2.4 Efectele nocive ale vibraţiilor [13]

Vibraţiile au o acţiune nocivă complexă asupra vieţii, afectând: sănătatea

organismului uman, calitatea muncii omului, rezistenţa elementelor componente ale
maşinilor şi construcţiilor, calitatea operaţiunilor şi produselor realizate de diferite
tipuri de maşini etc.
Acţiunea vibraţiilor asupra organismului uman poate fi apreciată în mod corect
numai dacă se ţine seama simultan de doi dintre parametrii mecanici care
caracterizează mişcarea:
- frecvenţa;
- amplitudinea, acceleraţia sau energia vibraţiilor.
Diferiţii parametri care caracterizează mişcarea vibratorie sunt corelaţi între ei
prin relaţiile:
- viteza maximă:
v = A ⋅ ω = 2 ⋅ π ⋅ f ⋅ A , [m s] ; (2.84)
- acceleraţia maximă:
a = A ⋅ ω 2 = (2 ⋅ π ⋅ f )2 ⋅ A , [m s 2 ] ; (2.85)
- energia cinetică maximă, raportată la unitatea de masă a elementului care
vibrează (energia cinetică maximă corespunzătoare unei mase a elementului vibrator
egală cu unitatea ):
E = v 2 2 = 2 ⋅ π 2 ⋅ f 2 ⋅ A 2 , [ J kg ] (2.86)
unde A – amplitudinea vibraţiei, [m]; ω – pulsaţia acesteia, [s ]; f – frecvenţa
-1

vibraţiei, [Hz].
Frecvenţa vibraţiei este determinată de relaţia:
1 ω 1 k
f = = = ⋅ , [Hz ] (2.87)
T 2 ⋅π 2 ⋅π m
unde T este perioada vibraţiei, [s]; k - constanta elastică a arcurilor pe care este
rezemat elementul care vibrează, [N/m].

45
 De multe ori, în practică este util să se exprime parametrii vibraţiilor în funcţie
de acceleraţia maximă şi de frecvenţă:
- amplitudinea maximă:
a
A= 2
, [ m] ; (2.88)
(2 ⋅ π ⋅ f )
- viteza maximă:
a
v= , [m s] ; (2.89)
2 ⋅π ⋅ f
- energia cinetică maximă, raportată la unitatea de masă a elementului care
vibrează:
1 a2
E= ⋅ , [ J / kg ] . (2.90)
8⋅π 2 f 2

A. Nivelul de intensitate al vibraţiei

Excitarea fizică produsă de vibraţia unei mase egală cu unitatea este
proporţională cu puterea medie a acestei vibraţii într-un sfert de perioadă:
1 2 1 1
⋅v ⋅ ( A ⋅ ω )2 ⋅ (2 ⋅ π ⋅ f ⋅ A)2 m2 
E 2 2 2 2 3 2
P= = = = = 8⋅π ⋅ f ⋅ A ,  3  (2.91)
t T 1 1  
s
4 4⋅ f 4⋅ f
unde s-a ţinut seama de relaţiile (2.86) şi (2.87).
În practica evaluării acţiunii vibraţiilor se utilizează însă mărimea:

N=
[=
]
2
a 2 (2 ⋅ π ⋅ f )2 ⋅ A m2 
= 16 ⋅ π 4 ⋅ f 3 ⋅ A 2 = 2 ⋅ π 2 ⋅ P ,  3  (2.92)
f f s 
Nivelul de intensitate al vibraţiei se defineşte în mod similar cu nivelul de
intensitate acustică:
P N
i = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log (2.93)
P0 N0
unde P0 puterea de referinţă.
Unitatea fizică de măsură pentru nivelul de intensitate al vibraţiei se numeşte
vibrar.
Puterea de referinţă se stabileşte adoptând în mod convenţional doi parametri ai
vibraţiei (A, a sau f), însă în strânsă legătură cu efectul fiziologic determinat de
perceperea vibraţiilor.

B. Nivelul de tărie al vibraţiilor

Nivelul de tărie al vibraţiei, ca şi nivelul de tărie al zgomotului, este o mărime
subiectivă, care depinde de modul în care vibraţia este percepută de către om. Aceeaşi
vibraţie este percepută în mod diferit de diferiţi oameni, în funcţie de capacităţile lor
senzoriale. În practică, pentru a evalua nivelul de tărie al vibraţiei se utilizează

46
unitatea de măsură numită pal. La frecvenţa de referinţă de 1 Hz, nivelul de tărie al
vibraţiilor (în pali) este egal cu nivelul de intensitate al acestora (în vibrari).
Domeniul de percepere a vibraţiilor este determinat de două limite: pragul
limită inferior şi pragul de nocivitate. Pentru frecvenţa de 1 Hz se admite ca limită a
perceperii (pragul limită inferior) amplitudinea A = 8·10-5 m (A = 0,008 cm) (ceea ce
corespunde unei acceleraţii de referinţă a = 3,16·10-3 m/s2 = 0,316 cm/s2, iar ca
limită de nocivitate, amplitudinea A= 0,8 m.
Utilizând relaţia (2.91) se obţine, corespunzător celor două limite, puterile:
2
−5 2
2 3 2
(
2 3
P0 = 8 ⋅ π ⋅ f ⋅ A = 8 ⋅ π ⋅ 1 ⋅ 8 ⋅ 10 ) = 5 ⋅ 10 −7 m
;
s3
2 3 2 2 3 2 m2
Pmax = 8 ⋅ π ⋅ f ⋅ A = 8 ⋅ π ⋅ 1 ⋅ (0,8) = 50 3 .
s
De asemenea, utilizând relaţia (2.92) se obţine, corespunzător celor două
limite, mărimile:
N 0 = 2 ⋅ π 2 ⋅ P0 = 2 ⋅ π 2 ⋅ 5 ⋅ 10 −7 = 1 ⋅ 10 −5 m 2 s 3 ;
N max = 2 ⋅ π 2 ⋅ Pmax = 2 ⋅ π 2 ⋅ 50 = 1000 m 2 s 3 .
Nivelul de intensitate a vibraţiilor, pe întregul domeniu perceptibil, are
valoarea (conform relaţiei (2.93)):
P 50
i = 10 ⋅ log max = 10 ⋅ log −7
= 80 vibrar ;
P0 5 ⋅ 10
N 1000
i = 10 ⋅ log max = 10 ⋅ log = 80 vibrar .
N0 1 ⋅ 10 − 5
Pragul de percepere a vibraţiilor de către organismul uman depinde de o
multitudine de factori: poziţia corpului, organul excitat, tipul vibraţiilor etc.

Tabelul 5. Efecte ale vibraţiilor asupra organismului uman, pentru frecvenţa de 1 Hz.
Nivelul de tărie a vibraţiei, Efectul produs asupra organismului
pali
0…10 Vibraţii la pragul de percepere, în funcţie de poziţia
corpului
10…20 Vibraţii percepute în mod clar, admisibile pentru
încăperi de locuit
20…30 Vibraţii produse datorită traficului, admisibile pentru
oamenii aflaţi în clădiri
Vibraţii pe care le suportă omul aflat în vehicule cu
30…40 mers liniştit.
Vibraţii neplăcute
40…50 Vibraţii supărătoare, produse de vehicule şi de mersul
ascensoarelor
Vibraţii puternice produse omului aflat în vehicule,
50…60 suportabile fără a dăuna sănătăţii (numai dacă
acţionează un timp foarte scurt)
60…80 Vibraţii care produc vătămări fizice, rău de mare,
dureri la atingere (îndeosebi la frecvenţe ridicate)

47
 Pe baza numeroaselor experienţe şi date statistice s-au realizat grafice şi tabele
cu efectele pe care vibraţiile le produc asupra organismului uman, pentru frecvenţa de
referinţă de 1 Hz şi pentru diferite valori ale nivelului de tărie al acestora (tabelul 5)
[13].

C. Diferite acţiuni dăunătoare ale vibraţiilor

- Acţiunea vibraţiilor asupra organismului uman
Vibraţiile acţionează asupra organismului uman în mod direct sau indirect.
Acţiune indirectă.
Omul se găseşte în încăperi în care sunt în funcţiune diferite maşini şi instalaţii
care produc zgomote şi vibraţii cu frecvenţe, spectre şi intensităţi diferite (maşini
pentru prelucrarea metalelor sau lemnului, maşini textile, motoare de avion etc.). În
această situaţie, acceleraţiile vibraţiilor corpului afectează urechea internă, care este
sensibilă îndeosebi la frecvenţele foarte joase.
Acţiune directă:
- Întreg organismul omului vibrează împreună cu maşina sau utilajul pe care se află şi
care produce vibraţiile (diferite mijloace de transport (autovehicule, avioane etc.),
diferite echipamente (macarale, poduri rulante etc.) etc.).
- Numai anumite părţi ale corpului omului sunt supuse acţiunii directe a vibraţiilor de
joasă frecvenţă produse de diferite maşini, echipamente etc. (mâinile operatorilor care
lucrează cu diferite maşini sau scule vibratoare, de exemplu).
În aceste două situaţii, corpul este supus la vibraţii prin contactul direct cu
maşinile care vibrează, frecvenţele acestor vibraţii aflându-se la limita inferioară a
domeniului audibil sau în domeniul infrasunetelor.
Acţiunea dăunătoare a vibraţiilor asupra organismului uman nu este complet
cunoscută, fiind mai puţin studiată (datorită complexităţii experimentelor).
Rezultatele cunoscute până acum arată că vibraţiile produc o serie de efecte
nocive, atât fiziologice cât şi fizice, cele mai importante dintre acestea fiind efectele
mecanice şi termice.
În funcţie de frecvenţa şi energia vibraţiilor acestea pot produce o multitudine
de efecte mecanice: deplasări relative ale diferitelor organe, ruperea unor ligamente şi
ţesuturi mai puţin rezistente, hemoragii pulmonare (în cazul vibraţiilor de joasă
frecvenţă (5…15 Hz) şi acceleraţii ridicate ((5…15)·g, g – acceleraţia gravitaţională)),
afecţiuni ale mâinilor celor care lucrează cu unelte vibratoare etc.
În general, în cazul muncitorilor supuşi la acţiunea directă a vibraţiilor, se
disting trei faze:
- scăderea sensibilităţii la vibraţii;
- apariţia tulburărilor funcţionale;
- apariţia leziunilor organice, după trecerea unui număr de ani.
Dacă acţiunea vibraţiilor este mai îndelungată se produce o îmbolnăvire
generală a organismului, numită boala vibraţiilor.
Caracterul nociv al vibraţiilor este amplificat dacă acestea sunt însoţite de
zgomote, după cum şi nocivitatea zgomotelor sporeşte atunci când sunt însoţite de
vibraţii.

48
 Vibraţiile au o acţiune diferenţiată asupra diferitelor organe şi aparate ale
organismului uman, în funcţie de diferiţii parametri mecanici ai vibraţiei. Astfel,
aparatul vestibular al urechii interne este sensibil la acceleraţii, influenţa frecvenţei
asupra acestuia fiind neînsemnată. Frecvenţa are o importanţă deosebită asupra
organului lui Corti din urechea internă (organul de simţ care transformă semnalele
undelor sonore în impulsuri nervoase, transmise apoi creierului), efectul de oboseală
sporind odată cu aceasta.
Frecvenţa influenţează deosebit de mult reacţia organismului, mai ales la
vibraţiile de frecvenţă ridicată, care se transmit mai uşor prin ţesuturi, însă ea singură
nu poate fi considerată un factor determinant în acţiunea fiziologică a vibraţiilor.

- Acţiunea vibraţiilor asupra proceselor de fabricaţie

Prin acţiunea lor, vibraţiile mecanice pot afecta rezultatele operaţiilor de
măsurare realizate cu diferite instrumente de precizie şi, de asemenea, pot produce
dereglarea şi chiar deteriorarea acestor instrumente de măsurare.
Pentru a evita efectele nedorite ale vibraţiilor, amplitudinea acestora trebuie
limitată la valorile admisibile prezentate în tabelul 6 [13].

Tabelul 6. Valori admisibile ale amplitudinii vibraţiilor pentru diferite spaţii de lucru.
Valoarea admisibilă a
Denumirea încăperii amplitudinii vibraţiilor, mm
Laboratoare cu aparate de precizie 0,33
Ateliere cu maşini de precizie şi instalaţii pentru încercări 0,02…0,04
Uzine cu turbogeneratoare şi aparatură electrică automată 0,02
Turnătorii, îndeosebi secţiile de modelare 0,03…0,05
Birouri şi camere de locuit 0,05…0,07

Calitativ, se cunoaşte că precizia de prelucrare a unei piese depinde de

vibraţiile produse de maşina unealtă respectivă. Realizarea unei legături cantitative
între parametrii vibraţiilor maşinilor unelte şi toleranţele pieselor prelucrate pe aceste
maşini reprezintă însă o problemă complicată datorită multitudinii tipurilor de maşini,
varietăţii de prelucrări mecanice, naturii materialului supus prelucrării etc.
Deoarece toleranţele de fabricaţie depind în principal de turaţia maşinii şi de
amplitudinea vibraţiei, pentru a realiza piese cu o precizie impusă, s-au stabilit valori
maxime admisibile ale amplitudinii vibraţiei în raport cu turaţia maşinii (tabelul 7)
[13].

Tabelul 7. Valori maxime admisibile ale amplitudinii vibraţiei în raport cu turaţia

maşinii unelte.
Turaţia maşinii unelte, Valoarea maximă admisibilă a
rot/min amplitudinii vibraţiilor, µm
1500 60
3000 40
5000 30

49
- Acţiunea vibraţiilor asupra clădirilor
Vibraţiile mecanice transmise clădirilor de diferite surse de vibraţii pot produce
diferite deteriorări: fisurări ale zidurilor, fisurări ale tencuielilor, căderea acestora,
tasări ale fundaţiilor etc. sau chiar deteriorarea întregii clădiri.
Actualmente, efectele vibraţiilor asupra construcţiilor pot fi uşor evaluate
măsurând, cu ajutorul aparaturii existente, diferiţi parametri ai vibraţiilor
(amplitudinea, viteza sau acceleraţia) necesari determinării nivelului de intensitate a
vibraţiilor. Efectul acţiunii vibraţiilor asupra clădirilor, în funcţie de nivelul de
intensitate al vibraţiei, este prezentat în tabelul 8 [13].

Tabelul 8. Efectul acţiunii vibraţiilor asupra clădirilor, pentru diferite valori ale nivelului de
intensitate a vibraţiei.
Nivelul de
intensitate a Caracteristica Efectul vibraţiilor asupra clădirilor
vibraţiei, trepidaţiilor
vibrari
10…20 Uşoare Fără pericol pentru clădiri
20…30 Mijlocii
30…40 Puternice Stricăciuni mici (deteriorări uşoare, fisuri în
tencuială)
40…50 Puternice Stricăciuni mari, fisuri în zidurile principale
50…60 Foarte puternice Distrugerea clădirilor

Dacă amplitudinea şi frecvenţa vibraţiei depăşesc anumite limite, clădirile pot

fi deteriorate. În practică, pentru punerea în evidenţă a acestui efect se utilizează
factorul de deteriorare definit de relaţia:
[
F = 2 ⋅ π 2 ⋅ f 3 ⋅ A 2 , mm 2 s 3] (2.94)
unde amplitudinea vibraţiei se exprimă în mm.
Efectele vibraţiilor asupra clădirilor în funcţie de factorul de deteriorare sunt
prezentate în tabelul 9 [13].

Tabelul 9. Efectul acţiunii vibraţiilor asupra clădirilor, pentru diferite valori ale nivelului de
intensitate a vibraţiei.
Factorul de Efectul vibraţiilor asupra Nivelul de intensitate a
deteriorare, mm2/s3 clădirilor vibraţiei, vibrari
50…100 Crăpături uşoare în tencuială 26…36
500…2000 Crăpături în zidărie 36…42
2000…7000 Crăpături până la zidăria de bază 42…47

50
Exemplul de calcul 1
Acoperişul unui atelier în care se găsesc maşini de ţesut bumbac, neizolată din
punctul de vedere al vibraţiilor, capătă vibraţii foarte puternice, parametrii măsuraţi
(în două locuri diferite) ai acestora având valorile:
f = 9,8 Hz; A = 2,3 mm; a = 87 mm/s2;
f = 118 Hz; A = 0,7 mm; a = 3860 mm/s2.
Se determină, pentru cele două locuri, mărimile (conform relaţiei (2.92)):
a 2 87 2 mm 2
N= = = 770 3 ;
f 9,8 s
a 2 3860 2 mm 2
N= = = 128000 3
f 118 s
Nivelul de intensitate a vibraţiilor în cele două locuri (relaţia (2.93)) are
valorile:
N 770
i = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log = 18,9 vibrar ;
N0 10
N 128000
i = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log = 41,07 vibrar .
N0 10
Rezultă că în al doilea punct de măsurare acoperişul are trepidaţii puternice
(tabelul 9), care pot produce fisuri în zidurile principale.
După ce s-au izolat vibraţiile, prin aşezarea maşinilor pe câte o placă de
cauciuc cu grosimea de 15 mm, parametrii vibraţiilor măsuraţi în aceleaşi două locuri,
au valorile:
f = 44 Hz; A = 0,87 mm; a = 660 mm/s2;
f = 146 Hz; A = 0,065 mm; a = 550 mm/s2.
În acest caz rezultă:
a 2 660 2 mm 2
N= = = 9900 3 ;
f 44 s
a 2 550 2 mm 2
N= = = 2072 3
f 146 s
Nivelul de intensitate a vibraţiilor în cele două locuri (relaţia (2.93)) are
valorile:
N 9900
i = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log = 29,95 vibrar ;
N0 10
N 2072
i = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log = 23,2 vibrar .
N0 10
Se constată că, prin izolarea vibraţiilor, efectul acestora asupra clădirii se
reduce mult evitându-se astfel pericolul deteriorării acesteia.

51
Exemplul de calcul 2
Parametrii măsuraţi ai vibraţiilor produse de o presă de 50 tf, instalată pe un
planşeu prin intermediul a patru perne de cauciuc cu grosimea de 250 mm, au
valorile:
f = 104 Hz; A = 0,018 mm; a = 7650 mm/s2.
Se determină mărimea (conform relaţiei (2.92)):
a 2 7650 2 mm 2
N= = = 562700 3
f 104 s
Nivelul de intensitate a vibraţiilor (relaţia (2.93)) are valoarea:
N 562700
i = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log = 47,5 vibrar
N0 10
Factorul de deteriorare (vezi relaţia (2.94)) are valoarea:
F = 2 ⋅ π 2 ⋅ f 3 ⋅ A 2 = 2 ⋅ π 2 ⋅ 104 3 ⋅ 0,018 2 = 7194 mm 2 s 3
Se constată că valorile nivelului de intensitate a vibraţiei şi ale factorului de
deteriorare depăşesc valorile admisibile (tabelul 8). Aşa se explică faptul că în
planşeul de beton armat pe care este aşezată presa, trepidaţiile produse de
funcţionarea acesteia au produs o serie de fisuri adânci.

52
 3. ELEMENTE UTILIZATE PENTRU IZOLAREA VIBRAŢIILOR

Pentru realizarea izolării antivibratorii sunt necesare elementele elastice

(izolatori) şi elementele de amortizare (amortizori) notate cu simbolurile k,
respectiv c.
Izolatorii de vibraţii sunt elemente cu forme şi construcţii diferite, care au atât
proprietăţi elastice cât şi proprietăţi de amortizare.
Izolatorii sunt de două tipuri :
- plăci, care se aşază sub întreaga fundaţie, realizate din plută, pâslă, cauciuc, cauciuc
cu inserţii textile, ţesături presate, lemn, zidărie beton (simplu sau armat), sau chiar
terenul de fundaţie ;
- elemente discrete, realizate din arcuri de oţel, izolatori din cauciuc sau elastomeri,
piloţi, stâlpi din oţel sau din beton armat.
Dacă constanta elastică k = F/x (raportul dintre forţa F şi deformaţia x) are
valoare constantă, indiferent de mărimea forţei F, izolatorii sunt liniari (arcuri din
oţel, de exemplu). Dacă constanta elastică variază în funcţie de mărimea forţei,
izolatorii sunt neliniari (izolatorii din cauciuc, de exemplu).
Unele materiale pentru izolatori au şi capacitatea de amortizare, de a disipa
energia, (cauciucul, de exemplu). Dacă la trecerea prin rezonanţă (la pornirea şi
oprirea maşinii) amplitudinile de rezonanţă ale vibraţiilor sunt periculoase, se pot
folosi amortizori hidraulici (cu frecare fluidă) de diferite forme constructive.
Performanţele diferitelor materiale utilizate pentru izolarea vibraţiilor sunt
prezentate în tabelul 10 [3].

Tabelul 10. Comparaţie între performanţele diferitelor materiale izolatoare de vibraţii.

Sarcina Săgeata Grosimea Frecvenţa
Material maximă pe maximă, stratului, Solicitarea proprie Amortizare
izolator, mm mm minimă, %
N Hz
Cauciuc (1…2)·104 6…8 25 Forfecare 6 2…5
100 3
- Compresiune 10…15 2…5
Oţel (8…12)·104 35…50 - Arcuri 1…5 0,5
Plută - - 50 Compresiune 15 6
100 12
Pâslă - - 10…12 Compresiune 25 -

Diferite materiale folosite pentru amortizarea vibraţiilor

Pentru izolarea şi atenuarea zgomotelor şi vibraţiilor se utilizează, în afară de
izolatorii din materiale metalice şi cauciuc şi alte materiale sub formă de plăci: plută,
pâslă fibre de lemn, mastic etc. Plăcile izolatoare din aceste materiale trebuie astfel
montate, încât ele să se înlocuiască cu uşurinţă atunci când se deteriorează (pâsla
după 2…3 ani, cauciucul după 4…6 ani etc.)
Pluta nu se foloseşte în stare naturală (aşa cum rezultă din arborele de plută), ci
sub formă de plăci, fabricate din granule de plută legate între ele cu un liant: răşini,
bitum etc. Densitatea plutei este de 250 kg/m3.

53
 Plăcile de plută se utilizează cu rol de strat elastic, pentru valori ale presiunii de
apăsare mai mici de 0,4 MN/m2, în funcţie de granulaţia plutei (pentru presiuni mari
se folosesc granule mai mari şi mai dense, iar pentru presiuni mici, granule fine) şi de
liantul folosit. Atunci când pluta este folosită pentru izolarea fundaţiilor, presiunea
admisibilă nu trebuie să depăşească rezistenţa admisibilă a plutei (pentru pluta
naturală aceasta are valori de 0,15…0,20 MN/m2).
La montarea plăcilor nu trebuie să se prevadă spaţii (jocuri) între ele, pentru că
pluta îşi poate modifica volumul sub acţiunea încărcării. Pentru mărirea rezistenţei lor
mecanice, plăcile de plută se prevăd cu rame din oţel. În acest caz rosturile (jocurile)
dintre plăci se pot umple cu bitum cald. Suprafeţele plăcilor pot să fie netede sau
prevăzute cu caneluri (rizuri), acestea din urmă permiţând, la aceeaşi încărcare, o
deformaţie statică mai mare decât cele netede. De regulă, pluta este indicată în
cazurile când săgeţile (deformaţiile) statice sunt mici.
Plăcile din plută cu grosimi de 30…90 mm, permiţând amortizarea vibraţiilor
într-o gamă largă de frecvenţe (500…3000 Hz), pot fi folosite pentru izolarea
maşinilor care produc vibraţii cu frecvenţe foarte variate.
Având impedanţa caracteristică mult apropiată de cea a aerului, pluta împiedică
transmiterea zgomotului dintr-o parte a plăcii în cealaltă şi de aceea ea constituie un
material bun pentru protecţia împotriva vibraţiilor pentru maşinile cu turaţii mai mari
de 1500 rot/min. Plăcile de plută nu pot fi folosite pentru izolarea vibraţiilor produse
de încărcări mici, deoarece frecvenţa de rezonanţă a plutei este inferioară valorii de
50 Hz.
Pluta are, de asemenea, o serie de avantaje: nu putrezeşte, nu este atacată de
apă, ulei etc. fiind, din acest punct de vedere, superioară altor materiale izolante.
Pâsla este produsă din fibre textile, din lână sau din materiale minerale.
- Pâsla din lână are o serie de calităţi: este elastică; nu se întinde; nu se destramă;
rezistă bine la uleiuri, grăsimi, solvenţi, la variaţii de temperatură şi de umiditate;
poate fi tăiată în plăci cu mărimea dorită etc.
- Pâsla minerală cu liant de bitum are densitatea de 300…350 kg/m3. Se foloseşte sub
formă de plăci (cu dimensiunile: 3 m lungime, 1…2 m lăţime, 20…60 mm grosime) ca
strat de amortizare a vibraţiilor şi zgomotului produse de şocuri asupra planşeelor.
Plăci din fibre de lemn. Acestea se realizează din deşeuri de lemn de la
fabricile de hârtie sau carton şi au grosimea de 20…30 mm şi densitatea de 250…300
kg/m3.
Masticul este o pastă fluidă formată din asfalt sau bitum şi alte materiale
granulare cu densitate mare (nisip cernut fin, particule metalice). Pasta fluidă se
aplică pe suprafaţa ce urmează a fi izolată împotriva vibraţiilor (pereţi ai mijloacelor
de transport: autovehicule, vagoane, nave etc.) prin pulverizare. Grosimea stratului de
izolant aplicat variază în funcţie de grosimea şi frecvenţa plăcii care vibrează,
consumul de mastic fiind de circa 2,5 kg/ m2 de suprafaţă acoperită.

54
 3.1 Arcuri din oţel

3.1.1 Noţiuni generale

Elementele elastice sub formă de arcuri metalice, realizate de obicei din oţel, se
utilizează pe scară largă pentru izolarea vibraţiilor diferitelor maşini şi echipamente
dinamice. Datorită deformaţiilor mari, ele permit realizarea de fundaţii cu frecvenţe
proprii oricât de joase. Spre deosebire de izolatorii din cauciuc, folosiţi numai pentru
forţe de valori mici sau mijlocii, arcurile de oţel se pot construi pentru cele mai
diferite valori ale sarcinilor, respectiv de la maşinile uşoare până la cele foarte grele.
Amortizările produse de arcurile de oţel sunt neglijabile. Dacă se iau măsuri
corespunzătoare, arcurile nu produc zgomote supărătoare în funcţionare.
Ca izolatori de vibraţii se utilizează diferite tipuri constructive de arcuri, cea
mai mare răspândire având-o arcurile elicoidale (cilindrice sau conice), arcurile
lamelare şi barele de torsiune (îndeosebi pentru suspensiile automobilelor).
Arcurile elicoidale sunt solicitate numai la forţe axiale centrice, de
compresiune sau întindere. De cele mai multe ori, în construcţia reazemelor elastice
pentru maşini şi utilaje se utilizează numai arcurile elicoidale de compresiune, care,
de regulă, pentru a evita jocurile montajului, sunt precomprimate.
Datorită faptului că arcurile capătă deformaţii mari sub acţiunea forţelor, ele
permit realizarea unor rezemări elastice cu frecvenţe proprii joase.
De obicei, arcurile din oţel se utilizează pentru izolarea vibraţiilor cu frecvenţe
joase, când deformaţiile elastice având valori mari nu pot fi preluate decât de acestea,
elementele din cauciuc neputând fi folosite în aceste situaţii.
Utilizarea arcurilor pentru izolarea vibraţiilor cu frecvenţe ridicate produce
zgomote mari şi, de aceea, ele se folosesc numai pentru izolarea vibraţiilor maşinilor
cu turaţii sub 1500 rot/min.
Pentru evitarea rezonanţei, montajele cu arcuri metalice sunt prevăzute cu
dispozitive de reglare a rigidităţii acestora.

D
F

H H

b
F h
D

a) b)

Fig. 19. Arc elicoidal cilindric.

a) din sârmă rotundă; b) din bară cu secţiunea rectangulară.

55
 Arcurile elicoidale cele mai des utilizate sunt realizate din sârmă cu secţiunea
circulară sau bară cu secţiunea rectangulară, spirele fiind înfăşurate după o elice, pe
o suprafaţă cilindrică (fig. 19) sau conică (fig. 20).

a) b)

Fig. 20. Arc elicoidal conic.

a) din sârmă rotundă; b) din bară cu secţiunea rectangulară.

Parametrii specifici ai arcurilor elicoidale, necesari în proiectarea rezemărilor

elastice, sunt: rigiditatea (coeficientul de elasticitate) axială şi transversală, forţa
minimă de montaj, forţa maximă de funcţionare, forţa de blocare (la care spirele
ajung în contact direct), înălţimea arcului în stare liberă şi blocată, diametrul mediu
de înfăşurare, diametrul sârmei.

Arcuri elicoidale realizate din toron

Aceste arcuri se înfăşoară nu dintr-o singură sârmă ci din toron. Toronul constă
dintr-un număr de 2…4 sârme de oţel cu diametrul de 0,8…2 mm răsucite împreună în
acelaşi sens, strâns lipite între ele (fig. 21).

Fig. 21. Toron răsucit din trei fire.

Caracteristica de funcţionare a acestui tip de arc este prezentată în figura 22.

La începutul încărcării arcului, datorită revenirii elastice care are loc după
înfăşurarea acestuia, sârmele din toron nu sunt strâns lipite între ele şi de aceea,
lucrează independent unele de altele, arcul funcţionând după dreapta OL (fig. 22).
După o anumită valoare a încărcării, sârmele din toron se ating între ele
frecându-se unele de altele, rigiditatea arcului se schimbă crescând foarte mult, iar
caracteristica de funcţionare urmează dreapta LM.

56
 Fig. 22. Caracteristica de funcţionare a arcului înfăşurat din toron.

Amortizarea produsă în ciclul de încărcare-descărcare, de către frecarea dintre

sârmele toronului, se exprimă prin bucla de histerezis LMN (fig. 22), care reprezintă
lucrul mecanic al forţelor de frecare.
Aceste arcuri pot să funcţioneze atât ca izolator cât şi ca amortizor de vibraţii
deoarece, având o valoare mare a amortizării interne (datorită frecărilor dintre
sârmele toronului), ele pot să absoarbă o mare parte din energia vibraţiilor. Asemenea
arcuri se utilizează mai ales în cazurile în care variaţii mici ale sarcinilor produc
deplasări statice mari. Datorită amortizării interne mari, aceste arcuri pot fi folosite şi
în alte situaţii: când maşinile funcţionează în regim de postrezonanţă (având, la
trecerea prin rezonanţă rol de amortizor de vibraţii); când maşinile funcţionează cu
şocuri (pentru amortizarea acestora) etc.

3.1.2 Caracteristici ale arcurilor elicoidale cilindrice [3],[6],[10]

a. Rigiditatea (constanta elastică) a arcului elicoidal

Arcul cilindric elicoidal, realizat din sârmă cu secţiune circulară (fig.23) are,
sub acţiunea forţei (de compresiune sau de întindere) F, deformaţia (săgeata) statică:
π ⋅ D3 ⋅ n 8 ⋅ D3 ⋅ n
x st = ⋅F = ⋅ F , [ m] (3.1)
4⋅G ⋅ I p G⋅d4
în care: D – diametrul mediu al arcului, [m]; n – numărul de spire active, [-];
G – modulul de elasticitate transversal al materialului din care este realizat arcul,
[N/m2]; Ip – momentul de inerţie polar al secţiunii spirei arcului:
π ⋅d4
Ip =
32
[ ]
, m3 (3.2)
unde d este diametrul sârmei arcului, [m].
Utilizând definiţia constantei elastice k (forţa care produce o deformaţie egală
cu unitatea) şi relaţiile (3.1) şi (3.2) rezultă:

57
 F 4⋅G ⋅ I p G⋅d4 N 
k= = 3
= 3
,   (3.3)
x st π ⋅ D ⋅ n 8 ⋅ D ⋅ n m

Fig. 23. Arcul elicoidal cilindric (dimensiuni).

Tensiunea tangenţială din spira arcului se determină cu relaţia:

D
8⋅ D N 
τ f = K ⋅ t = 2 3 ⋅F = K
M
⋅ F , m2  (3.4)
Wp π ⋅ d π ⋅d3  
16
unde K este un coeficient care ţine seama de efectul forţei tăietoare şi de faptul că
spira arcului este o bară curbă. Expresia coeficientului K este definită de expresia
[3, 6]:
2 3
5 d 7 d   d 
K = 1+ ⋅ +   +   (3.5)
4 D 8D D
Caracteristicile mecanice ale oţelurilor pentru arcuri au valorile [3, 6]:
- Modulul de elasticitate transversal: G = (8,0…8,3)·l010 N/m2 ;
- Rezistenţa admisibilă la forfecare: τ f ,a = 4,0 ⋅ 10 8 N m 2 .
Adoptând valorile: G = 8,0·l010 N/m2, τ f ,a = 4,0 ⋅ 10 8 N m 2 şi K = 4/3, din
relaţiile (3.1) şi (3.4) se obţin [3, 6]:
k12 ⋅ x st3
d = 1,44 ⋅ 10 −3 ⋅ 5 , [m] ; (3.6)
n
d4
D= 2150 ⋅ 3 , [m]. (3.7)
n ⋅ k1

58
 Rigiditatea transversală a arcului elicoidal cilindric (rigiditatea după direcţia
perpendiculară pe axa arcului) se poate determina cu relaţia [6]:
k
kT = (3.8)
 2
h
0,385 ⋅ a ⋅ 1 + 0,77  
  D  
în care k este rigiditatea arcului după direcţia axei acestuia (rigiditatea longitudinală);
h = H – f - înălţimea arcului comprimat cu forţa (sarcina) F (f = xst – săgeata statică a
arcului comprimat cu forţa F); a – coeficient a cărui valoare este în funcţie de
rapoartele f/h şi h/D şi care se determină utilizând curbele din figura 24.

7
a
6 f h = 0,5

3 f h = 0,4

2 f h = 0,3
f h = 0,2
f h = 0,1
1

0 0,5 1,0 1,5 2,0

h D

Fig. 24. Curbele de variaţie ale coeficientului a în funcţie de rapoartele f/h şi h/D [6].

Pentru determinarea forţei statice totale (care cuprinde pe lângă încărcarea

statică datorită greutăţii maşinii şi încărcarea statică echivalentă datorită vibraţiei
sistemului elastic) se utilizează relaţia:
m ⋅ g + k c ,1 ⋅ k c , 2 ⋅ A ⋅ k
F= (3.9)
na
în care m·g este greutatea maşinii rezemate pe sistemul de arcuri; A – amplitudinea
vibraţiilor maşinii după direcţia verticală (axa arcului); k – rigiditatea totală (după
direcţia verticală) a sistemului de arcuri; na – numărul de arcuri al sistemului elastic
de rezemare; kc,1 – coeficient care ţine seama de materialul arcurilor
(kc,1 = 1,5 – pentru arcuri din oţel); kc,2 – coeficient care ţine seama de condiţiile de

59
lucru ale arcurilor (kc,2 = 2,0 – pentru maşini cu mecanisme de tip bielă-manivelă;
kc,2 = 5,0 – pentru maşini rotative).

b. Frecvenţa proprie a arcului

Pentru arcul cilindric elicoidal, montat între două plăci paralele, frecvenţa
proprie fundamentală se determină cu relaţia:
2⋅d G
fn = 2
⋅ , [Hz ] (3.10)
π ⋅ D ⋅ n 32 ⋅ ρ
unde ρ – densitatea materialului sârmei arcului, [kg/m3].
Pentru arc din oţel (G = 8,0·l010 N/m2, ρ = 7,85 ⋅ 10 3 kg m 3 ), relaţia (3.10)
capătă forma:
d
f n = 355,836 ⋅ 2 , [Hz ] (3.11)
D ⋅n
Frecvenţele proprii superioare rezultă multiplicând cu 2, 3, 4, …, n relaţiile
(3.10) sau (3.11). În general, frecvenţele proprii ale arcurilor au valori destul de
ridicate astfel că nu există pericolul de rezonanţă.

c. Efectele şocului asupra arcului

Aplicând impulsiv, cu viteza v, o încărcare la capătul unui arc elicoidal, liber
sau precomprimat, în lungul sârmei acestuia, se propagă o undă cu viteza:
d G m
vs = ⋅ ,  . (3.12)
D 2⋅ ρ s
Pentru arc din oţel (G = 8,0·l010 N/m2, ρ = 7,85 ⋅ 10 3 kg m 3 ), relaţia (3.12)
capătă forma:
d m
v s = 2249,4 ⋅ ,  . (3.13)
D s
Această solicitare conduce la creşterea tensiunii tangenţiale din sârma arcului
cu mărimea:
N 
∆τ = v ⋅ 2 ⋅ G ⋅ ρ ,  2  . (3.14)
m 
Pentru arc din oţel (G = 8,0·l010 N/m2, ρ = 7,85 ⋅ 10 3 kg m 3 ), relaţia (3.14)
capătă forma:
 N 
∆τ = 3,56 ⋅ 10 7 ⋅ v ,  2  . (3.15)
m 
Creşterea tensiunii tangenţiale cu mărimea ∆τ produce o creştere a sarcinii
arcului cu mărimea:
π ⋅d3 ⋅v
∆F = ⋅ 2 ⋅ G ⋅ ρ , [N ] (3.16)
8⋅ D
şi o creştere a săgeţii pe spiră cu mărimea:

60
 π ⋅ D2 ⋅ v 2⋅ ρ
∆δ = ⋅ , [m] . (3.17)
d G
Creşterile tensiunii tangenţiale, ale sarcinii şi săgeţii datorită aplicării cu şoc a
forţei se suprapun peste valorile acestor parametri, corespunzătoare încărcării statice
a arcului.

Exemplu de calcul
Se cere dimensionarea arcurilor care formează rezemarea elastică a unei maşini
rotative cu următoarele caracteristici:
- Masa: m = 16450 kg;
- Turaţia: nm = 900 rot/min;
- Amplitudinea forţei perturbatoare dezvoltată de maşină: F0 = 22000 N.
Se determină următoarele caracteristici:
Viteza unghiulară a mişcării de rotaţie (pulsaţia forţei perturbatoare):
π ⋅ nm π ⋅ 900
ω= = = 94,2 s −1 ;
30 30
Pentru ca maşina să nu transmită vibraţii fundaţiei se adoptă pentru pulsaţia
proprie a sistemului valoarea de:
ω 94,2
p= = = 23,55 s −1 (conform datelor experimentale anterioare);
4 4
Rigiditatea necesară rezemării elastice va fi:
k = m ⋅ p 2 = 16450 ⋅ 23,55 2 = 9,12 ⋅ 10 6 N m .
Rigiditatea unui arc (ştiind că pentru rezemarea elastică s-a adoptat un număr
de arcuri narc= 12):
k 9,12 ⋅ 10 6
k1 = = = 760000 N m .
n arc 12
Deformaţia rezemării elastice sub acţiunea greutăţii maşinii (săgeata statică a
arcurilor) va avea următoarea valoare:
m ⋅ g 16450 ⋅ 9,81
x st = = = 0,0176 m .
k 9,12 ⋅ 10 6
Diametrul sârmei arcului (considerând numărul de spire active n = 5) (relaţia
(3.6)) va fi:
k12 ⋅ x st3 2
−3 5 760000 ⋅ 0,0176
3
d = 1,44 ⋅ 10 −3 ⋅ 5 = 1,44 ⋅ 10 ⋅ = 0,0208 m .
n 5
Se adoptă sârmă cu diametrul d = 22 mm.
În acest caz, diametrul mediu de înfăşurare al arcului (relaţia (3.7)) va fi:
d4 0,022 4
D= 2150 ⋅ 3 = 2152 ⋅ 3 = 0,085 m .
n ⋅ k1 5 ⋅ 760000
Rigiditatea arcului cu d = 22 mm şi D = 85 mm are valoarea (relaţia (3.3)):

61
 G⋅d4 8 ⋅ 1010 ⋅ 0.022 4 N
k= 3
= 3
.
≈ 760000
8⋅ D ⋅n 8 ⋅ 0.085 ⋅ 5 m
Concluzie: Rigiditatea arcului adoptat are aproximativ valoarea necesară, prin
urmare pulsaţia proprie a sistemului poate avea valoarea adoptată iniţial.
Raportul:
d 22
= = 0,26 .
D 85
Coeficientul K (relaţia (3.5)) va fi:
2 3
5 d 7 d   d  5 7
K = 1 + ⋅ +   +   = 1 + ⋅ 0,26 + 0,26 2 + 0,26 3 = 1,4 .
4 D 8D D 4 8
Tensiunea de forfecare din spira arcului, produsă de solicitarea statică (relaţia
(3.4)) este:
8⋅ D 8 ⋅ 0,085
τf =K 3
⋅ F1 = 1 , 4 3
⋅ 13500 = 3,85 ⋅ 108 N m 2 = 385 MN m 2 .
π ⋅d π ⋅ 0,022
unde forţa preluată de un singur arc are valoarea:
m ⋅ g 16450 ⋅ 9,81
F1 = = = 13500 N .
narc 12
În sfârşit, amplitudinea vibraţiei:
F 1 22000 1
A = x ⋅ A0 = 0 ⋅ 2
= 6
⋅ 2
= 1,6 ⋅ 10 −4 m = 0,16 mm
k ω  9,12 ⋅ 10 1 − 4
1 −  
 p
F
unde: x⋅ = 0 - deplasarea sub acţiunea forţei perturbatoare;
k
1
A0 = 2 - factorul de amplificare (vibraţie forţată, fără amortizare).
ω 
1 −  
 p
Forţa care apare în arc datorită vibraţiei are valoarea:
Fv = A ⋅ k1 = 1,6 ⋅ 10 −4 ⋅ 760000 = 122 N .
Forţa statică din arc echivalentă forţei dinamice (datorită vibraţiei) este:
Fst ,v = k c , 2 ⋅ Fv = 2 ⋅ 122 = 244 N .
Ţinând seama de proporţionalitatea dintre forţe şi tensiuni în arc apare, datorită
vibraţiei, următoarea tensiune suplimentară:
Fst ,v 244
τ f ,v = ⋅τ f = ⋅ 3,85 ⋅ 108 = 0,07 ⋅ 108 N m 2 = 7,0 M N m 2 .
F1 13500
Tensiunea maximă din arc va fi:
τ max = τ f + τ f ,v 0 = 3,85 ⋅ 108 + 0,07 ⋅ 108 = 3,92 ⋅ 108 N m 2 = 392 M N m 2 .
Valoarea tensiunii maxime de forfecare este inferioară celei admisibile
τ f ,a = 4,0 ⋅ 108 N m 2 , prin urmare arcul rezistă solicitărilor.

62
 Frecvenţa proprie fundamentală a arcului (relaţia (3.11)):
d 0,022
f n = 355,836 ⋅ 2 = 355,836 ⋅ = 217 Hz .
D ⋅n 0,085 2 ⋅ 5
Concluzie: Frecvenţa proprie a arcului fiind foarte ridicată nu există pericolul
de rezonanţă.
Transmisibilitatea vibraţiilor este:
F 1 1
T= T = = = 0,0666 .
F0 2 2
ω   94,2 
1 −   1−  
 
p  23,35 
Gradul de izolare a vibraţiilor este:
I = (1 − T ) ⋅100 = (1 − 0,0666) ⋅100 = 93,33 % .
Forţa transmisă fundaţiei are valoarea:
FT = F0 ⋅ T = 22000 ⋅ 0,0666 = 1465 N .

Altă modalitate de calcul pentru arcurile din oţel

Calculul şi construcţia arcurilor elicoidale utilizate pentru izolarea vibraţiilor se
caracterizează prin următoarele mărimi (fig. 25):

Fig. 25. Schema de lucru a arcului elicoidal.

- Diametrul sârmei: d, [m];

- Diametrul mediu de înfăşurare: D, [m];
- Numărul spirelor active: na ,[-] ;
- Indicele arcului: i = D/d , [-];
- Sarcina maximă utilă la care se calculează arcul: Pmax, [N];
- Sarcina limită la care tensiunile din arc ating limita de elasticitate:
Plim= (1,05…1,20)·Pmax, [N];
- Sarcina minimă de montaj: Pmin, [N];
- Sarcina de lucru: P, [N];
- Forţa de intensitate iniţială: P0, [N];
63
- Modulul de elasticitate transversală al materialului sârmei arcului (oţel):
G = (8,05…8,5)·1010 [N/m2];
- Rezistenţa admisibilă la forfecare a materialului sârmei arcului (oţel):
[ ]
τ a = (4...6 ) ⋅ 10 8 , N m 2 ;
- Constanta elastică a arcului, pentru deplasări în lungul axei acestuia:
P G⋅d4 N 
k= =
x st 8 ⋅ D 3 ⋅ na
,  m  ; (3.18)

- Deformaţia statică:
P 8 ⋅ P ⋅ na ⋅ D 3
x st = = , [m] ; (3.19)
k G⋅d4
- Săgeata corespunzătoare unei spire sub acţiunea forţei P:
8 ⋅ P ⋅ D3
s1 = , [m]; (3.20)
G⋅d4
- Săgeata totală a arcului elicoidal cu n spire:
s = n·s1 = xst, [m]; (3.21)
- Înălţimea liberă a arcului elicoidal:
h = (n a + 1,5) ⋅ d + (n − 1) ⋅ j + x st , [m]; (3.22)
- Jocul minim dintre spire, atunci când arcul este strâns (acest spaţiu este necesar
pentru a evita zgomotul produs în cazul strângerii complete a arcului): j= d/4, [m];
- Cursa de reglare a arcului, atunci când este necesar: j1,[m];
- Numărul spirelor active:
G⋅d4
na = x st ⋅ ; (3.23)
8 ⋅ P ⋅ D3
- Coeficientul de zvelteţe a arcului (pentru verificarea arcului la flambaj):
h
z = ≤ 5; (3.24)
D
- Lungimea totală a sârmei din care se realizează arcul:
l = π ⋅ d ⋅ (n + 1,5) , [m] ; (3.25)
- Înălţimea de lucru a arcului:
x = n ⋅ s1 ⋅ (Pmax − Pmin ), [m];
- Coeficientul de corecţie: k’.
Coeficientul de corecţie, care ţine seama de influenţa solicitării de forfecare
asupra spirei arcului, depinde de forma secţiunii sârmei, de curbura spirei şi de
înclinarea acesteia. Pentru valori mici ale unghiului de înclinare a spirei faţă de planul
orizontal ( α = 6...8 0 ), mărimea coeficientului de corecţie se poate determina, având o
suficientă precizie pentru practică, cu relaţia:
4⋅i + 2
k' = (3.26)
4⋅i − 3
unde i este indicele arcului.
Pentru valori ale indicelui arcului (i = 3…13), întâlnite uzual în practică,
coeficientul de corecţie k’ se poate determina utilizând diagrama din figura 26.
64
 Fig. 26. Variaţia coeficientului de corecţie în funcţie de indicele arcului.

Analizând diagrama coeficientului de corecţie din figura 26 se constată că, la

solicitarea de răsucire a spirei arcului (bară curbă), tensiunea pe faţa interioară a
acesteia creşte semnificativ (cu circa 40 % ) faţă de situaţia când bara este dreaptă.
Proiectarea amortizoarelor de vibraţii cu arcuri elicoidale comportă
următoarele etape:
A. - Cunoscându-se gabaritul şi greutatea maşinii ale cărei vibraţii urmează să fie
izolate, se stabileşte numărul de arcuri montate în paralel şi se determină forţa pe care
o preia un singur arc:
Q
P = T , [N ] (3.27)
narc
unde QT este greutatea totală pe care trebuie să o suporte sistemul de arcuri, [N];
narc – numărul de arcuri legate în paralel.
- Se stabileşte valoarea transmisibilităţii vibraţiilor T;
B. - Cunoscând frecvenţa vibraţiilor:
n
f = , [Hz ] (3.28)
60
şi transmisibilitatea acestora, se determină deformaţia statică a arcului:
g 1  1  3600 ⋅ g 1  1  900  1
x st = ⋅ ⋅  1 +  = ⋅ ⋅  1 +  ≈ ⋅  1 + . (3.29)
4 ⋅π 2 f 2  T  4 ⋅π 2 n2  T  n2  T 
Având valoarea deformaţiei statice se determină valorile frecvenţei proprii şi a
constantei elastice a arcului:
1 k 1 k⋅g 1 g
f0 = ⋅ = ⋅ = ⋅ , [Hz ] ; (3.30)
2 ⋅π m 2 ⋅π m ⋅ g 2⋅π xst
- Se dimensionează arcul elicoidal din punctul de vedere al rezistenţei.
Utilizând relaţia:
D
⋅P
τf =
Mt
= 2 =τa (3.31)
Wp π ⋅ d 3
16
se determină diametrul sârmei din care se înfăşoară arcul:
65
 8⋅ P ⋅ D
d =3 , [m]; (3.32)
π ⋅τ a
- Se determină numărul de spire active, utilizând relaţia:
P G ⋅d4
k= = , [N / m ] (3.33)
xst 8 ⋅ D 3 ⋅ na
se obţine:
G ⋅d4
na = ⋅ xst , [−]; (3.34)
8 ⋅ P ⋅ D3 ⋅
- Se determină celelalte mărimi ale arcului;
- Se verifică rezistenţa şi stabilitatea arcului.

Exemplu de calcul
Se solicită calculul arcurilor izolaţiei antivibratorii a unui ventilator care are
următoarele caracteristici:
- Masa ventilatorului: mv = 320 kg;
- Masa motorului electric de acţionare: mm = 80 kg;
- Masa cadrului pe care se montează grupul ventilator-motor electric: mc = 120 kg;
- Turaţia ventilatorului: nv = 600 rot/min;
- Turaţia motorului electric de acţionare: nm = 1200 rot/min.
Utilizând pentru rezemarea grupului ventilator-motor electric un număr de
patru arcuri, se poate determina forţa care o preia un singur arc. Aceasta are valoarea
(relaţia (3.27)):
Q (m + mm + mc ) ⋅ g (320 + 80 + 120) ⋅ 9,81
P= T = v = = 1300 N .
n arc n arc 4
Se adoptă transmisibilitatea vibraţiilor: T = 0,1.
Se determină:
- deformaţia statică a arcului (relaţia (3.29)):
900  1  900  1 
x st ≈ 2 ⋅ 1 +  = 2
⋅  1 +  = 0,0275 m ;
n  T  600  0,1 
- frecvenţa proprie (relaţia (3.30)):
1 g 1 9,81
f0 = ⋅ = ⋅ = 3 Hz ;
2 ⋅π x st 2 ⋅ π 0,0275
- constanta elastică a unui arc (relaţia (3.18)):
P 1300 N
k= = = 47000 .
x st 0,0275 m
Din relaţia (3.30):
1 k
f0 = ⋅
2 ⋅π m
se obţine:

66
 P 1300 N
k = (2 ⋅ π ⋅ f 0 )2 ⋅ m = (2 ⋅ π ⋅ f 0 )2 ⋅ = (2 ⋅ π ⋅ 3)2 ⋅ = 4700 .
g 9,81 m
Adoptând diametrul mediu de înfăşurare al arcului: D = 60 mm = 0,06 m şi
rezistenţa admisibilă la răsucire a materialului sârmei τ a = 4,2 ⋅ 10 8 N m 2 , rezultă
diametrul sârmei arcului (relaţia (15)):
8⋅ P ⋅ D 8 ⋅ 1300 ⋅ 0,06
d =3 =3 = 0,008 m = 8 mm .
π ⋅τ a π ⋅ 4,2 ⋅ 108
Odată adoptat diametrul sârmei arcului se pot determina următoarele
caracteristici:
- Indicele arcului:
D 60
i= = ≈ 7,5 .
d 8
- Coeficientul de corecţie (relaţia (3.26)):
4 ⋅ i + 2 4 ⋅ 7,5 + 2
k' = = = 1,18 .
4 ⋅ i − 3 4 ⋅ 7,5 − 3
- Verificarea rezistenţei arcului:
N N
τ f ,ef = k ' ⋅ τ a = 1,18 ⋅ 4,2 ⋅ 108 = 4,95 ⋅ 108 2 < τ a ,max = 6,0 ⋅ 108 2 .
m m
- Numărul de spire active (relaţia (3.34)):
G⋅d4 8,1 ⋅ 1010 ⋅ 0,008 4
na = ⋅ x st = ⋅ 0,0275 = 4 spire .
8 ⋅ P ⋅ D3 ⋅ 8 ⋅ 1300 ⋅ 0,06 3 ⋅
- Numărul total de spire:
nT = na + 1,5 = 4 + 1,5 = 5,5 spire .
- Înălţimea arcului complet comprimat (spiră pe spiră):
h0 = (na + 1,5) ⋅ d = (4 + 1,5) ⋅ 0,008 = 0,044 m = 44 mm .
- Înălţimea liberă a arcului ţinând seama de jocul dintre spire şi de săgeată
(relaţia (3.22)):
h = (na + 1,5) ⋅ d + (n − 1) ⋅ j + x st =
d 0,008
= (na + 1,5) ⋅ d + (n − 1) ⋅ + xst = (4 + 1,5) ⋅ 0,008 + (5,5 − 1) ⋅ + 0,0275 =
4 4
= 0,08 m = 80 mm
- Înălţimea arcului sub sarcină:
h0,c = h − x st = 0,08 − 0,0275 = 0,052 m = 52 mm .
- Lungimea sârmei necesară înfăşurării arcului (relaţia (3.25)):
l = π ⋅ D ⋅ nT = π ⋅ 0,06 ⋅ 5,5 = 1,036 m = 1036 mm .
- Verificarea stabilităţii arcului (determinarea coeficientului de zvelteţe)
(relaţia (3.24)):
h 0,08
z= = = 1,33 ≤ 5 .
D 0,06

67
 3.1.3 Construcţia izolatorilor de vibraţii cu arcuri de oţel

În general, arcurile elicoidale din oţel se montează în carcase adecvate,

constituind astfel izolatori care pot fi utilizaţi, după necesităţi, în realizarea protecţiei
antivibratorii a maşinilor sau altor echipamente (fig. 27) [3].

Fig. 27. Vedere de ansamblu a unui izolator de vibraţii cu un singur arc elicoidal din oţel.

În figurile 28 şi 29 se prezintă construcţia a două tipuri de izolatori cu un

singur arc elicoidal, iar în figura 30 construcţia unui izolator cu patru arcuri
elicoidale, montate în paralel. Pentru a prelua jocurile la montaj sunt prevăzute
şuruburile de reglaj necesare (fig. 28) [3].
Carcasele izolatorilor sunt realizate din oţel, plăcile de bază şi cele de rezemare
fiind prevăzute cu şanţuri sau cu praguri pentru a ghida arcurile, evitând astfel
deplasările laterale ale acestora (fig. 29 şi 30) [3].

Fig. 28. Izolator de vibraţii cu un singur arc de oţel.

1 – arc elicoidal; 2 – placă de reazem; 3 – şurub de reglaj; 4 – batiul maşinii; 5 – capac;
6 – carcasă de protecţie; 7 – garnitură de etanşare împotriva prafului.

68
 Fig. 29. Izolator de vibraţii cu un singur arc de oţel.
1 – placă de reazem; 2 – arc elicoidal; 3 – placă de bază.

Fig. 30. Izolator de vibraţii cu patru arcuri elicoidale din oţel.

1 – placă de reazem; 2 – arcuri elicoidale; 3 – placă de bază.

69
 Deoarece arcurile de oţel au numai capacităţi elastice şi nu au capacităţi de
amortizare, pentru a evita amplitudinile periculoase ale vibraţiilor din zona de
rezonanţă (la pornirea şi oprirea maşinilor care funcţionează în regim de
postrezonanţă) izolatorii cu arcuri elicoidale au în construcţia lor şi elemente de
amortizare. Astfel de variante constructive de izolatori, numite şi cutii de arcuri,
utilizate pentru diferite sarcini, având respectiv unul, cinci sau opt arcuri elicoidale,
sunt prezentate în figurile 31, 32 şi 33 [6].
Elementele de amortizare din construcţia acestor izolatori sunt realizate din
ţesături din fibre de oţel (având consistenţa şi aspectul unui burete) care, realizând o
frecare mare între fibre, au o capacitate mare de amortizare.
În figurile 34…38 [6] sunt prezentate diferite construcţii de izolatori de
vibraţii, care, pe lângă arcul de oţel, sunt prevăzute şi cu pachete (straturi) de ţesătură
din fibre de oţel, plasate între placa de bază şi cea de rezemare.
Fiecare dintre aceste construcţii, având atât caracteristici elastice cât şi
caracteristici de amortizare (datorită frecării mari pe care o realizează ţesătura din
fibre de oţel) au caracterul unui izolator-amortizor.

Fig. 31. Izolator de vibraţii cu un arc elicoidal şi ţesătură de sârmă (sarcina 100…124 kN;
amplitudinea deplasării ± 4 mm; frecvenţa de rezonanţă 3…5 Hz).
1 – placă de bază; 2 – placă de reazem; 3 – arc elicoidal exterior; 4 – arc elicoidal interior;
5 – element de amortizare din ţesătură de sârmă.

70
Fig. 32. Izolator de vibraţii cu cinci arcuri elicoidale şi ţesătură de sârmă (sarcina 540…660
kN; amplitudinea deplasării ± 4 mm; frecvenţa de rezonanţă 3…5 Hz).
1 – placă de reazem; 2 – placă de bază; 3 – arc elicoidal exterior; 4 – arc elicoidal interior;
5 – element de amortizare din ţesătură de sârmă.

Fig. 33. Izolator de vibraţii cu opt arcuri elicoidale şi ţesătură de sârmă (sarcina 57…77 kN;
amplitudinea deplasării ± 2 mm; frecvenţa de rezonanţă 5…8 Hz).
1 – placă de reazem; 2 – placă de bază; 3 – arcuri elicoidale; 4 –element de amortizare din
ţesătură de sârmă.
71
 Fig. 34. Element vibroizolant din ţesătură de sârmă (sarcina statică 5… 90 kN;
frecvenţa de rezonanţă 13…18 Hz).
1 – placă de bază; 2 – ţesătură de sârmă; 3 – placă de reazem; 4 – şurub de reglare; 5 – batiul
utilajului.

Fig. 35. Element vibroizolant din ţesătură de sârmă (sarcina statică 25… 450 kN;
amplitudinea deplasării ± 0,3 mm; frecvenţa de rezonanţă 15…20 Hz).
1 – placă de bază; 2 – ţesătură de sârmă; 3 – placă de reazem; 4 – şurub de reglare; 5 – batiul
utilajului.

72
 Fig. 36. Element vibroizolant din ţesătură de sârmă care poate prelua sarcini în ambele
sensuri (sarcina statică 3… 70 kN; amplitudinea deplasării ± 0,3 mm;
frecvenţa de rezonanţă 15…20 Hz).
1 – placă de bază; 2 – ţesătură de sârmă (inferioară); 3 – ţesătură de sârmă (superioară);
4 – placă de reazem.

4
3 2

2 3

Fig. 37. Element vibroizolant din ţesătură de sârmă cu două straturi (sarcina statică 25… 700
kN; frecvenţa de rezonanţă 13…18 Hz).
1 – placă de bază; 2 – plăci intermediare; 3 – ţesătură de sârmă; 4 – placă de reazem.

73
 1 4 2

Fig. 38. Element vibroizolant cu arc şi ţesătură de sârmă.

1 – carcasă metalică; 2 – arc; 3 – ţesătură de sârmă; 4 – bucşă pentru fixare.

Izolatorii de acest tip constructiv nu se mai pretează la calculul obişnuit de

rezistenţă. Caracteristica forţă-deformaţie a acestor izolatori este neliniară (fig. 39
[6]) şi se determină pe cale experimentală.

20
15
Sarcina (x 104), [N]

10
Zona de
lucru
5
4
3
2
1

49 47 45 43 41
Deformaţia, [mm]
Fig. 39. Caracteristica forţă-deformaţie pentru izolatorul-amortizor din figura 25.

Dacă sarcina nu variază mult pe intervalul respectiv, caracteristica izolatorului

se poate considera liniară şi, prin urmare, se poate stabili mărimea constantei elastice
k a acestuia.

74
 În cazul când izolatorii de vibraţii cu arcuri elicoidale de oţel nu sunt prevăzuţi
cu elemente de amortizare de genul celor amintite, pentru amortizarea vibraţiilor
periculoase din domeniul de rezonanţă (la pornirea şi oprirea maşinilor care
funcţionează în regim de postrezonanţă) se utilizează pe lângă izolatorii de vibraţii şi
amortizoare cu frecare fluidă (hidraulice).

Fig. 40. Amortizor hidraulic (schemă).

1 – corpul cilindrului; 2 – capac; 3 – piston; 4 – placă-piston; 5 - arc; 6 – ventil;
7 – placă de reazem.

Există numeroase variante constructive de amortizoare hidraulice. În figura 40

[3] este prezentată construcţia unui amortizor hidraulic “nesimetric”, la care valorile
coeficienţilor de amortizare sunt diferite la cele două curse.
La cursa descendentă pistonul 3 coboară şi, pierzând contactul cu placa 4,
uleiul trece din compartimentul de jos în cel de sus prin orificiul central al acesteia. În
continuare, uleiul trece prin orificiul central al plăcii 2, ajungând în compartimentul
de deasupra acesteia, după care, prin ventilul 6, ajunge în compartimentul de sub
placa 4.
La cursa ascendentă pistonul 3, ridicându-se, împinge placa 4 care obligă uleiul
să treacă, din compartimentul de deasupra plăcii 4 în cel inferior, prin interstiţiul
inelar dintre aceasta şi cilindrul 1 (ventilul 6 fiind închis).
În acest fel, la cursa ascendentă se realizează un coeficient de amortizare de
circa trei ori mai mare decât la cea descendentă.
Sunt şi construcţii la care izolatorul de vibraţii cu arc elicoidal este combinat cu
un amortizor hidraulic. O asemenea construcţie este prezentată în figura 41 [3].
În situaţiile în care echipamentele ale căror vibraţii urmează să fie izolate sunt
montate prin suspendarea lor de suporturi special construite sau de diferite alte
construcţii, se utilizează izolatori cu arcuri elicoidale de compresiune a căror
construcţie este prezentată în figura 42.

75
 Fig. 41. Izolator cu arc elicoidal şi amortizor hidraulic.
1 – corpul izolatorului; 2 – arc elicoidal; 3 – şurub de reglaj; 4 – batiul maşinii; 5 – pistonul
amortizorului.

1 1

2 2

3 3

4 4

Tip VH Tip SNC

Fig. 42. Izolatori cu arcuri elicoidale de compresiune pentru suspendarea echipamentelor

de diferite construcţii de susţinere [16].
1 – element care se fixează pe structura de susţinere a echipamentului; 2 – arc elicoidal
de compresiune; 3 – tijă de suspendare; 4 – piuliţe pentru fixarea echipamentului suspendat.

76
 3.2. Izolatori din cauciuc şi elastomeri

3.2.1. Noţiuni generale

Cauciucul este actualmente cel mai răspândit material pentru construcţia

izolatorilor de vibraţii, datorită elasticităţii şi capacităţii mari de amortizare. Izolatorii
de vibraţii din cauciuc se realizează cu uşurinţă în cele mai variate forme (plăci,
izolatori cu şi fără armături metalice etc.) şi într-o gamă largă de tipodimesiuni
[2], [6], [9].
Datorită proprietăţilor şi caracteristicilor mecanice specifice, cauciucul are faţă
de arcurile metalice o serie de avantaje:
a. Modulul de elasticitate la compresiune având valori foarte reduse (E = 1,0...10,0
MPa), cauciucul se deformează mult putând să preia prin şoc un lucru mecanic cu
valoarea de peste patru ori mai mare decât arcurile din oţel;
b. Rigiditarea (constanta elastică) având valori foarte mici, sistemele de rezemare
formate din elementele din cauciuc se caracterizează prin valori reduse ale pulsaţiei
proprii;
c. Factorul de amortizare este mult mai mare la cauciuc decât la oţel. Aceasta
permite elementelor antivibratile din cauciuc să disipeze până la 30...35% din energia
totală a vibraţiilor. De asemenea, datorită valorilor mari ale amortizării, amplitudinile
vibraţiilor la rezonanţă ale maşinilor rezemate pe elemente elastice din cauciuc au
valori de numai 10...20% din valorile amplitudinilor maşinilor rezemate pe arcuri din
oţel. Din aceste motive, maşinile rezemate pe elemente din cauciuc, care funcţionează
în postrezonanţă (şi trec atât la pornire, cât şi la oprire prin zona de rezonanţă), nu
mai necesită şi elemente de amortizare aşa cum necesită aceleaşi maşini rezemate pe
arcuri de oţel;
d. În comparaţie cu alte materiale, viteza de propagare a sunetului prin cauciuc este
foarte redusă şi anume de numai 0,9 % din viteza de propagare a acestuia prin oţel şi
de numai 14 % din viteza de propagare prin aer (viteza de propagare a sunetului are
valoarea de 45 m/s în cauciuc, de 340 m/s în aer şi de 5100 m/s în oţel). Datorită
vitezei reduse de propagare a sunetului prin cauciuc, acesta are o capacitate mare de
amortizare a zgomotelor. Folosirea tampoanelor de cauciuc, în locul arcurilor de oţel,
pentru rezemarea maşinilor cu turaţii mari conduce la atenuarea semnificativă a
zgomotelor produse în timpul funcţionării;
e. La aceeaşi eficienţă a izolării vibraţiilor, elementele elastice din cauciuc au, în
comparaţie cu arcurile metalice, gabarit şi greutate mai reduse;
f. Cauciucul are rezilienţă mare în raport cu oţelul ;
g. Sistemele elastice de amortizare realizate din elemente de cauciuc au o stabilitate
mai mare decât cele realizate din arcuri de oţel;
h. Elementele elastice din cauciuc nu necesită întreţinere în exploatare;
i. Elementele elastice din cauciuc sunt capabile să suporte solicitări ridicate de scurtă
durată (suprasarcini accidentale);
j. Izolaţiile antivibratorii realizate din elemente de cauciuc se caracterizează prin
simplitate constructivă şi greutate redusă.

77
 Elementele izolatoare de vibraţii din cauciuc au însă şi o serie de dezavantaje:
a. Elementele din cauciuc se degradează şi îşi pierd proprietăţile elastice sub influenţa
agenţilor atmosferici sau a unor impurităţi agresive (uleiuri, solvenţi, acizi etc.).
Pentru a evita acţiunea nocivă a acestor agenţi agresivi sunt necesare măsuri adecvate
de protecţie;
b. Cauciucul "îmbătrâneşte" pe măsura trecerii timpului (după 5...20 de ani) şi se
degradează pierzând proprietăţile elastice. Din acest motiv, la maşinile cu durată
mare de serviciu trebuie prevăzute posibilităţi constructive pentru înlocuirea
elementelor elastice degradate din cauciuc;
c. La elementele antivibratile din cauciuc (natural sau sintetic) relaţia dintre tensiuni
şi deformaţii este neliniară, iar valorile constantelor elastice variază mult în funcţie de
compoziţia cauciucului;
d. Temperatura de utilizare a izolatorilor de vibraţii din cauciuc este limitată. De
regulă, elementele antivibratile din cauciuc natural îşi păstrează caracteristicile
elastice în intervalul de temperatură -40 0C… +200 0C, cele din cauciuc sintetic în
intervalul -20 0C… +70...80 0C, iar cel siliconic în intervalul -75 0C… +200 0C.

3.2.2 Forme constructive de izolatori din cauciuc

a. Plăci şi covoare din cauciuc [3]

Se utilizează plăci (cu diferite tipuri de profiluri pe suprafeţele lor) care se

aşază sub toată talpa maşinii (produse de diverse firme).

- Plăci cu canale (renuri) orientate în direcţia lungimii pe una din feţe şi în direcţia
lăţimii pe cealaltă (fig. 43);

50
20 8
150

150

Fig. 43. Plăci cu canale după două direcţii normale,

pe o faţă şi pe cealaltă.

25
Fig. 44. Plăci cu găuri nepătrunse.

- Plăci cu găuri nepătrunse, care permit deformaţii mari (fig. 44);

78
- Plăci cu canale-labirint, care suportă presiuni de 0,05…0,25 MN/m2 (fig. 45);

Fig. 45. Plăci cu canale-labirint.

- Plăci cu protuberanţe, care suportă presiuni de 0,20…0,72 MN/m2 (fig. 46) ;

Fig. 46. Plăci cu protuberanţe cilindrice.

- Plăci cu găuri în grosimea lor, care suportă presiuni de 0,4 MN/m2 (fig. 47) ;

250 mm
500 mm

25 mm

12 mm

20 mm

Fig. 47. Plăci cu găuri în grosimea lor.

79
b. Izolatori individuali din cauciuc [2],[3],[6]

Pentru izolarea vibraţiilor se utilizează diferite tipuri constructive de izolatori

din cauciuc, cu şi fără armături metalice. În figura 48 sunt prezentaţi izolatorii tipici
pentru pentru deplasări verticale şi orizontale, care preiau solicitări de compresiune,
respectiv de forfecare.

Fig. 48. Izolatori de cauciuc, cu armături metalice, pentru solicitările de

compresiune şi de forfecare.
a – pentru solicitarea de compresiune ; b – pentru solicitarea de forfecare.

Izolatorii de cauciuc de acest tip, de formă cilindrică sau piramidală, realizaţi

dintr-unul sau două straturi de cauciuc (fig. 49 şi 50) [2], sunt frecvent utilizaţi în
construcţia diferitelor maşini şi utilaje.

Fig. 49. Element antivibratil dintr-un singur strat de cauciuc.

1 – cauciuc; 2 – armături metalice.

80
 Fig. 50. Element antivibratil din două straturi de cauciuc (tip sandwich).
1 – cauciuc; 2, 3 – armături metalice.

Pentru fixarea maşinilor sau pentru fixarea pe fundaţie, armăturile acestor

izolatori pot fi prevăzute, după necesităţi, cu găuri filetate, tije filetate, găuri pentru
fixarea cu şuruburi etc. (fig. 49, 50, 51) [2].

a b

c d

Fig. 51. Diferite moduri de prindere a izolatorilor de vibraţii din cauciuc.

a – cu prezoane pe ambele armături; b – cu găuri de prindere în ambele armături;
c, d – cu găuri de prindere pe armătura inferioară şi cu prezoane pe armătura superioară.

Montarea izolatorilor de vibraţii trebuie să se facă astfel încât, preluând

vibraţiile, elementul elastic din cauciuc să se poată deforma liber. Exemple de
montare corectă a elementelor de cauciuc solicitate la compresiune sunt prezentate în
figura 52 [3].

81
 1 4 4

1
3
3

2
2 5

a b

Fig. 52. Exemple de montare corectă a elementelor de cauciuc solicitate la compresiune.

a – izolator cu un singur element elastic; b- izolator cu două elemente elastice.

Izolatorul de vibraţii din figura 53 [3] este utilizat pentru rezemarea maşinilor
unelte, şurubul de reglare 3 fiind utilizat pentru reglarea orizontalităţii acestora.

Fig. 53. Izolator de vibraţii din cauciuc.

1 – izolator din cauciuc; 2 – batiul maşinii; 3 – şurub pentru reglarea orizontalităţii maşinii.

În situaţiile când vibraţiile au amplitudine de valoare mare este indicat să se

utilizeze izolatorul din figura 54 [3] care, datorită formei alungite, poate prelua
deformaţii mari.
La izolatorul din figura 55 [3] atât suportul 2, care se aşază pe fundaţie, cât şi
elementul 1, pe care se reazemă batiul maşinii, au formă de clopot, între acestea fiind
plasate elementele elastice din cauciuc 3 de formă toroidală. Izolatorul de vibraţii de
acest tip poate prelua atât deplasări după direcţia verticală, cât şi deplasări laterale.

82
 4

1
2

Fig. 54. Izolator antivibratil din cauciuc.

1 – fundaţia maşinii; 2 – element din cauciuc; 3 – batiul maşinii; 4 – şurub pentru fixarea
maşinii pe fundaţie.

Fig. 55. Izolator de vibraţii cu elemente toroidale din cauciuc.

1 – elementul de rezemare al batiului maşinii ; 2 – suport cu formă de clopot ; 3 – elemente
toroidale din cauciuc.

Fig. 56. Izolator de vibraţii din cauciuc, pentru fundaţii de maşini.

1 – element de cauciuc cu secţiunea transversală inelară; 2 – plăci metalice cu cep pentru
ghidarea elementului de cauciuc; 3 – ancore metalice pentru fixarea plăcilor 2 în fundaţie.
83
 În figura 56 este prezentat un izolator cu elementul elastic din cauciuc de formă
cilindrică, cu secţiune transversală inelară [3]. Elementul elastic 1 este plasat între
plăcile metalice 2, prevăzute cu cepuri, fixate în beton cu ajutorul ancorelor 3.
Cepurile plăcuţelor 2, care intră în găurile elementului elastic 1, împiedică deplasările
laterale ale acestuia.
Pentru maşini de greutate mică şi care necesită frecvenţe proprii joase se
utilizează elemente antivibratile din cauciuc care lucrează după trei direcţii
rectangulare (fig. 57), la forfecare după două dintre acestea şi la compresiune după
cea de a treia [2].

Fig. 57. Elemente antivibratile pentru sarcini reduse, care pot prelua solicitări de
forfecare şi de compresiune.

Un izolator de vibraţii cu elementul elastic din cauciuc solicitat la forfecare,

montat pe fundaţie, este prezentat în figura 58 ([2],[6]).

Fig. 58. Element vibroizolant metal-cauciuc.

1 – fundaţie; 2 - placă de bază; 3 – cauciuc; 4 – şurub de fixare; 5 – batiul maşinii.

Izolatorii de vibraţii cu elemente elastice de cauciuc cu suprafeţe înclinate sau

conice pot prelua atât solicitări de compresiune, cât şi solicitări de forfecare. În figura

84
59 sunt prezentate două tipuri constructive de asemenea izolatori de vibraţii, cu
elemente elastice de formă conică [6].

Fig. 59. Izolatori de vibraţii metal-cauciuc, cu elemente elastice de formă conică.

Un izolator antivibratil la care elementul elastic din cauciuc are suprafeţe

înclinate este prezentat în figura 60. În vederea sporirii elasticităţii, pentru realizarea
frecvenţelor joase, elementele elastice din cauciuc ale izolatorului sunt prevăzute cu
goluri interioare [6].

Fig. 60. Element vibroizolant metal-cauciuc.

1 - placă de bază; 2 – elemente din cauciuc; 3 – suport pentru batiul maşinii.

85
 Pentru sarcini mari se utilizează grupări de elemente antivibratile din cauciuc,
capabile să asigure un grad de izolare al vibraţiilor de peste 70 % (transmisibilitate
sub 30 %). Construcţia unui asemenea izolator de vibraţii, realizat în diferite tipo-
dimensiuni pentru sarcini de 830…16500 N, este prezentată în figura 61 ([2], [6]).

Fig. 61. Element vibroizolant metal-cauciuc.

1 - placă de bază; 2 – straturi de cauciuc; 3 – şurub de fixare; 4 – placă de reazem.

Gruparea complexă cu patru elemente elastice înclinate, prezentată în figura

62, este capabilă să suporte sarcini mari de încărcare (1800…70000 N), după mai
multe direcţii ([2], [3], [6]).

Fig. 62. Element vibroizolant metal-cauciuc cu rigiditate egală pe toate cele trei direcţii.

86
 3.2.3. Calculul elementelor izolatoare de vibraţii confecţionate din
cauciuc [2]

Pentru utilizarea raţională a elementelor antivibratile din cauciuc în cadrul

sistemelor de izolare a vibraţiilor, este necesară cunoaşterea cât mai precisă a
caracteristicilor mecanice care intervin (mase, forţe statice şi dinamice, pulsaţii de
lucru), pe baza cărora să poată fi proiectat întregul sistem.
Calculul elementelor izolatoare de vibraţii din cauciuc se realizează în ipoteza,
confirmată experimental, că deformaţiile acestora fiind mici, relaţia dintre tensiuni şi
deformaţii este liniară.
Caracteristicile mecanice ale cauciucului care intervin în calcul sunt: modulele
de elasticitate longitudinal şi transversal, rezistenţele admisibile la compresiune şi
forfecare, deformaţiile specifice admisibile şi coeficientul de multiplicare dinamic.

a. Modulul de elasticitate. Cunoaşterea mărimii modulului de elasticitate este

necesară pentru dimensionarea, verificarea sau adoptarea elementelor antivibratile din
cauciuc. Modulul de elasticitate longitudinal depinde de tipul solicitării (statică sau
dinamică), duritatea cauciucului (exprimată în grade de duritate Shore, pe scara A) şi
coeficientul de formă (raportul dintre aria de încărcare la compresiune şi aria liberă
laterală) al elementului antivibratil, valorile acestuia fiind prezentate în tabelul 11 [2].

Tabelul 11. Valori ale modulului de elasticitate longitudinal.

Coeficientul Duritatea cauciucului , 0Sh A
de formă Φ 30 40 45 50 55 60 65 70 75
Modulul de elasticitate longitudinal Est, MN/m2
0,25 1,0 1,6 2,0 2,6 3,6 4,2 5,4 7,0 8,2
0,50 1,4 2,3 3,1 3,6 4,3 5,4 7,0 8,2 10,4
0,75 2,0 3,6 4,4 5,3 6,3 8,1 10,0 13,8 15,0
1,00 3,0 4,5 5,8 7,3 8,2 11,0 13,8 14,7 19,8

b. Modulul de elasticitate transversal depinde numai de duritatea cauciucului,

valorile acestuia fiind prezentate în tabelul 12 [2].

Tabelul 12. Valori ale modulului de elasticitate transversal.

Duritatea Modulul de
cauciucului, elasticitate
0
Sh A transversal
Gst, MN/m2
30 0,32
40 0,46
45 0,54
50 0,65
55 0,80
60 0,94
65 1,16
70 1,60
75 2,10

87
 În cazul cauciucului, rezistenţa admisibilă este valoarea tensiunii la depăşirea
căreia apar amorse de rupere, fie în interiorul elementului elastic, fie la suprafaţa
acestuia, durabilitatea (durata de serviciu) lui reducându-se mult. Rezistenţele
admisibile ale cauciucului sunt determinate prin încercări în regim dinamic. Valorile
rezistenţei admisibile la compresiune, în funcţie de caracterul solicitării, coeficientul
de formă al elementului elastic şi duritatea cauciucului sunt prezentate în tabelul 13
[2].
Valorile rezistenţei admisibile la forfecare (lunecare), în funcţie de caracterul
solicitării şi de duritatea cauciucului, sunt prezentate în tabelul 14 [2].

Tabelul 13. Valori ale rezistenţei admisibile la compresiune.

Duritatea cauciucului , 0Sh A
Nr. Caracterul Coeficientul 30 40 45 50 60 65 70
crt. solicitării de formă Φ Rezistenţa admisibilă la compresiune σ a ,
MN/m2
0,25 0,5 0,6 0,7 0,8 1,0 1,2 1,3
1 Statică 0,50 0,7 0,8 0,9 1,0 1,2 1,3 1,5
0,75 0,9 1,0 1,1 1,2 1,5 1,6 1,8
1,00 1,1 1,2 1,3 1,5 1,8 2,0 2,2
Dinamică, 0,25 0,4 0,5 0,55 0,6 0,8 1,0 1,1
2 cu şocuri 0,50 0,5 0,6 0,7 0,8 1,0 1,1 1,2
de scurtă 0,75 0,7 0,8 1,0 1,0 1,3 1,4 1,6
durată 1,00 0,9 1,0 1,1 1,2 1,5 1,6 1,8
Dinamică, 0,25 0,2 0,25 0,27 0,45 0,6 0,7 0,75
3 de lungă 0,50 0,4 0,45 0,53 0,6 0,75 0,8 0,95
durată 0,75 0,55 0,6 0,65 0,75 0,9 1,0 1,1
1,00 0,72 0,75 1,0 1,2 1,25 1,45 1,5

Tabelul 14. Valori ale rezistenţei admisibile la forfecare.

Duritatea cauciucului , 0Sh A
Nr. Caracterul 30 40 45 50 60 65 70
crt. solicitării Rezistenţa admisibilă la forfecare τ a , MN/m2
1 Statică 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,45 0,53
2 Dinamică, cu şocuri 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,5
de scurtă durată
3 Dinamică, de lungă 0,1 0,12 0,17 0,2 0,23 0,3 0,35
durată

c. Deformaţii specifice admisibile. În funcţie de solicitare, de caracterul acesteia în

timp şi de duritatea cauciucului, valorile admisibile ale deformaţiei specifice sunt
prezentate în tabelul 15 [2].

88
Tabelul 15. Valori ale deformaţiilor specifice admisibile.
Nr. Caracterul Duritatea cauciucului , 0Sh A
crt. Solicitarea solicitării 30 40 45 50 60 65 70
Deformaţia specifică admisibilă ε , %
Statică 65 60 56 50 45 40 35
Forfecare Dinamică, cu
1 şocuri de 45 43 40 38 30 25 20
scurtă durată
Dinamică, de 20 17 15 13 12 11 10
lungă durată
Statică 15…20
Compresiune Dinamică, cu
2 şocuri de 10…15
scurtă durată
Dinamică, de 5…10
lungă durată

Pentru ca durabilitatea elementelor antivibratile să fie ridicată ele trebuie să

lucreze în domeniul elastic. În acest sens, pe lângă condiţia rezistenţei admisibile
trebuie îndeplinită şi condiţia ca deformaţia specifică să nu depăşească valorile
admisibile din tabelul 15. Totodată, este necesar ca rezistenţa la compresiune să nu
depăşească valoarea maximă dată de diagrama din figura 63.

Fig. 63. Diagrama corelaţiei tensiunii de compresiune σ cu deformaţia specifică ε şi factorul

de formă Φ al elementului elastic din cauciuc [2].

89
d. Coeficientul de multiplicare dinamic. Experienţa arată că răspunsul cauciucului
la solicitarea în regim dinamic diferă faţă de cel la solicitarea în regim static, aceasta
reflectându-se în existenţa a două valori diferite ale modulului de elasticitate. În
tabelul 16 [2] sunt prezentate valorile raportului ϕ d = E din E st = Gdin G st , numit
coeficient de multiplicare dinamic, în funcţie de duritatea cauciucului.

Tabelul 16. Valori ale coeficientului de multiplicare dinamic ϕ d = E din E st = Gdin G st .

Duritatea
cauciucului , ϕd
0
Sh A
30 1,0
40 1,05
45 1,15
50 1,25
55 1,35
60 1,50
65 1,75
70 2,00
75 2,50

În tabelul 17 sunt prezentate valorile factorului de pierdere internă a energiei

δ în funcţie de duritatea cauciucului. Valorile prezentate în tabelul 17 sunt
determinate prin încercarea unui element antivibratil cu masa de cauciuc de 2 kg şi
coeficientul de formă Φ = 0,75 . Pentru alte elemente antivibratile, cu alte valori ale
masei de cauciuc şi alte caracteristici geometrice, este necesară determinarea
experimentală a factorului de pierdere internă a energiei, δ [2].

Tabelul 17. Valori ale factorului de pierdere internă a energiei δ .

Duritatea
cauciucului , δ
0
Sh A
30 0,020
40 0,035
45 0,045
50 0,095
60 0,150
65 0,200
70 0,300
75 0,400

Elementele antivibratile din cauciuc au diferite forme constructive, în funcţie

de destinaţia şi rolul lor funcţional. De regulă, pentru prinderea lor, sunt prevăzute cu
armături metalice fixate prin vulcanizare.
Pentru calcul se utilizează relaţiile cunoscute pentru solicitările simple, în care
intervin anumiţi coeficienţi de corecţie care ţin seama de proprietăţile cauciucului şi
de legătura dintre cauciuc şi armătura metalică.

90
 A. Elemente de formă cilindrică, cu secţiunea transversală plină

1) Solicitarea la compresiune centrică

Se consideră un element antivibratil din cauciuc de formă cilindrică, cu
secţiunea transversală plină (d – diametrul în planul transversal median,
h0 – înălţimea) solicitat la compresiune centrică de către forţa axială P (fig. 64).

Fig. 64. Element cilindric masiv solicitat la compresiune centrică.

Între forţa P şi deformaţia x există relaţia :

x
P = β1 ⋅ E st ⋅ S ⋅ (3.35)
h0
în care Est este modulul de elasticitate longitudinal (tabelul 11) ; S = π ⋅ d 2 4 – aria
secţiunii transversale a elementului cilindric; β1 – coeficient de corecţie care ţine
seama de rigidizarea produsă de armăturile metalice fixate prin vulcanizare la
capetele elementului (efectul de margine).
Coeficientul de corecţie β1 este definit de relaţia:
2
2 1  r 
β1 = + ⋅   (3.36)
3 2  h0 
unde r = d 2 este raza elementului cilindric de cauciuc.
Ţinând seama de expresia coeficientului de formă al elementului de cauciuc :
S π ⋅d2 4 d
Φ= = = ,
S l π ⋅ d ⋅ h0 4 ⋅ h0
relaţia (3.36) devine:
2
β1 = + 2 ⋅ Φ 2 . (3.37)
3
Utilizând expresiile (3.35) şi (3.37) se obţin relaţiile care determină forţa
capabilă pe care o poate prelua un element antvibratil atunci când se cunoaşte forma
acestuia (d, Φ), cauciucul din care este realizat (Est) şi deformaţia axială maximă
(xmax):
- pentru solicitarea în regim static :
2  st
st
Pcap = π ⋅ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ⋅ x max ; (3.38)
3 
91
- pentru solicitarea în regim dinamic ( ϕ d = E din E st - coeficientul de multiplicare
dinamic):
2  din
din
Pcap = π ⋅ d ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ⋅ x max . (3.39)
3 
Coeficientul de rigiditate axial se determină cu relaţiile:
- pentru solicitarea în regim static :
P st 2 
k x = st = π ⋅ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ;
st
(3.40)
x 3 
- pentru solicitarea în regim dinamic ( ϕ d = E din E st - coeficientul de multiplicare
dinamic):
P din 2 
k x = din = π ⋅ d ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  .
din
(3.41)
x 3 
Verificarea la rezistenţă a elementului din cauciuc se face cu relaţiile:
- pentru solicitarea în regim static :
P st 4 ⋅ x max ⋅ E st  2 
σ =st
= ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ≤ σ ast ; (3.42)
S d 3 
- pentru solicitarea în regim dinamic:
P din 4 ⋅ x max ⋅ ϕ d ⋅ E st  2 
σ =din
= ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ≤ σ adin . (3.43)
S d 3 
Verificarea la deformabilitate a elementului din cauciuc se face cu relaţiile:
- pentru solicitarea în regim static :
P st P st
st
x = st = ≤ ε ast ⋅ h0 ; (3.44)
kx 2 3
π ⋅ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 
3 
- pentru solicitarea în regim dinamic:
P din P din
din
x = din = ≤ ε adin ⋅ h0 . (3.45)
kx  2 
π ⋅ d ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3 
3 
Dimensionarea unui element antivibratil cilindric de cauciuc, cu secţiunea
transvsrsală plină, se face cu relaţiile:
P
d= 2
; (3.46)
 2 
π ⋅ x max ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3 
3 
d
h0 = , (3.47)
4⋅Φ
pentru coeficientul de formă adoptându-se valorile Φ =0,25…1,0.

92
 După determinarea dimensiunilor elementului antivibratil, cunoscând valorile
modulului de elasticitate static şi dinamic, se fac verificările la rezistenţă admisibilă şi
la deformaţie admisibilă.

2) Calculul de dimensionare al elementelor antivibratile cilindrice cu secţiune

transversală plină
Se cunosc:
- Forţa axială P;
- Deformaţia maximă xmax sub acţiunea forţei P;
- Duritatea cauciucului;
- Regimul de lucru (static, dinamic de scurtă durată, dinamic de lungă durată).
Se determină:
- Se adoptă valoarea coeficientul de formă (Φ = 0,25 ; 0,50 ; 0,75 ; 1,00);
- Se adoptă valoarea Est (tabelul 11);
- Se calculează diametrul elementului:
P
d= 2
;
2 
π ⋅ x max ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3 
3 
- Se calculează înălţimea elementului:
d
h0 = ;
4⋅Φ
- Se verifică rezistenţa admisibilă:
4 ⋅ x max ⋅ ϕ d ⋅ E st  2 
σ max = ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ≤ σ adin ;
d 3 
- Se verifică deformaţia specifică maximă :
x x ⋅Φ
ε = max = max ≤ εa
h0 d

Exemplu de calcul
Elementul antivibratil analizat are caracteristicile:
- Forţa axială de încărcare: P = 5000 N;
- Deformaţia corespunzătoare forţei P: xmax = 0,01 m;
- Duritatea cauciucului: 40 0Sh A;
- Regimul de lucru : dinamic, de lungă durată.
Se adoptă : Φ = 0,50; Est = 2,3 MN/m2;
Se calculează:
P 5000
d= 2
= 2
= 0,119 m ;
2   2 
π ⋅ x max ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  π ⋅ 0,01 ⋅ 2,3 ⋅ 10 6 ⋅  ⋅ 0,5 + 2 ⋅ 0,5 3 
3  3 
Se adoptă: d = 120 mm.
Conform celor stabilite anterior va rezulta:

93
 d 0,012
h0 = = = 0,06 m;
4 ⋅ Φ 4 ⋅ 0,5
Se calculează:
4 ⋅ x max ⋅ ϕ d ⋅ E st  2 
σ max = ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ3  =
d 3 
4 ⋅ 0,010 ⋅ 1,05 ⋅ 2,3 ⋅ 10 6  2 
= ⋅  0,5 + 2 ⋅ 0,5 3  = 0,469 ⋅ 10 5 N m 2
0,12 3 
Pentru regim dinamic de lungă durată rezultă din tabelul 13:
σ adin = 0,45 MN m 2 ,
iar din figura 63 (pentru Φ=0,50 şi ε = x max h0 = 0,01 0,06 = 0,17 )
rezultă σ amax = 0,75 MN m 2 (astfel că verificarea propusă este realizată).
Tensiunea admisibilă este:
( )
σ a = min σ adin ,σ amax = min (0,45, 0,75) = 0,45 MN m 2 .
Deoarece σ a ≈ σ amax , condiţia de rezistenţă este îndeplinită la limită.
Se calculează:
ε max = xmax h0 = 0,01 0.06 = 0,17 .
Condiţia de deformabilitate nu se verifică deoarece ε max = 0,17 > ε a = 0,10
( ε a = 10 % = 0,10 , tabelul 15).
Deoarece condiţia de deformabilitate nu este îndeplinită, iar cea de rezistenţă
este îndeplinită la limită, calculele se reiau pentru o altă valoare h0 a înălţimii
elementului antivibratil.

3) Calculul de verificare al elementelor antivibratile cilindrice cu secţiune

transversală plină
Se cunosc:
- Diametrul elementului d;
- Înălţimea elementului h0;
- Duritatea cauciucului;
- Deformaţia specifică impusă la compresiune ε a ;
- Regimul de lucru (static, dinamic de scurtă durată, dinamic de lungă durată).
Calculul comportă parcurgerea următoarelor etape:
d
- Se calculează coeficientul de formă: Φ = ;
4 ⋅ h0
- Se adoptă valoarea Est (tabelul 11, pentru valorile cunoscute ale coeficientul de
formă Φ şi ale durităţii cauciucului);
- Se calculează deformaţia admisibilă: x a = ε a ⋅ h0 ;
- Se calculează forţa capabilă:
- pentru solicitarea în regim static :
2  2 
st
Pcap = π ⋅ x a ⋅ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  = π ⋅ h0 ⋅ d ⋅ ε a ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ;
3  3 
94
- pentru solicitarea în regim dinamic:
2 
din
Pcap = π ⋅ d ⋅ h0 ⋅ ε a ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  .
3 
Coeficientul de rigiditate axial va fi:
- pentru solicitarea în regim static:
2 
k xst = π ⋅ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ;
3 
- pentru solicitarea în regim dinamic :
2 
k xdin = π ⋅ d ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  .
3 
Verificarea la rezistenţă a elementului din cauciuc se efectuează în două
situaţii:
- pentru solicitarea în regim static :
4 ⋅ h0 ⋅ ε a ⋅ E st  2 
st
σ max = ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ≤ σ ast ;
d 3 
Valoarea σ a se adoptă din tabelul 13, în funcţie de valoarea coeficientului de formă
st

şi de duritatea cauciucului.

- pentru solicitarea în regim dinamic:

P din 4 ⋅ h0 ⋅ ε a ⋅ ϕ d ⋅ E st  2 
din
σ max = = ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ≤ σ adin .
S d 3 
Valoarea σ a se adoptă din tabelul 13 pentru solicitarea dinamică corespunzătoare,
din

în funcţie de valoarea coeficientului de formă şi de duritatea cauciucului. Această

valoare nu trebuie să depăşească valoarea maximă determinată din figura 63, în
funcţie de valorile ε a şi Φ .

Exemplu de calcul
Se cunosc:
- Diametrul elementului d = 50 mm; înălţimea elementului h0 = 50 mm;
- Duritatea cauciucului: 65 0Sh A; deformaţia specifică impusă la compresiune
ε a = 15 % ;
- Regimul de lucru: static şi dinamic.
Vor avea loc următoarele determinări şi verificări:
d 0,05
Se va calcula coeficientul de formă: Φ = = = 0,25 ;
4 ⋅ h0 4 ⋅ 0,05
Se va adopta valoarea E st = 5,4 MN m 2 (tabelul 11, pentru coeficientul de
formă Φ = 0,25 şi duritatea cauciucului de 65 0Sh A);
Se va adopta valoarea ε a = 15 % (tabelul 15 pentru solicitarea de
compresiune);
Se va calcula deformaţia admisibilă: x a = ε a ⋅ h0 = 0,05 ⋅ 0,15 = 0,0075 m ;

95
 Se va calcula forţa capabilă:
- pentru solicitarea în regim static :
2  2 
st
Pcap = π ⋅ xa ⋅ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  = π ⋅ 0,0075 ⋅ 5,4 ⋅ 10 6 ⋅  ⋅ 0,25 + 2 ⋅ 0,253  =
3  3 
= 1259 N
- pentru solicitarea în regim dinamic:
din
Pcap st
= ϕ d ⋅ Pcap = 1,75 ⋅ 1259 = 2203,2 N
unde s-a considerat pentru coeficientul de multiplicare dinamică valoarea ϕ d = 1,75
(din tabelul 16, pentru duritatea cauciucului de 65 0Sh A). Coeficientul de rigiditate
axial va fi:
- pentru solicitarea în regim static:
2  2 
k xst = π ⋅ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  = π ⋅ 0,05 ⋅ 5,4 ⋅ 10 6 ⋅  ⋅ 0,25 + 2 ⋅ 0,253  =
3  3 
= 167870 N m
- pentru solicitarea în regim dinamic :
k xdin = ϕ d ⋅ k xst = 1,75 ⋅ 167870 = 220320 N m .
Verificarea la rezistenţă a elementului din cauciuc se va efectua în ambele
situaţii:
- pentru solicitarea în regim static :
4 ⋅ h0 ⋅ ε a ⋅ E st  2 
st
σ max = ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ3  =
d 3 
;
4 ⋅ 0,05 ⋅ 0,15 ⋅ 5,4 ⋅ 10 6  2 
= ⋅  ⋅ 0,25 + 2 ⋅ 0,253  = 0,615 ⋅ 10 6 N m 2
d 3 
Din tabelul 13 rezultă (pentru Φ = 0,25 şi duritatea cauciucului de 65 0Sh A):
σ ast = 1,2 ⋅ 10 6 N m 2 .
Deoarece σ max st
= 0,615 ⋅ 10 6 N m 2 < σ ast = 1,2 ⋅ 10 6 N m 2 , condiţia de
verificare a rezistenţei elementului la solicitarea în regim static este îndeplinită.
- pentru solicitarea în regim dinamic:
din
σ max st
= ϕ d ⋅ σ max = 1,75 ⋅ 0,615 ⋅ 10 6 = 1,076 ⋅ 10 6 N m 2 .
Din tabelul 13 rezultă, pentru regimul dinamic de lungă durată
6 2
σ a = 0,7 ⋅ 10 N m , iar din diagrama din figura 63 (pentru Φ = 0,25 şi ε a = 0,15 )
din

rezultă σ amax = 0,5 ⋅ 10 6 N m 2 .

Rezistenţa admisibilă în regim dinamic este:
( )
σ a = min σ adin , σ amax = min (0,5, 0,7 ) = 0,5 MN m 2 .
Se constată că elementul de cauciuc nu verifică condiţia de rezistenţă
admisibilă pentru regimul dinamic de lungă durată ( σ max din
< σ a ).
Reluând calculele se constată că elementul de cauciuc verifică totuşi, la limită,
condiţia de rezistenţă admisibilă pentru solicitarea dinamică cu şocuri de scurtă

96
durată ( σ a = 1,0 ⋅ 10 6 N m 2 (tabelul 13, solicitare dinamică cu şocuri de scurtă
durată)).

B. Elemente de formă cilindrică cu secţiunea transversală inelară

1) Solicitarea la compresiune centrică

Se consideră un element antivibratil din cauciuc de formă cilindrică cu
secţiunea transversală inelară solicitat la compresiune centrică de către forţa axială P
(fig. 65).

P
P
x

x
h0

h0
d d

h
h

D D

a b

Fig. 65. Element cilindric cu secţiunea transversală inelară, solicitat la compresiune centrică.
a – cu armături metalice la capete ; b – fără armături metalice.

Element cu armături metalice la capete

Între forţa P şi deformaţia x există relaţia :
β ⋅E ⋅S π
P = 1 st
h0 4⋅
(
⋅ x = β1 ⋅ E st ⋅ ⋅ D 2 − d 2 ⋅
x
h0
) (3.48)

în care Est este modulul de elasticitate longitudinal (tabelul 11);

( )
S = π ⋅ D 2 − d 2 4 – aria secţiunii transversale a cilindrului; β1 – coeficient de
corecţie care ţine seama de rigidizarea produsă de armăturile metalice fixate prin
vulcanizare la capetele elementului (efectul de margine).
Ţinând seama că β1 este definit de relaţia:
2
β1 = + 2 ⋅ Φ 2
3
unde coeficientul de formă al elementului de cauciuc este:
π
(
⋅ D2 − d 2 )
D−d
Φ= 4 = , (3.49)
π ⋅ h0 ⋅ (D + d ) 4 ⋅ h0
relaţia (3.48) devine:
2 
P == π ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ⋅ (D − d ) ⋅ x (3.50)
3 

97
 Forţa capabilă pe care o poate prelua un element antivibratil atunci când se
cunoaşte forma acestuia (D, d, Φ), cauciucul din care este realizat (Est) şi deformaţia
axială maximă (xmax) are expresiile:
- pentru solicitarea în regim static :
2 
Pcapst
= π ⋅ x max ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ⋅ (D − d ) ; (3.51)
3 
- pentru solicitarea în regim dinamic ( ϕ d = E din E st - coeficientul de multiplicare
dinamic):
2 
din
Pcap = π ⋅ x max ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ⋅ (D − d ) . (3.52)
3 
Coeficientul de rigiditate axial se determină cu relaţiile:
- pentru solicitarea în regim static :
2 
k xst = π ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ⋅ (D − d ) ; (3.53)
3 
- pentru solicitarea în regim dinamic ( ϕ d = E din E st - coeficientul de multiplicare
dinamic):
2 
k xdin = π ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ⋅ (D − d ) . (3.54)
 3 
Verificarea la rezistenţă a elementului din cauciuc se face cu relaţiile:
- pentru solicitarea în regim static :
4 ⋅ xmax ⋅ E st  2 
σ st = ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ≤ σ ast ; (3.55)
D+d 3 
- pentru solicitarea în regim dinamic:
4 ⋅ x max ⋅ ϕ d ⋅ E st  2 
σ din = ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  ≤ σ adin . (3.56)
D+d 3 
Verificarea la deformabilitate a elementului din cauciuc se face cu relaţiile:
- pentru solicitarea în regim static :
P
x st = ≤ ε ast ⋅ h0 ; (3.57)
2 3
π ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ  ⋅ (D − d )
3 
- pentru solicitarea în regim dinamic:
P
x din = ≤ ε adin ⋅ h0 . (3.58)
2 3
π ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ  ⋅ (D − d )
3 
Dimensionarea unui element antivibratil cilindric de cauciuc, cu secţiunea
transversală inelară, se face cu relaţiile:
P
D−d = 2
; (3.59)
2 
π ⋅ x max ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3 
3 
D + d = 4 ⋅ h0 ⋅ Φ , (3.60)
98
pentru coeficientul de formă adoptându-se valorile Φ =0,25…1,0.
După determinarea dimensiunilor elementului antivibratil, cunoscând valorile
modulului de elasticitate static şi dinamic, se fac verificările la rezistenţă admisibilă şi
la deformaţie admisibilă.

2) Element fără armături metalice la capete

Deoarece armăturile metalice de la capetele elementului lipsesc şi, prin urmare,
nu mai există efectul de rigidizare produs de acestea, relaţia dintre forţa P şi
deformaţia x este de forma :
P == π ⋅ E st ⋅ Φ ⋅ (D − d ) ⋅ x (3.61)
pe baza căreia rezultă următoarele expresii de calcul:
Forţa capabilă se calculează cu relaţiile:
- pentru solicitarea în regim static :
Pcapst
= π ⋅ x max ⋅ E st ⋅ Φ ⋅ (D − d ) ; (3.62)
- pentru solicitarea în regim dinamic ( ϕ d = E din E st - coeficientul de multiplicare
dinamic):
din
Pcap = ϕ d ⋅ Pcapst
. (3.63)
Coeficientul de rigiditate axial se determină astfel:
- pentru solicitarea în regim static :
k xst = π ⋅ E st ⋅ Φ ⋅ (D − d ) ; (3.64)
- pentru solicitarea în regim dinamic ( ϕ d = E din E st - coeficientul de multiplicare
dinamic):
k xdin = ϕ d ⋅ k xst . (3.65)
Verificarea la rezistenţă a elementului din cauciuc se efectuează în ambele
situaţii:
- pentru solicitarea în regim static :
4 ⋅ x max ⋅ E st ⋅ Φ
σ st = ≤ σ ast ; (3.66)
D+d
- pentru solicitarea în regim dinamic:
σ din = ϕ d ⋅ σ st ≤ σ adin . (3.67)
Verificarea la deformabilitate a elementului din cauciuc se efectuează, de
asemenea, în ambele situaţii:
- pentru solicitarea în regim static :
P
x st = ≤ ε ast ⋅ h0 ; (3.68)
π ⋅ E st ⋅ Φ ⋅ (D − d )
- pentru solicitarea în regim dinamic:
x
x din = st ≤ ε adin ⋅ h0 . (3.69)
ϕd
Dimensionarea unui element antivibratil cilindric de cauciuc cu secţiunea
transversală inelară se face cu relaţiile:

99
 P
D−d = ; (3.70)
π ⋅ xmax ⋅ E st ⋅ Φ
D + d = 4 ⋅ h0 ⋅ Φ , (3.71)
pentru coeficientul de formă adoptându-se valorile Φ =0,25…1,0.
După determinarea dimensiunilor elementului antivibratil, cunoscând valorile
modulului de elasticitate static şi dinamic, se fac verificările la rezistenţa admisibilă şi
la deformaţia admisibilă.
Există pericolul ca elementele antivibratile din cauciuc, cu secţiunea
transversală inelară, să-şi piardă stabilitatea atunci când sunt solicitate la compresiune
centrică de o forţă axială. Flambajul elementului antivibratil supus la compresiune nu
apare dacă între raportul h0/D şi deformaţia axială x existe o aumită corelaţie. Pentru
aceasta trebuie, ca în diagrama din figura 66, să se evite zona haşurată.

Fig. 66. Curba limită de flambaj.

C. Elemente de formă cilindrică, cu secţiunea transversală plină

1) Solicitarea la forfecare (lunecare radială)

Dacă în planul armăturii capătului superior al elementului antivibratil din
figura 64 acţionează forţa F , atunci această armătură se va deplasa în planul ei cu
mărimea y (în ipoteza deformaţiilor mici). În această situaţie, legătura dintre forţă şi
deformaţie este definită de relaţia:
y
F = G st ⋅ S ⋅ (3.72)
h0
în care Gst este modulul de elasticitate transversal ; y – deformaţia (lunecarea radială).
Forţa capabilă pe care o poate prelua elementul este determinată de relaţiile:
- în regim de solicitare static:
y
st
Fcap = G st ⋅ S ⋅ max , (3.73)
h0
- în regim de solicitare dinamic:

100
 din y max
Fcap = ϕ d ⋅ Gst ⋅ S ⋅ , (3.74)
h0
Verificarea la rezistenţă se efectuează cu relaţia:
F y
τ st = = G st ⋅ max ≤ τ ast , (3.75)
S h0
în care τ st este tensiunea de forfecare efectivă în regim static; τ ast - tensiunea de
forfecare admisibilă în regim static (tabelul 14).
Verificarea la deformaţii se realizează cu relaţia:
y
tgγ = max ≤ (tgγ )a , (3.76)
h0
în care tgγ = ε f este deformaţia specifică efectivă la forfecare (lunecare radială);
(tgγ )a = ε fa- deformaţia specifică admisibilă la forfecare (tabelul 15).
Pentru dimensionarea la forfecare se foloseşte relaţia:
π ⋅d2 F
S= =
4 τa
din care rezultă:
F
d = 2⋅ . (3.77)
π ⋅τ a
Folosind relaţia (3.75) se obţine o altă relaţie de dimensionare :
k y ⋅ h0 y
d = 2⋅ unde h0 = max . (3.78)
π ⋅ G ST (tgγ )a
Pentru calculul în regim dinamic, în relaţiile prezentate anterior va interveni
coeficientul de multiplicare dinamic ϕ d .

2) Calculul de dimensionare la solicitarea de forfecare

Se cunosc:
- Forţa radială F;
- Deformaţia maximă ymax sub acţiunea forţei F;
- Duritatea cauciucului;
- Regimul de lucru (static, dinamic de scurtă durată, dinamic de lungă durată).
Se determină:
- Se adoptă valoarea τ a (tabelul 14, în funcţie de duritatea cauciucului şi de
caracterul solicitării);
- Se adoptă valoarea (tgγ )a = ε fa (tabelul 15, în funcţie de duritatea cauciucului şi de
caracterul solicitării (statică));
- Se adoptă valoarea Gst (tabelul 12, în funcţie de duritatea cauciucului);
- Se calculează diametrul elementului:
F
d = 2⋅ ;
π ⋅τ a
101
- Se calculează înălţimea elementului:
y
h0 = max .
(tgγ )a
- Se calculează rigiditatea după direcţia radială:
π ⋅d2 1
k y = ϕ d ⋅ G st ⋅ ⋅
4 h0

Exemplu de calcul
Datele iniţiale sunt:
- Forţa radială F = 1000 N;
- Deformaţia maximă (sub acţiunea forţei F) ymax = 10 mm;
- Duritatea cauciucului: 60 0Sh A;
- Regimul de lucru: dinamic de lungă durată.
Se solicită determinarea următoarelor mărimi:
Se adoptă valoarea τ a = 0,23 MN m 2 (tabelul 14, în funcţie de duritatea
cauciucului şi de caracterul solicitării);
Se adoptă valoarea (tgγ )a = ε fa = 0,12 (tabelul 15, pentru solicitarea statică şi
duritatea cauciucului de 60 0Sh A);
Se adoptă valoarea Gst = 0,94 MN/m2 (tabelul 12, pentru duritatea cauciucului
de 60 0Sh A);
Se calculează diametrul elementului:
F 1000
d = 2⋅ = 2⋅ = 0,074 m ;
π ⋅τ a π ⋅ 0,23 ⋅ 10 6
Se adoptă : d = 80 mm;
Se calculează înălţimea elementului:
y 0,01
h0 = max = = 0,083 m ;
(tgγ )a 0,12
Se adoptă : h0 = 85 mm;
Se adoptă : ϕ d = 1,5 (tabelul 16, pentru duritatea cauciucului de 60 0Sh A);
Se calculează rigiditatea după direcţia radială:
π ⋅d2 1 π ⋅ 0,08 2 1
k y = ϕ d ⋅ G st ⋅ ⋅ = 1,5 ⋅ 0,94 ⋅ 10 6 ⋅ ⋅ = 83380 N m .
4 h0 4 0,085

3) Calculul de verificare la solicitarea de forfecare

Se cunosc:
- Diametrul elementului d;
- Înălţimea elementului în stare nedeformată h0;
- Duritatea cauciucului;
- Regimul de lucru (static, dinamic de scurtă durată, dinamic de lungă durată).
Se determină:
- Se adoptă valoarea Gst (tabelul 12, în funcţie de duritatea cauciucului);
102
- Se adoptă valoarea (tgγ )a = ε fa (tabelul 15, în funcţie de duritatea cauciucului şi de
caracterul solicitării (statică));
π ⋅d2
- Se calculează: S = ;
4
- Se calculează: y max = h0 ⋅ (tgγ )a ;
din y max
- Se calculează: Fcap = ϕ d ⋅ G st ⋅ S ⋅ ;
h0
din
Fcap
- Se verifică la rezistenţă: τ = ≤ τ adin
S
unde τ adin se adoptă din tabelul 14, pentru solicitarea dinamică de lungă durată.
π ⋅d2 1
- Se calculează rigiditatea după direcţia radială: k y = ϕ d ⋅ G st ⋅ ⋅
4 h0

Exemplu de calcul
Se cunosc:
- Diametrul elementului d = 100 mm;
- Înălţimea elementului în stare nedeformată h0 = 60 mm;
- Duritatea cauciucului 45 0Sh A;
- Regimul de lucru: dinamic de lungă durată.
Se pot adopta:
- Valoarea Gst = 0,54 MN/m2 (tabelul 12, pentru duritatea cauciucului de 45 0Sh A);
- Valoarea (tgγ )a = ε fa = 0,15 (tabelul 15, pentru solicitarea statică şi duritatea
cauciucului 45 0Sh A);

Se vor calcula:
π ⋅d2 π ⋅ 0,12
- Aria secţiunii transversale a elementului: S = = = 7,85 ⋅ 10 −3 m 2 ;
4 4
−3
- Mărimea: y max = h0 ⋅ (tgγ )a = 0,06 ⋅ 0,15 = 9 ⋅ 10 m ;
Se adoptă: ϕ d = 1,15 (tabelul 16, pentru duritatea cauciucului 45 0Sh A);
- Se va calcula forţa capabilă corespunzătoare regimului dinamic:
−3
y max 6 −3 9 ⋅ 10
din
Fcap = ϕ d ⋅ G st ⋅ S ⋅ = 1,15 ⋅ 0,54 ⋅ 10 ⋅ 7,85 ⋅ 10 ⋅ = 731,5 N ;
h0 0,06
Ulterior, se verifică la rezistenţă:
din
Fcap 731,5 6 2
τ ef = = = 0, 093 ⋅ 10 N m ≤ τ din
a
S 7,85 ⋅ 10 −3
În cele din urmă se adoptă: τ adin = 0,17 MN m 2 (tabelul 14, pentru solicitarea
dinamică de lungă durată);
Condiţia de rezistenţă este verificată, deoarece:

103
 τ ef = 0,093 ⋅ MN m 2 < τ adin = 0,17 MN m 2
În final se calculează rigiditatea după direcţia radială:
π ⋅d2 1 6 π ⋅ 0,1
2
1
k y = ϕ d ⋅ G st ⋅ ⋅ = 1,15 ⋅ 0,54 ⋅ 10 ⋅ ⋅ = 81270 N m .
4 h0 4 0,06

D. Elemente antivibratile de formă prismatică cu secţiune transversală

plină

Acest tip de elemente antivibratile din cauciuc, de formă prismatică, se

caracterizează prin dimensiunile a x b x h (fig. 67). Armăturile metalice sunt prinse
de elementul de cauciuc prin vulcanizare.

Fig. 67. Element antivibratil din cauciuc, de formă prismatică (schemă de calcul).

1) Solicitarea la compresiune axială centrică

Făcând ipoteza că elementul de cauciuc este solicitat numai în domeniul
deformaţiilor mici ( ε < 0,2 ), legătura dintre forţă şi deformaţie este definită de
relaţia:
x
P = β 2 ⋅ E st ⋅ S ⋅ (3.79)
h0
unde β2 este coeficientul de corecţie care ţine seama de rigidizarea elementului
datorită armăturilor metalice prinse de capetele lui prin vulcanizare (efectul de
margine).
Coeficientul de corecţie datorită efectului de margine este determinat de
relaţia:
2
1 2
β2 = 1+ ⋅ v −
2 + v2 ( ) (3.80)
3 (
3⋅ 4 + u2 + v2 )
unde:
a b
u= ; v= (3.81)
h0 h0

104
 Coeficientul de formă al elementului antivibratil prismatic (fig. 67) are
expresia:
S a ⋅b
Φ= = (3.82)
S L 2 ⋅ (a + b ) ⋅ h0
sau, în funcţie de mărimile adimensionale u şi v:
1 u ⋅v
Φ= ⋅ . (3.83)
2 u+v
Forţa capabilă a elementului antivibratil se determină cu relaţia:
x
Pcap = β 2 ⋅ E st ⋅ S ⋅ max (3.84)
h0
în care xmax este deformaţia axială maximă permisă elementului antivibratil până la
limita de elasticitate.
Verificarea de rezistenţă se efectuează pe două căi:
- atunci când se cunoaşte forţa P şi nu se cunoaşte duritatea cauciucului:
P
σ ef = ≤ σ a ; (3.85)
S
- atunci când se cunosc duritatea cauciucului şi condiţiile de deformabilitate şi nu se
cunoaşte forţa P:
x
σ ef = β 2 ⋅ E st ⋅ S ⋅ ≤ σ a . (3.86)
h0
Dimensionarea preliminară se face după criteriul de rezistenţă, cu verificarea
criteriului deformabilităţii admisibile:
p
S≥ ; (3.87)
σa
unde S este aria secţiunii transversale exprimată, în funcţie de dimensiuni şi de
coeficientul de formă Φ , prin relaţia:
S = 2 ⋅ (a + b ) ⋅ h0 ⋅ Φ . (3.88)
Utilizând relaţiile (3.87) şi (3.88), rezultă:
P
a+b≥ . (3.89)
2 ⋅ h0 ⋅ Φ ⋅ σ a
a - Cazul particular pentru care a = b
În acest caz, relaţia de dimensionare devine:
P ⋅εa
a≥ (3.90)
4 ⋅ x ⋅ Φ ⋅σ a
sau, în funcţie de coeficientul de rigiditate kx:
k ⋅ε
a≥ x a (3.91)
4 ⋅ Φ ⋅σ a
b - Cazul particular pentru care a = 1,5·b
În acest caz, relaţia de dimensionare devine:
P ⋅εa
b≥ (3.92)
5 ⋅ x ⋅ Φ ⋅σ a
105
sau, în funcţie de coeficientul de rigiditate kx:
k ⋅ε
a≥ x a . (3.93)
5 ⋅ Φ ⋅σ a
Înălţimea elementului de cauciuc se determină cu relaţia:
a ⋅b
h0 = (3.94)
2 ⋅ (a + b ) ⋅ Φ
Dimensionarea definitivă se realizează cu relaţia (3.79) pusă sub forma:
P = β 2 ⋅ E st ⋅ S ⋅ ε . (3.95)
Utilizând relaţia (3.95) se obţin şi relaţiile de verificare la deformabilitate şi la
rezistenţă:
P
ε= ≤ εa ; (3.96)
β 2 ⋅ E st ⋅ S
σ = β 2 ⋅ E st ⋅ ε ≤ σ a . (3.97)
Pentru coeficientul de corecţie β2 se recomandă relaţiile:
β 2 = 1 , atunci când: u < 1 şi v < 1 ;
2
1
β2 = 1+ ⋅ v2 −
(2 + v2) , atunci când: u > 1 şi v > 1 ;
3 ( 2
3⋅ 4 + u + v 2
)
2 1
β 2 = + ⋅ u 2 , atunci când u = v;
3 6
1
β 2 = 1 + ⋅ u 2 , atunci când u > v.
3
Dacă pe baza calculului de predimensionare condiţiile de rezistenţă şi
deformabilitate nu sunt verificate se procedează la mărirea secţiunii elementului,
refăcându-se calculele de verificare.

2) Calculul de dimensionare al elementelor antivibratile prismatice solicitate la

compresiune
Exemplu de calcul
Cunoscându-se:
- Forţa axială centrică de compresiune: P = 5000 N;
- Deformaţia maximă: x = 10 mm;
- Duritatea cauciucului: 65 0Sh A;
- Deformaţia specifică admisibilă: ε a = 0,15 ;
- Secţiunea transversală a elementului este dreptunghiulară (a x b), cu a > b.
- Regimul de lucru: solicitare dinamică de lungă durată.
Să se verifice condiţiile de deformabilitate şi rezistenţă.
Se adoptă valoarea coeficientului de formă: Φ = 0,25 ;
Se stabileşte σ amax = 0,5 ⋅ 10 6 N m 2 (conform diagramei din figura 63, pentru
Φ = 0,25 şi ε a = 0,15 );

106
Se stabileşte σ adin = 0,7 ⋅ 10 6 N m 2 (conform tabelului 13, pentru coeficientul de
formă Φ = 0,25 , duritatea cauciucului de 65 0Sh A şi solicitare dinamică de lungă
durată);
( ) ( )
Se adoptă: σ a = min σ amax , σ adin = min 0,5 ⋅ 10 6 , 0,7 ⋅ 10 6 = 0,5 ⋅ 10 6 N m 2 ;
Se calculează lăţimea secţiunii elementului (relaţia (3.92)):
P ⋅εa 5000 ⋅ 0,15
b≥ = = 0,12 m ;
5 ⋅ x ⋅ Φ ⋅ σ a 5 ⋅ 0,01 ⋅ 0,25 ⋅ 0,5 ⋅ 10 6
Se calculează lungimea secţiunii elementului:
a = 1,5 ⋅ b = 1,5 ⋅ 0,12 = 0,18 m ;
Se calculează înălţimea elementului (relaţia (3.94)):
a ⋅b 0,18 ⋅ 0,12
h0 = = = 0,144 m ;
2 ⋅ (a + b ) ⋅ Φ 2 ⋅ (0,18 + 0,12) ⋅ 0,25
Se adoptă:
h0 = 0,14 m ;
Se va corecta calculul, ţinând seama de coeficientul de rigidizare β 2 .
Pentru aceasta:
a 0,18 b 0,12
- se determină: u = = = 1,28 ; v = = = 0,85 ;
h 0 0,14 h 0 0,14
- se compară mărimile u şi v: u > v;
- se determină coeficientului de corecţie β 2 adoptând realaţia:
1 1
β 2 = 1 + ⋅ u 2 = 1 + ⋅ 1,28 2 = 1,546 ;
3 3
- se verifică condiţia de deformabilitate (relaţia (3.97)):
P 5000
ε= = = 0,0158 ≤ ε a = 0,15 ;
β 2 ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅ S 1,546 ⋅ 1,75 ⋅ 5,4 ⋅ 10 6 ⋅ 0,18 ⋅ 0,12
Conform acesteia se verifică condiţia de rezistenţă (relaţia (3.97)):
σ = β 2 ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅ ε = 1,546 ⋅ 1,75 ⋅ 5,4 ⋅ 10 6 ⋅ 0,0158 = 0,23 ⋅ 10 6 N m 2 ≤ σ a = 0,5 ⋅ 10 6 N m 2
unde ϕ d = 1,75 (tabelul 16, pentru duritatea cauciucului de 65 0Sh A) şi Est = 5,4
MN/m2 (tabelul 11, pentru coeficientul de formă Φ = 0,25 şi duritatea cauciucului de
65 0Sh A).
Ulterior se calculează coeficientul de rigiditate axial:
- în regim static:
S 0,18 ⋅ 0,12
k xst = β 2 ⋅ E st ⋅ = 1,546 ⋅ 5,4 ⋅ 10 6 ⋅ = 1283000 N m ;
h0 0,14
- în regim dinamic:
S
k xdin = β 2 ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅ = ϕ d ⋅ k xst = 1,75 ⋅ 1283000 = 2245250 N m .
h0

107
3) Calculul capacităţii portante a elementelor antivibratile prismatice solicitate
la compresiune
Este propus următorul exemplu de calcul:
Se cunosc:
- Dimensiunile elementului:
- Lungimea secţiunii transversale a elementului: a = 200 mm;
- Lăţimea secţiunii transversale a elementului: b = 150 mm;
- Înălţimea elementului: h0 = 90 mm;
- Duritatea cauciucului: 65 0Sh A;
- Deformaţia specifică admisibilă: ε a = 0,15 ;
- Regimul de lucru: solicitare dinamică de lungă durată.
Se solicită verificarea elementului antivibratil la rezistenţă.
- Se calculează coeficientul de formă (relaţia (3.82)):
a ⋅b 0,20 ⋅ 0,15
Φ= = = 0,475 ≈ 0,5
2 ⋅ (a + b ) ⋅ h 0 2 ⋅ (0,20 + 0,15) ⋅ 0,09
- Se adoptă Est = 7,0 MN/m2 (pentru coeficientul de formă Φ = 0,5 şi duritatea
cauciucului de 65 0Sh A) şi ϕ d = 1,75 (tabelul 16, pentru duritatea cauciucului de
65 0Sh A);
- Se calculează:
S = a ⋅ b = 0,20 ⋅ 0,15 = 0,03 m 2 ;
- Se calculează coeficientul de corecţie:
2 2
1 2
β2 = 1+ ⋅ v −
( )
2 + v2 1
= 1 + ⋅ 1,66 − 2 ( )
2 + 1,66 2
= 1,273
3 (
3⋅ 4 + u2 + v2 ) 3 ( )
3 ⋅ 4 + 2,22 2 + 1,66 2
a 0,20 b 0,15
unde: u = = = 2,22 ; v = = = 1,66 .
h 0 0,09 h 0 0,09
- Se calculează, din condiţia de deformabilitate impusă:
din
Pcap = β 2 ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅ S ⋅ ε a = 1,273 ⋅ 1,75 ⋅ 7,0 ⋅ 10 6 ⋅ 0,03 ⋅ 0,15 = 70170 N ;
- Se verifică elementul antivibratil la rezistenţă:
din
Pcap 70170
σ ef = = = 2,339 ⋅ 10 6 N m 2 ;
S 0,03
- Se stabileşte σ amax = 0,5 ⋅ 10 6 N m 2 (diagrama din figura 63, pentru Φ = 0,5 şi
ε a = 0,15 );
- Se stabileşte σ adin = 0,8 ⋅ 10 6 N m 2 (tabelul 13, pentru coeficientul de formă
Φ = 0,5 şi duritatea cauciucului de 65 0Sh A şi solicitare dinamică de lungă durată);
- Se constată că:
( ) ( )
σ ef = 2,339 ⋅ 10 6 N m 2 >> σ a = min σ amax , σ adin = min 0,5 ⋅ 10 6 , 0,8 ⋅ 10 6 = 0,5 ⋅ 10 6 N m 2
Prin urmare, elementul antivibratil nu poate funcţiona la o încărcare echivalentă cu
forţa capabilă rezultată din condiţia de deformabilitate impusă.
- Din condiţia de rezistenţă admisibilă rezultă:

108
 Pcap = S ⋅ σ a = 0,03 ⋅ 0,5 ⋅ 10 6 = 15000 N ,
valoare la care se verifică şi condiţia deformaţiei specifice admisibile ( ε a = 0,15 ).

4) Solicitarea la forfecare (lunecare transversală)

Relaţia între forţa transversală F din planul armăturii metalice şi deformaţia y
corespunzătoare este exprimată astfel:
y
F = G st ⋅ S ⋅ (3.98)
h0
în care Gst este modulul de elasticitate transversal static, S – aria secţiunii transversale
a elementului; h0 – înălţimea elementului de cauciuc în stare nedeformată.
Verificarea rezistenţei la forfecare se realizează cu relaţiile:
F
τ f = ≤ τ af (3.99)
S
sau:
G ⋅y
τ f = st ≤ τ af . (3.100)
h0
Pentru calculul în regim dinamic relaţiile vor fi corectate utilizând coeficientul
de multiplicare dinamic ϕ d .
Verificarea la deformaţii se realizează cu relaţiile:
y
ε = ≤ εa (3.101)
h0
sau
τ
ε= ≤ εa (3.102)
G st
Dimensionarea se face ţinând seama de raportul a/b şi de relaţia (3.99):
F
S≥ (3.103)
τ af
din care rezultă dimensiunile secţiunii transversale a elementului.
Înălţimea elementului se determină cu relaţia:
y
h0 ≥ . (3.104)
εa

E. Alte exemple de calcul

1) Rezemarea unei maşini pe un izolator de vibraţii care constă dintr-un covor

elastic de cauciuc

Cunoscându-se următoarele date iniţiale:

- masa maşinii: m = 2000 kg;
- frecvenţa forţei perturbatoare:f = 25 Hz;
- raportul frecvenţelor: ω p = f f p = 2,5 ;
109
- modulul de elasticitate al cauciucului: E = 20 ⋅ 10 5 N m 2 ;
- presiunea pe care o poate suporta covorul de cauciuc: p = 4 ⋅ 10 5 N m 2 .
Se solicită determinarea următoarelor mărimi:
f 25
- Frecvenţa proprie: f p = = = 10 Hz ;
2,5 2,5
1 g
- Deformaţia statică a elementului elastic (utilizând relaţia: f = ⋅ ):
2 ⋅π x st
g 9,81
x st = 2
= 2
= 2,5 ⋅ 10 −3 m = 2,5 mm ;
(2 ⋅ π ⋅ f ) (2 ⋅ π ⋅ 10)
Din relaţia constantei elastice a plăcii:
F ES
k= =
x st h
(în care F este sarcina totală care apasă asupra covorului de cauciuc; S - aria
suprafeţei acestuia; h – grosimea covorului; E - modulul de elasticitate al cauciucului)
se determină:
F h h
x st = ⋅ = p ⋅ .
S E E
- Grosimea covorului de cauciuc:
E ⋅ x st 20 ⋅ 10 5 ⋅ 2,5 ⋅ 10 −3
h == = 0,0125 m = 12,5 mm .
p 4 ⋅ 10 5
- Aria suprafeţei de rezemare:
F m ⋅ g 2000 ⋅ 9,81
S= = = 5
= 5 ⋅ 10 −2 m 2 .
p p 4 ⋅ 10
- Se adoptă patru izolatori (bucăţi de covor), fiecare având suprafaţa:
S 5 ⋅ 10 −2
S1 = = = 1,25 ⋅ 10 −2 m 2 = 125 cm 2 .
4 4

2) Rezemarea unei maşini pe patru izolatori de vibraţii

Se consideră o maşină care are următoarele caracteristici:

- masa maşinii: m = 230 kg;
- turaţia acesteia: n = 920 rot/min;
- masa rotorului maşinii: mr = 100 kg;
- gradul de izolare al vibraţiilor: I = 87,5 % (transmisibilitatea vibraţiilor: T =12,5%).
Amplasarea maşinii pe fundaţie se realizează prin intermediul a patru izolatori
de vibraţii.
Cu ajutorul datelor iniţiale se pot determina:
- Frecvenţa forţei perturbatoare dezvoltată de maşină:
n 920
f = = = 15,33 Hz .
60 60

110
Pulsaţia forţei perturbatoare :
π ⋅n
ω= = 2 ⋅ π ⋅ f = 2 ⋅ π ⋅ 15,55 = 96,3 s −1
30
Se solicită dimensionarea sistemului elastic de reazeme în următoarele două
variante:
a. Varianta 1 – Rezemare pe arcuri elicoidale din oţel:
Raportul dintre frecvenţa forţei perturbatoare şi frecvenţa proprie se determină
din relaţia :
F k ⋅ x0 1
T= T = = 2
F0 F0  f 
1 −  
 fn 
Pentru regimul de funcţionare în postrezonanţă rezultă:
f ω 1+ T 1 + 0,125
= = = = 3,0 .
fp p T 0,125
Vom obţine:
- Frecvenţa proprie:
f 15,33
fp = = = 5,11 Hz
3,0 3
- Săgeata statică a izolatorului:
g 9,81
x st = = = 9,5 ⋅ 10 −3 m = 9,5 mm
( )
2 ⋅π ⋅ f p 2
(2 ⋅ π ⋅ 5,11)2

- Constanta elastică (rigiditatea) a rezemării elastice:

k = m ⋅ (2 ⋅ π ⋅ f n )2 = 240 ⋅ (2 ⋅ π ⋅ 5,11)2 = 237098,8 N m .
- Constanta elastică a unui singur suport elastic:
k 237098,8 N
k1 = = = 59400 .
4 4 m
Constanta elastică a unui suport elastic al izolaţiei antivibratorii se poate
determina şi astfel:
- Greutatea maşinii preluată de un singur suport elastic (izolator de vibraţii):
m ⋅ g 230 ⋅ 9,81
G1 = = = 564 N .
4 4
- Constanta elastică a unui suport elastic:
m ⋅ g 57,5 ⋅ 9,81
k= = = 59400 N m .
x st 0,0095
Cunoscând valoarea constantei elastice a arcului elicoidal se poate realiza
dimensionarea acestuia.

b. Varianta 2 – Rezemare pe elemente elastice din cauciuc:

Se adoptă elemente antivibratile de formă prismatică, confecţionate din
cauciuc.
111
 Se cunosc:
- Forţa axială centrică de compresiune: G1 = 564 N ;
- Deformaţia maximă: x st = 9,5 ⋅ 10 −3 m = 9,5 mm ;
- Duritatea cauciucului: 45 0Sh A;
- Secţiunea transversală a elementului este pătrată (a x b), cu a = b.
- Regimul de lucru: solicitare dinamică de lungă durată.
Se efectuează calculul de dimensionare şi de verificare al elementelor
antivibratile din cauciuc:
- Se adoptă valoarea coeficientului de formă: Φ = 0,25 ;
- Se adoptă pentru deformaţia specifică admisibilă valoarea: ε a = 0,15 ;
- Se stabileşte σ amax = 0,5 ⋅ 10 6 N m 2 (diagrama din figura 63, pentru Φ = 0,25 şi
ε a = 0,15 );
- Se stabileşte σ adin = 0,27 ⋅ 10 6 N m 2 (tabelul 13, pentru coeficientul de formă
Φ = 0,25 , duritatea cauciucului de 45 0Sh A şi solicitare dinamică de lungă durată);
( ) ( )
- Se adoptă: σ a = min σ adin , σ amax = min 0,27 ⋅ 10 6 , 0,5 ⋅ 10 6 = 0,27 ⋅ 10 6 N m 2 ;
- Se calculează lăţimea secţiunii elementului (relaţia (3.92)):
G1 ⋅ ε a 564 ⋅ 0,15
a≥ = = 0,033 m ;
4 ⋅ x ⋅ Φ ⋅ σ a 4 ⋅ 0,0095 ⋅ 0,25 ⋅ 0,27 ⋅ 10 6
- Se adoptă dimensiunile secţiunii elementului:
a = b = 0,05 m = 50 mm ;
- Se calculează înălţimea elementului (relaţia (3.94)):
a ⋅b 0,05 ⋅ 0,05
h0 = = = 0,05 m ;
2 ⋅ (a + b ) ⋅ Φ 2 ⋅ (0,05 + 0,05) ⋅ 0,25
- Se corectează calculul ţinând seama de coeficientul de rigidizare β 2 .
Pentru aceasta:
a b 0,05
- se determină: u = v = = = = 1,0 ;
h h 0,05
- se determină coeficientului de corecţie β 2 adoptând relaţia:
2 1 2 1
β 2 = + ⋅ u 2 = + ⋅ 1,0 2 = 0,833 ;
3 6 3 6
- se verifică condiţia de deformabilitate (relaţia (3.96)):
G1 564
ε= = = 0,11 ≤ ε a = 0,15
β 2 ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅ S 0,833 ⋅ 1,15 ⋅ 2,0 ⋅ 10 6 ⋅ 0,05 ⋅ 0,05
- se verifică condiţia de rezistenţă (relaţia (3.97)):
σ = β 2 ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅ ε = 0,833 ⋅ 1,15 ⋅ 2,0 ⋅ 10 6 ⋅ 0,11 = 0,21 ⋅ 10 6 N m 2 ≤ σ a = 0,25 ⋅ 10 6 N m 2
unde ϕ d = 1,15 (tabelul 16, pentru duritatea cauciucului de 45 0Sh A) şi Est = 2,0
MN/m2 (tabelul 11, pentru coeficientul de formă Φ = 0,25 şi duritatea cauciucului de
45 0Sh A).
În cele din urmă se determină transmisibilitatea vibraţiilor.

112
 Conform relaţiei (2.45), scrisă sub forma:
1+ δ 2 1 + 0,045 2
T= = = 0,125
 ω  2 2 22 2
2
1 − 3 + 0,035
1 −    + δ
  p  
factorul de pierderi interne are valoarea δ = 0,045 (tabelul 17, pentru cauciuc cu
duritatea de 45 0Sh A).
Gradul de izolare al vibraţiilor:
I = (1 − T ) ⋅ 100 = (1 − 0,125) ⋅ 100 = 87,5 % .
Forţa dinamică transmisă fundaţiei are următoarea valoare:
FT = F0 ⋅ T = mr ⋅ e ⋅ ω 2 ⋅ T = 100 ⋅ 0,001 ⋅ 96,3 2 ⋅ 0,125 = 116 N
unde s-a considerat că excentricitatea rotorului, datorită erorilor de execuţie şi
montaj, are valoarea e = 1 mm.

3) Rezemarea pe fundaţie a unui transportor vibrator elicoidal

a. Parametrii constructivi şi funcţionali ai transportoarelor vibratoare elicoidale

[14]
Transportoarele vibratoare verticale constau dintr-un tub portant vertical, pe
exteriorul căruia este fixat un jgheab elicoidal de transport. Rezemarea
transportorului se face la partea inferioară a acestuia, fie pe arcuri elicoidale, fie pe
elemente elastice din cauciuc (fig. 68).

Fig. 68. Transportor elicoidal vertical (schemă).

1 – tubul portant; 2 – jgheab elicoidal; 3 – rezemare elastică; 4 – generatoare de vibraţii.

Excitarea transportorului se realizează cu două generatoare de vibraţii inerţiale,

cu mase excentrice rotitoare, plasate la partea inferioară a transportorului, de o parte
şi de cealaltă a tubului portant al acestuia cu unghiuri γ = 450, în sens invers unul faţă
de celălalt (fig. 68).
113
 Sub acţiunea generatoarelor de vibraţii transportorul realizează atât vibraţii
după direcţia verticală, cât şi vibraţii torsionale în planul orizontal, producând
înaintarea materialului în lungul jgheabului elicoidal al acestuia.
Sistemul vibrator are două grade de libertate (x – deplasarea după axa verticală;
φ – rotirea în planul orizontal), mişcările vibratorii fiind cuplate. Există şi
posibilitatea decuplării lor, după coordonatele x şi φ, studiindu-se separat fiecare
mişcare.
Ecuaţiile diferenţiale ale mişcărilor sunt:
- mişcarea vibratorie după axa verticală:
F
&x& + 2 ⋅ n ⋅ x& + p 2 ⋅ x = 0 ⋅ sin ω ⋅ t ; (3.105)
m
- mişcarea vibratorie în planul orizontal (neglijând amortizarea):
Jϕ&& = M 0 (3.106)
unde J este momentul de inerţie al transportorului faţă de axa verticală de simetrie;
φ – deplasarea unghiulară în planul orizontal.
Torsorul perturbator are componentele:
F0 = 2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ ω 2 ⋅ cos γ ⋅ sin ω ⋅ t ; (3.107)
M 0 = 2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ a ⋅ ω 2 ⋅ sin γ ⋅ sin ω ⋅ t (3.108)
unde m0 ⋅ r este momentul static al celor două mase excentrice dezechilibrate ale
generatoarelor de vibraţii; γ – unghiul format de axa vibratoarelor cu planul orizontal;
2·a – distanţa dintre axele celor două generatoare de vibraţii (fig. 68).
Soluţiile ecuaţiilor diferenţiale (3.105) şi (3.106) care exprimă mişcările
transportorului sunt:
- deplasarea după direcţia verticală:
F0 1
x = A ⋅ sin (ω ⋅ t − ϕ ) = 2
⋅ sin (ω ⋅ t − ϕ ) (3.109)
m⋅ p  2 2 2 2
ω   n  ω 
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
în care amplitudinea mişcării după direcţia verticală (ţinând seama de relaţia (3.107))
este:
F0 1
Ax = 2
=
m⋅ p 2 2 2 2
 ω    n  ω 
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p
2 ; (3.110)
ω 
 
2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ cos γ P
=
m 2
  ω 2  2
 n  ω 
2
1 −    + 4 ⋅   ⋅  
  p    p  p

114
- deplasarea unghiulară în planul orizontal:
2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ a
ϕ= ⋅ sin γ ⋅ sin ω ⋅ t . (3.111)
J
Deoarece transportorul funcţionează în regim de postrezonanţă, amplitudinile
corespunzătoare celor două mişcări sunt:
2 ⋅ m0 ⋅ r
Ax = ⋅ cos γ ; (3.112)
m
2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ a
Aϕ = ⋅ sin γ . (3.113)
J
Deplasările unui punct situat la raza R sunt:
- după direcţia verticală:
2 ⋅ m0 ⋅ r
X = Ax = ⋅ cos γ (3.114)
m
- în planul orizontal:
2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ a ⋅ R
Y = R ⋅ Aϕ = ⋅ sin γ . (3.115)
J
Unghiul de aruncare al unei particule situate pe jgheabul vibrator, la raza R,
este determinat de relaţia:
X J
tgβ = = ctgγ . (3.116)
Y m⋅a⋅R
Relaţiile (3.112) şi (3.113) sunt valabile pentru regimul de funcţionare în
postrezonanţă cu:
ω ω
= 2 ⋅ ⋅ ⋅ 3 şi = 2 ⋅⋅⋅9 (3.117)
px pϕ
în care ω este pulsaţia forţei perturbatoare în regim de lucru; p x = k x m – pulsaţia
proprie în mişcarea decuplată pe direcţia verticală; pϕ = kϕ J – pulsaţia proprie în
mişcarea decuplată în plan orizontal; kx – coeficientul de rigiditate al întregului sistem
elastic după verticală (axa x); kφ – coeficientul de rigiditate al întregului sistem elastic
la vibraţii torsionale în plan orizontal.

b. Determinarea caracteristicilor sistemului elastic de rezemare

Se cunosc mărimile: m, J, ω, a, γ, m0·r. Elementele din cauciuc, dispuse
circular sub transportor, sunt de formă cilindrică şi sunt solicitate la compresiune şi
forfecare.
- Respectarea condiţiilor (3.117) conduce la:
k
ω 2 = (4 ⋅ ⋅ ⋅ 9) ⋅ p x2 sau ω 2 = (4 ⋅ ⋅ ⋅ 9) ⋅ x ;
m
kϕ
ω 2 = (4 ⋅ ⋅ ⋅ 81) ⋅ pϕ2 sau ω 2 = (4 ⋅ ⋅ ⋅ 81) ⋅
J
din care se obţin:

115
 m ⋅ω 2 J ⋅ω 2
kx = ; kx = (3.118)
4 ⋅⋅⋅9 4 ⋅ ⋅ ⋅ 81
- Elementele elastice fiind legate în paralel, coeficienţii de rigiditate la compresiune şi
la forfecare pentru un singur element elastic din cauciuc sunt:
k k
k x1 = x ; kϕ1 = ϕ (3.119)
s s
unde s este numărul elementelor elastice.
- Încărcarea statică a unui singur element elastic este determinată de relaţia:
m⋅ g
P= (3.120)
s
unde m este masa totală a sistemului oscilant al transportorului, inclusiv a
materialului aflat pe jgheabul de transport.
- Încărcarea dinamică a unui singur element elastic se determină cu relaţiile:
- la compresiune:
Pdin = k x1 ⋅ Ax ; (3.121)
- la forfecare:
Fdin = kϕ1 ⋅ Aϕ . (3.122)

c. Calculul parametrilor sistemului antivibratil

Se cunosc:
- masa totală a sistemului oscilant al transportorului, inclusiv a materialului aflat pe
jgheabul de transport: m = 4500 kg;
- turaţia fiecăruia dintre generatoarele de vibraţii: n = 955 rot/min;
- momentul de inerţie al transportorului faţă de axa verticală de simetrie: J = 2300
kg·m2;
- masa contragreutăţii unui generator de vibraţii: m01 = 35 kg;
- excentricitatea contragreutăţii generatorului de vibraţii (distanţa dintre centrul de
greutate al masei excentrice şi axa ei de rotaţie): r = 0,050 m;
- distanţa dintre planul axei generatorului de vibraţii şi axa verticală de simetrie a
transportorului: a = 0,4 m;
- unghiul format de axa fiecăruia dintre generatoarele de vibraţii şi planul orizontal
(fig. 68): γ = 450.
Se cere determinarea următoarelor mărimi:
- pulsaţia forţei perturbatoare:
π ⋅ n π ⋅ 955
ω= = = 100 s −1 ;
30 30
- momentul static al maselor excentrice pentru ambele generatoare de vibraţii:
m0 ⋅ r = 2 ⋅ m01 ⋅ r = 2 ⋅ 35 ⋅ 0,05 = 3,5 kg ⋅ m ;
- amplitudinile vibraţiilor:

116
 2 ⋅ m0 ⋅ r 2 ⋅ 3,5
Ax = ⋅ cos γ = ⋅ cos 45 0 = 1,099 ⋅ 10 −3 m = 1,099 mm ;
m 4500
2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ a 2 ⋅ 3,5 ⋅ 0,4
Aϕ = ⋅ sin γ = ⋅ sin 45 0 = 8.6 ⋅ 10 −3 rad ≈ 0,05 grade
J 2300
- rigiditatea necesară a sistemului elastic:
m ⋅ω 2 m ⋅ ω 2 4500 ⋅ 10 2 4500 ⋅ 10 2 N
kx = ⋅⋅⋅ = ⋅⋅⋅ = 1125 ⋅ 10 4 ⋅ ⋅ ⋅ 500 ⋅ 10 4 ;
4 9 4 9 m
N
Se adoptă pentru rigiditatea sistemului elastic valoarea: k x = 500 ⋅ 10 4 ;
m
Pulsaţia proprie a sistemului este:
kx 500 ⋅ 10 4
px = = = 33,33 s −1 ;
m 4500
Raportul pulsaţiilor:
ω 100
= = 3.
p x 33,33
Se adoptă numărul elementelor elastice de cauciuc montate în paralel: s = 10
bucăţi.
Se calculează rigiditatea unui singur element de cauciuc solicitat la
compresiune:
k x 500 ⋅ 10 4 N
k x1 = = = 50 ⋅ 10 4 ;
s 10 m
Pentru elementele elastice se adoptă cauciuc cu duritatea: 40 0Sh A.
Pentru coeficientul de formă al elementului de cauciuc se adoptă valoarea:
Φ = 0,50.
Din tabelul 11 rezultă modulul de elasticitate static al cauciucului: Est = 2,3
MN/m .2

Se determină diametrul elementului din cauciuc, de formă cilindrică, cu

secţiunea transversală plină (relaţia (3.46)):
k x1 50 ⋅ 10 4
d= 2
= 2
= 0,1193 m ;
 2   2 
π ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  π ⋅ 2,3 ⋅ 10 6 ⋅  ⋅ 0,5 + 2 ⋅ 0,53 
3  3 
Se adoptă: d = 0,12 m = 120 mm ;
Se determină înălţimea elementului:
d 0,12
h0 = = = 0,06 m ;
4 ⋅ Φ 4 ⋅ 0,5
Se verifică rezistenţă la compresiune a elementului de cauciuc:
m ⋅ g 1 4500 ⋅ 9,81 1 6 N MN
σ= ⋅ = ⋅ = 0,398 ⋅ 10 = 0,398 ;
π ⋅ d 2 s π ⋅ 0,12 2 10 m2 m2
4 4
Pentru un regim dinamic de lungă durată rezultă, din tabelul 13:
117
 σ adin = 0,45 MN m 2 ,
- se verifică condiţia de rezistenţă la compresiune a elementului:
σ = 0,398 MN m 2 < σ adin = 0,45 MN m 2 ;
- se verifică elementul de cauciuc la deformaţia maximă (relaţia (3.45)):
P1
x din = ≤ ε adin ⋅ h0
2 
π ⋅ d ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3 
3 
unde:
m ⋅ g 4500 ⋅ 9,81
P1 = = ≈ 4500 N ,
s 10
coeficientul de amplificare dinamică are valoarea ϕ d = 1,05 (din tabelul 16, pentru
duritatea cauciucului de 40 0Sh A), iar deformaţia specifică admisibilă, valoarea
(tabelul 15): ε a = 10 % = 0,10 ;
Rezultă:
4500
x din = = 8,48 ⋅ 10 −3 m > 0,10 ⋅ 0,06 = 6 ⋅ 10 −3 m
2 
π ⋅ 0,12 ⋅ 1,05 ⋅ 2,3 ⋅ 10 6 ⋅  ⋅ 0,5 + 2 ⋅ 0,53 
3 
Ca atare, condiţia de verificare la deformaţia maximă a elementului de cauciuc
nu este îndeplinită, aceasta având valoarea mai mare decât cea admisibilă.
Se măreşte numărul de elemente adoptându-se s = 15 bucăţi;
Se reia verificarea la deformaţia maximă, P1 având acum valoarea:
m ⋅ g 4500 ⋅ 9,81
P1 = = ≈ 3000 N ;
s 15
Va rezulta:
3000
x din = = 5,7 ⋅ 10 −3 m < 0,10 ⋅ 0,06 = 6 ⋅ 10 −3 m
2 
π ⋅ 0,12 ⋅ 1,05 ⋅ 2,3 ⋅ 10 6 ⋅  ⋅ 0,5 + 2 ⋅ 0,53 
3 
Condiţia de verificare la deformaţia maximă a elementului este acum
îndeplinită.
Se verifică elementul de cauciuc la solicitarea de forfecare:
Se adoptă valoarea Gst = 0,46 MN/m2 (tabelul 12, pentru duritatea cauciucului
de 40 0Sh A);
Se adoptă (tgγ )a = ε fa = 0,17 (tabelul 15, pentru solicitarea dinamică de lungă
durată şi duritatea cauciucului 40 0Sh A);
Se calculează aria secţiunii transversale a elementului:
π ⋅ d 2 π ⋅ 0,12 2
S= = = 0,011 m 2 ;
4 4
Se calculează: y max = h0 ⋅ (tgγ )a = 0,06 ⋅ 0,17 = 0,01 m ;
Se adoptă: ϕ d = 1,05 (tabelul 16, pentru duritatea cauciucului 40 0Sh A);

118
 Se adoptă: τ adin = 0,12 MN m 2 (tabelul 14, pentru solicitarea dinamică de
lungă durată şi duritatea cauciucului de 40 0Sh A);
Se calculează forţa capabilă în regim dinamic:
y 0,01
din
Fcap = ϕ d ⋅ G st ⋅ S ⋅ max = 1,05 ⋅ 0,46 ⋅ 10 6 ⋅ 0,011 ⋅ = 885,5 N ;
h0 0,06

Fig. 69. Schema de amplasare a elementelor antivibratile în sistemul de rezemare al

transportorului.

Se efectuează verificarea condiţiei de rezistenţă la forfecare:

din
Fcap 885,5
τ ef = = = 80500 N m 2 ≤ τ adin
S 0,011
Condiţia de rezistenţă la forfecare este verificată, deoarece:
τ ef = 0,0805 ⋅ MN m 2 < τ adin = 0,12 MN m 2 .
Sistemul antivibratil se compune din 15 elemente elastice din cauciuc,
cilindrice, cu secţiunea transversală plină, dispuse circular în grupuri de câte 5
elemente (fig. 69).

d. Calculul transmisibilităţii vibraţiilor

- Transmisibilitatea se determină cu relaţia (2.45), scrisă sub forma:
1+ δ 2 1 + 0,035 2
T= = = 0,125
 ω  2 2   100  2 2
1 −    + δ 2 1 −    + 0,035 2
  p     33,3  

119
în care factorul de pierderi interne are valoarea δ = 0,035 (tabelul 17, pentru cauciuc
cu duritatea de 40 0Sh A).
- Gradul de izolare al vibraţiilor:
I = (1 − T ) ⋅ 100 = (1 − 0,125) ⋅ 100 = 87,5 % .
- Forţa dinamică transmisă fundaţiei:
FT = F0 ⋅ T = 2 ⋅ m0 ⋅ r ⋅ ω 2 ⋅ T = 2 ⋅ 3,5 ⋅ 100 2 ⋅ 0,125 = 8750 N .
Pentru reducerea forţei dinamice transmise fundaţiei trebuie să se reducă
rigiditatea rezemării elastice, ceea ce va afecta stabilitatea transportorului.

4) Rezemarea elastică a unei mori vibratoare [15]

a. Parametrii constructivi şi funcţionali ai morilor vibratoare

Morile vibratoare sunt echipamente destinate măcinării fine sau foarte fine a
diferitelor materiale. Ele sunt alcătuite (fig. 70) din tamburul (corpul) 1, care este
rezemat pe sistemul elastic 4. Mecanismul vibrator, format dintr-un arbore pe care se
montează masa excentrică 3, este antrenat în mişcare de rotaţie de către motorul
electric 7. Sub acţiunea forţei de inerţie neechilibrate a masei excentrice, corpul morii
capătă o mişcare vibratorie după traiectorii aproape circulare.

Fig. 70. Moară vibratoare (inerţială) cu bile.

1 – tamburul (corpul morii); 2 – încărcătura de măcinare (corpuri de măcinare+materialul
supus măcinării); 3 – generatorul de vibraţii; 4 - sistemul elastic de rezemare (elemente
elastice din cauciuc); 5 – batiu; 6 – cuplaj elastic; 7 – motorul electric pentru acţionarea
vibratorului.

Vibraţiile corpului morii se transmit umpluturii de măcinare care constă din

bile sau cilindri scurţi. Sub acţiunea vibraţiilor, bilele realizează mişcări complexe
care constau din salturi şi, totodată, rotaţii în jurul axelor proprii. Materialul introdus
în moară este măcinat datorită şocurilor repetate datorate bilelor şi frecărilor dintre
acestea.
Regimul vibrator de funcţionare al morii (amplitudinea şi frecvenţa vibraţiilor)
se stabileşte astfel încât acceleraţia corpurilor de măcinare să fie (6…8)⋅g (g fiind
acceleraţia gravitaţională).

120
Vibraţiile tamburului morii
Modelul mecanic al morii vibratoare inerţiale este prezentat în figura 71.

m cx
m0
r0
ω
x

kx

ky cy

Fig. 71. Modelul mecanic al morii vibratoare

Utilizând acest model mecanic, ecuaţiile diferenţiale ale mişcării morii

vibratoare sunt (fig. 71) [10, 11]:
m ⋅ &x& + c x ⋅ x& + k x ⋅ x = F0 ⋅ (cos ω t − ϕ x ) ,
(3.123)
( )
m ⋅ &y& + c y ⋅ y& + k y ⋅ y = F0 ⋅ sin ω t − ϕ y ,
în care m este masa sistemului oscilant al morii (care include şi masa neechilibrată a
generatorului de vibraţii); kx, ky – constantele elastice ale sistemului de rezemare după
direcţiile axelor de coordonate x şi y, cx, cy – constantele de amortizare ale sistemului
de rezemare după direcţiile aceloraşi axe; F0 – amplitudinea forţei perturbatoare;
ω – pulsaţia acesteia; t – timpul; φx, φy – unghiul de fază.
Generatorul de vibraţii inerţial (cu masă excentrică în mişcare de rotaţie),
plasat în centrul de masă al maşinii, produce o forţă perturbatoare armonică a cărei
amplitudine este:
F0 = m0 ⋅ r0 ⋅ ω , (3.124)
unde m0 reprezintă valoarea masei excentrice sau în cazul în care se utilizează mai
multe mase excentrice care rotesc în jurul aceleiaşi axe, valoarea totală a lor;
r0 - excentricitatea acestora (distanţa dintre axa de rotaţie şi centrul de masă al masei
neechilibrate); ω - pulsaţia forţei perturbatoare (viteza unghiulară a arborelui
generatorului de vibraţii).
Ţinând seama expresia (3.124), ecuaţiile diferenţiale (3.123) devin:
m ⋅ r ⋅ω 2
&x& + 2 ⋅ n x ⋅ x& + p x2 ⋅ x = 0 0 ⋅ (cos ω t − ϕ x ) ,
m
(3.125)
m0 ⋅ r0 ⋅ ω 2
2
&y& + 2 ⋅ n y ⋅ y& + p y ⋅ y = ⋅ (sin ω t − ϕ y ) ,
m
unde factorii de amortizare au expresiile:

121
 cx cy
nx = ; ny = , (3.126)
2⋅m 2⋅m
iar pulsaţiile proprii ale sistemului sunt:
kx ky
px = ; py = . (3.1127)
m m
În cazul de faţă prezintă interes practic numai regimul staţionar de funcţionare
(vibraţia forţată) deoarece vibraţia proprie se amortizează destul de rapid în cadrul
regimului tranzitoriu. Soluţiile ecuaţiilor (3.125) corespunzătoare regimului staţionar
(vibraţia forţată) au forma:
x = Ax ⋅ cos ( ω t − ϕ x ) ,
(3.128)
y = Ay ⋅ sin (ω t − ϕ y ) ,
unde amplitudinile mişcării sunt:
m ⋅r
Ax = 0 0 ⋅ A0 x ,
m
m0 ⋅ r0 (3.129)
Ay = ⋅ A0 y ,
m
(A0x şi A0y fiind factorii de amplificare), iar fazele iniţiale
2 ⋅ nx ω 2 ⋅ nx 2 ⋅ ny ω 2 ⋅ ny
⋅ ⋅
px px px py py py
tgϕ x = = ⋅ A0 x ; tgϕ y = ⋅= ⋅ A0 y (3.130)
ω2 ω ω2 ω
1− 1−
p x2 px p y2 py
Expresiile factorilor de amplificare sunt:
2
ω 
 
A0 x =  px  ,
2 2 2
 ω 2
  2 ⋅ nx  ω 
 1− 2  +    
 
 px   px   px 
2
ω 
 
p 
A0 y =  y . (3.131)
2 2 2
 ω2   2 ⋅ ny  ω 
1 −  +   
 p 2y   py  p 
     y

Curbele de variaţie ale factorului de amplificare în funcţie de mărimile

ω p (raportul dintre pulsaţia forţei perturbatoare şi pulsaţia proprie a sistemului) şi
ζ = n p = c ccr (factorul care caracterizează amortizarea din sistem) sunt prezentate
în figura 72 [11].
Pentru a putea aprecia şi compara mărimea factorului de amortizare se prezintă
valori ale acestuia valabile în cazul ciururilor vibratoare [1]:

122
- ζ = n/p = 0,008 … 0,02, pentru ciururile care funcţionează în gol sau cu straturi
subţiri de material pe sită;
- ζ = n/p = 0,02 … 0,2, pentru ciururile care funcţionează cu straturi groase de
material pe sită (limita superioară pentru straturi groase şi cu permeabilitate redusă).
6
n
A0 =0
p
5
0,1
4

3
0,2

2 0,3
0,5
1 0,7
1,0
2,0

1 2 3 4 ω 5
p
Fig. 72. Curbele de variaţie ale factorului de amplificare în funcţie
de factorul de amortizare (n/p) şi de raportul pulsaţiilor (ωω/p).

Morile vibratoare funcţionează în regim staţionar în postrezonanţă (ω >> p)

trecând, în cadrul regimului tranzitoriu (pornire şi oprire), prin rezonanţă (pulsaţiile
de rezonanţă determinându-se cu relaţiile (3.127)).
Din figura 72 se observă că pentru ω/p>3 amplitudinea vibraţiilor este practic
constantă, atât amortizarea sistemului (încărcarea maşinii) cât şi variaţia forţei
perturbatoare (produsă de modificarea, între anumite limite, a turaţiei generatorului
de vibraţii) având o influenţă neînsemnată asupra acesteia.
Domeniul de funcţionare în regim de postrezonanţă caracteristic acestor maşini
este definit de valorile ω/p=3…10. Creşterea pulsaţiei forţei perturbatoare peste
anumite limite (ω > 10⋅p) duce la creşterea puterii necesare acţionării vibratorului şi
la necesitatea utilizării unui sistem de arcuri cu constantă elastică redusă (arcuri moi)
pentru a evita transmiterea vibraţiilor la fundaţia maşinii, ceea ce influenţează
defavorabil stabilitatea pe reazemele elastice a tamburului morii.
În condiţiile funcţionării în regim de postrezonanţă (când amortizările în sistem
se pot neglija), amplitudinile mişcării sunt date de relaţiile:
2 2
ω  ω 
   
 py 
Ax' =
m0 ⋅ r0
⋅  px  ; Ay' =
m0 ⋅ r0
⋅   . (3.132)
m 2 m 2
ω  ω 
1 −   1−  
 px   py 
 

123
 Ecuaţia traiectoriei, descrisă în timpul mişcării de către centrul de masă al
corpului morii, în raport cu sistemul de referinţă plasat în centrul de oscilaţie se
obţine eliminând timpul în relaţiile (3.128):
x2 y2
+ =1 . (3.133)
'2 '2
A x A y
Rezultă că tamburul morii realizează, în planul secţiunii transversale, o mişcare
de translaţie eliptică, toate punctele mişcându-se pe elipse identice de semiaxe Ax' şi
Ay' (fig. 73). Pentru regimul de funcţionare în postrezonanţă (px < ω, py < ω) punctele
tamburului se mişcă pe traiectoriile eliptice în sensul rotaţiei masei excentrice a
vibratorului. Atunci când constantele elastice după ambele direcţii sunt egale (adică
atunci când px = py < ω) punctele tamburului se mişcă pe traiectorii circulare în
sensul rotaţiei masei excentrice a generatorului de vibraţii.

A`y γ

A`x

Fig. 73. Traiectoria mişcării vibratoare

În cazul general, când se ţine seama de rezistenţele din sistem (cx ≠ 0, cy ≠ 0),
tamburul realizează o mişcare de translaţie tot după o traiectorie eliptică, dar axele
elipsei nu mai coincid cu axele sistemului de coordonate ci sunt înclinate cu un unghi
γ faţă de acestea (fig. 73). Mărimea unghiului γ depinde de defazarea relativă
(ϕx - ϕy), adică de raportul coeficienţilor de amortizare după cele două direcţii şi este
dată de relaţia [4, 9]:
(
2 ⋅ Ax ⋅ A y ⋅ sin ϕ y − ϕ x )
tg 2γ = . (3.134)
A y2 − Ax2
În cazul când Ax = Ay şi ϕy = ϕx , punctele tamburului se mişcă după traiectorii
circulare în sensul de rotire al masei neechilibrate, condiţia necesară şi suficientă în
acest caz este ca cx = cy şi kx = ky .

Stabilirea parametrilor regimului vibrator al tamburului morii

Efectul de măcinare al morii vibratoare este cu atât mai mare cu cât şocurile
corpurilor de măcinare (bilelor) asupra materialului vor fi mai puternice şi mai
numeroase. Şocurile sunt cu atât mai mari cu cât masa individuală a corpului de
măcinare este mai mare şi cu cât înălţimea saltului realizat de acestea este mai mare.

124
 Saltul bilei se realizează atunci când valoarea acceleraţiei tamburului după
direcţia verticală depăşeşte valoarea acceleraţiei gravitaţionale, adică atunci când
coeficientul de aruncare C îndeplineşte condiţia [1, 10, 11]:
Ay ⋅ ω 2
C= >1. (3.135)
g
Pentru valoarea C = 1 + π 2 = 3,296 se atinge “rezonanţa statistică”, adică
durata saltului bilei este egală cu perioada unei oscilaţii a tamburului [2]. În această
situaţie numărul de şocuri este maxim, însă înălţimea saltului bilelor este mică şi, prin
urmare, efectul de măcinare este redus.
Se recomandă pentru coeficientul de aruncare valorile C=6…8 (adică
acceleraţiile tamburului sunt de (6…8)⋅g, g fiind acceleraţia gravitaţională). La morile
existente în funcţiune, amplitudinea are valorile A=2…3 mm pentru turaţia
vibratorului de 3000 rot/min (ω ≈ 314 s-1) şi A=3…4 mm pentru turaţia de 1500
rot/min (ω ≈ 157 s-1).
De obicei, valoarea cea mai utilizată pentru turaţia generatorului de vibraţii
este n = 1500 rot/min. S-a constatat că la turaţia de 1000 rot/min timpul necesar
măcinării pentru a se obţine o anumită fineţe a produsului creşte de mai multe ori în
comparaţie cu cel corespunzător turaţiei de 1500 rot/min [11]. De asemenea, turaţia
de 3000 rot/min necesită generatoare de vibraţii de o construcţie mai pretenţioasă (cu
lagăre pentru turaţii ridicate şi cu răcire pentru evacuarea căldurii produse prin
frecarea dintre masele excentrice).

b. Dimensionarea generatorului de vibraţii

Mărimile care se cunosc la proiectarea unei mori vibratoare sunt:
- masa m a părţii vibratoare (tambur + încărcătura de măcinare (corpurile de
măcinare şi materialul supus măcinării) + generatorul de vibraţii);
- amplitudinea A a vibraţiei şi /sau pulsaţia de antrenare ω;
- domeniul staţionar de funcţionare (postrezonanţă).
Pentru domeniul de funcţionare în postrezonanţă, când influenţa amortizărilor
în sistem asupra amplitudinii vibraţiilor se pot neglija, utilizând relaţia (3.132) se
poate determina momentul static al masei neechilibrate a generatorului de vibraţii:
2
ω 
1 −  
 px 
m0 ⋅ r0 = A ⋅ m ⋅ 2 . (3.136)
ω 
 
 px 
Cunoscând mărimea momentului static şi adoptând constructiv una dintre
mărimile care intervin în expresia acestuia se poate determina cealaltă.

c. Calculul parametrilor sistemului elastic de rezemare a tamburului [15]

Se consideră o moară vibratoare cu bile cu următoarele caracteristici:

125
- capacitatea tamburului: V = 0,2 m3 ;
- masa totală a părţii vibratoare (inclusiv încărcătura de măcinare şi generatorul de
vibraţii): m = 1200 kg;
- masa părţii vibratoare a morii fără încărcătura de măcinare: mt = 380 kg;
- masa încărcăturii de măcinare, formată din corpurile de măcinare (bile) şi materialul
supus măcinării: mî=820 kg (masa bilelor mb=740 kg, masa materialului supus
măcinării mm=80 kg).
Pentru rezemarea tamburului morii se utilizează elemente elastice din cauciuc
de formă cilindrică, cu secţiune transversală plină, plasate în două şiruri de o parte şi
de alta a tamburului.
Pentru ca funcţionarea morii să fie liniştită este necesar ca planul în care sunt
plasate legăturile dintre elementele elastice de cauciuc şi tambur să conţină axa de
rotaţie a vibratorului (care, la rândul său, este plasat în centrul de masă al sistemului).
În acest mod se elimină momentul de răsturnare care acţionează asupra sistemului
vibrator (tamburului) [11].
Se utilizează elemente elastice din cauciuc cu duritatea de 45 0Sh A.
Parametrii regimului vibrator al morii
Se adoptă turaţia gneratorului de vibraţii: n=1500 rot/min (ω = 157 s-1).
Se adoptă pentru coeficientul de aruncare valoarea: C = 7,5.
Va rezulta amplitudinea vibraţiilor (relaţia (3.134)):
A y ⋅ ω 2 0,003 ⋅ 157 2 C ⋅ g 7,5 ⋅ 9,81
C= = = 7,5 A = 2 = = 0,003 m = 3 mm .
g 9,81 ω 157 2
Se adoptă regim de funcţionare în postrezonanţă pentru moara vibratoare: ω p = 5 .
Pulsaţia proprie a sistemului, după direcţia verticală, va fi:
ω 157
p= = = 31,4 s −1 .
5 5
Dimensionarea generatorului de vibraţii
Momentul static al masei neechilibrate a generatorului de vibraţii (regim de
funcţionare în postrezonanţă a morii vibratoare) (relaţia (3.136)) va fi:
2
ω 
1 −  
 px  1 − 52
m0 ⋅ r0 = A ⋅ m ⋅ 2
= 0,003 ⋅1200 ⋅ = 3,35 kg ⋅ m .
ω  52
 
 px 
Se adoptă excentricitatea masei neechilibrate: r0 = 0,10 m = 100 mm:
Rezultă valoarea masei neechilibrate:
m0 ⋅ r0 3,35
m0 = = = 33,5 kg .
r0 0,1
Calculul rezemării elastice a tamburului morii
Constanta elastică a sistemului elastic de rezemare, după direcţia verticală:
k y = p 2y ⋅ m = 31,4 2 ⋅ 1200 = 1,2 ⋅ 10 6 N / m .
126
Se adoptă numărul elementelor elastice de cauciuc montate în paralel: s = 8 bucăţi.
Se calculează rigiditatea unui singur element de cauciuc solicitat la compresiune:
k x 1,2 ⋅ 10 6 N
k x1 = = = 1,5 ⋅ 10 5 ;
s 8 m
Pentru elementele elastice se adoptă cauciuc cu duritatea: 45 0Sh A.
Se adoptă, pentru coeficientul de formă al elementului de cauciuc, valoarea:
Φ = 0,25.
Rezultă, din tabelul 11, modulul de elasticitate static al cauciucului: Est = 2,0 MN/m2.
Se determină diametrul elementului din cauciuc, de formă cilindrică cu secţiunea
transversală plină (relaţia (3.46)):
k x1 1,5 ⋅ 10 5
d= 2
= 2
= 0,12 m .
 2   2 
π ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3  π ⋅ 2,0 ⋅ 10 6 ⋅  ⋅ 0,25 + 2 ⋅ 0,253 
3  3 
Ca urmare: d = 120 mm .
Se determină înălţimea elementului:
d 0,12
h0 = = = 0,12 m .
4 ⋅ Φ 4 ⋅ 0,25
Se verifică rezistenţa la compresiune a elementului de cauciuc:
m ⋅ g 1 1200 ⋅ 9,81 1 6 N MN
σ= ⋅
2 s
= 2
⋅ = 0 ,13 ⋅ 10 2
= 0,13 2
.
π ⋅d π ⋅ 0,12 8 m m
4 4
Pentru regim dinamic de lungă durată rezultă din tabelul 13:
σ adin = 0,27 MN m 2
Condiţia de rezistenţă la compresiune a elementului este verificată deoarece:
σ = 0,13 MN m 2 < σ adin = 0,27 MN m 2 .
Se verifică elementul de cauciuc la deformaţia maximă (relaţia (3.45)):
P1
x din = ≤ ε adin ⋅ h0
2 
π ⋅ d ⋅ ϕ d ⋅ E st ⋅  Φ + 2 ⋅ Φ 3 
3 
unde:
m ⋅ g 1200 ⋅ 9,81
P1 = = ≈ 1471,5 N ,
s 8
coeficientul de amplificare dinamică are valoarea ϕ d = 1,15 (din tabelul 16, pentru
duritatea cauciucului de 45 0Sh A), iar deformaţia specifică admisibilă, valoarea
(tabelul 15): ε a = 10 % = 0,10 .
Rezultă:
1471,5
x din = = 8,57 ⋅ 10 −3 < 0,10 ⋅ 0,12 = 12 ⋅ 10 −3
2 
π ⋅ 0,12 ⋅ 1,15 ⋅ 2,0 ⋅ 10 6 ⋅  0,25 + 2 ⋅ 0,25 3 
3 

127
Condiţia de verificare la deformaţia maximă a elementului de cauciuc este
îndeplinită.
Se verifică elementul de cauciuc la solicitarea de forfecare:
Se adoptă valoarea Gst = 0,54 MN/m2 (tabelul 12, pentru duritatea cauciucului de
45 0Sh A).
Se adoptă (tg γ )a = ε fa = 0,15 (tabelul 15, pentru solicitarea dinamică de lungă
durată şi duritatea cauciucului 45 0Sh A).
Se calculează aria secţiunii transversale a elementului:
π ⋅ d 2 π ⋅ 0,12 2
S= = = 0,011 m 2 ;
4 4
Se calculează: y max = h0 ⋅ (tgγ )a = 0,12 ⋅ 0,15 = 0,018 m ;
Se adoptă: ϕ d = 1,15 (tabelul 16, pentru duritatea cauciucului 45 0Sh A).
Se adoptă: τ adin = 0,17 MN m 2 (tabelul 14, pentru solicitarea dinamică de lungă
durată şi duritatea cauciucului de 45 0Sh A).
Se calculează forţa capabilă în regim dinamic:
y 0,012
din
Fcap = ϕ d ⋅ Gst ⋅ S ⋅ max = 1,15 ⋅ 0,54 ⋅ 10 6 ⋅ 0,011 ⋅ = 683 N ;
h0 0,12
Se verifică la rezistenţă:
din
Fcap 683
τ ef = = = 62090 N m 2 ≤ τ adin
S 0,011
Condiţia de rezistenţă la forfecare este verificată, deoarece:
τ ef = 0,062 ⋅ MN m 2 < τ adin = 0,17 MN m 2 .
Sistemul de rezemare elastică al tamburului morii se compune din 8 elemente elastice
din cauciuc, cilindrice, cu secţiunea transversală plină, dispuse în două grupuri de
câte 4 elemente, de o parte şi de alta a tamburului.

d. Calculul transmisibilităţii vibraţiilor

- Transmisibilitatea se determină cu relaţia (2.45), scrisă sub forma:
1+ δ 2 1 + 0,045 2
T= = = 0,0417
2 2 2 2
 ω 
1 −    + δ 2
[ ]
1 − 5 + 0,0452

  p  
în care factorul de pierderi interne are valoarea δ = 0,045 (tabelul 17, pentru cauciuc
cu duritatea de 45 0Sh A).
Gradul de izolare al vibraţiilor:
I = (1 − T ) ⋅ 100 = (1 − 0,0417 ) ⋅ 100 = 95,83 % .
Forţa dinamică transmisă fundaţiei:
FT = F0 ⋅ T = m0 ⋅ r0 ⋅ ω 2 ⋅ T = 3,35 ⋅ 157 2 ⋅ 0,0417 = 3443 N .

128
 3.3. Amortizoare electrovâscoase utilizate în aplicaţiile rotorilor

A. Principiul de funcţionare

Schema de principiu a unui amortizor electrovâscos este arătată în figura 74.

1
2
3
- 4
alimentare
curent continuu 5
+
6

7
cursa maximă a rotorului

Figura 74. Principiul amortizorului electrovâscos

1 – carcasa amortizorului; 2 – straturi de fluid; 3 – disc; 4 – membrana de cauciuc;
5 – colivia de veveriţă; 6 – rulmentul; 7 – rotorul; 8 – platforma de bază

Un arbore care se roteşte este rezemat prin intermediul unui rulment având inelul
exterior conectat la carcasa amortizorului prin aşa-numita înfăşurare în colivie de
veveriţă (sistem de conductoare în formă de bare aşezate în crestăturile rotorice), fapt
ce permite flexibilitatea radială a lagărului. Inelul exterior al rulmentului este de
asemenea în contact cu un disc fix care este amplasat în interiorul carcasei
amortizorului. Incinta este umplută cu fluid electrovâscos. Alcătuite din particule de
polimeri aflate în suspensie într-un ulei de silicon, fluidele electrovâscoase îşi măresc
de aproximativ 10 ori vâscozitatea µ dacă sunt activate pe parcursul unei
milisecunde de un curent electric având tensiunea de 5-10 V şi intensitatea de 10 mA.
Două membrane inelare de cauciuc încapsulează carcasa amortizorului. Straturile de
fluid dintre disc şi carcasă solidifică în momentul în care este aplicată o tensiune
electrică. Fluidul solidificat produce o amortizare datorită frecării de tip Coulomb,
care împiedică mişcarea radială a discului şi în felul acesta sunt amortizate vibraţiile
radiale ale arborelui.
Capacitatea de amortizare este controlată prin intermediul tensiunii electrice
aplicate.

129
 În figura 75 este prezentat un amortizor electrovâscos, având 6 discuri în
mişcare şi 5 discuri staţionare (schemă constructivă), încorporat într-un sistem rotor
flexibil simplu.

1 2 3 2 4 5 6 7

Figura 75. Secţiune transversală prin amortizorul electrovâscos şi dispozitivul experimental

1 – disc; 2 – traductori; 3 – amortizor electrovâscos; 4 – arbore flexibil; 5 – lagăr de
rostogolire fixat rigid; 6 – manşon de cuplare; 7 – motor

Rotorul primeşte mişcarea de la arborele motorului prin intermediul unui

manşon de cuplare. La amortizorul electrovâscos este cuplată de obicei şi o pompă,
care nu este prezentată în schema din figura 75 şi care întreţine o circulaţie lentă a
fluidului electrovâscos prin amortizor cu scopul de a preveni precipitarea particulelor
de polimeri.
Colivia de veveriţă constă în trei bare exterioare şi alte trei bare interioare,
fixate la 120º între ele şi conectate prin intermediul unui disc izolat electric. Arborele
este de asemenea izolat electric faţă de amortizor pe partea căii exterioare de rulare.
Totodată, carcasa amortizorului este izolată din punct de vedere electric faţă de
platforma de bază.

B. Alimentarea de la reţea a amortizorului

Diagrama circuitului de alimentare de la reţeaua electrică a amortizorului

electrovâscos este prezentată în figura 76.

Transformator
Amortizor
variabil
Racord la
220 V reţea
(curent VD
50 Hz
continuu)

0-120 V

Figura 76. Alimentarea amortizorului

130
 Capacitatea de amortizare este controlată manual prin transformator variabil.
Tensiunea maximă este limitată la valoarea de 2500 V, deoarece în dispozitiv se pot
produce arce electrice pentru valori ale tensiunii de aproximativ 3000 V.

C. Performanţele amortizorului electrovâscos

Sistemul rotor flexibil prezentat în figura 75 ajunge să atingă prima viteză

critică (turaţia la care un sistem aflat în mişcare de rotaţie intră în rezonanţă) în jurul
valorii de 1400 rot/min, moment în care se aplică tensiune electrică în amortizor.

Locaţie: în
apropierea Turaţie: 1400 rot/min
amortizorului
0V
500 V
1000 V
1500 V

0,5 mm

Figura 77. Traiectoriile descrise de rotor în vecinătatea amortizorului

Aplicarea rapidă a tensiunii electrice are ca rezultat instantaneu micşorarea

amplitudinii deplasărilor rotorului. Traiectoria descrisă de arbore în apropiere de
amortizor este mult redusă (cam de 4 ori), aşa cum arată figura 77 ca rezultat al
aplicării unei tensiuni de până la 2500 V [20].
Se observă că odată cu aplicarea tensiunii electrice, amplitudinea
corespunzătoare turaţiei critice este redusă substanţial.
Atunci când turaţia rotorului se apropie de valoarea sa critică este aplicată o
anumită valoare a tensiunii (aceasta rezultă în urma calibrării amortizorului). Fluidul
electrovâscos va solidifica pe parcursul unei milisecunde şi rămânând în această stare
va opune o forţă de rezistenţă suficientă ca valoare pentru ca filmul de fluid să preia
integral forţa perturbatoare transmisă prin amortizor. După depăşirea turaţiei critice a
rotorului amortizorul se deconectează de la tensiune şi, implicit, se produce relaxarea
fluidului electrovâscos.

131
 D. Exemple de utilizare a amortizorului electrovâscos

1. Amortizor vâscos rotativ - ITT- ENIDINE INC.

Figura 78. Amortizor vâscos rotativ - ITT- ENIDINE INC.

Amortizorul rotativ este un dispozitiv ce încorporează un angrenaj care are

rolul de a limita mişcarea unei piese mobile dintr-un mecanism. Acest tip de
amortizor încetineşte mişcarea de rotaţie în scopul de a reduce vibraţia, zgomotul şi
uzura mecanismului, asigurând mecanismului respectiv o funcţionare lină, fără
şocuri. Aceste amortizoare conţin diferite clase de amestecuri siliconate, fiind astfel
capabile să dezvolte momente variabile şi să asigure limitarea vitezei pieselor aflate
în mişcare.
Amortizorii rotativi sunt întâlniţi în diverse domenii industriale: în industria
mobilei, la automobile, în electronică (deschiderea şi închiderea lentă a suportului de
CD). De asemenea, pot fi întâlniţi la camere video, DVD playere, telefoane mobile,
copiatoare, laptop-uri, panouri solare, sateliţi.

2. Pivot pentru supensie elastică - Barry Controls

Figura 79. Pivot pentru suspensie elastică- Barry Controls

Utilizat cu success în componentele suspensiilor auto, mărindu-le durata de

viaţă, este proiectat astfel încât să nu necesite intervenţii din punct de vedere al
mentenanţei şi să asigure un nivel de durabilitate cât mai ridicat.

132
 3. Actuator amortizor pentru arbori- Belimo Americas

Figura 80. Actuator amortizor pentru arbori- Belimo Americas

4. Actuator amortizor pentru supape – Beck, Haqrold Beck &Sons

Figura 81. Actuator amortizor pentru supape – Beck, Haqrold Beck &Sons

Are rolul de a prelua şi controla mişcările verticale şi laterale ale şinelor. Cele
două camere interne pline cu lichid vâscos se interconectează prin intermediul unei
valve de dozare. Mărimea cuplului de amortizare depinde de viteza unghiulară a
încărcării aplicate şi de setarea valvei.
Sunt absorbitori de şoc de tip liniar capabili să ofere o calitate maximă a
transportului în prezent.

5. Actuator amortizor pentru valve – Rotork (Anglia)

Figura 82. Actuator amortizor pentru valve – Rotork

133
 Utilizate la rotirea cu 90 grd. a valvelor hidraulice pentru a reduce nivelul
vibraţiilor şi a preveni uzura excesivă a valvelor la debite mari .

6. ACE 1-1/2’’ - ACE Controls Inc.

Figura 83. Amortizoare ACE Controls Inc.

Sunt proiectate pentru condiţii extrem de dure. Aceste modele durabile asigură
decelerări substanţiale într-un interval larg impus de greutatatea efectivă şi sunt
capabile să reducă mişcarea unor sarcini masive prin dezvoltarea unor forţe
semnificative fără nicio deteriorare ulterioară.
Sunt utilizate în fabricarea mijloacelor auto, în producţia de echipamente, la
roboţi – pe scară largă, transportoare de tip greu, la echipamente din industria
metalurgică şi siderurgică.
Totodată, o bună parte din amortizoarele prezentate pot fi cu uşurinţă
încorporate într-o buclă feed-back de control, utilizând valori exacte ale deplasării
arborelui sau carcasei amortizorului (prin semnalele de acceleraţie), în vederea
optimizării performanţelor corespunzătoare tuturor vitezelor şi amplitudinilor
vibraţiilor.

134
 4. RECOMANDĂRI PRIVIND PROIECTAREA ŞI CONSTRUCŢIA
FUNDAŢIILOR DE MAŞINI ŞI A IZOLĂRII VIBRAŢIILOR

4.1 Principii generale pentru proiectarea fundaţiilor de maşini

În general, fundaţiile de maşini se aşază direct pe terenul de fundaţie. Talpa

fundaţiei trebuie să fie într-un singur plan, fără trepte, pentru a evita apăsările
neuniforme ale acesteia asupra terenului pe care este situată.
Aşezarea fundaţiei pe piloţi se face numai atunci când reducerea presiunii
exercitate asupra terenului sau amplitudinilor oscilaţiilor ei nu se pot realiza pe alte
căi. În acest caz, piloţii necesari pentru reducerea amplitudinilor se vor monta prin
batere, iar cei pentru întărirea terenului de fundaţie slab, prin forare.
Centrul de masă al ansamblului maşină-fundaţie trebuie să se găsească, pe cât
posibil, pe aceeaşi verticală cu centrul de greutate al suprafeţei de aşezare al
fundaţiei. Dacă această condiţie nu poate fi realizată se poate admite o abatere
(excentricitate) care să nu depăşească valoarea de 3 % pentru terenuri cu presiunea
admisibilă de până la 0,2 MN/m2, respectiv de 5 % pentru terenuri cu presiunea
admisibilă mai mare.
Fundaţiile maşinilor trebuie să fie independente una de alta şi independente de
fundaţiile sau elementele altor construcţii, de care vor fi separate prin rosturi. Se
acceptă fundaţie comună pentru maşină şi construcţie dacă se dovedeşte, prin calcul
sau prin încercări, că interacţiunile dintre fundaţia maşinii şi construcţie nu sunt
periculoase.
Se realizează o fundaţie comună pentru mai multe maşini atunci când maşinile
montate pe aceasta sunt cuplate direct între ele. Dacă fundaţiile mai multor maşini se
află la distanţe mai mici de 2,5 m una de cealaltă se acceptă, de asemenea, o fundaţie
comună pentru toate aceste maşini.
Fundaţiile de maşini se vor aşeza numai pe terenuri naturale consistente: teren
stâncos, pietriş, strat gros de nisip, argile compacte şi uscate. Se evită plasarea
fundaţiilor de maşini pe terenuri afânate, care se pot tasa mult în urma acţiunii
trepidaţiilor. Terenul aflat sub fundaţie trebuie să fie compact şi rezistent până la o
adâncime cel puţin egală cu lungimea bazei fundaţiei. Nu se vor realiza lucrări de
fundare directă dacă nivelul pânzei de apă freatică se află la mai puţin de 1/3 din
mărimea bazei fundaţiei. În aceste situaţii se vor aplica măsuri speciale de fundare:
utilizarea de piloţi, chesoane sau palplanşe, consolidarea terenului prin mijloace
chimice etc.
Dacă fundaţia maşinii se află la o adâncime diferită faţă de fundaţia apropiată a
clădirii (fig. 84), atunci unghiul α dintre orizontală şi linia care uneşte muchiile
inferioare ale fundaţiilor trebuie să fie mai mic decât 0,5· φ (φ – unghiul taluzului
natural al terenului). Dacă această condiţie nu este îndeplinită, se va subzidi fundaţia
clădirii pentru a aduce unghiul la valoarea limită admisă.
Atunci când pulsaţiile proprii ale fundaţiei sunt mai mici decât cele ale forţelor
perturbatoare, fundaţia trebuie să aibă masă mare, iar în situaţia inversă, când
pulsaţiile proprii sunt mai mari decât cele ale forţelor perturbatoare, fundaţia trebuie

135
să fie uşoară şi cu suprafaţă mare de aşezare (fundaţie cu goluri, de tip cheson sau
cutie).

Fig. 84. Amplasarea fundaţiei maşinii în raport cu cea a clădirii.

În cazul când datele iniţiale de proiectare nu sunt cunoscute cu suficientă

precizie şi există pericolul de rezonanţă, fundaţia trebuie astfel gândită, încât să fie
posibilă adăugarea ulterioară a unor mase suplimentare, pentru reducerea pulsaţiilor
proprii.

4.2 Materiale utilizate pentru realizarea elementelor componente ale

fundaţiilor de maşini

Fundaţia propriu-zisă este realizată din beton armat, beton precomprimat, mai
rar din beton simplu sau din oţel.
Armătura utilizată pentru realizarea betonului armat constă din oţel-beton
obişnuit (OB 37), dar se pot utiliza şi alte tipuri de armături.
Deoarece rezistenţa la solicitările dinamice este mult mai redusă decât cea la
solicitările statice, o soluţie modernă în construcţia fundaţiilor de maşini, îndeosebi a
celor care trebuie să preia şocuri şi vibraţii, o constituie utilizarea betonului armat cu
fibre de oţel [8].

Fig. 85. Construcţia fundaţiei unei maşini.

a – din beton armat obişnuit; b - din beton armat cu fibre de oţel; 1 - armătură din oţel-
beton ; 2 - beton obişnuit ; 3 - beton armat cu fibre de oţel.

Fibrele de oţel îmbunătăţesc proprietăţile de rezistenţă ale betonului simplu,

însă betonul armat cu fibre de oţel nu poate înlocui betonul armat obişnuit. De aceea

136
betonul armat cu fibre de oţel se utilizează în combinaţie cu armătura din oţel-beton
obişnuită. Avantajele tehnice şi economice ale acestei combinaţii constau în faptul că
fibrele de oţel îmbunătăţesc proprietăţile de rezistenţă ale betonului simplu (se reduc
deformaţiile datorite contracţiilor prin uscare, se măreşte rezistenţa la forfecare,
scade tendinţa de fisurare, sporeşte capacitatea de preluare a energiei şocurilor şi
vibraţiilor), conducând totodată la reducerea dimensiunilor armăturii obişnuite din
oţel-beton (fig. 85).
Datorită acestor avantaje, betonul armat cu fibre de oţel are multiple utilizări
printre care şi construcţia fundaţiilor pentru echipamente dinamice. Utilizarea
betonului armat cu fibre de oţel în construcţia fundaţiilor de maşini supuse
solicitărilor dinamice prezintă, faţă de cea a betonului armat obişnuit şi alte avantaje
specifice importante: rezistenţă sporită la şocuri, capacităţi mărite de deformare şi
amortizare etc. Betonul armat cu fibre de oţel poate atenua vibraţiile, şocurile
repetate, solicitările variabile etc. De regulă, fundaţiile echipamentelor dinamice se
realizează în construcţie combinată – beton armat cu fibre de oţel şi armătură
obişnuită din oţel-beton – acest gen de construcţie având, pe lângă avantajele tehnice
amintite şi avantaje economice concretizate prin importante economii de oţel-beton
pentru armături longitudinale.
În construcţia fundaţiilor de maşini se mai utilizează, în funcţie de necesităţi şi
alte materiale: materiale pentru realizarea izolatorilor, materiale hidroizolante,
materiale pentru acoperiri de protecţie, materiale termoizolante, materiale pentru
lestare (balast, nisip, pământ) etc.

4.3 Recomandări privind calculul dinamic al fundaţiilor de maşini

a. Etapele calculului fundaţiilor de maşini

Calculul dinamic al fundaţiei comportă determinarea frecvenţelor proprii, a
amplitudinilor deplasărilor şi a forţelor transmise terenului.
Este necesar să se realizeze izolarea antivibratorie activă sau pasivă, după caz.
Considerând expresia cea mai simplă a transmisibilităţii vibraţiilor:
1
T= 2
(4.1)
ω
1−
p2
în care ω este pulsaţia forţei perturbatoare (viteza unghiulară a maşinii), iar p pulsaţia
proprie a maşinii şi a fundaţiei, se observă că raportul ω/p trebuie să aibă o valoare
cât mai mare pentru ca transmisibilitatea să fie cât mai redusă.
Expresia pulsaţiei proprii:
p= k m (4.2)
arată că pentru a realiza o pulsaţie proprie sub cea de lucru (a forţei perturbatoare)
( ω > p sau ω p > 1 , regim de postrezonanţă), trebuie să se folosească o constantă
elastică k de valoare mică, respectiv o masă m de valoare mare.
La maşini cu turaţii ridicate, peste 1500 rot/min, se obţin pulsaţii proprii reduse
(regim de postrezonanţă) prin simpla aşezare a fundaţiei pe sol. La maşinile cu turaţii

137
mijlocii, 500…1500 rot/min, pentru a se obţine pulsaţii proprii reduse trebuie să se
utilizeze straturi elastice moi (plută, elemente elastice din cauciuc, arcuri de oţel).
Maşinile cu turaţii joase, sub 300 rot/min, pot lucra numai în regim de
postrezonanţă. În acest caz, straturile elastice nu mai sunt necesare, constanta elastică
a solului trebuie să fie cât mai ridicată, lucru care se obţine prin compactarea
prealabilă a solului sau prin întărirea acestuia prin mijloace chimice. La aceste
fundaţii, mărirea pulsaţiei proprii se poate obţine şi prin reducerea masei m (conform
relaţiei (4.2)), ceea ce se poate realiza utilizând fundaţii cu goluri (de tip cheson).
Pentru început, din motive economice, se realizează calculul dinamic al
fundaţiei aşezate direct pe sol. Dacă aşezarea fundaţiei direct pe sol nu conduce la
rezultate satisfăcătoare, se procedează la plasarea între acestea a unui strat elastic.
Calculul dinamic comportă următoarea succesiune:
A. Cazul în care fundaţia se aşază direct pe teren
1. Se adoptă masa fundaţiei;
2. Se determină constantele elastice ale terenului;
3. Se calculează pulsaţiile proprii;
4. Se verifică dacă există pericolul de rezonanţă;
5. Se determină forţele dinamice transmise terenului.
Aşa cum s-a amintit, pulsaţiile proprii trebuie să fie cât mai depărtate de cele
ale forţelor perturbatoare, diferenţa dintre ele fiind de cel puţin 20 %.
B. Cazul în care între fundaţie şi sol se plasează un strat elastic
1. Se adoptă masa fundaţiei;
2. Se adoptă frecvenţa proprie a fundaţiei;
3. Se calculează constanta elastică a stratului;
4. Se dimensionează stratul elastic;
5. Se determină forţele dinamice transmise ternului.
La maşinile care funcţionează în regim de postrezonanţă se verifică dacă la
trecerea prin rezonanţă (la pornire şi la oprire) amplitudinile vibraţiilor nu ating valori
periculoase. În caz că este necesar, în componenţa sistemului elastic de rezemare a
maşinii se introduc şi elemente de amortizare.

b. Determinarea forţelor perturbatoare

Cunoaşterea forţelor perturbatoare este necesară pentru calculul amplitudinilor
fundaţiei şi pentru calculul de rezistenţă al acesteia. Determinarea forţelor
perturbatoare reprezintă o problemă de dinamică a maşinilor şi depinde de specificul
construcţiei acestora.
La maşinile care au în componenţa lor elemente în mişcare de rotaţie (rotoare),
principala forţă perturbatoare este forţa centrifugă dezvoltată de acestea, care
acţionează în toate direcţiile din planul normal la axa de rotaţie. Expresia forţei
centrifuge (de inerţie) este:
C = mr ⋅ e ⋅ ω 2 , [N ] (4.3)
unde mr este masa rotorului, [kg]; ω – viteza unghiulară a acestuia, [s-1];
e – excentricitatea rotorului (distanţa dintre centrul de masă (axa geometrică) al
rotorului şi axa lui de rotaţie), [m].

138
 Forţa centrifugă este dificil de măsurat, respectiv de calculat, excentricitatea e,
produsă de erorile de execuţie şi montaj rotorului, fiind necunoscută. Valori ale
excentricităţii e a rotoarelor de turbogeneratoare şi a forţei centrifuge C dezvoltate de
acestea, bazate pe experienţa proiectanţilor şi fabricanţilor de asemenea echipamente,
sunt prezentate în tabelul 18 [3].

Tabelul 18. Valori ale excentricităţii e a rotoarelor turbogeneratoarelor şi ale forţei centrifuge
C dezvoltate de acestea, în funcţie de turaţia nr a rotorului.
nr, rot/min 750 1500 3000
e, mm 0,80…0,88 0,2…0,3 0,05…0,1
C - 0,72 ⋅ mr ⋅ g 0,80 ⋅ mr ⋅ g
mr - masa rotorului; g – acceleraţia gravitaţională.

Forţa centrifugă dezvoltată de rotoarele turbogeneratoarelor se poate

determina şi cu relaţia [3]:
n
C = 0,5 ⋅ mr ⋅ g ⋅ r , [N ] (4.4)
3000
unde mr este masa rotorului, [kg]; g – acceleraţia gravitaţională, [m/s2]; nr – turaţia
rotorului, [rot/min].

c. Adoptarea masei fundaţiei şi a dimensiunilor acesteia

Fundaţia maşinii trebuie să fie suficient de mare pentru a realiza frecvenţa
proprie dorită, a asigura o rezemare rigidă a maşinii şi o presiune pe teren în limitele
admisibile. În literatura de specialitate există relaţii pentru adoptarea masei fundaţiei,
pentru diferite situaţii [3]:
- Pentru maşini cu frecvenţă proprie mai mare decât a celei de lucru, aşezate direct
pe sol:
m f = (5 ⋅ ⋅ ⋅ 10) ⋅ mm , [kg ]; (4.5)
m f = (368 ⋅ ⋅ ⋅ 736) ⋅ N , [kg ] . (4.6)
unde mm este masa maşinii, [kg]; N – puterea maşinii, [kW].
- Pentru maşini cu frecvenţă proprie mai mică decât a celei de lucru, aşezate direct pe
sol:
m f = (10 ⋅ ⋅ ⋅ 20) ⋅ mm , [kg ] ; (4.7)
unde mm este masa maşinii, [kg].
- Pentru maşini cu frecvenţă proprie mai mică decât a celei de lucru, aşezate pe
arcuri de oţel:
m f = (10 ⋅ ⋅ ⋅ 20) ⋅ mm , [ kg ] ; (4.8)
unde mm - este masa maşinii, [kg].
log m f = 0,9 ⋅ log[log(0,736 ⋅ N − 0,6)] (4.9)
unde mf este masa fundaţiei, [kg]; mm - masa maşinii, [kg]; N – puterea maşinii, [kW].
- Pentru maşini unelte, în mod uzual, masa fundaţiei se consideră:
m f = (2 ⋅ ⋅ ⋅ 3) ⋅ m m , [kg ], (4.10)
iar pentru a realiza frecvenţe proprii foarte joase:
139
 m f = (4 ⋅ ⋅ ⋅ 5 ) ⋅ m m , [kg ], (4.11)
unde mm este masa maşinii.
- Pentru maşini cu mecanism bielă-manivelă:
m f = k ⋅ mm ⋅ n , [kg ] ; (4.12)
unde mm - este masa maşinii, [kg]; n – turaţia maşinii, [rot/min]; k – coeficient ale
cărui valori sunt date în tabelul 19.

Tabelul 19. Valori ale coeficientului k.

Numărul cilindrilor Motor cu gaz, vertical Motor Diesel, orizontal
1 - 0,300
2 0,175 0,240
3 0,150 0,230
4 0,130 0,225

Masa fundaţiei se poate determina şi cunoscând valoarea raportului

mf mm dintre masa fundaţiei şi masa maşinii (tabelul 20 [3]).

Tabelul 20. Valori ale raportului m f mm dintre masa fundaţiei şi masa maşinii.
Tipul maşinii m f mm
Motoare diesel cu doi cilindri 2,75
Motoare diesel cu patru cilindri 2,4
Motoare diesel cu şase cilindri 2,1
Turbine cu abur cuplate cu generatoare 3,0…4,0
Motoare diesel cuplate cu generatoare 2,6

d. Stabilirea dimensiunilor blocului fundaţiei

După adoptarea masei fundaţiei se determină dimensiunile acestuia
(L - lungime, l - lăţime, H - înălţime) ţinând seama atât de volumul blocului fundaţiei,
cât şi de dimensiunile plăcii de bază a maşinii.
O mărime caracteristică a fundaţiei este raportul L/H dintre lungimea şi
înălţimea acesteia. Se adoptă o înălţime H mai mare atunci când este necesară o
suprafaţă de rezemare S mai mică sau când acest lucru este impus de instalaţiile
anexe ale maşinii. O înălţime H mare şi o suprafaţă de rezemare S mică poate pune
însă probleme de stabilitate ansamblului maşină-fundaţie.
Calculul dinamic este urmat de calculul de rezistenţă al fundaţiei, care se
realizează prin metodele specifice cunoscute, conform standardelor în vigoare.

4.4 Recomandări privind izolarea vibraţiilor

Vibraţiile nedorite pot fi produse de o mare varietate de surse: mişcarea

rotoarelor dezechilibrate sau a pistoanelor diferitelor echipamente mecanice,
turbulenţele aerodinamice, trepidaţiile produse de fundaţiile altor maşini învecinate
etc. În cele mai multe dintre cazuri vibraţiile nedorite nu pot fi complet înlăturate, pot
fi însă diminuate prin utilizarea izolatorilor de vibraţii.

140
 La izolarea activă cu element elastic k şi element de amortizare c (arc şi
amortizor) (fig. 10), transmisibilitatea vibraţiilor este definită de relaţia (2.45), a cărei
reprezentare grafică este prezentată în figura 15.
Principiul de bază al izolării vibraţiilor constă în adoptarea rigidităţii k şi a
factorului de amortizare 2n/p astfel încât să se evite rezonanţa (frecvenţa proprie a
sistemului să fie considerabil mai mică decât cea mai mică dintre frecvenţele
spectrului produs de maşina care vibrează), iar transmisibilitatea vibraţiilor să fie cât
mai redusă.
În afară de aceste cerinţe de bază trebuie să se mai ţină seama şi de altele,
prezentate în cele ce urmează.
A. Dacă maşina care vibrează reprezintă un sistem cu şase grade de libertate
(trei translaţii în lungul axelor de coordonate şi trei rotaţii în jurul acestora), pentru o
bună izolare condiţiile anterioare trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre cele şase
mişcări, adică cea mai redusă dintre frecvenţele spectrului maşinii trebuie să fie
considerabil mai mare decât cea mai mare dintre pulsaţiile proprii ale sistemului.
Un alt factor de care trebuie să se ţină seama este stabilitatea laterală a
sistemului elastic de rezemare. Aceasta determină, în multe cazuri, cât de „moi” pot fi
arcurile sistemului elastic de rezemare. Practic, de cele mai multe ori, frecvenţa de
rezonanţă a sistemului dinamic cu o singură masă (fig. 10) are valori de 5…10 Hz. La
valori mai mari ale frecvenţei de rezonanţă pot să apară în sistemul elastic aşa
numitul efect de undă care se datorează propagării prin arc a undelor longitudinale.
Acest efect poate crea serioase probleme atunci când arcurile (elementele elastice)
sunt realizate din materiale cu capacitate de amortizare relativ mare.

Fig. 86. Schemă pentru determinarea frecvenţei de rezonanţă când se consideră mişcarea
fundaţiei.

B. Un alt efect de care trebuie ţinut seama în proiectarea izolării vibraţiilor este
efectul reacţiunii fundaţiei. În general se face ipoteza că fundaţia este perfect rigidă,
mişcarea maşinii (masa m1) fiind în întregime preluată de sistemul elastic de rezemare
(arc şi amortizor). Deoarece fundaţia are o mişcare după direcţia x (fig. 86),
rezolvând sistemul de ecuaţii ale mişcării sistemului cu două mase, rezultă pentru
frecvenţa de rezonanţă expresia [5]:

141
 m1
f 0' = f 0 ⋅ 1 +
m2
unde f0 este frecvenţa de rezonanţă a sistemului format numai din masa m şi arcul k
( m2 → ∞ ); m1 – masa maşinii; m2 – masa fundaţiei.
Dacă însă fundaţia constă dintr-o placă, problema devine deosebit de
complicată, pentru rezolvarea ei apelându-se la teoria structurilor.
Abordarea practică a problemei izolării active a vibraţiilor (fig. 5 a) se face pe
baza analizei în frecvenţă a vibraţiilor produse de către maşină, determinând
frecvenţa cea mai mică din spectrul de frecvenţe. Utilizând apoi curbele de
transmisibilitate (fig. 15) se pot determina frecvenţa de rezonanţă şi amortizarea
necesare unei izolări eficiente a vibraţiilor.
Pentru a găsi rigiditatea necesară a arcurilor se poate utiliza relaţia [5]:
k ≈ 4 ⋅ G ⋅ f 02 , [N m] (4.13)
unde G este greutatea maşinii, [N]; f0 – frecvenţa de rezonanţă a sistemului vibrator,
[Hz].

Exemplu de calcul
Se tratează problema izolării vibraţiilor unui motor electric utilizat pentru
acţionarea unei maşini. Pentru izolarea vibraţiilor motorul este rezemat pe fundaţie
prin intermediul a patru arcuri elicoidale. Se cere să se determine rigiditatea necesară
a arcurilor astfel încât motorul să nu transmită vibraţii fundaţiei.
Se cunosc:
- Masa motorului: M = 8 kg;
- Turaţia motorului: n = 3000 rot/min.
- Se adoptă pentru frecvenţa de rezonanţă (frecvenţa proprie) valoarea : f0 = 10 Hz.
Se determină:
M 8
- Încărcarea unui arc: G1 = ⋅ g = ⋅ 9,81 ≈ 20 N ;
4 4
- Rigiditatea unui arc: k ≈ 4 ⋅ G1 ⋅ f 0 = 4 ⋅ 20 ⋅ 10 2 = 8000 N m .
2

De regulă, firmele producătoare de arcuri nu specifică rigiditatea acestora, ci

săgeata corespunzătoare încărcării statice maxime.
- Se adoptă arcul care, pentru încărcarea maximă Pmax=36 N, are deformaţia statică
xst max= 3,0 mm. Rigiditatea acestui arc este:
P 36 N
k1 = max = = 12000 .
x st max 0,003 m
- Frecvenţa de rezonanţă pe care o asigură arcul adoptat:
k1 12000
f0 = = = 12,25 Hz .
4 ⋅ G1 4 ⋅ 20
n 3000
- Frecvenţa forţei perturbatoare are valoarea: f == = = 50 Hz .
60 60

142
 f 50
- Raportul frecvenţelor este: = = 4,08 .
f 0 12,25
1 1
- Transmisibilitatea vibraţiilor va fi: T = = = 0,065 .
2 2
 f  1 − 4,08
1 −  
 f0 
- Gradul de izolare a vibraţiilor este: I = (1 − T ) ⋅ 100 = (1 − 0,065) ⋅ 100 = 93,5 % .

C. Este necesară o montare corectă a maşinii pe rezemarea elastică, izolatorii

de vibraţii plasându-se simetric în raport cu centrul de greutate al maşinii (fig. 87).

Fig. 87. Montarea corectă a izolatorilor de vibraţii (C – centrul de greutate).

D. Centrul de greutate al maşinii trebuie situat cât mai jos posibil. Dacă
balansarea maşinii pe rezemarea elastică sau alte instabilităţi devin periculoase atunci
este necesar să se coboare centrul de greutate prin aşezarea maşinii pe o masă cu
greutate mare şi, apoi, întreg acest ansamblu să fie rezemat elastic pe fundaţie (fig. 88
şi 89).

Fig. 88. Coborârea centrului de greutate al maşinii prin montarea acesteia pe masă cu
greutate mare (C – centrul de greutate).
a –maşină montată pe fundaţie în maniera obişnuită; b – aşezarea maşinii pe fundaţie cu
coborârea centrului de greutate.
143
 Fig. 89. Schema realizării practice a coborârii centrului de greutate al maşinii
(C – centrul de greutate).

E. Dacă între maşină şi masa grea suplimentară se intercalează o rezemare

elastică (cauciuc, plută etc.) (fig. 90) se obţine un sistem dublu de izolare, mai
eficient decât sistemul de izolare simplu (fig. 88), transmisibilitatea vibraţiilor
reducându-se (fig. 91).

Fig. 90. Sistemul de izolare dublă a vibraţiilor. Fig. 91. Variaţia transmisibilităţii vibraţiilor
în funcţie de raportul f/f0 (f - frecvenţa forţei
perturbatoare, f0 – frecvenţa de rezonanţă
(frecvenţa proprie), [5].
1 – pentru sistemul simplu de izolare;
2 - pentru sistemul dublu de izolare.

Sistemul dublu de izolare a vibraţiilor este însă mult mai dificil de proiectat şi
de realizat practic decât cel simplu.

144
 4.5 Recomandări privind adoptarea schemei de rezemare elastică

În funcţie de schema de rezemare, mărimea forţelor pe care trebuie să le preia

şi gradul de izolare al vibraţiilor, sistemele antivibratile sunt compuse din arcuri de
oţel sau elemente elastice din cauciuc, montate în serie sau în paralel, astfel încât să
realizeze anumite condiţii geometrice sau mecanice de funcţionare. Sunt prezentate în
continuare diferite scheme de rezemare elastică cu elemente elastice din cauciuc.
A. Rezemare elastică cu axe paralele

Fig. 92. Rezemare elastică cu axe paralele prin intermediul unor plăci de cauciuc.

Acest sistem de rezemare este utilizat pentru maşini grele care lucrează în
regim staţionar şi transmit fundaţiei şocuri şi vibraţii. În figura 92 este prezentată
rezemarea unei maşini, în patru puncte, prin intermediul unor plăci de cauciuc cu
nervuri (renuri). Sistemul se caracterizează prin rigiditate redusă, fiind capabil să
preia, sub sarcină, deformaţii statice mari.
În figura 93a este prezentată construcţia rezemării antivibratile a unui ciocan de
putere mare, a cărui nicovală este montată pe un bloc de beton armat.

Fig. 93. Rezemarea pe elemente elastice cu axe paralele.

a – rezemarea elastică a unui ciocan de putere mare; b- rezemare cu elemente elastice din
cauciuc şi masă suplimentară (pentru aducerea centrului de greutate al maşinii în planul care
conţine elementele elastice).

Rezemarea pe suporturi elastice paralele din figura 93b se caracterizează prin

faptul că centrul de greutate al maşinii se află în acelaşi plan orizontal cu elementele
elastice. Pentru aceasta trebuie să se adauge sub maşină o masă suplimentară care

145
aduce următoarele avantaje: pe de o parte măreşte deformaţia statică, micşorând
transmisibilitatea vibraţiilor la fundaţie, iar pe de altă parte decuplează modurile de
vibraţie.
La maşinile de formă cilindrică, elementele rezemării elastice sunt amplasate
circular, fie direct sub maşină (fig. 94 a), fie în jurul acesteia, astfel încât centrul de
greutate al maşinii să se găsească în acelaşi plan orizontal cu elementele elastice ale
rezemării (94 b). Această ultimă rezemare are avantajul că toate modurile de vibraţie
sunt decuplate.

Fig. 94. Rezemarea antivibratilă prin elemente elastice cu axe paralele a

maşinilor de formă cilindrică.
a – rezemare cu elementele elastice plasate sub maşină; b – rezemare la care elementele
elastice sunt situate în acelaşi plan cu centrul de greutate al maşinii.

B. Rezemare elastică cu axe convergente

z

O`

y
O
C
x

Fig. 95. Rezemare antivibratilă la care axele elementelor elastice se intersectează

pe linia de convergenţă.

Acest tip de rezemare elastică se caracterizează prin faptul că axele elementelor

elastice de cauciuc se intersectează fie într-un punct (punct de convergenţă), fie după
o linie (linie de convergenţă), amplasate fie deasupra, fie sub centrul de greutate al
sistemului. În figura 95 se prezintă un montaj antivibratil la care linia de convergenţă
146
OO’ (linia pe care se intersectează toate axele elementelor elastice) este situată
deasupra centrului de greutate al sistemului. Acest sistem de rezemare oferă
posibilităţi multiple de decuplare pentru modurile de vibraţii, el fiind utilizat, de
regulă, la rezemarea antivibratilă a motoarelor termice (maşini care, în funcţionare,
generează un cuplu perturbator cu multiple componente armonice). De asemenea,
acest montaj asigură o bună stabilitate a motorului şi o rezistenţă ridicată a rezemării
la solicitările dinamice prin şoc, care apar în timpul funcţionării motorului.
Pentru maşinile care prezintă simetrie cilindrică faţă de axa verticală se poate
utiliza rezemarea la care axele elementelor elastice se intersectează în punctul de
convergenţă O (fig. 96). La acest montaj, dacă unghiul la vârf al conului care conţine
axele elementelor elastice este γ=550 , rigidităţile acestora în lungul axei (solicitarea
de compresiune), respectiv după direcţia normală la axă (solicitarea de forfecare) au
valori egale. În practică se adoptă pentru acest unghi valoarea γ = 600 .

1 O
C
γ
3
2

Fig. 96. Rezemare elastică a corpurilor cilindrice, la care axele elementelor elastice se
intersectează într-un punct de convergenţă.
1 – maşina ; 2 – fundaţia ; 3 – elemente elastice.

Fig. 97. Scheme de rezemare elastică pentru maşinile de înălţime mare (a) sau la care
baza de aşezare are două niveluri (b).

147
 Maşinile cu stabilitate redusă (care au centrul de greutate plasat mult prea sus
faţă de bază) trebuie rezemate atât la bază cât şi în partea laterală (fig. 97 a).
Dacă maşina are baza de aşezare pe două niveluri diferite se recomandă
schema de rezemare elastică prezentată în figura 97 b, la care se consideră că toate
reazemele elastice se află plasate la nivelul a = b ⋅ c .

4.6 Recomandări privind realizarea practică a fundaţiilor de maşini

Pentru realizarea platformei fundaţiei se vor evita plăcile subţiri, în consolă. În

situaţia în care platforma fundaţiei constă dintr-o placă subţire, aceasta se va întări pe
contur, folosind grinzi de margine şi se va rezema pe console rigide, cu secţiuni
transversale având lungimi corespunzătoare.
Fundaţiile de maşini trebuie să fie independente faţă de fundaţiile vecine; ele
vor fi separate prin rosturi astfel adaptate încât să permită accesul pentru diferite
intervenţii şi pentru păstrarea curăţeniei. Dacă rostul nu permite accesul pentru
efectuarea acestor intervenţii, ele se vor umple cu material cu proprietăţi elastice şi de
amortizare, pentru a se evita transmiterea vibraţiilor de la o fundaţie la alta.
Suprafeţele fundaţiei care pot veni în contact cu uleiuri minerale vor fi
protejate prin acoperire, folosind diferite soluţii constructive: tencuieli sclivisite
speciale, plăci (ale căror rosturi vor fi umplute cu chit antiacid) etc.
În situaţiile când fundaţia este destinată maşinilor care dezvoltă în funcţionare
temperaturi ridicate, ea va fi construită astfel încât diferenţa de temperatură dintre
diferitele elemente ale ei să nu fie mai mare de 30 0C şi va fi protejată prin izolare
termică în aşa fel încât temperatura la suprafaţa betonului să nu depăşească 150 0C.
Conductele fierbinţi de abur, gaze sau aer vor fi acoperite cu izolaţii termice,
astfel încât temperatura la suprafaţa izolaţiei să nu depăşească temperatura de 50 0C,
iar între izolaţie şi betonul fundaţiei să existe un rost de 50 mm.
Elementele fundaţiei trebuie să aibă dimensiuni suficient de mari care să
permită aşezarea şi prinderea sigură a maşinii pe fundaţie.
Fixarea pe fundaţie a maşinii trebuie făcută în aşa fel încât să nu permită
deplasări ale acesteia nici după direcţia verticală şi nici în planul fundaţiei. În scopul
împiedicării deplasării maşinii după direcţia verticală, se folosesc şuruburi (buloane)
de ancorare de construcţie specială, plasate în locuri accesibile. Pentru a împiedica
deplasări ale maşinii în planul fundaţiei, pe suprafaţa acesteia se prevăd praguri
special destinate acestui scop.
Lucrărilor de realizare a fundaţiilor de maşini trebuie să li se acorde deosebită
atenţie, respectându-se în mod riguros prescripţiile şi normativele tehnice în vigoare.
Punerea în operă (turnarea) a betonului trebuie să se facă după ce toate lucrările
pregătitoare (realizarea cofrajelor, amplasarea întregii armături şi a tuturor
elementelor ce urmează să fie înglobate în beton, amplasarea cutiilor şi a
dispozitivelor pentru buloanele de ancorare etc.) au fost finalizate şi toate materialele
şi echipamentele necesare au fost pregătite. Betonarea se va realiza într-o singură
repriză, adică după începerea turnării betonului, lucrările vor continua fără
întrerupere până la finalizarea acestora.

148
 Armăturile din oţel-beton vor fi astfel amplasate încât să preia toate solicitările
de întindere şi de forfecare care apar în elementele componente ale fundaţiei.
A. Rezemarea fundaţiei pe elemente elastice
Pentru izolarea vibraţiilor, între fundaţie şi sol se plasează elemente elastice
(plăci de cauciuc, plută sau pâslă, cutii cu arcuri, izolatori de vibraţii cu elemente
elastice din cauciuc etc.).
Construcţia unei fundaţii la nivelul pardoselii, rezemată pe elemente izolatoare
din plută, este prezentată în figura 98 a.
1 2 7

4 3 6
3

4 5 5 4
a.
1 4

5
b.
Fig. 98 Fundaţie independentă
a. realizată la nivelul pardoselii, rezemată pe elemente izolatoare din plută [16].
1 – terenul în care este amplasată fundaţia; 2 – blocul de beton al fundaţiei; 3 – hârtie
hidroizolatoare; 4 – strat (pernă) de plută; 5 – umplutură din granule de plută; 6 - spaţiu liber
(cu aer); 7 - fâşii de mastic.
b. plasată deasupra nivelului pardoselii, rezemată pe izolatori de vibraţii [16].
1 – blocul fundaţiei (din beton armat) ; 2 – cadrul din oţel; 3 – izolatori de vibraţii;
4 – şuruburi pentru reglarea înălţimii.

Avantajul acestui tip de fundaţie constă în faptul că, fiind aşezată într-o
cavitate (cuvă) nu incomodează şi poate avea dimensiuni mai mari. De asemenea, nu
este necesară realizarea unui cofraj, turnarea betonului făcându-se în cavitatea
respectivă după ce s-au aşezat pe fundul acesteia straturile elastice izolatoare din
plută.

149
 Rigiditatea suportului de plută este determinată de natura plutei utilizate şi de
aria straturilor (pernelor) de plută. Frecvenţa proprie dorită pentru fundaţie se poate
realiza utilizând perne de plută cu aria necesară, iar în spaţiile dinte ele, pentru a
umple spaţiul se folosesc granule de plută (a căror rigiditate este neglijabilă).
Interstiţiile dintre blocul de fundaţie şi pereţii cuvei în care acesta este plasat
pot fi amenajate în diferite moduri. Atunci când este necesară o rigiditate orizontală
mai mare, în aceste interstiţii (spaţii) se introduc straturi de plută, acestea având şi
rolul de cofraj pentru turnarea betonului blocului de fundaţie (aşa cum se observă în
partea stângă a figurii 98a). Acolo unde este necesară o rigiditate orizontală mai
redusă, interstiţiile laterale sunt libere (ca în partea dreaptă a figurii 98a).
În figura 98b este prezentată construcţia unei fundaţii independente plasată
deasupra nivelului pardoselii, rezemată pe izolatori de vibraţii.
Acest tip de fundaţie are avantajul că poate fi că poate fi deplasată dintr-un loc
în altul, iar dispozitivele de reglare a înălţimii permit aşezarea adecvată a ei.
Construcţia fundaţiilor cu arcuri se poate realiza, fie prin rezemare, fie prin
suspendarea blocului fundaţiei de arcuri elicoidale care lucrează la compresiune.
B. Fundaţii rezemate pe arcuri
La fundaţiile aşezate pe arcuri trebuie să se prevadă sub fundaţie sau în jurul
acesteia spaţii necesare pentru accesul la cutiile cu arcuri, în scopul montării,
controlului sau înlocuirii lor.
În general, ancorarea cutiilor de arcuri nu este necesară deoarece forţele
dinamice transmise arcurilor sunt mult mai mici decât cele verticale şi pot fi preluate
prin frecarea dintre fundaţie şi cutiile de arcuri, respectiv dintre cutiile de arcuri şi
cuvă. Acest lucru constituie chiar un avantaj, cutiile de arcuri defecte putând fi
înlocuite fără dificultate.
Este indicat ca montarea cutiilor de arcuri să se facă înainte de betonarea
blocului de fundaţie. În acest caz, cutiile de arcuri se aşează în stare precomprimată
pe fundul cuvei gate pregătite. Cofrajul pentru betonarea blocului de fundaţie se
aşează pe grupuri de reazem auxiliare, formate din pene, a căror suprafaţă se află la
nivelul superior al cutiilor de arcuri (fig. 99). După întărirea betonului blocului de
fundaţie se înlătură grupurile de pene şi cofrajul, blocul de fundaţie rămânând pe
cutiile de arcuri precomprimate. Arcurile vor fi decomprimate după montarea maşinii
pe fundaţie.

Fig. 99. Montarea cutiilor de arcuri sub fundaţie.

1 – fundaţie; 2 – cuva fundaţiei; 3 – reazeme auxiliare din pene; 4 – cutii de arcuri.
150
 4 2 1
3 3 3

3
3

5
3 a.

6 1
4 5

b.

c.

Fig. 100. Fundaţie independentă

a. plasată deasupra nivelului pardoselii, rezemată pe arcuri elicoidale de compresiune [16].
1 – blocul fundaţiei (din beton armat) ; 2 – cadrul din oţel; 3 – arcuri elicoidale de
compresiune; 4 – şuruburi pentru reglarea înălţimii.
b. rezemată pe arcuri elicoidale plasată la sub nivelul pardoselii [16].
1 – blocul de beton al fundaţiei; 2 – izolator de vibraţii (arcuri elicoidale); 3 – cuva fundaţiei;
4 – suportul pardoselii; 5 – nivelul pardoselii; 6 - maşina rezemată pe fundaţie.
c. rezemată pe arcuri elicoidale, la care frecvenţele proprii ale celor şase moduri proprii de
vibraţie sunt aproximativ egale [16].
1 – suport; 2 – bloc de fundaţie (în formă de T); 3 – arcuri elicoidale de compresiune care au
aceeaşi rigiditate după ambele direcţii (verticală şi orizontală); 4 – maşina rezemată pe
fundaţie.

151
 Se poate realiza betonarea blocului de fundaţie şi în lipsa cutiilor de arcuri,
cofrajul fiind montat tot pe grupuri de reazem formate din pene. După realizarea
blocului de fundaţie se montează sub el cutiile de arcuri care, acum, vor fi
precomprimate mai mult decât în cazul anterior, pentru a permite introducerea fără
dificultate a acestora. După introducerea cutiilor de arcuri şi după montarea maşinii
pe fundaţie arcurile sunt decomprimate şi reazemele auxiliare înlăturate, prin
demontarea penelor.
Întrucât în cazul montajului ulterior al cutiilor de arcuri nu se poate realiza un
contact perfect între suprafeţele acestora şi blocul de fundaţie, respectiv fundul cuvei,
este necesar să se intercaleze între cutie şi beton plăci elastice (pâslă, carton etc.).
Dacă se impune o eventuală înlocuire a unor arcuri deteriorate, cutia
respectivă se comprimă cu ajutorul şuruburilor de strângere atât cât este necesar
pentru a fi scoasă de sub fundaţie.
În figura 100a este prezentată construcţia unei fundaţii independente plasată
deasupra nivelului pardoselii, rezemată pe arcuri elicoidale de compresiune.
Acest tip de fundaţie are avantajul că realizarea lui nu necesită construirea unui
cofraj, blocul de fundaţie putând fi turnat în rama aşezată direct pe pardoseală. După
întărirea betonului, blocul de fundaţie se ridică de pe pardoseală utilizând şuruburile
de ridicare, care au şi rolul de a regla aşezarea corectă a acestuia.
O altă construcţie de fundaţie aşezată pe casete cu arcuri din oţel este
prezentată în figura 100b.
Dacă izolatorii sunt aşezaţi sub centrul de greutate al blocului de fundaţie,
frecvenţa proprie a acestuia devine relativ joasă. Apare astfel o tendinţă de
instabilitate, efectul devenind important îndeosebi atunci când maşina generează forţe
orizontale mari în timpul funcţionării normale. Pentru eliminarea acestui dezavantaj
trebuie să se amplaseze izolatorii de vibraţii cât mai aproape de suprafaţa superioară a
blocului de fundaţie. O soluţie este utilizarea unui bloc de fundaţie sub formă de T
(fig. 100c) care permite amplasarea izolatorilor de vibraţii în acelaşi plan orizontal cu
centrul de greutate, egalizând astfel, aproximativ, frecvenţele proprii ale celor şase
moduri proprii de vibraţie, dacă arcurile elicoidale au aceeaşi rigiditate după direcţiile
verticală şi orizontală.
C. Fundaţii suspendate de arcuri
Fundaţiile suspendate se utilizează îndeosebi pentru maşinile care produc forţe
orizontale neechilibrate de valori mari.
La fundaţiile suspendate arcurile fiind accesibile de pe platforma fundaţiei,
între aceasta şi cuvă trebuie să existe, în jurul fundaţiei, un spaţiu suficient de mare
care să permită intervenţiile necesare controlului şi întreţinerii suspensiei elastice.
Fundaţiile suspendate sunt mai dezavantajoase în comparaţie cu cele rezemate,
sub aspectul consumului de materiale de construcţie, ele necesitând armarea mai
puternică atât a blocului de fundaţie cât şi a pereţilor laterali ai cuvei de care fundaţia
este suspendată.
Izolatorii de vibraţii sunt cutii cu arcuri rezemate pe console ale pereţilor
laterali ai cuvei de care este suspendat, prin intermediul buloanelor, blocul de
fundaţie (fig.101). Prin strângerea corespunzătoare a piuliţelor buloanelor de reglare,

152
după montarea maşinii pe fundaţie, între fundul cuvei şi blocul de fundaţie se
realizează un spaţiu de 15…20 mm.
La demarajul maşinii, trecând prin zona de rezonanţă, fundaţiile rezemate pe
arcuri pot avea amplitudini mai mari decât cele admisibile. Deşi, în general, trecerea
prin rezonanţă este de scurtă durată, totuşi, de multe ori, este necesară amortizarea
vibraţiilor care apar în această situaţie. În acest scop se folosesc amortizoare
hidraulice (cu frecare vâscoasă) montate fie pe peretele cuvei, fie pe fundul acesteia
(fig. 102). Vâscozitatea lichidului din amortizor nu trebuie să fie prea mare, deoarece
ar putea afecta elementele elastice.

3
2 1

4
15…20 mm

Fig. 101. Construcţia fundaţiei suspendate (schemă).

1 – fundaţia maşinii; 2 – construcţia de susţinere (peretele lateral al cuvei în care este plasată
fundaţia); 3 – arc elicoidal de compresiune; 4 – tijă; 5 – profilurile care susţin blocul de beton
al fundaţiei maşinii.

1
2

Fig. 102. Montarea amortizoarelor de vibraţii.

1 – fundaţia maşinii; 2 – amortizor de vibraţii; 3 – cutie de arcuri.
153
 De multe ori, din cauza incertitudinii cunoaşterii coeficienţilor elastici ai
terenului, fundaţiile maşinilor cu turaţii medii şi mari, aşezate direct pe teren, nu pot
fi proiectate astfel ca zonele de rezonanţă să fie evitate. În asemenea cazuri,
construcţia fundaţiei trebuie realizată astfel încât să existe posibilitatea modificării
ulterioare a pulsaţiei proprii prin măsuri corespunzătoare: mărirea masei fundaţiei
(prin ataşarea unei mase suplimentare), mărirea suprafeţei de rezemare a fundaţiei pe
teren, introducerea sub fundaţie a unor elemente elastice (arcuri de oţel, tampoane de
cauciuc etc.).

4.7 Dispozitive de ancorare

Legătura dintre maşină şi fundaţie trebuie să fie bine realizată, atât pe direcţia
verticală, cât şi pe cea orizontală, capabilă să-i transmită acesteia sarcinile provenite
din funcţionarea maşinii, fără a produce în corpul maşinii solicitări şi deformaţii
inadmisibile.
De regulă, ancorarea verticală a maşinii se realizează folosind şuruburi
(buloane) speciale de ancorare, cu diametre şi lungimi adecvate, care se introduc în
găurile prevăzute în acest scop în betonul fundaţiei, iar după montarea maşinii se
umplu cu mortar de ciment (fig.103a). Acest sistem prezintă dezavantajul că, după
uscare, mortarul se contractă desprinzându-se de peretele găurii şi bulonul se poate
smulge din fundaţie. Pentru a evita acest lucru se utilizează găuri de ancorare evazate
spre fund (de formă tronconică), însă, în acest caz, blocul conic de mortar din jurul
bulonului de ancorare transmite fundaţiei, în urma efectului de pană, eforturi care pot
produce spargerea acesteia.

Fig. 103. Soluţii constructive pentru fixarea şuruburilor de fundaţie.

1 – şurub de fundaţie cu mustăţi de ancorare; 2 şurub de fundaţie cu cap ciocan; 3 – placă de
ancorare; 4 – tub metalic; 5 – cutie metalică; 6 – plăcuţe care împiedică rotirea capului ciocan
al şurubului de ancorare; 7 – capac care împiedică intrarea impurităţilor în gaura de
fundaţie; 8 – şurub de fundaţie cu piuliţă.

O soluţie mai bună o reprezintă folosirea buloanelor cu plăci de ancorare

înglobate în masa betonului (fig. 103 b). Plăcile de ancorare se introduc în beton în
timpul turnării acestuia, iar buloanele (cu filet sau cu cap ciocan) se introduc în

154
găurile acestor plăci. Realizarea nişelor de sub plăci şi montarea plăcilor necesită însă
întreruperi în operaţia de betonare, ceea ce nu este permis.
Pentru betonarea fundaţiei într-o singură repriză, fără întreruperi, se utilizează
soluţiile constructive din figurile 103 c şi d. La soluţia constructivă din figura 103 c,
placa de ancorare face parte dintr-o construcţie din tablă de oţel (formată din tubul 4
şi cutia 5) care se înglobează în betonul fundaţiei şi în care se introduce şurubul de
ancorare cu cap ciocan.
În figura 104 sunt prezentate o serie de soluţii constructive pentru fixarea
maşinilor pe fundaţie.

a b c d e
Fig. 104. Şuruburi de fixare a maşinilor pe fundaţie.

4.8 Reazeme reglabile

Unele maşini (maşinile unelte, de exemplu) necesită o poziţionare corectă,

lucru care se realizează folosind dispozitive de nivelare. Se preferă folosirea
dispozitivelor de nivelare cu şuruburi în locul celor cu pene, ultimele având o
construcţie mai complicată.

1 1
2 1

a b c
2 2
1 1

d e
Fig. 105. Dispozitive de nivelare cu şurub.
a, b – dispozitive de nivelare; c, d, e - dispozitive de nivelare şi fixare;
1 – şurub de nivelare; 2 – şurub de fixare.
155
 În figura 105 sunt prezentate o serie de dispozitive de nivelare cu şurub.
Dispozitivele din figura 105 a şi b îndeplinesc numai rolul de nivelare a maşinii, iar
cele din figura 105 c, d, e îndeplinesc pe lângă rolul de nivelare şi pe cel de fixare a
maşinii pe fundaţie.

4.9. Amortizorul (absorbitorul) dinamic

Pentru amortizarea vibraţiilor produse de maşini se acţionează asupra masei

acestora şi/sau asupra constantei elastice a rezemării lor. Dacă acest lucru nu este
posibil sau dacă nu conduce la rezultate satisfăcătoare, pentru maşinile care au turaţia
riguros constantă (turbine, maşini electrice sincrone etc.), se utilizează amortizorul
dinamic.

Fig. 106. Schema amortizorului dinamic.

Amortizorul dinamic constă dintr-o masă auxiliară ma care se ataşează maşinii,

prin intermediul unui arc cu constanta elastică ka. Maşina de masă M, rezemată pe
sistemul elastic cu constanta k, vibrează sub acţiunea forţei perturbatoare F0 sin ωt .
În acest fel, maşina împreună cu amortizorul ataşat formează un sistem vibrant cu
două grade de libertate (fig. 106) ale cărui ecuaţii de mişcare sunt:
M&x&1 = −kx1 − k a ( x1 − x 2 ) + F0 sin ωt ;
ma &x&2 = k a ( x1 − x2 ) . (4.14)
Admiţând soluţii de forma:
x1 = x1max sin ωt ;
x 2 = x 2 max sin ωt ,
sistemul ecuaţiilor de mişcare (4.14) se reduce la sistemul:
( )
k + k a − Mω 2 ⋅ x1max − k a x 2 max = F0 ;
( )
− k a x1max + k a − ma ω 2 ⋅ x 2 max = 0 (4.15)
Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii (4.15) se obţin amplitudinile mişcărilor
maselor maşinii şi amortizorului:
156
 x1max =
(k a − ma ω 2 F0 ) (4.16)
(k + k a )(
− Mω 2 k a = ma ω 2 − k a2 )
k a F0
x 2 max = (4.17)
(k + k
a − Mω
2
)(
k a = maω 2 − k a2 )
Ţinând seama de notaţiile:
1 k
f0 = ⋅ - frecvenţa proprie a maşinii;
2π M
1 ka
fa = ⋅ - frecvenţa proprie a amortizorului;
2π ma
F
x st = 0 - deformaţia statică;
k
m
α = a - raportul maselor amortizorului şi maşinii,
M
amplitudinile vibraţiilor maşinii şi amortizorului capătă forma:
2
 f 
1 −  
x1max =  fa  ⋅ x st (4.18)
2 2 2 2
 f   f   f   f 
  ⋅   − (1 + α ) ⋅   −   + 1
 f0   fa   f0   fa 

1
x 2 max = 2 2 2 2
⋅ x st (4.19)
 f   f   f   f 
  ⋅   − (1 + α ) ⋅   −   + 1
 f0   fa   f0   fa 
Din relaţia (4.18) se observă că amplitudinea vibraţiei forţate a maşinii devine
nulă dacă f = f a . Amortizorul dinamic se foloseşte pentru amortizarea vibraţiilor
maşinii în apropierea rezonanţei acesteia, deci pentru f = f 0 . Prin urmare se obţine
f = f a = f 0 , din care rezultă condiţia de proiectare a amortizorului dinamic:
k a ma
= =α . (4.20)
k M
Din relaţia (4.19), pentru f = f a = f 0 , se obţine:
1 k F F
x 2 max = − ⋅ x st = − ⋅ 0 = − 0 (4.21)
α ka k ka
m
unde s-a ţinut seama de relaţia (4.20) şi de faptul că α = a .
M
Din relaţia (4.21) rezultă că, în timpul funcţionării în regim staţionar a maşinii,
valoarea instantanee a forţei elastice cu care amortizorului acţionează asupra maşinii
are expresia:

157
 k a x2 max sin ωt = − F0 sin ωt (4.22)
Relaţia (4.21) arată că forţa elastică instantanee din arcul amortizorului
echilibrează forţa perturbatoare, maşina rămânând în repaus.
Din oricare dintre relaţiile (4.21) şi (4.22) se observă că, dacă forţa
perturbatoare are amplitudini F0 de valori ridicate, amplitudinile deplasării x 2 max ale
masei amortizorului devin foarte mari, conducând la suprasolicitarea elementului
elastic (arcului) al amortizorului. Pentru a evita această situaţie este necesar ca arcul
amortizorului să aibă valoarea constantei elastice cât mai mare. Pe de altă parte, masa
amortizorului trebuie să fie cât mai mică, atât pentru a reduce dimensiunile
amortizorului cât şi pentru a realiza economii de material. Constanta elastică ridicată
şi masa mică a arcului amortizorului conduc la valori mari ale frecvenţei proprii a
acestuia, utilizarea sa fiind justificată numai în situaţiile în care frecvenţa proprie a
maşinii şi frecvenţa forţei perturbatoare au valori mari, apropiate între ele.
Pentru proiectarea unui amortizor dinamic se adoptă valoarea raportului
maselor α şi din relaţia (4.20), cunoscând parametrii k şi M ai maşinii, se determină
parametrii ka şi ma ai amortizorului. Pentru ca amortizorul dinamic să se realizeze cu
cheltuieli cât mai reduse el trebuie să aibă o masă cât mai mică, prin urmare este
necesar să se adopte pe cât posibil valori α cât mai mici.
La adoptarea masei amortizorului trebuie însă să se ţină seama şi de alte
considerente. Frecvenţele proprii ale sistemului oscilant sunt determinate de valorile
frecvenţei f a forţei perturbatoare pentru care expresiile numitorilor din relaţiile (4.18)
şi (4.19) se anulează:
f1, 2 α α2
= 1+ m ω+ . (4.23)
f0 2 4

Fig. 107. Variaţia raportului frecvenţelor f/f0 în funcţie de raportul maselor ma/M.

Relaţia (4.23) este reprezentată grafic în figura 107. Analizând graficul din
figura 107 se observă că pentru valori foarte mici ale raportului α dintre masa
amortizorului şi cea maşinii valorile frecvenţelor proprii f1 şi f2 se apropie foarte mult
de frecvenţa proprie f0 a maşinii existând pericolul apariţiei rezonanţei, dacă frecvenţa
f a forţei perturbatoare variază în apropierea valorii frecvenţei proprii f0 a maşinii.
Pentru a evita acest neajuns în practică, de obicei, se adoptă valori ale raportului

158
maselor α = 0,1…0,3. Pentru valoarea medie α = 0,2, din relaţia (4.23) rezultă pentru
cele două frecvenţe proprii valorile f1 = 0.8 ⋅ f 0 , f 2 = 1,25 ⋅ f 0 (fig. 107).
Deoarece valorile frecvenţelor proprii ale sistemului vibrator sunt apropiate de
valoarea fa pentru care a fost proiectat amortizorul, pentru a evita rezonanţa,
amortizorul nu poate fi folosit în situaţia în care maşina are o turaţie riguros
constantă.
În concluzie, dacă se ataşează un amortizor dinamic (ma, ka) unei maşini (M, k)
aceasta va fi împiedicată să vibreze dacă turaţia ei este constantă. Însă, deoarece în
condiţii reale apar inevitabil efecte de amortizare (frecarea internă din elementele
rezemării elastice, frecarea cu aerul etc.), vibraţiile maşinii nu se amortizează
complet. În schimb, aceste amortizări reduc mult pericolul de rupere a arcului
amortizorului (care este elementul cel mai solicitat) datorită rezonanţei.
Dacă maşina are vibraţii de torsiune se poate proiecta în mod similar, un
amortizor dinamic pentru amortizarea acestora, elementul elastic în acest caz putând
să fie un arc spiral, de exemplu.

ELEMENTE VIBROIZOLANTE VIBRACHOC

Fig. 108. Rezemarea elastică pe pardoseală a unei maşini de găurit.

1 – batiul maşinii; 2 – elemente vibroizolante Vibrachoc.

159
 Fig.109. Componenţa unui element vibroizolant cu ţesătură din fibre de oţel Vibrachoc,
tip V 318.
1 – placa de bază; 2 – placa pe care se reazemă batiul maşinii; 3 – pachete de ţesătură
vibroizolantă din fibre de oţel. Sarcina statică:2500…70000 N;
Frecvenţa de rezonanţă: 18…25 Hz.

Fig. 110. Element vibroizolant combinat (arc elicoidale şi ţesătură din fibre de oţel)
Vibrachoc, tip V-254-14.
1 – placa de bază; 2 - placa pe care se reazemă batiul maşinii; 3 – pachet din ţesătură de fibre
de oţel; 4 – arc elicoidal. Sarcina statică:750…1000 N; Frecvenţa de rezonanţă: 5…8 Hz.

160
 Fig. 111. Element vibroizolant combinat (arc elicoidal şi ţesătură din fibre de oţel – cutie de
arcuri – Vibrachoc) tip V-256-14.
1 – placa de bază; 2 - placa pe care se reazemă batiul maşinii; 3 – arc elicoidal; 4 – pachet din
ţesătură de fibre de oţel. Sarcina statică:3000…4000 N; Frecvenţa de rezonanţă: 5…8 Hz.

Fig. 112. Element vibroizolant combinat (arc elicoidal şi ţesătură din fibre de oţel)
(cutie de arcuri) Vibrachoc, tip V-258-14.
1 – placa de bază; 2 - placa pe care se reazemă batiul maşinii; 3 – arc elicoidal; 4 – pachet din
ţesătură de fibre de oţel. Sarcina statică:4500…6100 N; Frecvenţa de rezonanţă: 5…8 Hz.

161
 Fig. 113. Element vibroizolant combinat (arcuri elicoidale şi ţesătură din fibre de oţel)
Vibrachoc, tip V-494, pentru rezemarea elastică a radarelor de pe portavioane (greutatea
radarului: 12 t).

4.9.1. O metodă de proiectare a absorbitorilor dinamici de vibraţii

Presupunem că nişte absorbitori dinamici de vibraţii urmează să fie ataşaţi unui

sistem oscilant cu n grade de libertate astfel încât amplitudinea vibraţiei în mai multe
puncte bine precizate ale structurii să devină nulă. Se poate spune că aceste puncte
vor fi supuse antirezonanţei.
Ecuaţiile mişcării sistemului oscilant cu n grade de libertate, excitat de o forţă
perturbatoare sinusoidală de frecvenţă ω în regim staţionar:
( )
K − ω2 ⋅ M ⋅ u = F (4.24)
unde K - matricea de rigiditate;
M - matricea de inerţie;
u - vectorul deplasărilor generalizate;
F - vectorul forţă.
Metoda de proiectare propusă este descrisă cu ajutorul unor ecuaţii diferenţiale
liniare, fiind formulată pentru un sistem conservativ cu mai multe grade de libertate.
Absorbitorii dinamici – structurile oscilante auxiliare – pot fi ataşaţi sistemelor
primare într-un număr nelimitat de puncte. Nu este exclusă posibilitatea apariţiei
antirezonanţei chiar în punctele în care sunt ataşaţi absorbitorii dinamici de vibraţii.
Metoda este mai întâi formulată în termeni generali, într-o formă care poate fi
aplicată oricărui absorbitor dinamic. Pentru exemplificarea ulterioară sunt aleşi
absorbitorii dinamici cei mai simpli, cei alcătuiţi dintr-o masă şi un resort elastic.
Se notează cu I - mulţimea gradelor de libertate la care dorim să obţinem
antirezonanţă; A - mulţimea de grade de libertate la care urmează să fie ataşaţi
absorbitorii dinamici de vibraţii; N - mulţimea punctelor de aplicaţie ale forţelor
exterioare ce acţionează asupra sistemului analizat.
În această situaţie, H - matricea de receptanţă a sistemului primar, având ca
punct de pornire ecuaţia (4.24), este:
−1
(
H = K − ω2 ⋅ M ) (4.25)

162
 Vom considera sistemul primar ca un corp liber. În acest caz, dacă Fi , i ∈ N
sunt forţele exterioare, iar f k , k ∈ A forţele exercitate de absorbitorii dinamici
structurii oscilante primare, atunci pentru fiecare j ∈ I vom avea:
u j = ∑ H ji ⋅ Fi + ∑ H jk ⋅ f k (4.26)
i∈ N k∈ A
De asemenea, pentru fiecare a ∈ A , vom avea:
u a = ∑ H ai ⋅ Fi + ∑ H ak ⋅ f k (4.27)
i∈ N k∈A
Considerăm că α a reprezintă receptanţa absorbitorului dinamic corespunzător
gradului de libertate a . Atunci, pentru fiecare a ∈ A vom avea:
u a = −α a ⋅ f a (4.28)
unde f a este forţa exercitată de absorbitor asupra sistemului primar, iar α a este în
funcţie de proprietăţile absorbitorului şi de frecvenţa perturbatoare ω .
Deoarece în dreptul fiecărei coordonate u j , j ∈ I , poate să existe antirezonanţă,
rezultă din ecuaţia (4.26) că pentru ∀ j ∈ I are loc egalitatea:
∑ H jk ⋅ f k = − ∑ H ji ⋅ Fi (4.29)
k∈A i∈ N
Dacă luăm în considerare că n I este numărul de elemente din mulţimea I şi
n A numărul de elemente din mulţimea A, atunci expresiile (4.29) reprezintă n I
ecuaţii liniare, în n A variabile f a .
În cazul particular în care n A = n I , atunci sistemul de ecuaţii (4.29) poate fi
rezolvat obţinându-se forţele f a .
Din ecuaţiile (4.27) şi (4.28) rezultă:
1  
α a = − ⋅  ∑ H ai ⋅ Fi + ∑ H ak ⋅ f k  (4.30)
f a  i∈ N k∈ A 
şi atunci pentru fiecare a ∈ A , forţa f a determină receptanţele α a ale absorbitorilor
dinamici în punctele în care aceştia sunt anexaţi sistemului oscilant primar.
Pentru fiecare frecvenţă ω dată, pot fi găsite forţele f a din ecuaţiile (4.29), în
timp ce receptanţa α a va rezulta din (4.30) pentru fiecare a ∈ A .
Problema care se pune este determinarea parametrilor de care depinde α a ,
astfel încât receptanţa să-şi atingă valoarea precizată prin expresia (4.30). Aceşti
parametri definesc absorbitorul dinamic de vibraţii pe care dorim să-l proiectăm.
Pentru a clarifica notaţiile introduse mai sus, să considerăm cazul unui sistem
având 8 grade de libertate. Se ataşează sistemului 3 absorbitori dinamici în dreptul
gradelor de libertate cu numerele 1, 2 şi 3 şi se solicită să apară antirezonanţă în
dreptul gradelor de libertate cu numerele 4, 5 şi 6, atunci când sistemul este supus
acţiunii a două forţe exterioare aplicate pe direcţia parametrilor ce definesc gradele de
libertate cu numerele 7 şi 8. Conform ipotezelor precizate rezultă: A = {1,2,3};
I = {4,5,6}; N = {7,8}.
Rezultă că ecuaţia (4.29) devine:

163
  H 41 H 42 H 43   f1   H 47 H 48 
H F 
51 H 52 H 53  ⋅  f 2  = −  H 57 H 58  ⋅  7  (4.31)
       F8 
 H 61 H 62 H 63   f 3   H 67 H 68 
Sistemul de ecuaţii (4.31) poate fi rezolvat, obţinându-se f1 , f 2 şi f 3 .
Receptanţele absorbitorilor corespunzători gradelor de libertate 1, 2 şi 3 se pot obţine
cu (4.30).
1
α1 = − ⋅ (H17 ⋅ F7 + H18 ⋅ F8 + H11 ⋅ f1 + H12 ⋅ f 2 + H13 ⋅ f 3 )
f1
1
α2 = − ⋅ (H 27 ⋅ F7 + H 28 ⋅ F8 + H 21 ⋅ f1 + H 22 ⋅ f 2 + H 23 ⋅ f 3 ) (4.32)
f2
1
α3 = − ⋅ (H 37 ⋅ F7 + H 38 ⋅ F8 + H 31 ⋅ f1 + H 32 ⋅ f 2 + H 33 ⋅ f 3 )
f3
Dacă absorbitorul dinamic este alcătuit ca în figura 114, atunci, aşa cum se
arată şi în [17], rezultă:
ma ⋅ ω 2 − k a
αa = (4.33)
ma ⋅ k a ⋅ ω 2
Parametrii de proiectare sunt: k a - constanta de rigiditate a resortului elastic din
componenţa absorbitorului dinamic; ma - masa absorbitorului.
Rescriind (4.33) vom găsi pentru fiecare a ∈ A
ma ⋅ ω 2
ka = (4.34)
1 + α a ⋅ ma ⋅ ω 2
unde α a este obţinut din ecuaţia (4.30). Ecuaţia (4.34) reprezintă o familie
parametrică de soluţii pentru problema propusă spre rezolvare.

fa

ua

ka

ma
va

Fig. 114 Absorbitor dinamic masă-resort elastic

164
 Metoda de proiectare a absorbitorului dinamic de vibraţii poate fi rezumată
după cum urmează:
Etapa 1 – se aleg gradele de libertate unde dorim să existe antirezonanţă.
Etapa 2 – se alege amplasamentul absorbitorilor dinamici.
Etapa 3 – se calculează forţele interne f s , folosind relaţiile (4.29)
Etapa 4 – se calculează receptanţa α a pentru fiecare absorbitor dinamic în parte,
utilizând ecuaţia (4.30).
Etapa 5 – pentru o valoare admisibilă a lui ma (masa absorbitorului) se calculează
valoarea constantei elastice a resortului elastic k a , folosind (4.34). Dacă
k a este pozitiv, atunci perechea (k a , ma ) reprezintă soluţiile fizice
realizabile ale problemei.
Atunci când metoda de proiectare determină prima valoare numerică a
receptanţei α a , ecuaţia (4.34) cu α a valoare finită reprezintă o relaţie funcţională
între masa şi constanta elastică a resortului elastic – elementele componente ale
absorbitorului dinamic de vibraţii, furnizând o familie de soluţii pentru fiecare
absorbitor. Proiectantul poate astfel impune anumite constrângeri acestor soluţii în
vederea realizării altor scopuri de proiectare.
În particular, presupunem că mişcarea relativă a masei absorbitorului are loc
aşa cum este descrisă de figura 114 (absorbitorul dinamic are cea mai simplă
configuraţie, fiind alcătuit dintr-o masă şi un resort elastic). Se poate scrie:
u a − va < δ a (4.35)
unde a ∈ A şi δ a > 0 fiind o valoare stabilită de proiectant.
Deoarece
f
u a − va = a (4.36)
ka
vom avea după trecerea relaţiei în termenii masei şi ai receptanţei absorbitorului:
1 δ
αa + 2
< a (4.37)
ma ⋅ ω fa
Problema determinării masei minime supusă la constrângerile (4.35) este de a
găsi masa ma , cea mai mică, care să satisfacă inegalitatea (4.37) şi în urma căreia să
obţinem k a > 0 .
Este clar că din forma funcţională a relaţiilor din inegalitate, rezultă că va fi o
singură soluţie (k a , ma ) care minimalizează masa ma , în timp ce inegalitatea (4.35)
este îndeplinită.

165
 1
ka

1
αa +
ma ⋅ ω 2
S 1
fa ma ⋅ ω 2

0 ma
masa
minimă
1 1
= αa +
ka ma ⋅ ω 2

αa

Fig. 115 Ilustrarea grafică a modului de obţinere a soluţiei masei

minime a absorbitorului dinamic

Soluţia al cărei mod de obţinere este prezentat şi în figura 115, pentru α a < 0
se determină cu ajutorul relaţiei
f
ka = a (4.38)
δa
Totodată se poate calcula masa ma folosind ecuaţia (4.34) sub forma
ka
ma = 2 (4.39)
ω (1 − α a ⋅ k a )

166
 BIBLIOGRAFIE
partea I

1. Gh. Ene, C. Marin, Calculul şi construcţia maşinilor vibratoare, Editura Printech,

Bucureşti, 2009.

2. P. Bratu, Sisteme elastice de rezemare pentru maşini şi utilaje, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1990.

3. Gh. Buzdugan, Izolarea antivibratorie a maşinilor, Editura Academiei, Bucureşti,

1980.

4. C. Marin, Vibraţiile structurilor mecanice, Editura Impuls, Bucureşti, 2003.

5. J. T. Broch, Mechanical Vibration and Shock Measurements, Bruel & Kjaer,

Denmark.

6. Al. Darabont, Îndrumător privind realizarea sistemelor fono şi vibroizolante în

construcţia de maşini, Institutul de cercetări ştiinţifice pentru protecţia muncii,
Bucureşti, 1984.

7. Gh. Ene, P. Bratu, Stabilirea parametrilor dinamici ai transportoarelor vibratoare

elicoidale, în Studii şi cercetări de mecanică aplicată, tom 46, nr.5, 1987,
p. 471-477.

8. Al. Ciornei, L. Gherman, Betonul armat cu fibre, Tribuna construcţiilor, Anul 7,

nr. 48 (348), 2005.

9. A. Leopa, Influenţa comportării neliniare a sistemelor vâscoelastice asupra

izolării dinamice a fundaţiilor de maşini, Teză de doctorat, Universitatea Dunărea
de Jos din Galaţi, 2009.

10. Gh. Ene, Echipamente pentru mărunţirea materialelor solide (Bazele proiectării),
Editura Impuls, ISBN 8132 – 39 – 8, Bucureşti, 2003.

11. Gh. Ene, Aspecte privind calculul morilor vibratoare, Buletinul IPB, seria
Construcţii de maşini, tom L, 1988, p. 73-86.

12. Gh. Ene, Design of the Elastic System of the Vibrating Screens, Revista de
Chimie, 60, Nr. 11, 2009, p. 1123-1128.

167
13. M. Grumăzescu, A. Stan, N. Wegener, V. Marinescu, Combaterea zgomotului şi
vibraţiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.

14. Gh. Ene, Marilena Dănuleţ, Proiectarea sistemului de rezemare elastică a

transportoarelor vibratoare elicoidale, Romanian Review Precision mechanics,
optics & mecatronics, Nr. 39, 2011, ISSN 1548-5982, p. 167-173.

15. Gh. Ene, Marilena Dănuleţ, Proiectarea morilor vibratoare rezemate pe elemente
elastice din cauciuc, Sinteze de Mecanică teoretică şi aplicată, ISSN 2068-6331,
vol. 2, nr. 1, 2011, p. 219-236.

16. A. M. Harris, C. E. Crede, Şocuri şi vibraţii (traducere din limba engleză

(S.U.A.)), vol. 2, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.

17. Pavel Cr., Legendi A., Un procedeu de optimizare a comportării dinamice a

sistemelor oscilante cu ajutorul absorbitorilor de vibraţii, Comunicare, Cea de-a
XXVI-a Conferinţă Naţională de Mecanica Solidelor Brăila, 14-15 iunie 2002,
Buletinul Ştiinţific al Conferinţei, Brăila 2002,pag. 301-304, ISBN 973-8132-28-2

18. Bauşic F., Pavel Cr., Diaconu Cr., Mecanică Teoretică.Vibraţiile sistemelor
mecanice cu un grad de libertate, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2007,
ISBN 978-973-755-243-3.

19. Constantinescu A., Pavel Cr., Vibraţii mecanice, Editura Matrix Rom, Bucureşti,
2009, ISBN 978-973-755-468-0.

20. Legendi A., Pavel Cr., Panaitescu-Liess R., Utilizarea unui amortizor
electrovâscos în aplicaţiile rotorului, Articol, Sinteze de Mecanică teoretică şi
aplicată, vol 2 (2011), nr. 2, pag. 131-138, ISSN 2068-6331

21. Balcu I., Vibraţii ale sistemelor mecanice, Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1996

168
 Partea a II-a. COMBATEREA ZGOMOTULUI

5. NOŢIUNI ŞI FENOMENE SPECIFICE ACUSTICII

5.1. Unde acustice (sonore)

Un corp elastic aflat în mişcare oscilatorie datorită unor forţe exterioare produce
vibraţii, care, în unele condiţii, sunt percepute de organul auditiv al omului sub formă de
sunete, iar de organul tactil sub formă de trepidaţii.
Atunci când un corp vibrează într-un mediu elastic produce o perturbaţie care
constă dintr-o serie de comprimări şi dilatări succesive ale particulelor mediului (fig.
116 a, b). În felul acesta iau naştere undele elastice (din care fac parte şi undele
acustice).

a b c d e
Fig. 116 a. Propagarea în aer a undelor sonore.
a – vibraţia unei lamele elastice; b,c,d,e – faze de comprimare şi destindere ale aerului.

Fig. 116 b. Presiunea undei sonore.

p0 – presiunea statică (atmosferică); pm – presiunea acustică maximă; λ – lungimea de undă a
undei sonore.

De la corpul care a produs-o perturbaţia se transmite, din aproape în aproape, prin

mediul elastic, comprimările şi dilatările dintr-o anumită zonă punând în mişcare
particulele din zona învecinată.
Particulele mediului elastic nu se deplasează odată cu unda elastică (sonoră), ele
realizând numai o mişcare alternativă de o parte şi de alta a poziţiei de echilibru. Cu alte
cuvinte, mediul elastic transmite numai mişcarea, fără a se deplasa.

169
 Pentru a vibra, corpul primeşte o anumită energie din exterior, pe care o transmite
apoi mediului elastic. În deplasarea lor prin mediul elastic, undele acustice generate,
transportă la distanţă această energie. Prin urmare, corpul care vibrează, radiază energie
sonoră în mediul înconjurător, în urma acestei radiaţii percepându-se un sunet. Corpul
care vibrează şi care radiază energie, se numeşte radiator acustic sau sursă sonoră.
Exemple de surse sonore: vocea omenească, instrumentele muzicale, maşinile în
funcţionare etc. şi, în general, orice corp, care, prin vibraţie generează sunete.

5.2. Viteza sunetului

Viteza cu care se propagă în spaţiu perturbaţia produsă de radiaţia unei surse

sonore se numeşte viteză de propagare a undelor acustice (sonore) sau viteza sunetului.
Viteza sunetului depinde de elasticitatea şi de densitatea mediului prin care se
propagă.
În cazul mediilor gazoase, elasticitatea acestora este caracterizată prin presiunea
lor, viteza de propagare a undelor sonore longitudinale fiind determinată de relaţia [1]:
p0 ⋅ k c
cL = (5.1)
ρ0
unde cL este viteza sunetului; p0 – presiunea la care se găseşte mediul (egală cu presiunea
atmosferică); ρ 0 - densitatea mediului gazos; k c = C p C v - raportul căldurilor specifice
(Cp - căldura specifică la presiune constantă; Cv - căldura specifică la volum constant)
(pentru gaze biatomice (oxigen, azot, aer etc.) kc = 1,4).
În cazul mediilor lichide, elasticitatea acestora este caracterizată prin coeficientul
de compresibilitate al lor, viteza de undelor sonore longitudinale fiind determinată de
relaţia [1]:
1
cL = (5.2)
k ⋅ ρ0
unde cL este viteza sunetului; ρ 0 - densitatea mediului lichid; k - coeficientul de
compresibilitate al lichidului.
În cazul mediilor solide, elasticitatea acestora este caracterizată prin modulul de
elasticitate al lor, viteza undelor sonore longitudinale fiind determinată de relaţia [1]:
E 1− µ
cL = ⋅ (5.3)
ρ0 1 − µ − 2 ⋅ µ 2
unde cL este viteza sunetului; ρ 0 - densitatea mediului solid; E – modulul de elasticitate
longitudinal al acestuia; µ - coeficientul contracţiei transversale (Poisson) al mediului
solid (pentru corpurile care se deformează sub volum constant, coeficientul Poisson are
valoarea maximă µ = 0,5 ( µ = 0,13 - pentru aluminiu; µ = 0,25 - pentru sticlă; µ = 0,30 -
pentru cupru)).

170
 Vitezele de propagare a sunetului în mediile gazos, lichid şi solid se află în
corelaţia:
c g < cl < c s
unde c g este viteza sunetului în gaze; cl - viteza sunetului în lichide; c s - viteza
sunetului în solide.
Valori ale vitezei sunetului în diferite medii sunt prezentate în tabelul 21 [1].

Tabelul 21. Valori ale vitezei sunetului în diferite medii

Viteza Densitatea Impedanţa
Natura mediului sunetului mediului caracteristică
m/s kg/m3 N·s/m3
Aer la 20 0C 344 1,2 414
0
Apă la 13 C 1441 1000 144·104
Plută 500 250 144·104
Lemn de brad 4700 510 240·104
Lemn de stejar 4100 720 290·104
Cauciuc 40…200 1000…2000 4·104…40·104
Nisip uscat 100…170 1400…1600 14·104…27·104
Zidărie de cărămidă 4000 1800 720·104
Beton 4000 2000 800·104
Sticlă 6000 2400 1440·104
Oţel 5100 7900 4000·104
Aluminiu 5200 2700 1400·104
Plumb 2130 11400 2428·104
Cupru 3500 8900 3100·104

5.3. Lungimea de undă

Într-un punct al mediului, dilatările, respectiv comprimările acestuia, au frecvenţa

egală cu frecvenţa cu care vibrează unda sonoră.
Lungimea de undă λ este distanţa dintre două puncte succesive în care au loc
concomitent comprimări sau dilatări ale mediului prin care se propagă sunetul. Aceasta
se defineşte prin raportul:
c
λ= , [m] (5.4)
f
unde c este viteza sunetului; f – frecvenţa acestuia.
Deoarece lungimea de undă depinde de viteza de propagare a undelor, lungimile
de undă a aceluiaşi sunet diferite medii se află în corelaţia:
λ g < λl < λ s
unde λ g este lungimea de undă a sunetului în gaze; λl - lungimea de undă a sunetului în
lichide; λs - lungimea de undă a sunetului în solide.

171
 Cunoaşterea lungimii de undă are o importanţă deosebită pentru rezolvarea
diferitelor probleme (reducerea nivelului de zgomot cu ajutorul ecranelor, de exemplu).

5.4. Presiunea şi intensitatea acustică

Presiunea acustică. Dacă în masa unui gaz nu se produce nici o perturbaţie

cauzată de radiaţia unei unde sonore, atunci în orice punct al acestuia presiunea gazului
este egală cu presiunea statică.
Pentru aer presiunea statică este egală cu presiunea atmosferică, care, în condiţii
normale, are valoarea 105 N/m2 (1 bar).
Într-un punct al mediului elastic, deoarece comprimarea particulelor se datorează
creşterii presiunii, iar dilatarea, scăderii acesteia, propagarea undei este determinată de
variaţia presiunii în timp. Prin urmare, presiunea totală dintr-un punct al mediului elastic
devine când mai mare, când mai mică decât presiunea statică. Aceste variaţii ale
presiunii statice reprezintă aşa numita presiune acustică instantanee, notată cu pi. În
calcule şi în măsurări se utilizează însă presiunea statică eficace p, care reprezintă
valoarea medie pătratică a presiunii acustice instantanee în intervalul unei perioade,
într-un punct dat al mediului elastic.
Presiunea acustică este foarte redusă în raport cu presiunea atmosferică, aceasta
fiind de circa 5000 de ori mai mare decât presiunea acustică corespunzătoare celui mai
puternic zgomot pe care îl poate suporta urechea omenească.
Propagarea undei sonore este însoţită de o propagare a energiei.
Intensitatea acustică reprezintă cantitatea de energie care trece în unitatea de
timp prin unitatea de suprafaţă (normală pe direcţia de propagare a undei sonore):
W P
I= = , [W/m2] (5.5)
A⋅t A
unde W este energia acustică, [J]; P - puterea acustică, [W]; A - aria suprafeţei, [m2];
t - timpul, [s].
Deoarece intensitatea acustică se determină cu dificultate prin măsurare directă,
de obicei ea se stabileşte cu relaţia [1]:
p2
I= , [W/m2] (5.6)
ρ ⋅c
unde p este presiunea acustică eficace, [N/m2]; ρ – densitatea mediului elastic, [kg/m3];
c – viteza sunetului prin acesta, [m/s].
Produsul ρ ⋅ c reprezintă impedanţa caracteristică a mediului prin care se propagă
sunetul şi valoarea ei este specifică mediului respectiv (tabelul 21). Unitatea de măsură a
kg m N ⋅s
impedanţei caracteristice este 3 ⋅ , adică . Cunoaşterea mărimii impedanţei
m s m3
caracteristice a unui material are o importanţă deosebită pentru rezolvarea problemelor
de izolare fonică.

172
 5.5. Caracteristicile unei surse sonore

Puterea acustică P a unei surse sonore reprezintă energia acustică totală radiată de
sursă în unitatea de timp şi se măsoară în [W]. Puterile acustice ale unor surse sonore
sunt prezentate în tabelul 22 [1].

Tabelul 22. Puterile acustice ale unor surse sonore.

Sursa Puterea, P
Rachetă la rampa de lansare 104 kW
Jet de avion cu reacţie 10 kW
Ciocan pneumatic 1 kW
Orchestră mare (75 de instrumentişti) 50…70 W
Pian 0,3 W
Voce puternică 1 mW
Voce normală 20 µW
Foşnetul frunzelor 0,001 µW

Între puterea acustică şi intensitatea sunetului există relaţia:

P = I ⋅ A , [W] (5.7)
unde I este intensitatea sunetului (acustică), [W/m ]; A – aria totală a suprafeţei
2

străbătută de energia acustică radiată de sursă, [m2].

Se constată că intensitatea sunetului se reduce prin micşorarea puterii acustice.
Dacă o sursă radiază uniform în toate direcţiile, aceasta produce unde sferice. În
această situaţie, aria străbătută de energia radiată de către sursă este aria unei sfere cu
centrul în sursa respectivă, intensitatea acustică fiind determinată de relaţia:
P P
I= = 2
, [W/m2] (5.8)
A 4 ⋅π ⋅ r
În acest caz, presiunea acustică se determină cu relaţia (5.6) [1]:
P
p = ρ ⋅c⋅ I = ρ ⋅c⋅ 2
, [N/m2] (5.9)
4 ⋅π ⋅ r
Sursele care radiază energia acustică în toate direcţiile din spaţiu se numesc surse
omnidirecţionale (nedirecţionale), iar cele care radiază cea mai mare parte din energie
numai într-o singură direcţie (cele mai frecvent întâlnite) se numesc surse direcţionale.
Exemple de surse direcţionale: gura omului, claxonul, aparatul de radio etc.
În funcţie de caracteristica de frecvenţă, sursa acustică produce: sunete pure,
sunete complexe sau zgomote.
Sunetul pur se datorează unei vibraţii armonice, fiind caracterizat de o singură
frecvenţă.
Sunetul complex conţine un număr de sunete pure ale căror frecvenţe constituie
sau nu o serie armonică. Un asemenea sunet este alcătuit dintr-un sunet fundamental şi o
serie de componente de frecvenţe înalte.

173
 Zgomotul se datorează unei vibraţii acustice cu un spectru continuu, cel puţin
într-o anumită bandă de frecvenţe şi, prin urmare, nu are componente bine definite.

5.6. Nivelul acustic

Analizând datele din tabelul 22 se observă că raportul dintre puterea acustică

corespunzătoare celei mai intense (racheta la lansare) şi puterea celei mai slabe surse
(foşnetul frunzelor) este egal cu 1016, deci domeniul de valori al puterilor surselor sonore
existente în natură este foarte larg. Din această cauză calculele se realizează cu
dificultate, în acestea intervenind mărimi reprezentate prin numere cu foarte multe cifre.
Din acest motiv, în acustică, în general, cât şi în problemele de reducere a zgomotului şi
vibraţiilor în special, se foloseşte în locul scării liniare o scară logaritmică. Introducerea
acestei scări a condus la adoptarea unei noi mărimi numită nivel acustic.
Nivelul de presiune acustică al unui sunet este definit de relaţia [1]:
p
L = 20 ⋅ log , [dB] (5.10)
p0
unde p este presiunea acustică eficace a sunetului considerat; p0 – presiunea acustică
eficace de referinţă ( p 0 = 2 ⋅ 10 −5 N m 2 ).
Din relaţia (5.10) se constată dublarea presiunii acustice produce o creştere a
nivelului de presiune acustică cu 6 dB:
p  p  p
L' = 20 ⋅ log 2 ⋅ = 20 ⋅  log + log 2  = 20 ⋅ log + 20 ⋅ log 2 =
p0  p0  p0
p p
20 ⋅ log + 20 ⋅ 0,3 = 20 ⋅ log + 6 = L + 6 , [dB ]
p0 p0
Nivelul de intensitate acustică al unui sunet este definit de relaţia [1]:
I
LI = 10 ⋅ log , [dB] (5.11)
I0
unde I este intensitatea acustică a sunetului considerat; I0 – intensitatea acustică de
referinţă ( I 0 = 10 −12 W m 2 ).
În condiţii obişnuite de temperatură şi presiune (t = 22 0C şi p = 750 mmHg),
diferenţa dintre valoarea nivelului de presiune acustică şi cea a nivelului de intensitate
acustică, este de aproximativ 0,2 dB, ceea ce în practică se poate neglija. De aici rezultă
că în aplicaţii sau în măsurări se poate considera că nivelul de presiune acustică este
egal cu nivelul de intensitate acustică, putându-se utiliza ori una ori cealaltă dintre
mărimi.
Valori ale nivelului de intensitate acustică ale diferitelor tipuri de sunete sunt
prezentate în tabelul 23.

174
Tabelul 23. Nivelul de intensitate acustică ale diferitelor tipuri de sunete.
Intensitatea
Tipul sunetului sunetului,
dB.
Motor de avion cu reacţie 130
Ciocan pneumatic 120
Sirenă 110
Vorbire normală 60
Ruperea hârtiei 40
Şoapte 20
Freamăt de frunze 10

Nivelul de putere acustică, corespunzător unei surse, este definit de relaţia [1]:
P
LP = 10 ⋅ log , [dB] (5.12)
P0
unde P este puterea acustică a sursei considerate; P0 – puterea acustică de referinţă
( P0 = 10 −12 W ).
Adoptarea scării logaritmice creează posibilitatea determinării nu numai a
mărimilor absolute, ci şi a unor mărimi relative, a diferenţei dintre două niveluri de
presiune acustică. Această diferenţă poate fi pozitivă în cazul amplificării sunetului (de
exemplu diferenţa dintre nivelul de presiune acustică dat de mai multe surse sonore şi
nivelul de presiune acustică corespunzător unei singure surse) sau poate fi negativă, în
cazul unei atenuări a sunetului (de exemplu diferenţa dintre nivelul de presiune acustică
măsurat în spatele unui ecran şi nivelul de presiune acustică existent în faţa ecranului
(acolo unde se găseşte sursa)).
În mod analog se pot stabili expresii pentru alte niveluri care reprezintă logaritmul
zecimal al raportului dintre două mărimi mecanice (amplitudini, viteze, acceleraţii etc.),
una efectivă şi cealaltă de referinţă, care intervin în mişcările vibratorii, ca şi pentru
calculul diferenţelor de nivel corespunzătoare acestor mărimi.

Exemplu de calcul
Două surse sonore au puterile acustice egale cu 0,6 kW, respectiv 0,02 W. Se cere
să se calculeze care este diferenţa dintre nivelurile de presiune acustică la distanţa de 80
m, corespunzătoare celor două surse.
Nivelurile de putere acustică ale celor două surse au valorile:
P 600
LP ,1 = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log −12 = 10 ⋅ log 6 ⋅ 1014 = 147,8 dB;
P0 10
P 0,02
LP , 2 = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log −12 = 10 ⋅ log 2 ⋅ 1010 = 103 dB.
P0 10
Nivelurile de presiune acustică la distanţa r = 80 m, corespunzătoare celor două
surse, se determină cu relaţia:

175
 LP = L + 20 ⋅ log r + 10,9 .
Se obţine:
L1 = LP ,1 − 20 ⋅ log r − 10,9 = 147,8 − 20 ⋅ log 80 − 10,9 = 147,8 − 20 ⋅ 1,9 − 10,9 = 98,9 dB;
L2 = LP , 2 − 20 ⋅ log r − 10,9 = 103 − 20 ⋅ log 80 − 10,9 = 103 − 20 ⋅ 1,9 − 10,9 = 54,1 dB.
Diferenţa dintre nivelurile de presiune acustică are valoarea:
∆L = L1 − L2 = 98,9 − 54,1 = 44,8 dB.

5.7. Propagarea undelor sonore în aer liber. Viteza sunetului în aer

Undele sonore (acustice) se propagă numai prin mediile care au proprietăţi masice
(inerţiale) şi proprietăţi elastice.
Prin aer, ca şi prin orice mediu gazos, se propagă numai undele acustice
longitudinale. Viteza de propagare a sunetului în aer se determină cu relaţia:
p0 ⋅ k c
cL = , [m/s] (5.13)
ρ0
unde p0 - presiunea la care se găseşte mediul (egală cu presiunea atmosferică), [N/m2];
ρ 0 - densitatea mediului gazos, [kg/m3]; k c = C p C v - raportul căldurilor specifice
(Cp - căldura specifică la presiune constantă; Cv - căldura specifică la volume constant)
(pentru gaze biatomice (oxigen, azot, aer etc.) kc = 1,4).
Deoarece densitatea aerului variază cu temperatura, viteza sunetului în aer este
dependentă de temperatură, aceasta putându-se determina şi cu relaţia [1]:
c = 332,4 + 0,6 ⋅ t , [m/s] (5.14)
unde t este temperatura aerului, [ C].
0

Relaţia (5.14) arată că viteza sunetului creşte cu creşterea temperaturii aerului, şi

anume cu 0,6 m/s pentru fiecare grad Celsius.

5.8. Atenuarea sunetului în aer

Undele sonore transportă, prin mediul în care se propagă, energia pe care o

primesc de la sursa acustică. Pe măsură însă ce distanţa dintre ascultător şi sursă se
măreşte, are loc o pierdere de energie, aceasta reducându-se din ce în ce mai accentuat,
iar sunetul este perceput cu o intensitate tot mai redusă. Atenuarea sunetului în aer se
datorează atât împrăştierii de energie (prin divergenţă sferică), cât şi absorbţiei energiei
de către mediul prin care se propagă.
Pe măsură ce depărtarea faţă de sursa sonoră nedirecţională creşte, energia
transportată de unde se împrăştie prin suprafaţa unei sfere cu raze din ce în ce mai mare
(fig. 117).

176
Fig. 117. Variaţia suprafeţei de împrăştiere a energiei acustice cu creşterea distanţei faţă de sursa
sonoră [8].

Deoarece puterea de radiaţie a sursei este tot timpul aceeaşi, intensitatea acustică
descreşte invers proporţional cu pătratul distanţei (relaţia (5.8)).
Utilizând relaţia (5.8), intensităţile acustice I1 şi I2 în două puncte situate la
distanţele r1 şi r2 ( r1 < r2 ) de o sursă sonoră nedirecţională se află în raportul:
I1 r22
= (5.15)
I 2 r12
din care rezultă:
r12
I 2 = I1 ⋅ 2 . (5.16)
r2
Ţinând seama de nivelul de intensitate acustică sau, în practică, de nivelul
presiunii acustice, rezultă:
r
L2 = L1 − 20 ⋅ log 2 (5.17)
r1
din care se obţine atenuarea:
r
∆L = L1 − L2 = 20 ⋅ log 2 . (5.18)
r1
În cazul în care se dublează distanţa faţă de sursă (r2 = 2·r1) nivelul presiunii
acustice scade 6 dB ( ∆L = L1 − L2 = 6 dB ).
Din relaţia (5.17) rezultă nivelul presiunii acustice la distanţa r = r1 = 1 m faţă de
sursă:
L2 = L1 − 20 ⋅ log r . (5.19)
din care se obţine atenuarea:
∆L = L1 − L2 = 20 ⋅ log r . (5.20)
Utilizând expresiile (5.9), (5.10) şi (5.12) se determină relaţia dintre nivelul de
putere acustică al unei sursei sonore şi nivelul presiunii acustice măsurat la o distanţă
oarecare faţă de aceasta [1]:
177
 LP = L + 20 ⋅ log r + 10,9 (5.21)
unde r este distanţa dintre sursa sonoră şi punctul în care se măsoară nivelul de presiune
acustică, [m].
Această relaţie este frecvent utilizată şi pentru determinarea nivelului de presiune
acustică într-un punct situat la distanţa r faţă de sursă, atunci când se cunoaşte nivelul de
presiune al acesteia, respectiv puterea acustică a sursei.
Relaţiile (5.19) şi (5.21) sunt valabile numai în cazul surselor omnidirecţionale
plasate în aer la înălţime mare şi fără obstacole de jur împrejur (avion în zbor, de
exemplu).
Pentru o sursă acustică care radiază la sol, datorită reflexiilor produse de suprafaţa
pământului, la valoarea nivelului de presiune acustică determinată de relaţiile (5.19) şi
(5.21) se vor adăuga 3 dB.
Absorbţia energiei acustice în mediul de propagare, precum şi cea datorită
condiţiilor atmosferice şi acoperirilor solului produc o atenuare suplimentară a sunetului.
Ca urmare a efectului vâscozităţii mediului, conductibilităţii termice şi a radiaţiei
calorice, o parte a energiei acustice transportate de către undele sonore se transformă în
căldură.
Pierderile de energie sunt cu atât mai mari cu cât distanţa este mai mare. Aceste
pierderi se evaluează utilizând constanta de atenuare, exprimată în dB/m, care este
proporţională cu pătratul frecvenţei. Deci atenuarea este mai pronunţată pentru sunetele
de frecvenţă înaltă decât pentru cele de frecvenţă joasă, acestea putând fi percepute până
la distanţe mai mari.
Atenuarea sunetului în funcţie de distanţă, pentru diferite frecvenţe ale acestuia,
poate fi determinată utilizând diagrama din figura 118 [1]..

Fig. 118. Atenuarea sunetului în aer în funcţie de distanţă (pentru diferite frecvenţe).
178
 În realitate constanta de atenuare depinde nu numai de frecvenţa sunetului (creşte
cu frecvenţa), ci şi de condiţiile atmosferice (temperatura şi umiditatea aerului).
Absorbţia sunetului prin ceaţă este în general comparabilă, ca ordin de mărime, cu
cea printr-un strat de aer.
Absorbţia sunetului printr-un strat de fum este mult mai redusă şi, practic, poate fi
neglijată.
Valori ale constantei de atenuare a sunetului în funcţie de frecvenţă, determinate
experimental, sunt prezentate în tabelul 24 [1].

Tabelul 24. Valori ale constantei de atenuare a sunetului în funcţie de frecvenţă.

Natura Frecvenţa, Hz
perturbaţiei 500 1000 2000 4000 6000 8000
Constanta de perturbare, dB/m
Ceaţă deasă 0,014 0,02 - 0,03 - 0,04
Fum gros 0,003 0,009 0.035 0,10 0,17 -

Absorbţia energiei acustice printr-o atmosferă cu precipitaţii se reduce, în cazul

ploilor abundente. propagarea sunetului fiind favorizată.
Atenuarea sunetului creşte considerabil dacă solul este acoperit de zăpadă, în acest
caz zgomotele la suprafaţa solului fiind practic înăbuşite.
Propagarea undelor sonore este atenuată şi de diferite obstacole de la suprafaţa
solului: clădiri, ziduri, grupuri de arbori, arbuşti, iarbă etc.

Exemplu de calcul
Un banc de încercat motoare aeroreactive produce în exteriorul clădirii un zgomot
având nivelul de presiune acustică de L = 130 dB în banda de frecvenţe 1000-3000 Hz.
Se cere să se determine nivelul de presiune statică la 4000 m de sursă, temperatura
aerului fiind de 20 0C.
Atenuarea datorită divergenţei sferice (relaţia (5.20))are valoarea:
∆L = 20 ⋅ log r = 20 ⋅ log 4000 = 72 dB .
Ţinând seama că sursa sonoră se găseşte pe sol, datorită reflexiilor care se produc,
atenuarea este mai redusă cu 3 dB. Prin urmare, atenuarea efectivă este:
∆L = 72 − 3 = 69 dB .
Utilizând diagrama din figura 118 se determină atenuarea corespunzătoare
componentelor zgomotului generat, în banda de 1000-3000 Hz. Rezultă:
'
∆L1000 = 0,5 dB ; ∆L'2000 = 2,0 dB ; ∆L'3000 = 4,8 dB .
Nivelurile de presiune ale componentelor zgomotului emis, în punctul situat la
4000 m de sursă:
(
- pentru f = 1000 Hz: L4000 = L − ∆L + ∆L1000'
) = 130 − (69 + 0,5) = 60,5 dB ;
- pentru f = 2000 Hz: L4000 = L − (∆L + ∆L ) = 130 − (69 + 2) = 59,0 dB .
'
2000

179
 La frecvenţe ale zgomotului mai mari de 2000 Hz, atenuarea depăşeşte nivelul de
presiune acustică, astfel încât urechea nu mai are posibilitatea să le perceapă.

5.9. Influenţa vântului şi a temperaturii asupra propagării sunetului

Vântul (curenţii de aer), în funcţie de viteza, direcţia şi sensul deplasării lui,

favorizează sau împiedică propagarea sunetului. Dacă vântul suflă în sensul propagării
sunetului, acesta tinde să-i mărească viteza. Deoarece, datorită frecărilor cu acoperirile
solului (clădiri, arbori etc.), viteza vântului este mai redusă la suprafaţa acestuia decât la
înălţimi mai mari, undele sonore tinzând să se apropie de sol. Acest fenomen conduce la
creşterea concentrării energiei acustice pe aceeaşi arie, sporind, prin urmare, intensitatea
sunetului (fig. 119).
Dacă vântul bate în sens contrar celui de propagare a undelor sonore, fenomenele
amintite se petrec în sens invers: viteza sunetului scade, undele sonore sunt dirijate spre
în sus faţă de sol, iar intensitatea sunetului scade formându-se şi zone de tăcere (în care
sunetul nu se mai aude) (fig. 119). Distanţa dintre sursa sunetului şi limita zonei de
tăcere depinde de înălţimea la care se găseşte sursa, frecvenţa sunetului emis şi de viteza
vântului. În cazul unui vânt moderat, diferenţa de nivel de presiune acustică (de
intensitate sonoră) între zona de tăcere şi cea de concentrare a energiei acustice,
corespunzătoare sensului în care bate vântul, este de 20…30 dB, pentru frecvenţa medie
de 1000 Hz.

Fig. 119. Influenţa vântului şi a temperaturii asupra propagării sunetului.

Dacă vântul suflă după o direcţie perpendiculară pe cea de propagare a undelor

sonore, acesta va duce sunetul întru cu totul altă direcţie decât cea prevăzută.
Temperatura aerului are, de asemenea, o influenţă importantă asupra propagării
sunetului. Temperatura aerului variază cu altitudinea şi anume scade cu aproximativ
10C/100 m, până la o altitudine de 25 km, după care începe să crească, ajungând iarăşi la
valoarea de la suprafaţa solului, la o înălţime de circa 50 km. În prima zonă a atmosferei,
datorită scăderii temperaturii, direcţia de propagare a undelor sonore se curbează în sus,
iar în cea de a doua zonă, datorită creşterii temperaturii, direcţia undele sonore se
curbează în jos. Datorită acestor fenomene se creează zone de tăcere şi de audiţie, în
care sunetele se pot auzi prin propagare indirectă. În felul acesta un sunet puternic poate
fi auzit la distanţe mari în raport cu sursa care la emis (170…200 km), în timp ce la

180
distanţe mai mici decât acestea sunetul este mult atenuat. În condiţii meteorologice
normale, zona de tăcere poate începe de la 1200 m faţă de sursa sonoră.
Un fenomen asemănător, dar la o scară mai redusă, se întâlneşte în zona unui lac
sau a unui fluviu. Seara şi în timpul nopţii straturile de aer situate imediat deasupra apei
fiind mai reci decât cele superioare, direcţia de propagare a undelor sonore se curbează
spre suprafaţa apei şi, datorită acestui fenomen, sunetele slabe pot fi percepute la
distanţe relativ mari de locul producerii lor.

5.10. Propagarea undelor acustice în corpurile solide

Spre deosebire de aer şi de mediile gazoase în care sunetul se propagă numai prin
unde longitudinale, în corpurile solide sunetul se propagă prin diferite tipuri de unde:
longitudinale, transversale, cvasilongitudinale, de încovoiere şi de suprafaţă, corpurile
solide având elasticitate dependentă de formă (adică acest tip de corpuri se opun nu
numai întinderii şi comprimării ci şi modificării formei lor).
În problemele de izolare fonică, privind sunetele care se propagă prin medii solide
(numite şi sunete structurale), interesează tipul undei, viteza şi atenuarea sunetului.
Într-un mediu solid, care se întinde mult în toate direcţiile, propagarea sunetului
se face prin două tipuri de unde, independente unul de altul:
- unde longitudinale, ale cărui mecanism de formare este acelaşi cu cel al undelor
sonore care se propagă prin mediilor gazoase şi lichide. Viteza de propagare a acestor
unde este determinată de relaţia (5.3):
E 1− µ
cL = ⋅ , [m/s]
ρ0 1 − µ − 2 ⋅ µ 2
unde ρ 0 - densitatea mediului solid, [kg/m3]; E - modulul de elasticitate longitudinal al
acestuia, [N/m2]; µ - coeficientul contracţiei transversale (Poisson) al mediului solid
(pentru corpurile care se deformează sub volum constant, coeficientul Poisson are
valoarea maximă µ = 0,5 ( µ = 0,13 - pentru aluminiu; µ = 0,25 - pentru sticlă;
µ = 0,30 - pentru cupru)) [1].
- unde transversale care produc deformaţii de formă, a căror viteză de propagare
este determinată de relaţia [1]:
G
cT = , [m/s] (5.22)
ρ0
în care ρ 0 - densitatea mediului solid, [kg/m3]; G - modulul de elasticitate transversal al
acestuia, [N/m2].
Între constantele elastice E şi G există relaţia:
E
G= . (5.23)
2 ⋅ (1 + µ )

181
 Deoarece coeficientul lui Poisson variază destul de puţin în jurul valorii
µ = 0,30 , în acelaşi corp solid viteza undelor longitudinale este de circa 1,7 ori mai
mare decât viteza undelor transversale ( c L ≈ 1,7 ⋅ cT ).
Într-un mediu solid cu dimensiuni limitate, comparabile cu lungimea de undă a
sunetului care se propagă prin el, iau naştere alte tipuri de unde, şi anume:
- unde cvasilongitudinale, care diferă de cele longitudinale prin mici comprimări
şi dilatări care se produc în direcţia transversală. Viteza de propagare a acestui tip de
unde este determinată de relaţia [1]:
E
c L' = , [m/s]. (5.24)
ρ0
Valoarea vitezei de propagare a undelor cvasilongitudinale este ceva mai redusă decât
cea a undelor longitudinale însă, diferenţa fiind relativ redusă, în practică valorile celor
două viteze pot fi considerate egale.
- unde de încovoiere, care apar îndeosebi în bare şi plăci cu grosimi mici în
comparaţie cu lungimea de undă. Viteza de propagare a undelor de încovoiere este
determinată de relaţia:
ω2 ⋅ D
cI = , [m/s] (5.25)
m
unde ω = 2 ⋅ π ⋅ f este pulsaţia undei (f – frecvenţa acesteia, [Hz]); m – masa unităţii de
suprafaţă a plăcii, [kg/m2]; D – rigiditatea la încovoiere a plăcii, [N·m].
Rigiditatea de încovoiere se determină cu relaţia:
E ⋅ h3
D= , [N·m] (5.26)
( )
12 ⋅ 1 − µ 2
în care h este grosimea plăcii, [m]; E este modulul de elasticitate longitudinal al
materialului acesteia, [N/m2]; µ - coeficientul contracţiei transversale (Poisson) al
materialului plăcii.
- unde de suprafaţă, care se propagă în lungul suprafeţei care delimitează mediul
solid. Undele de suprafaţă reprezintă o combinaţie de unde longitudinale şi transversale
şi produc atât deformaţii de volum, cât şi deformaţii de formă. Viteza de propagare a
undelor de suprafaţă are valoarea c S = 0,9 ⋅ cT (cT - viteza de propagare a undelor
transversale prin acelaşi mediu).
Energia acustică pe care undele o transportă prin mediul solid se atenuează pe
măsură ce acestea se propagă atât ca urmare a absorbţiei energiei în mediu, cât şi
datorită apariţiei în cursul propagării a diferiţilor factori perturbatori (discontinuitatea
mediului, modificări ale secţiunii acestuia, încărcarea corpului cu mase adiţionale).
Absorbţia energiei acustice în mediul prin care se propagă se produce ca urmare a
efectelor termice (o parte a energie acustice transformându-se în căldură) şi a efectului
de difuziune a sunetului la întâlnirea cu granulele din care este constituit materialul
solid. În general, cu cât frecvenţa sunetului este mai mare, cu atât absorbţia energiei
182
acustice în material este mai ridicată, deci atenuarea acesteia este mai pronunţată. De
asemenea, atenuarea energiei acustice este mai pronunţată la propagarea acestora prin
materialele neomogene (cu granulaţie mare) decât în cazul materialelor omogene (cu
granulaţie fină).
Discontinuităţile de secţiune perturbă propagarea sunetului prin mediile solide
producând atenuarea acestuia.
În cazul undelor cvasilongitudinale, coeficientul de transmisie acustică este
determinat de relaţia [1]:
4 ⋅ A1 ⋅ A2 4 ⋅ a12
τ= 2
= 2
(5.27)
( A1 + A2 ) (a12 + 1)
unde A1 şi A2 sunt ariile secţiunilor corpului (prin care se propagă undele acustice)
înainte de discontinuitate, respectiv după aceasta ( A1 ≠ A2 ); a12 = A1 A2 .
Relaţia (5.27) arată că atenuarea energiei acustice creşte cu raportul ariilor
secţiunilor prin care se propagă şi nu depinde de frecvenţa sunetului.
Atenuarea energiei acustice se poate calcula cu relaţia [1]:
1
∆L = 10 ⋅ log , [dB ] . (5.28)
τ
Exemplu de calcul
Se solicită determinarea atenuării sunetului într-o grindă de beton care ariile
secţiunilor transversale: A1 = 0,36 m2; A2 = 0,10 m2.
Raportul ariilor este: a12 = A1 A2 = 0,36 0,10 = 3,6 .
Coeficientul de transmisie acustică are valoarea:
4 ⋅ a12 4 ⋅ 3,6
τ= 2
= 2
= 0,68
(a12 + 1) (3,6 + 1)
Atenuarea energiei acustice se poate calcula cu relaţia:
1 1
∆L = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log = 10 ⋅ log1,47 = 1,67 dB .
τ 0,68

Atenuarea energiei acustice poate fi determinată şi utilizând diagrama din figura

120 [1]. Pentru ca atenuarea să atingă valoarea ∆L = 3,0 dB trebuie ca raportul ariilor
secţiunilor să aibă valoarea de 6:1.
În cazul undelor de încovoiere, calculul atenuării este mai complicat. Şi în acest
caz atenuarea este independentă de frecvenţă şi depinde numai de raportul ariilor
secţiunilor corpului prin care undele se propagă. Pentru aceeaşi valoare a ariilor
secţiunilor, atenuarea corespunzătoare undelor de încovoiere este mai mare decât cea
corespunzătoare undelor cvasilongitudinale. În cazul undelor de încovoiere, o atenuare
∆L = 3,0 dB se obţine pentru o valoare de 5:1a raportului ariilor secţiunilor.

183
 Fig. 120. Variaţia atenuării energiei acustice în funcţie de raportul ariilor
secţiunilor transversale ale corpului solid.

Cele expuse arată că, în condiţii bune de propagare a undelor longitudinale şi a

celor de încovoiere prin construcţii de oţel şi de beton armat, zgomotele nu se atenuează
semnificativ chiar dacă se utilizează treceri frecvente de la o secţiune la alta.
Interpunerea în calea undelor a unui strat izolant cu impedanţa caracteristică
diferită de cea a corpului prin care se propagă undele (strat de cauciuc sau plută, de
exemplu) şi cu grosimea mai redusă decât lungimea de undă, constituie un factor
perturbator pentru propagare, introducând o altă atenuare.
Atenuarea propagării undelor sonore printr-un corp solid se poate realiza şi prin
încărcarea corpului cu o masă adiţională. Această metodă este mai eficientă în cazul
undelor cvasilongitudinale decât în cazul undelor de încovoiere la care atenuarea se
manifestă îndeosebi în domeniul frecvenţelor înalte şi are valori reduse. Mărind masa
corpului solid prin care se propagă undele de încovoiere, atenuarea acestora sporeşte cu
frecvenţa atingând o valoare maximă pentru o anumită valoare a frecvenţei, după care
atenuarea continuă să se menţină la o valoare ridicată.

184
 6. SURSE DE ZGOMOT

Deoarece zgomotul este produs ca urmare a vibraţiei unui corp, sursele de zgomot
pot fi împărţite, după forţele care produc vibraţiile respective, în următoarele categorii:
- Surse producătoare de zgomot prin acţiune mecanică (ciocnire şi frecare);
-Surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică (curgeri laminare şi turbulente
de fluid prin orificii);
- Surse producătoare de zgomot prin acţiune electromagnetică;
- Surse producătoare de zgomot prin acţiune termică.

Zgomot produs prin ciocnire

Prin ciocnire corpurile vibrează.
Corpurile masive cu rigiditate apreciabilă vibrează ca un tot unitar, toate punctele
acestuia deplasându-se în fază. Dacă în urma ciocnirii, corpul vibrează ca un tot unitar,
atunci intensitatea sunetului produs este proporţională cu aria suprafeţei acestuia şi cu
pătratul vitezei particulei corpului.
Corpurile cu rigiditate redusă de tipul placă sau bară, ale căror dimensiuni sunt
mari în raport cu lungimea de undă a sunetului produs, produc prin ciocnire unde de
încovoiere. La corpurile la care prin ciocnire se produc unde de încovoiere intensitatea
sunetului produs depinde de natura materialului din care este realizat corpul (deoarece
un rol important îl are şi amortizarea internă a materialului), de masa corpului care
vibrează şi de dimensiunile acestuia. Influenţa grosimii unei plăci care vibrează asupra
intensităţii sunetului produs este mai mare decât cea a masei acesteia. Astfel, în cazul
unui planşeu care vibrează, dublarea grosimii planşeului conduce, datorită creşterii
rigidităţii la încovoiere, la reducerea nivelului de zgomot cu 10 dB, pe când dublarea
masei planşeului, prin dublarea densităţii materialului din care este realizat, conduce la
reducerea nivelului de zgomot cu numai 3 dB.
În categoria surselor de sonore care produc zgomote prin ciocnire intră: ciocanele
obişnuite, ciocanele pneumatice, maşinile de ştanţat, războaiele de ţesut, angrenajele,
planşeele supuse şocurilor etc.

Zgomot produs prin frecare

În acest caz vibraţiile sunt produse în urma acţiunii forţelor de frecare care iau
naştere atât la mişcarea de translaţie, cât şi la cea de rotaţie dintre două corpuri în
contact. Intensitatea sunetului produs variază cu mărimea forţelor şi cuplurilor de frecare
depinzând, prin urmare, de valoarea coeficienţilor de frecare (de alunecare, rostogolire,
pivotare etc.) şi de mărimea reacţiunilor normale dintre corpurile în contact. Deci, cu cât
suprafeţele corpurilor în contact sunt mai rugoase, având asperităţi mai mari, cu atât
intensitatea zgomotului produs este mai mare.
Datorită frecării, corpul vibrează cu frecvenţele lui proprii, care determină
spectrul zgomotului produs. Şi în acest caz (al vibraţiilor datorită frecării) intensitatea

185
zgomotului produs depinde de amortizarea internă a materialelor din care sunt realizate
corpurile aflate în contact.
Produc zgomote prin frecare: rularea roţilor pe şine, prelucrarea materialelor pe
maşini de rabotat, prelucrarea materialelor prin pilire, rotirea fusurilor în lagăre etc.

Zgomot produs prin acţiune aerodinamică

Zgomotele de natură aerodinamică (numit şi zgomot de sirenă) se produce atât
datorită curgerii fluidelor prin elemente rigide, fixe (ajutaje, guri de aspiraţie, guri de
refulare, conducte etc.), cât şi datorită curgerii fluidelor prin elemente în mişcare
(rotoare cu palete, elice etc.). În ambele cazuri intensitatea zgomotului produs depinde
de forma geometrică a elementelor prin care curge fluidul, de debitul şi viteza acestuia
şi de vâscozitatea dinamică a lui.
Dacă zgomotul este asemenea unui sunet produs de sirenă, el are o frecvenţă
predominantă. Când aerul care iese dintr-un orificiu se izbeşte de un obstacol, pe cele
două feţe ale acestuia se formează alternativ vârtejuri, care produc variaţii de presiune.
Frecvenţa sunetului fundamental generat este egală cu cea a vârtejurilor şi este
determinată de relaţia aproximativă [1]:
v
f = k ⋅ , [Hz ] (6.1)
d
unde k este un coeficient care depinde de condiţiile curgerii; v – viteza aerului, [m/s];
d – grosimea corpului, [m].
Dacă curgerea este turbulentă se produce un zgomot cu spectru continuu. Forma
acestui spectru depinde de dimensiunea conductei prin care curge fluidul, viteza
curentului de fluid, starea de turbulenţă etc.
În cazul zgomotului de jet, pe lângă spectrul sonor, analizele au pus în evidenţă şi
existenţa unor spectre infrasonor şi ultrasonor.

Zgomot produs prin acţiune magnetică

Zgomotul magnetic este specific maşinilor electrice (generatoare, motoare,
transformatoare). Acest tip de zgomot se datorează forţelor periodice care se exercită în
interspaţiul dintre rotor şi stator, aşa zisele forţe magnetomotoare, datorate înfăşurării
statorului şi rotorului. Când motorul funcţionează în gol, singura forţă care se ia în
considerare este cea datorită statorului, iar când motorul funcţionează în sarcină, forţa
predominantă este cea produsă de rotor.
Componentele tangenţiale ale forţelor magnetomotoare dau naştere cuplului total
care produce lucrul mecanic util al motorului, iar cele radiale (care nu produc lucru
mecanic util) acţionează asupra elementelor componente ale maşinii electrice şi le
antrenează în mişcare de vibraţie, generând astfel zgomot.
Intensitatea zgomotului produs depinde de mărimea componentelor radiale ale
forţelor magnetomotoare şi este mai redusă decât cea a zgomotului aerodinamic. Astfel,
eliminarea ventilatorului unui motor electric cu turaţia de 3000 rot/min a făcut ca nivelul

186
zgomotului generat să scadă cu 30 dB, prin urmare zgomotul aerodinamic era
preponderent.
Zgomotul magnetic este constituit dintr-un sunet fundamental, având frecvenţa
reţelei electrice (50 Hz) şi o serie de armonice ale acestuia. Amplitudinile armonicelor
descresc o dată cu creşterea frecvenţei.

Zgomot produs prin acţiune termică

În timpul procesului de ardere a combustibililor (gaze naturale, păcură
pulverizată, praf de cărbune pulverizat) în instalaţiile termice, datorită interacţiunii
dintre flacără şi gaze apar de cele mai multe ori autooscilaţii care generează zgomot.
În cazul cazanelor care funcţionează cu combustibil solid, zgomotul se datorează
formării turbioanelor în focar, desprinderii turbioanelor de pereţi şi vibraţiilor aerului în
focar. În spectrul zgomotului produs predomină componentele de joasă frecvenţă (sub
100 Hz). Aceste vibraţii generează atât un zgomot destul de intens şi supărător, cât şi
trepidaţia cazanului şi arderea incompletă a combustibilul în focarul acestuia.
La cazanele care funcţionează cu injectoare cu păcură zgomotul apare ca urmare a
unei emisii rapide de căldură, pe când la cazanele cu arzătoare de gaze naturale
zgomotul este produs prin desprinderea turbioanelor de pe marginea arzătorului. În acest
ultim caz, în spectrul zgomotului predomină componentele de joasă frecvenţă (65…250
Hz).

6.1. Acţiunea dăunătoare a zgomotului asupra organismului uman

6.1.1. Domeniul de audibilitate

Urechea omenească (organul auditiv) are capacitatea de a percepe sub formă de

sunet vibraţiile acustice dintr-un interval larg de presiuni acustice, de a analiza sunetele
recepţionate şi de a le diferenţia după frecvenţe şi intensităţi.
Urechea omenească nu are aceeaşi sensibilitate faţă de toate vibraţiile acustice. Ea
percepe sub formă de sunet numai vibraţiile acustice care au anumite frecvenţe,
intensităţi şi durate.
Ascultătorul otologic normal este o persoană (etalon) cu vârsta de 18…25 ani, cu
auz normal.
Ascultătorul otologic normal percepe vibraţiile acustice cu frecvenţe cuprinse în
intervalul 16…16000 Hz, interval care se numeşte domeniu audibil.
Vibraţiile acustice cu frecvenţa mai mică de 16 Hz se numesc infrasunete, iar cele
cu frecvenţa mai mare de 16000 Hz, ultrasunete.
Calitatea auzului omenesc se caracterizează prin valoarea limită inferioară a
acestuia, numită prag de audibilitate.
Pentru ascultătorul otologic normal şi pentru frecvenţa de 1000 Hz pragul de
audibilitate se caracterizează printr-o valoare minimă a intensităţii sunetului de 10-12

187
W/m2 (10-16 W/cm2), care corespunde unei valori a presiunii acustice de 2·10-5 N/m2
(2·10-4 µbar).
Pentru vibraţiile acustice cu frecvenţa diferită de 1000 Hz, pragul de audibilitate
se schimbă. Acesta creşte continuu către frecvenţele joase şi, în această situaţie, pentru
ca sunetele să fie percepute, intensitatea lor trebuie să devină mai mare.
Odată cu creşterea intensităţii acustice are loc o creştere a senzaţiei fiziologice
respective. Intensităţile acustice care depăşesc anumite limite, în funcţie de frecvenţă,
produc senzaţii dureroase, pot provoca spargerea timpanului, hemoragii în ureche şi, ca
o consecinţă a acestora, pierderea auzului.
Pentru ascultătorul otologic normal şi pentru frecvenţa de 1000 Hz limita
superioară a audibilităţii, numită şi pragul senzaţiei dureroase, se caracterizează printr-o
valoare a intensităţii sunetului de 1,0 W/m2 (10-4 W/cm2), care corespunde unei valori a
presiunii acustice de 20 N/m2 (200 µbar).
Organul auditiv al omului are un domeniu larg de intensităţi audibile,
sensibilitatea fiind ridicată pentru bandă largă de frecvenţe (2000…6000 Hz).
Sensibilitatea urechii este maximă pentru frecvenţe în jurul valorii 3000 Hz, care
corespunde frecvenţei de rezonanţă a canalului auditiv.
Auzul slăbeşte pe măsură ce omul înaintează în vârstă şi, de asemenea, datorită
diferitelor afecţiuni ale organului auditiv. Prin slăbirea auzului, zona de audibilitate se
reduce, pragul de audibilitate apropiindu-se de cel al senzaţiei dureroase (care rămâne
neschimbat).

6.1.2. Nivelul de tărie

Tăria este însuşirea senzaţiei auditive care permite ordonarea sunetelor pe o scară
de la “slab“ la “puternic“.
Nivelul de tărie (nivelul de intensitate auditivă) este o mărime subiectivă care
corespunde mărimii fizice (obiective) de intensitate acustică.
Legătura între nivelul de tărie (mărime subiectivă) şi nivelul de presiune acustică
(mărime obiectivă) este dată de relaţia [1]:
 p 
Λ = 20 ⋅ log  , [ fon] (6.2)
p
 0  f =1000 Hz
unde p este presiunea acustică eficace a unui sunet pur cu frecvenţa de 1000 Hz (apreciat
de un ascultător otologic normal ca având o intensitate egală cu cea sunetului
considerat); p0 – presiunea acustică de referinţă ( p 0 = 2 ⋅ 10 −5 N m 2 )
( p 0 = 2 ⋅ 10 −4 µbar ).

188
 6.2. Efectele nocive ale zgomotului asupra omului [12]

Zgomotul afectează, în diferite situaţii şi sub diferite aspecte, populaţii mari.

Astfel, în anul 1990 aproape 30 de milioane de americani au fost expuşi la locul de
muncă unui nivel de zgomot mai ridicat de 85 dB. Se apreciază, de asemenea, că
aproximativ jumătate din populaţia continentului european trăieşte într-un mediu cu
zgomot, iar circa o treime este afectată în timpul somnului de un nivel de zgomot ridicat.
S-a constatat că circa 80 de milioane de cetăţeni din UE (care reprezintă
aproximativ 20 % din populaţia UE) sunt expuşi unor niveluri de zgomot foarte mari,
care produc tulburări de somn şi diferite alte efecte nocive pentru sănătate.
Prin efectele lui, zgomotul produce asupra mediul înconjurător pierderi financiare
anuale estimate (la nivelul anului 2012) la circa 0.2 - 2% din PIB-ul european, adică mai
mult de 12 miliarde de euro.
Conform Comisiei Europene, pentru a reduce efectele nocive ale zgomotului,
populaţia nu trebuie expusă, pe timpul nopţii, la un nivel de zgomot mai mare de 65
dB(A). Nu se va depăşi niciodată nivelul de 85 dB(A).
Zgomotul dăunează asupra mediului înconjurător şi asupra ambianţei la locul de
muncă, din case, birouri etc., putând afecta foarte grav auzul atunci când este excesiv.
De aceea majoritatea ţărilor, în special cele europene, au elaborat standarde şi normative
pentru limitarea nivelului de zgomot produs de diferite surse (zgomot aerian, zgomot
stradal, zgomot produs la diferite locuri de muncă etc.), în vederea îmbunătăţirii
confortului acustic. Valori admisibile ale nivelului de zgomot sunt prezentate în tabelul
25.

Tabelul 25. Recomandări privind limitele nivelului de zgomot pentru asigurarea confortului
(conform firmei Isover) [12].
Limita admisă a
Tipul de zgomot nivelului de
zgomot, dB
Limita nivelului de zgomot continuu la care poate supus omul 30
în timpul somnului
Limita maximă a nivelului de zgomot produs de circulaţia 45
maşinilor la care poate supus omul
Limita nivelului de zgomot din fundal pentru a putea vorbi în 40
linişte
Limita nivelului de zgomot din fundal pentru a putea vorbi pe 50
un ton mai ridicat
Limita nivelului de zgomot la care apar afecţiuni ale timpanului 75
la locul de muncă

Zgomotul produce o serie de problemele de sănătate: dificultăţi de comunicare şi

de concentrare; stres şi irascibilitate; tulburări ale somnului; probleme cardiovasculare şi
efecte negative asupra sistemului endocrin, asupra performanţei, capacităţii de muncă şi

189
comportamentului social. Oficial, în multe ţări europene pierderea auzului la locul de
muncă este considerată boală profesională.

6.2.1. Acţiunile dăunătoare ale zgomotului

Deoarece perceperea unui zgomot este neplăcută, se defineşte zgomotul ca fiind

orice sunet supărător.
Zgomotul produce asupra omului o diversitate de efecte, atât fiziologice cât şi
psihologice.
În funcţie de nivelul de tărie al zgomotului, există mai multe categorii de efecte
dăunătoare pe care acesta le exercită asupra organismului uman (fig. 121) [1], efecte de
care trebuie să se ţină seama la stabilirea măsurilor de combatere a zgomotului.
Zgomotul produce asupra organismului uman o serie de efecte nocive:
- afecţiuni ale organului auditiv;
- afecţiuni ale diferitelor organe şi aparate ale corpului;
- afecţiuni psihice;
- reducerea capacităţii de muncă;
- reducerea inteligibilităţii vorbirii.

Fig. 121. Diferitele efecte nocive ale zgomotului asupra organismului uman.
190
Afecţiuni ale organului auditiv uman
Expunerea la niveluri de zgomot de 85 dB timp de 40 ore/săptămână, pe durata
vieţii unui adult, reprezintă un mare risc pentru deteriorarea celulelor superioare
senzoriale ale urechii interne. Deteriorarea acestora se dezvoltă în timp, persoana expusă
nesesizând, de regulă, acest lucru. Unul dintre primele simptome ale afecţiunii urechii
interne constă în înţelegerea cu dificultate a vorbitului în prezenţa unui zgomot nivel
scăzut.
Acţiunea îndelungată a unui zgomot care depăşeşte limita superioară normală de
percepere a organului auditiv produce o slăbire continuă a acuităţii auditive. Leziunile
produse de zgomote se localizează în urechea internă, care este partea cea mai sensibilă
şi mai fragilă a aparatului auditiv. Slăbirea acuităţii auditive poate fi constatată şi în mod
obiectiv, pe cale audiometrică.
Acţiunea dăunătoare a zgomotului asupra organismului variază în funcţie de
factori dintre care cei mai importanţi sunt: intensitatea zgomotului, frecvenţa acestuia şi
durata expunerii la zgomot. În aceleaşi condiţii de intensitate şi frecvenţă a zgomotului,
acţiunea nocivă a acestuia este accentuată atunci când:
- zgomotul acţionează discontinuu sau sub formă de impulsuri;
- apariţia zgomotului se face intempestiv;
- zgomotul acţionează într-o bandă largă de frecvenţe;
- în spectrul de frecvenţe apar şi sunete joase;
- zgomotul este însoţit de vibraţii mecanice.
Dacă nivelul de intensitate acustică depăşeşte pragul de audibilitate cu 85…90 dB
se produce o slăbire permanentă a acuităţii auditive.
Slăbirea auzului la muncitorii care lucrează în medii la care zgomotul se manifestă
prin impulsuri este cu 10 dB mai mare decât la cei supuşi la zgomot continuu.
La începutul expunerii la zgomot apare oboseala auditivă, un fenomen trecător,
tulburările fiind reversibile. Audiograma stabilită imediat după încetarea zgomotului
arată o pierdere a audibilităţii de aproximativ 14 %, dar după 4…5 ore de repaus
audibilitatea revine la normal. În cazul expunerii la zgomot un timp mai îndelungat
tulburările de auz nu mai sunt reversibile, urechea pierde din sensibilitatea auditivă, iar
audiogramele realizate arată că sunetele de frecvenţă înaltă nu mai pot fi percepute.
Continuarea expunerii la zgomot conduce de surditate. Această infirmitate
împiedică perceperea auditivă, iar bolnavul nu mai poate să perceapă corect vorbirea
semenilor. Examenul microscopic al urechii interne evidenţiază leziuni în locurile de
recepţie ale diferitelor frecvenţe, leziuni care se manifestă prin: pierderi de înveliş
celular, rupturi ale celulelor auditive etc.
Cercetările tehnico-medicale au arătat că în uzinele metalurgice, cazangerii etc. în
care se dezvoltă zgomote puternice şi îndelungate, surditatea permanentă poate să apară
după aproximativ 5 ani de lucru în mediu cu zgomot, iar în fabricile textile, după circa
15 ani.
Diagrama din figura 122 [1] arată corelaţia dintre numărul de ani de muncă într-o
cazangerie şi ponderea muncitorilor care încă mai aud vocea şoptită la distanţa de 1 m.
191
 Fig. 122. Ponderea muncitorilor care încă mai aud vocea şoptită la distanţa de 1 m, după ce au
lucrat timp îndelungat în cazangerie.

Afecţiuni ale diferitelor aparate şi organe ale organismului uman

Zgomotele cu nivel de tărie acustică mai redus nu produc afecţiuni ale organului
auditiv, dar afectează ambianţa şi posibilitatea omului de a lucra şi de a se odihni.
Complexul efectelor generale produse de zgomot afectează, prin sistemul nervos central
şi cel vegetativ, starea întregului organism uman. Efectele, care nu sunt de neglijat, apar
într-un interval scurt de timp şi sunt influenţate, în afara factorilor prezentaţi anterior, şi
de factori subiectivi: sensibilitatea individului, afecţiunile lui anterioare, predispoziţia
organismului spre îmbolnăvire etc.
Îmbolnăvirea organismului datorită acţiunii zgomotului cu nivel de tărie redus se
produce nu numai în unităţile industriale, ci şi în viaţa cotidiană.
Numeroase studii şi cercetări au pus în evidenţă că, sub acţiunea zgomotului al
cărui nivel de intensitate depăşeşte cu 40 dB pragul de audibilitate, apar modificări în
starea şi funcţionarea multor organe şi ţesuturi.
Prezenţa zgomotului puternic provoacă creşterea tensiunii arteriale, accelerarea
pulsului, mărirea de circa trei ori a tensiunii vasculare intracraniene, slăbirea acuităţii
vederii, schimbarea ritmului respiraţiei etc. Prin intermediul scoarţei cerebrale zgomotul
provoacă iritaţii nervoase, accelerarea procesului de oboseală, slăbirea atenţiei şi
reacţiilor psihice şi, de asemenea, poate produce astenii sau chiar boli nervoase.
Expunerea organismului uman mai mult de 6…7 ore la zgomot intens (80…90
dB) conduce, temporar, la perturbarea dinamicii scoarţei cerebrale şi la modificări ale
stării sistemului nervos vegetativ. Dacă nivelul de intensitate al zgomotului este şi mai
ridicat (peste 120 dB) modificările menţionate apar după un interval de timp mai scurt
petrecut în mediul zgomotos (30…40 min), iar la majoritatea persoanelor examinate
aceste modificări nu mai dispar în timpul repausului obişnuit dinte schimburi.
Componentele din domeniul ultrasunetelor prezente în spectrul de frecvenţe al
zgomotelor au acţiuni dăunătoare asupra organismului uman numai dacă nivelul lor de
intensitate depăşeşte pragul de audibilitate cu cel puţin 140 dB. Leziunile mecanice
produse de ultrasunete în celule şi ţesuturi se datoresc mişcărilor vibratorii, încălzirii şi
192
fenomenului de cavitaţie care apare în mediile lichide ale organismului uman.
Afecţiunile se manifestă prin dureri de cap, greţuri, pierderea echilibrului, leşinuri etc.

Reducerea capacităţii de muncă

Acţiunea întregului complex de efecte dăunătoare produse de zgomot conduce la
o oboseală generală a organismului uman şi, prin urmare, la reducerea capacităţii de
muncă a omului. Zgomotul afectează munca fizică, îndeosebi cea care necesită
concentrarea atenţiei, dar mai ales munca intelectuală.
Numeroasele cercetări experimentale au arătat că [1]:
- Randamentul muncitorilor care lucrează în vecinătatea ciocanelor automate scade cu
33 % după 4 ore de expunere la zgomot.
- Prin eliminarea zgomotului dintr-un atelier, accidentele au scăzut cu 75 %.
- Reducerea zgomotului cu 20 dB într-un birou de secretariat a sporit randamentul
dactilografelor cu 9 %, iar numărul greşelilor a scăzut cu 30 %.
- Scăderea, printr-o amenajare acustică, a nivelului de zgomot de la 50 dB la 41 dB a
condus la reducerea erorilor cu 42 %.
- Într-un atelier de ambalaj, randamentul muncii a crescut cu 12 % după înlăturarea unui
ventilator zgomotos.
- Într-o fabrică erorile au sporit cu 38 % atunci când nivelului intensităţii acustice a
crescut cu 20 %.
În afară de problemele de sănătate, prezenţa zgomotului creează o serie de alte
probleme, şi anume [8]:
Probleme de comunicare
Afectarea comunicării de către zgomot poate duce la un număr mare de probleme
precum: dificultăţi ale auzului, lipsă de concentrare, nesiguranţă, lipsă de încredere în
sine, frustrare, neînţelegere, scăderea capacităţii de muncă, agresiune, probleme în
relaţiile dintre oameni, reacţii comportamentele legate de problemele de stres.
Dereglări ale somnului
Dereglarea somnului poate fi considerată ca fiind boală, acesta având efecte negative
asupra: eficienţei la locul de muncă; stării generale a organismului; procesului de
învăţare, în special în cazul copiilor; imunităţii organismului; abilităţii de a conduce
autoturismul etc.
Dereglările cronice ale somnului pot conduce la: boli cardiovasculare, nevroze, frică,
agresivitate etc.
În timpul somnului (durata acestuia fiind în mod normal de 8 ore) nu trebuie să se
depăşească un nivel al zgomotului de 30 dB, nivelul maxim admisibil fiind de 45 dB.
Probleme privind concentrarea
Zgomotul poate crea dificultăţi în procesul de învăţare, în special în cadrul
şcolilor, unde este necesar un nivel foarte scăzut al zgomotului. S-au realizat
experimente privind abilitatea de înţelegere a vorbirii de către copii la ascultarea unor
propoziţii standard într-un mediu zgomotos şi s-a constatat următoarele:

193
- Rata de greşeli este de 4.3 % când nivelul de zgomot din sala de clasă are valori sub 55
dB(A).
- Rata de greşeli este de cel puţin 15 % când nivelul de zgomot din sala de clasă este de
60 dB sau mai mult (zgomotul produs de trafic atunci când fereastra este puţin deschisă).
Starea de frustrare (iritare)
Starea de iritare cauzată de către zgomot este un fenomen global. Ea constă
dintr-un sentiment de nemulţumire pe care individul îl asociază cu orice fapt pe care îl
ştie sau despre care crede că îl afectează într-un mod neplăcut. Principala sursa de creare
a stării de iritare o reprezintă zgomotul produs de traficul terestru sau aerian.
Schimbări hormonale cronice
Expunerea continuă la zgomot poate conduce la dereglări cronice ale psihicului,
îndeosebi prin sporirea producerii hormonilor care produc stresul. Aceşti hormoni ai
stresului (adrenalina şi noradrenalina) produc şi creşterea colesterolului în sânge.
Probleme privind comportamentul social
Expunerea la zgomot produce schimbări în comportamentul social. S-a observat
că zgomotul mai puternic de 80 dB(A) duce la scăderea comportamentului normal şi la
creşterea celui agresiv.
Zgomotul are, de asemenea, o serie de efecte economice şi sociale, şi anume [8]:
Creşterea consumului de medicamente
S-a constatat că în zonele cu nivel de zgomot de 55…60 dB, circa 15 % din
populaţia afectată de zgomot consumă somnifere, fie în fiecare zi, fie de mai multe ori
pe săptămână. În mod normal, în lipsa zgomotelor puternice, numai 4 % din populaţie
este consumatoare de somnifere şi calmante. De asemenea, s-a constatat că în zonele al
căror nivel de zgomot depăşeşte valoarea de 65 dB(A) creşte semnificativ utilizarea
dopurilor pentru urechi.
Abandonarea imobilelor din zonele centrale
Zgomotul produs de: traficul urban, creşterea turismului, muzica în aer liber,
restaurante şi baruri reprezintă factori care determină oamenii să-şi vândă proprietăţile
aflate în zone centrale şi să se mute spre zonele periferice, mai liniştite.
Deprecierea valorii proprietăţilor
Zgomotul ridicat duce şi la deprecierea preţului imobilelor. Aceasta se întâlneşte
în zonele în care zgomotul devine un factor iritant pentru oameni, aceştia hotărând să se
mute.

6.2.2. Norme privind nivelurile admisibile de zgomot

Pentru a evita efectele nocive ale zgomotului asupra organismului uman şi pentru
a asigura omului condiţii normale de viaţă şi de muncă diferite ţări au stabilit niveluri
limită de zgomot, care nu trebuiesc depăşite. Stabilirea acestor valori limită este o
operaţiune complexă şi dificilă datorită modului diferit în care oamenii percep
zgomotele, modului diferit în care zgomotul acţionează asupra organismului uman,
modului în care zgomotul afectează munca omului.
194
 Elaborarea normelor privind nivelurile admisibile de zgomot se face ţinând seama
de următoarele criterii stabilite pe baza datelor statistice:
- Criteriul medical ia în considerare, la stabilirea limitelor admisibile, efectele nocive ale
zgomotului asupra organismului uman.
- Criteriul tehnic ia în considerare, la stabilirea normelor, posibilităţile de realizare a
dispozitivelor necesare pentru asigurarea unei anumite valori a nivelului de zgomot sau
pentru realizarea unei anumite izolări fonice.
- Criteriul profesional ţine seama, la elaborarea normelor, de asigurarea condiţiilor
necesare pentru efectuarea unei activităţi date (muncă manuală fără concentrarea
atenţiei, muncă manuală cu concentrarea atenţiei, muncă intelectuală, mascarea vorbirii
etc.).
- Criteriul economic ţine seama de costurile prilejuite de realizarea dotărilor necesare
pentru asigurarea unui anumit nivel de zgomot. Atunci când nivelul de intensitate ale
zgomotului este foarte ridicat, iar cheltuielile pentru reducerea acestuia sunt mari,
nivelul zgomotului nu se limitează prin norme (standarde). În această situaţie se
limitează durata muncii neîntrerupte în mediul zgomotos şi se utilizează mijloace
individuale de protecţie împotriva zgomotului (antifoane).
Limitele admisibile ale nivelului de zgomot se stabilesc în concordanţă cu
cerinţele acestor criterii. Pe măsură ce tehnica progresează şi pune la dispoziţie noi
soluţii pentru combaterea zgomotului, normele de zgomot se perfecţionează stabilind
limite admisibile mai reduse care să asigure o protecţie mai eficientă a omului faţă de
zgomot şi condiţii mai bune de muncă şi de viaţă.
Diferitele sectoare au norme specifice, astfel există norme pentru: zgomotul
industrial, pentru zgomotul în locuinţe şi oraşe, zgomotul mijloacelor de transport.
Normele trebuie să precizeze şi condiţiile de realizare a măsurărilor de zgomot şi
aparatura utilizată pentru aceasta.
Parametrii prin care se apreciază efectele nocive al zgomotului sunt nivelul de
presiune acustică şi frecvenţa zgomotului. Reprezentând grafic variaţia nivelului de
presiune acustică în funcţie de frecvenţă au rezultat curbele de nivel egal de tărie numite
şi curbe de zgomot (Cz) (fig. 123) [1]. Aceste curbe definesc legătura dintre frecvenţa
caracteristică a unui sunet şi nivelul de presiune acustică al acestuia, în condiţiile unei
senzaţii subiective echivalente.
Curbele de zgomot pot fi aplicate numai în anumite condiţii: sunete pure,
ascultător otologic normal şi ascultare binauriculară, cu faţa îndreptată spre sursa sonoră.
Conform normelor ISO, pierderea auzului este preîntâmpinată dacă nivelul de
presiune acustică al zgomotului, pentru întreaga bandă de frecvenţe, este inferior curbei
CZ 85.
Dacă într-o încăpere nivelul de presiune acustică al zgomotului depăşeşte curba
CZ 60, încăperea este considerată zgomotoasă şi, în acest caz:
- convorbirile directe nu mai sunt inteligibile decât la distanţe mai mici de 0,7 m;
- dacă convorbirile sunt făcute cu voce tare, ele pot fi inteligibile până la distanţa de
1,5m;
195
- convorbirile telefonice se efectuează cu dificultate.

Fig. 123. Curbe de zgomot (CZ), conform ISO.

Dacă nivelul de presiune acustică al zgomotului perturbator este cuprins între

curbele CZ 50 şi CZ 55 încăperea este considerată tot zgomotoasă şi, în acest caz:
- convorbirea cu voce normală este inteligibilă numai dacă interlocutorii se găsesc la
distanţe mici (1…2 m) unul faţă de celălalt;
- convorbirea cu voce tare este inteligibilă până la distanţa de aproximativ 3 m;
- convorbirea telefonică se efectuează cu o oarecare dificultate.
Dacă nivelul de presiune acustică al zgomotului perturbator este cuprins între
curbele CZ 30 şi CZ 40 încăperea poate fi considerată liniştită şi, în acest caz:
- convorbirea cu voce normală este inteligibilă până la distanţe relativ mari;
- convorbirea cu voce tare este inteligibilă până la distanţa de aproximativ 3 m;
- convorbirea telefonică se efectuează în bune condiţii.
196
 7. METODE PENTRU COMBATEREA ZGOMOTULUI

Măsurile pentru eliminarea sau atenuarea zgomotului se aplică sursei care îl

produce, la receptor sau pe calea de transmitere al acestuia de la sursă la receptor.
În tehnica de combatere a zgomotului sunt două metode:
- protecţia activă, prin care se urmăreşte eliminarea surselor sonore, care datorită unei
conceperi defectuoase, produc zgomote şi/sau vibraţii cu intensităţi foarte mari;
- protecţia pasivă, prin care se urmăreşte mărirea rezistenţei pe care mediul prin care se
transmite zgomotul o opune propagării acestuia.
Aplicarea uneia sau alteia din aceste metode sau combinarea acestora se face în
funcţie de situaţia concretă, rezultatele urmărite şi de mijloacele care trebuie utilizate
pentru realizarea lor. Soluţiile tehnice aplicate practic pentru combaterea zgomotului
reprezintă aproape întotdeauna un compromis acceptabil între eficienţă şi costuri.

7.1. Reducerea zgomotului prin măsuri de protecţie activă

Eliminarea sau atenuarea zgomotului prin măsuri care se aplică sursei care îl
produce reprezintă modalitatea cea mai indicată pentru rezolvarea problemelor privind
combaterea zgomotului.
Modalităţile prin care se acţionează asupra surselor de zgomot depind de situaţia
concretă care trebuie rezolvată şi se stabilesc după o analiză detaliată a acesteia.
Dintre modalităţile de protecţie pasivă amintim:
- înlocuirea procedeelor tehnologice producătoare de zgomot accentuat cu altele
cu zgomot mult redus (înlocuirea operaţiei de nituire cu operaţia de sudare, folosirea
tăierii cu scule abrazive a materialelor metalice şi ceramice în locul tăierii acestora cu
ferestraie mecanice sau cu maşini de frezat, înlocuirea operaţiei de batere cu operaţia de
presare);
- utilizarea de sisteme, dispozitive şi mecanisme care generează un zgomot mai
redus pentru realizarea de maşini şi echipamente silenţioase (înlocuirea transmisiilor cu
roţi dinţate cu transmisii prin curele, înlocuirea lagărelor de rostogolire cu lagăre de
alunecare, evitarea dispozitivelor cu aer comprimat);
- utilizarea în construcţia de maşini a unor materiale adecvate (înlocuirea, acolo
unde este cazul, a materialelor metalice cu materiale plastice (care au o capacitate mai
mare de amortizare a vibraţiilor), utilizarea firelor şi fibrelor sintetice, înlocuirea
combustibililor mai puţin silenţioşi cu alţii care produc mai puţin zgomot);
- utilizarea unor operaţiuni care conduc la reducerea vibraţiilor (dimensionarea
corectă a elementelor în mişcare de rotaţie, centrarea cât mai precisă a acestora,
echilibrarea statică şi dinamică a rotoarelor, rezemarea sau suspendarea elastică a
echipamentelor dinamice, capsularea sau ecranarea echipamentelor zgomotoase);
- utilizarea de zone tampon între încăperile în care funcţionează maşini şi utilaje
producătoare de zgomot şi cele destinate birourilor;

197
 - direcţionarea surselor de zgomot astfel încât axa principală de radiaţie a lor să nu
fie îndreptată spre receptor.

7.2. Reducerea zgomotului prin măsuri de protecţie pasivă

Energia acustică transportată de undele sonore se atenuează pe măsura distanţei

parcurse de acestea. Prin urmare, pentru a diminua zgomotul care ajunge la receptor,
sursa trebuie să fie cât mai depărtată de acesta. Atunci când acest lucru nu este posibil,
dar este necesară o reducere apreciabilă a nivelului de zgomot la receptor, atenuarea
poate fi mărită fie prin interpunerea în calea undelor a unor obstacole (ecrane, pereţi,
bariere etc.), fie prin aplicarea unor atenuatoare de zgomot.

Ecrane de protecţie împotriva zgomotului în aer liber

Protecţia locuinţelor şi a altor obiective împotriva zgomotelor produse de trafic
sau de întreprinderile industriale se realizează utilizând obstacole naturale sau ecrane şi
bariere artificiale aşezate în drumul undelor acustice. Pentru a fi eficiente (a realiza
atenuări importante ale zgomotului), dimensiunile acestor obstacole trebuie să fie, chiar
şi pentru frecvenţe reduse, multiplii ai lungimii de undă a sunetului.
Efectul de atenuare al barierei protectoare depinde de înălţimea acesteia (H),
lungimea de undă a sunetului perturbator (λ), distanţa dintre barieră şi sursa de zgomot
(R),distanţa dintre barieră şi receptorul de zgomot (D) înălţimile faţă de sol ale sursei,
respectiv receptorului.
Atunci când sursa şi receptorul se află la aceeaşi înălţime faţă de sol, atenuarea
zgomotului realizată de un ecran cu lungimea foarte mare în raport cu lungimea de undă
a sunetului, se determină cu relaţia [1]:
∆L = 10 ⋅ log 20 X , [ dB] (7.1)
unde factorul adimensional X are expresia:
 2   2 
H H 
2 ⋅ R ⋅ 1 +   − 1 + D ⋅ 1 +   − 1
  
 R   D 
X =     (7.2)
 H   2
λ ⋅ 1 +   
  2  
În ipoteza că: D » R şi R » H (ipoteze foarte apropiate de condiţiile reale) relaţia
(7.2) devine:
H2
X ≈ (7.3)
λ⋅R
În acest caz atenuarea zgomotului se poate determina utilizând diagrama din
figura 124 [1].

198
 Fig. 124. Atenuarea zgomotului în aer liber cu ajutorul ecranelor.

Un ecran înălţat cu 1,5…3,0 m deasupra sursei de zgomot şi a receptorului,

amplasat la distanţa de 3…6 m de sursă şi de receptor produce o atenuare de 5…10 dB în
cazul frecvenţelor joase şi de 15…25 dB în cazul frecvenţelor înalte.
Eficienţa ecranului scade mult atunci când distanţele R şi D depăşesc 100 m.
În acest caz trebuie avute în vedere atenuarea produsă de acoperirea naturală a
solului şi cea datorită turbulenţei vântului.
Corecţia care trebuie aplicată datorită prezenţei vântului depinde de viteza
acestuia şi de frecvenţa sunetului şi se determină utilizând tabelul 26 [1].

Tabelul 26. Corecţia atenuării datorită vântului

Banda de Viteza vântului, km/h
frecvenţe, Hz 3,3 6,6 13
Corecţia C, dB
37…75 0 0 1
76…150 0 0 3
151….300 0 0 6
301…600 0 2 8
601…1200 0 4 10
1201…2400 1 7 13
2401…4800 3 9 16
4801…9600 8 14 20

Copacii, arbuştii, tufele înverzite, iarba contribuie şi ele la atenuarea zgomotului.

Atenuarea corespunzătoare acestora se determină, în funcţie de frecvenţă şi de lungimea
zonei acoperite, utilizând diagrama din figura 125 [1].
Ecranele se realizează din materiale care nu sunt transparente la sunet (nu lasă
sunetul să treacă), cu masa (raportată la unitatea de suprafaţă) mai mare de 50 kg/m2.

199
 Fig. 125. Atenuarea zgomotului datorită vegetaţiei.
I – Pădure înverzită; II – Iarbă.

Exemplu de calcul
Se solicită reducerea zgomotului produs de o sursă situată în aer liber, cu ajutorul
unui ecran.
Se cunosc:
- înălţimea ecranului : H = 7 m;
- distanţa dintre sursă şi ecran: R = 10 m;
- distanţa dintre ecran şi receptor: D = 120 m;
- viteza vântului: v = 7 km/h;
- viteza sunetului: c = 340 m/s;
- solul este acoperit cu iarbă.
Calculul se realizează pentru componenta zgomotului situată în banda de
frecvenţe: 300…600 Hz, frecvenţa medie având valoarea:
f m = 300 ⋅ 600 = 420 Hz .
Viteza sunetului se calculează cu relaţia (5.13):
c = 332,4 + 0,6 ⋅ t = 332,4 + 0,6 ⋅ 20 = 344,4 m / s
Lungimea de undă este (relaţia (5.4)):
c 344,4
λ= = = 0,82 m .
fm 420
Factorul adimensional X are valoarea (relaţia (7.3)):

200
 H2 72
X ≈ = = 6.
λ ⋅ R 0,82 ⋅ 10
Din diagrama din figura 124 se obţine valoarea atenuării zgomotului de către
ecran: ∆L = 21 dB .
Atenuarea datorită acoperirii naturale a solului trebuie redusă la jumătate deoarece
din cauza prezenţei ecranului, undele sonore se depărtează de sol.
Solul fiind acoperit cu iarbă, atenuarea corespunzătoare distanţei de 120 m, în
gama de frecvenţe de 300…600 Hz, se determină utilizând diagrama din figura 125 are
valoarea de 3 dB. Datorită prezenţei ecranului atenuarea datorită ierbii se reduce la
jumătate:
1
∆L' = ⋅ 3 = 1,5 dB .
2
Corecţia atenuării datorită vântului rezultă din tabelul 26: C = 2 dB.
Atenuarea efectivă datorită ecranului:
∆Lef = ∆L − ∆L' − C = 21 − 1,5 − 2 = 17 dB .

7.3. Absorbţia undelor sonore

Atunci când o undă acustică întâlneşte un mediu oarecare, o parte din energia
incidentă este reflectată de suprafaţa mediului, o parte este absorbită de către mediu şi o
parte trece prin mediul respectiv (fig. 126 a).
Coeficientul de absorbţie exprimă capacitatea unui material de a absorbi undele
sonore, adică de a transforma energia cinetică a undelor sonore în energie termică.

Fig. 126 a. Schemă privind absorbţia, reflexia şi trecerea undelor acustice printr-un mediu
oarecare [12].

201
 Coeficientul de absorbţie se exprimă prin relaţia (fig. 126 a):
energie transmisă + energia absorbită
α=
energia incidentă totală
Coeficientul de absorbţie va avea valoarea α = 0 dacă toată energia undelor
sonore este reflectată la impactul cu suprafaţa. Dacă energia este absorbită în întregime
de către material. coeficientul de absorbţie va avea valoare de α = 1 .
Coeficientul de absorbţie a sunetului dintr-o încăpere se determină cu relaţia:
1 n
α = ⋅ ∑α i ⋅ Si (7.4)
S i =1
unde α i este coeficientul de absorbţie al suprafeţei i; Si – aria suprafeţei i sau a
n
obiectelor din încăpere; S – aria suprafeţei încăperii ( S = ∑ S i ).
i =1
Absorbţia acustică (suprafaţa echivalentă de absorbţie) a unei încăperi este
definită de relaţia [3]:
n
[ ]
A = ∑ α i ⋅ S i , m 2 U . A. (7.5)
i =1
Coeficientul de absorbţie al materialelor de construcţii (oţel, beton, cărămidă,
sticlă etc.) are valori mici ( α = 0,02...0,08 ) deoarece energia acustică reflectată este
ridicată. Materialele poroase (vată minerală, plută, pâslă etc.) au capacitate ridicată de
absorbţie ( α = 0,2...0,8 ).
Coeficientul de absorbţie variază în funcţie de frecvenţă şi de unghiul de
incidenţă. Acestea trebuie luate în considerare la măsurarea absorbţiei sonore.

7.4. Reflexia undelor sonore [12]

O mare parte din undele sonore incidente sunt reflectate atunci când întâlnesc o
suprafaţă solidă. În cazul unei suprafeţe plane, unghiul de incidenţă este egal cu cel de
reflexie. Dacă suprafaţa nu este plană, reflexia va fi difuză.
O suprafaţă difuză reflectă undele sonore în multe direcţii (fig. 126 b) [12].
Suprafeţele difuze sunt utilizate în construcţia încăperilor cu acustică bună
(destinate spectacolelor, ascultării muzicii etc.) pentru a evita apariţia ecoului. Există
mai multe modalităţi de a realiza încăperi cu suprafeţe difuze. De regulă pentru a realiza
o încăpere difuză trebuie să se evite ca atât între pereţi, cât şi între aceştia şi plafon, să se
evite unghiurile drepte. De asemenea, dimensiunile pereţilor trebuie să fie proporţionale
cu lungimea de undă a sunetului care trebuie supus reflexiei (dimensiunea peretelui
trebuie să fie cel puţin egală cu 1/7 din lungimea de undă a sunetului).
În general reflexia undelor acustice nu este totală. Un perete din beton, de
exemplu, are un coeficient de absorbţie de 1% pentru unde de frecvenţe joase şi de 3%
pentru frecvenţe înalte.
202
Fig. 126 b. Schemă privind reflexia undelor acustice la incidenţa acestora cu o suprafaţă difuză.

Reflexia undelor sonore la impactul cu o suprafaţă se datorează unei proprietăţi

acustice numite rezistenţă acustică (impedanţă acustică). Un material are impedanţă
acustică proprie. Reflexiile puternice care apar la impactul undei sonore cu un perete de
beton se datorează faptului că rezistenţa acustică a aerului şi betonului diferă foarte mult.
Dacă s-ar putea crea un material la care rezistenţa acustică să varieze progresiv de la
valoarea rezistenţei aerului la cea a betonului, atunci nu ar mai avea loc reflexii.

7.5. Insonorizarea încăperilor zgomotoase

Insonorizarea prin absorbţia zgomotului este una din metodele de combatere a

efectelor nocive ale acestuia, utilizată cu scopul reducerii zgomotului în ateliere, hale
industriale, birouri zgomotoase etc. Metoda constă în căptuşirea pereţilor încăperii
respective cu materiale absorbante de sunet (fonoabsorbante).
Există o largă varietate de asemenea materiale fonoabsorbante, ele fiind
standardizate (dimensiuni, grosimi, coeficient de absorbţie etc.), în alegerea lor
avându-se în vedere o serie de criterii: masa pe unitatea de suprafaţă, rezistenţa
mecanică, posibilităţile de montare, modalităţile de decorare, modul de întreţinere,
durabilitatea, proprietăţile higroscopice, caracteristicile de reflectare a luminii,
comportarea la incendiu, posibilităţile de procurare, costul etc.
Proprietatea fonoabsorbantă se exprimă prin coeficientul de absorbţie acustică α ,
care este o mărime adimensională exprimată printr-un număr cuprins între 0 şi 1 (pentru
apă α = 0.01 ; pentru materiale absorbante speciale utilizate în tratarea suprafeţelor
camerelor anecoide α = 0.999 ).
La întâlnirea suprafeţei confecţionată din material fonoabsorbant o parte din
energia sunetului se disipează în acesta, iar restul se propagă mai departe. Prin urmare
se poate scrie:
α = δ +τ
203
unde δ este coeficientul de disipare acustică; τ coeficientul de transmisie.
Din acest punct de vedere este important raportul care există între absorbţia
energiei acustice în materialul fonoabsorbant şi transmiterea mai departe a acesteia.
Astfel, un material cu coeficient de absorbţie mare, dar cu o transmisibilitate importantă,
este inferior calitativ unui material cu coeficient de absorbţie mai redus, dar cu o
transmisibilitate mai mică.
Coeficientul de absorbţie variază în funcţie de frecvenţa sunetului, proprietăţile
absorbante ale acestor materiale fiind caracterizate prin curba α = F ( f ) . Producătorii de
astfel de materiale indică, de regulă, valoarea coeficientului de absorbţie pentru
frecvenţa de 500 Hz.
În general materialele folosite pentru tratarea acustică a încăperilor sunt concepute
atât ca materiale fonoabsorbante, cât şi ca materiale de construcţie sau de finisaj,
coeficientul de absorbţie al lor având valori α ≥ 20 .

7.6. Criterii privind absorbţia zgomotelor

Absorbţia zgomotelor se realizează prin transformarea energiei cinetice a undelor

sonore în energie termică.
Materialele de construcţii, perdele şi alte textile, mobila, aerul etc. şi chiar
oamenii din încăpere realizează o absorbţie naturală a sunetelor. Deoarece absorbanţii
naturali în general au capacitate absorbantă redusă, absorbţia naturală este insuficientă.
Apare, astfel, necesitatea utilizării unor absorbanţi performanţi concepuţi special în acest
scop.
Există două tipuri de absorbţie: poroasă şi rezonantă.

7.6.1. Absorbţia poroasă

Absorbţia poroasă se realizează utilizând materiale poroase: vata minerală, textile,

mobila, unele materiale de îmbrăcăminte etc. Coeficientul de absorbţie creşte odată cu
creşterea frecvenţei. Absorbanţii poroşi sunt cei mai potriviţi pentru absorbţia totală a
zgomotelor.
Transformarea energiei cinetice a undelor sonore în energie termică are loc prin
ciocnirea acestor unde de fibrele materialului poros. Pentru a se realiza absorbţia
energiei acustice de către material, acesta trebuie să aibă pori deschişi. În caz contrar,
undele sonore nu vor penetra materialul şi astfel absorbţia nu va avea loc.

A. Absorbanţi acustici prin efect de porozitate

Aceştia au o structură fibroasă sau granulară, cu pori legaţi între ei, în aşa fel încât
aerul pătrunde în masa materialului.

204
Materiale poroase fibroase
Astfel de materiale, folosite în mod curent, sunt: vata de sticlă, vata minerală,
pâsla, materialele textile, celuloza, fibrele din azbest, fibrele din lemn etc. Alte
materiale: răşinile sub formă de spumă, cauciuc celular, betonul poros etc. se
caracterizează prin valori mai reduse ale coeficientului de absorbţie.
Capacitatea de absorbţie acustică a materialelor poroase creşte odată cu grosimea
stratului şi cu frecvenţa sunetului. Sunetele de frecvenţă înaltă pot fi atenuate destul de
mult folosind straturi fonoabsorbante de grosime relativ redusă. Pentru atenuarea
sunetelor de frecvenţă joasă trebuie să se utilizeze un strat fonoabsorbant de grosime mai
mare. Sporirea grosimii peste o anumită limită (100 mm în cazul vatei de sticlă) însă nu
se justifică din punct de vedere economic, creşterea coeficientului de absorbţie fiind
neînsemnată. Îmbunătăţirea caracteristicilor de absorbţie în domeniul frecvenţelor joase
se realizează prin montarea materialului poros pe o structură de susţinere plasată la o
anumită distanţă de perete (fig. 127). [1].

Fig. 127. Absorbanţi acustici poroşi.

1 – perete; 2 – strat de material poros; 3 – strat de aer.

Materialele poroase granulare

Aceste materiale sunt în general fragile şi friabile. Din această cauză, se
recomandă acoperirea lor cu ecrane de protecţie din lemn, tablă perforată, plasă de
sârmă sau material textil, folii de material plastic, care lasă să treacă sunetul. Protecţia
materialelor poroase este necesară mai ales când acestea sunt expuse curenţilor de aer
sau de gaze cu viteze mari (canale de ventilaţie, de exemplu), care le pot deteriora prin
eroziune. Ecranele de protecţie se realizează astfel încât valoarea coeficientului de
absorbţie al stratului poros să nu fie afectată. În cazul ecranelor de protecţie realizate din
tablă prevăzută cu perforaţii circulare, frecvenţa până la care coeficientul de absorbţie al
stratului poros nu se modifică, se determină cu relaţia [1]:

205
 35 ⋅ d
f'= , [Hz ] (7.6)
p2
unde d este diametrul găurilor, [m]; p – pasul acestora, [m].
În cazul în care frecvenţa sunetului incident este diferită de cea determinată de
relaţia (7.6), diametrul şi pasul găurilor se vor modifica, astfel încât coeficientul de
absorbţie al stratului poros să nu se schimbe.
Caracteristica de absorbţie a materialelor poroase presate poate fi îmbunătăţită
dacă pe suprafaţa plăcilor se imprimă o serie de striaţii longitudinale sau adâncituri
circulare (fig. 128). Asemenea plăci realizate din diferite materiale absorbante poartă
numele de plăci acustice.

Fig. 128. Absorbanţi acustici poroşi cu striaţii (plăci acustice).

Fig. 129. Izolarea pereţilor cu panouri fonoabsorbante.

1 – perete; 2 – panou fonoabsorbant; 3 – elemente de legătură.

Eficienţa absorbţiei acustice poate fi sporită în măsură importantă dacă între placă
şi perete se prevede un spaţiu de aer (placa poroasă este aşezată la o anumită distanţă
faţă de perete ca în fig. 129).
206
 B. Coeficientul de absorbţie pentru diferite panouri fonoabsorbante

În magazinele de specialitate se găsesc diferite materiale şi panouri concepute în

mod special pentru a realiza absorbţia eficientă a zgomotelor în anumite benzi de
frecvenţă pentru care producătorii garantează capacitatea de absorbţie.
În figura 130 se prezintă coeficientul de absorbţie al diferitelor structuri
fonoabsorbante existente.
1,0
1
0,9
0,8
Coeficientul de absorbţie, α

2
0,7
0,6
3
0,5
5
0,4
4
0,3
0,2
0,1
0
125 250 500 1000 2000 4000
Frecvenţa, Hz

Fig. 130. Coeficientul de absorbţie al diferitelor structuri fonoabsorbante existente [12].

1- strat de vată de sticlă cu grosimea de 20 mm, aşezat la o distanţă de 200 mm faţă de perete;
2 - strat din lemn şi vată de sticlă cu grosimea de 20 mm, protejat cu o placă perforată din
aluminiu cu grosimea de 0,7 mm (aria perforaţiilor reprezintă 20 % din aria totală a plăcii);
3 - strat bine presat din vată de sticlă cu grosimea de 16 mm, aşezat la o distanţă de 200 mm faţă
de perete; 4 - strat din lemn şi vată de sticlă cu grosimea de 30 mm, aşezat la o distanţă de 200
mm faţă de perete; 5 - strat din fibre de celuloză cu grosimea de 15 mm, aplicat prin pulverizare.

Utilizarea şi montarea necorespunzătoare a acestor materiale fonoabsorbante

afectează în foarte mare măsură capacitatea lor de absorbţie acustică.

C. Absorbanţi naturali

În general, prin absorbanţi naturali se înţeleg toate materialele şi obiectele care

contribuie semnificativ la absorbţia zgomotelor şi sunetelor dintr-o încăpere, dar care nu
se aleg în mod special pentru capacitatea lor absorbantă. Din categoria absorbanţilor
naturali fac parte o serie de materiale şi obiecte: aerul (care este un absorbant al undelor
cu frecvenţă înaltă), mobila, materialele folosite pentru decorarea încăperilor, prezenţa
oamenilor etc. De regulă cei mai numeroşi absorbanţi naturali sunt cei poroşi, care
realizează absorbţia undelor acustice cu frecvenţe înalte.

207
 Produsul dintre aria suprafeţei materialului (obiectului) şi coeficientul de
absorbţie al acestuia reprezintă suprafaţa absorbantă echivalentă.
Deoarece de cele mai multe ori este dificil să se determine suprafeţele diferitelor
obiecte, capacitate lor de absorbţie se evaluează şi se exprimă direct prin suprafaţa
absorbantă echivalentă, măsurată în m2 U.A.
Se prezintă, în continuare coeficientul de absorbţie acustică a celor mai utilizaţi
absorbanţi naturali.

D. Materiale de construcţii

Toate materialele de construcţii au capacităţi absorbante. În diagrama din figura

131 se prezintă coeficienţii de absorbţie pentru unele materiale de construcţii.

1,0
0,9
0,8
0,7
0,6
Coeficientul de absorbţie, α

0,5
6
0,4
3
0,3
4
0,2
2 1 5
0,1
0
125 250 500 1000 2000 4000

Frecvenţa, Hz

Fig. 131. Coeficientul de absorbţie al diferitelor materiale de construcţii [12].

1 – Beton nevopsit; 2 – Cărămidă nevopsită; 3 – Perete din ghips dublu, cu grosimea de 100 mm;
4 – Fereastră cu geam dublu (grosimea geamului: 3 mm, distanţa dintre geamuri: 30 mm);
5 – Panou din lemn cu grosimea de 16 mm, plasat la 40 mm faţă de perete; 6 – Placă poroasă din
fibre cu grosimea de 12 mm, plasată la 25 mm faţă de perete.

Analizând figura 131 se constată că materiale dure, cum sunt betonul şi cărămida,
aproape că nu prezintă capacitate de absorbţie a undelor sonore.
Din categoria materialelor de construcţii fac parte însă şi membranele rezonante
(pereţi din materiale uşoare tencuiţi, ferestre, acoperişuri etc.) care contribuie în mod
considerabil la absorbţia undelor acustice de frecvenţe joase.
208
 E. Materiale textile

În diagrama din figura 132 se prezintă valorile coeficienţilor de absorbţie acustică

a unor materiale textile uzuale utilizate în mod curent pentru decorarea încăperilor.
1,0
0,9
Coeficientul de absorbţie, α 0,8
0,7
1
0,6
0,5
0,4
2
0,3
3
0,2
0,1
0
125 250 500 1000 2000 4000
Frecvenţa, Hz
Fig. 132. Coeficientul de absorbţie al diferitelor materiale textile [12].
1 – Perdea grea; 2 – Perdea uşoară; 3 – Carpetă groasă.

F. Obiecte obişnuite din încăperi

În figura 133 se prezentă valori ale capacităţii de absorbţie pentru unele obiecte
care se găsesc de obicei în încăperi. Capacitatea de absorbţie este exprimată în unităţi de
suprafaţă echivalentă de absorbţie măsurată în m2 U.A. Aria echivalentă de absorbţie nu
corespunde cu aria suprafeţei reale a obiectului respectiv.
1,2

1,0
1
Aria echivalentă de

0,8
absorbţie, m2 U.A.

0,6
2
0,4
3
0,2
4
0
125 250 500 1000 2000 4000
Frecvenţa, Hz
Fig. 133. Aria echivalentă de absorbţie pentru diferite obiecte din încăperi [12].
1 – Persoană aflată în picioare; 2 – Pian; 3 – Scaun de sală din poliester; 4 – Scaun de lemn;
209
 7.6.2. Absorbţia rezonantă

Absorbţia rezonantă se realizează datorită pierderilor de energie într-un sistem

oscilant.
Coeficientul de absorbţie nu creşte odată cu creşterea frecvenţei, aşa cum se
întâmplă în cazul absorbţiei poroase, maximul absorbţiei de energie acustică
realizându-se în jurul frecvenţei de rezonanţă.
Există două tipuri de rezonatori: cu membrană şi cu camere rezonante.

A. Camere rezonante (Helmholtz) [1], [12]

O camera rezonantă constă dintr-o incintă închisă, în care se găseşte aer, care
comunică cu atmosfera printr-un orificiu sau printr-o fantă (fig. 134).
Sub acţiunea undei sonore incidente, masa de aer din gâtul rezonatorului intră în
mişcare de oscilaţie, elementul elastic fiind aerul din cavitatea acestuia. Acelaşi fenomen
apare şi în cazul membranei rezonante.
Sistemul oscilant are o frecvenţă de rezonanţă determinată de raportul dintre
volumul de aer din incinta rezonantă şi cel din gâtul acesteia. Absorbţia produsă de o
astfel de cavitate se realizează, în mare măsură, într-o bandă de frecventă îngustă, în
jurul frecvenţei de rezonanţă.

Fig. 134. Rezonator cu cavitate (Helmholtz) [1].

Frecvenţa de rezonanţă este determinată de relaţia [1]:

c s
f0 = ⋅ , [Hz ] (7.7)
2 ⋅ π V ⋅ lef

210
unde c este viteza sunetului în aer, [m/s]; s - aria secţiunii transversale a gâtului, [m2];
lef - lungimea corectată a gâtului rezonatorului, [m]; V - volumul cavităţii rezonatorului,
[m3].
Lungimea corectată a gâtului rezonatorului se determină cu relaţia:
l ef = l + 0,8 ⋅ d (7.8)
unde l este lungimea efectivă a gâtului; d – diametrul acestuia.
Curba de variaţie a coeficientului de absorbţie a acestui tip de rezonator este
prezentată în figura 134. Se observă că absorbţia este selectivă, adică variaţia
coeficientului de absorbţie este foarte accentuată, atunci când frecvenţa variază foarte
puţin în jurul frecvenţei de rezonanţă. Datorită acestei proprietăţi, rezonatorul individual
cu incintă se utilizează îndeosebi pentru a reduce nivelul anumitor componente ale
zgomotelor.
Prin sporirea amortizării cu ajutorul unor materiale poroase sau mărind
rugozitatea suprafeţei interioare a gâtului, se poate lărgi banda de frecvenţă în care
rezonatorul este eficient.
Pentru proiectarea rezonatorilor individuali se pot utiliza relaţiile [1]:
λ20
A0 =
2 ⋅π
[
, m 2 UA ; ] (7.9)
V
∆f = 8 ⋅ π 2 ⋅ ⋅ f 0 , [Hz ] (7.10)
λ30
unde A0 este absorbţia la rezonanţă; λ0 – lungimea de undă la rezonanţă, [m]; ∆f – banda
de frecvenţe în interiorul căreia absorbţia rezonatorului nu scade la mai puţin de 50 %
din valoarea corespunzătoare rezonanţei, [Hz]; f0 – frecvenţa de rezonanţă, [Hz].

Exemplu de calcul
Să se determine frecvenţa de rezonanţă, absorbţia la rezonanţă şi lăţimea de bandă
pentru un rezonator individual care se caracterizează prin:
- diametrul gâtului: d = 40 mm;
- lungimea gâtului: l = 40 mm;
- volumul cavităţii: V = 840 cm3.
Se determină:
Lungimea efectivă a gâtului se calculează cu relaţia (7.8):
l ef = l + 0,8 ⋅ d = 0,04 + 0,8 ⋅ 0,04 = 0,072 m .
Aria secţiunii gâtului este:
π ⋅ d 2 π ⋅ 0,04 2
s= = = 1,256 ⋅ 10 −3 m 2 .
4 4
Viteza de propagare a sunetului în aer are valoarea: v = 340 m/s.
Frecvenţa de rezonanţă se determină conform relaţiei (7.7):

211
 c s 340 1,256 ⋅ 10 −3
f0 = ⋅ = ⋅ = 250 Hz .
2 ⋅ π V ⋅ l ef 2 ⋅ π 840 ⋅ 10 −6 ⋅ 0,072
Lungimea de undă la rezonanţă este (relaţia (5.4)):
c 340
λ0 = = = 1,36 m
f 0 250
Absorbţia la rezonanţă are valoarea (relaţia (7.9)):
λ20 1,36 2
A0 = == = 0,3 m 2 UA
2 ⋅π 2 ⋅π
Lăţimea de bandă se calculează cu relaţia (7.10):
−6
2 V 2 840 ⋅ 10
∆f = 8 ⋅ π ⋅ 3 ⋅ f 0 = 8 ⋅ π ⋅ ⋅ 250 = 6,6 Hz .
λ0 1,36 3
Un exemplu de izolare fono-absorbantă a unui perete utilizând camere rezonante
este prezentat în figura 135.

Fig 135. Izolarea fono-absorbantă a unui perete utilizând camere rezonante.

1 – perete; 2 – camere rezonante; 3 – orificii.

Pot fi folosite drept camere rezonatoare şi panouri perforate (cu găuri sau cu fante
de diferite dimensiuni).
Absorbţia realizată de un panou perforat aflat la o anumită distanţă faţă de perete
variază în funcţie de suprafaţa pereţilor încăperii. Între panoul perforat poate să existe
sau nu un strat de vată minerală, în acest ultim caz absorbţia acustică fiind mai mare.

212
 În diagrama din figura 136 [12] sunt prezentate curbele de absorbţie acustică
pentru diferite grade de perforare a panoului rigid. Diagrama este valabilă pentru un
panou cu grosimea de 3,2 mm, prevăzut cu fante de 5 mm, plasat la distanţa de 50 mm
faţă de perete. Între panou şi perete se găseşte un strat de vată minerală cu grosime de 12
mm.
1,0
0,9
25,0 %
0,8
Coeficientul de absorbţie, α

0,7 12,5 %
0,6
0,5 6,3 %
0,4
0,3 3,1 %
0,2 0,8 %
0,1
0
125 250 500 1000 2000 4000
Frecvenţa, Hz

Fig. 136. Curbele de absorbţie acustică pentru un panou perforat [12].

Procentele din partea dreaptă a diagramei indică cota parte din suprafaţa totală a
panoului ocupată de către fante.
Absorbantul lucrează, în oarecare măsură, ca o membrană poroasă absorbantă.
Astfel:
- Curba de 25 % este apropiată de curba corespunzătoare absorbţiei poroase (vata
minerală, fără panou), deci panoul ca atare are o influenţă redusă.
- Curba de 0.8% este apropiată de curba corespunzătoare membranei absorbante,
deci panoul lucrează aproape ca un rezonator cu membrană.

B. Membrane rezonatoare [12]

Membrana rezonatoare este un panou subţire, dispus la o anumită distanţă faţă de

un perete rigid. Acest tip de absorbant este de obicei eficient pentru absorbţia sunetelor
de joasă frecvenţă.
Membrana este pusă în mişcare vibratorie de către unda sonoră incidentă, aerul
existent în spaţiul dintre membrană şi peretele rigid opunându-se acestei mişcări. Atât
amplitudinea oscilaţiei membranei cât şi rezistenţa aerului sunt dependente de frecvenţă.
La frecvenţa de rezonanţă, pierderea de energie în sistemul oscilant atinge valoarea
maximă, astfel încât şi coeficientul de absorbţie al absorbitorului cu membrană ajunge la
o valoare maximă (fig. 137).

213
 α

f0 f

Fig. 137. Curba de absorbţie a membranei rezonatoare.

Anumite combinaţii dintre masa membranei pe unitatea de suprafaţă şi distanţa

dintre aceasta şi perete pot conduce la aceeaşi valoare a frecvenţei de rezonanţă. O
membrană cu masă mai mică şi plasată la distanţă mai mare faţă de perete va produce o
curbă de absorbţie mai îngustă şi mai înaltă decât o membrană mai grea şi aflată la o
distanţă mai mică de perete, frecvenţa de rezonanţă având aceeaşi valoare (fig. 138).

f0 f

Fig. 138. Modificarea curbei de absorbţie a membranei rezonatoare în funcţie de masa acesteia şi
de distanţa faţă de perete.
1 – Membrană uşoară amplasată la distanţă mare faţă de perete; 2 – Membrană grea amplasată
la distanţă mică faţă de perete.

Dacă spaţiul dintre membrana rezonantă şi perete este umplut cu un absorbant

acustic poros (vată minerală, de exemplu), aria de sub curba de absorbţie va avea
înălţimea redusă şi lăţimea mare. În caz contrar această arie va avea înălţimea mare şi
lăţimea redusă.
În majoritatea cazurilor de izolare fonică se preferă o curbă de absorbţie la care
suprafaţa de sub ea să aibă aria cu înălţimea redusă şi lăţimea mare.

214
 Membranele rezonante trebuie să fie etanşe faţă de aer. Se utilizează membrane
din placaj, pânză impregnată, material plastic, sticlă etc.
Sub acţiunea undelor acustice incidente sistemul oscilant constituit din membrană
şi stratul de aer realizează vibraţii forţate, proces însoţit de o absorbţie intensă a energiei
undelor sonore de joasă frecvenţă.
Frecvenţa de rezonanţă a sistemului oscilant, adică frecvenţa la care coeficientul
de absorbţie este maxim, se exprimă prin relaţia [1]:
60
f0 = , [Hz ] (7.11)
m⋅d
unde m este masa raportată la unitatea de suprafaţă a panoului, [kg/m2]; d – distanţa
dintre membrană şi perete, [m].
Relaţia este valabilă pentru membrane cu dimensiuni de cel puţin 500 x 500 mm şi
grosimea de 3…5 mm, distanţa faţă de perete fiind de cel mult 50 mm.
Poziţia maximului de absorbţie este influenţată de elasticitatea membranei şi de
modalitatea de fixare a ei pe structura de susţinere. Montarea unor elemente
despărţitoare în spaţiul de aer dintre membrană şi perete modifică, de asemenea,
caracteristica de frecvenţă a absorbţiei.

Fig. 139. Atenuatori acustici cu membrană.

1 – perete; 2 – strat de aer; 3 – membrană din placaj (cu grosimea de 8 mm); 4 – membrană din
carton bituminat; 5 – strat din material poros.

Frecvenţele de rezonanţă ale absorbanţilor prin efect de membrană sunt în general

reduse, numai membranele din piele sau din material plastic producând rezonanţe în
domeniul 250…500 Hz. În figura 139 este prezentată curba de variaţie a coeficientului
de absorbţie în funcţie de frecvenţă pentru unii absorbanţi prin efect de membrană [1].
Din figură se observă că absorbţia poate fi mărită şi extinsă la o bandă mai largă de
215
frecvenţe dacă între membrană şi perete se introduce un strat de material poros. Acest
efect se explică prin amortizarea suplimentară a vibraţiilor produsă de materialul poros.

Exemplu de calcul
Să se determine frecvenţa de rezonanţă pentru un absorbant acustic format dintr-o
membrană cu masa pe unitatea de suprafaţă m = 3 kg/m2, plasată la o distanţă d = 80 mm
de peretele încăperii.
Frecvenţa de rezonanţă (relaţia (7.11)) are valoarea [1]:
60 60
f0 = = =123 Hz .
m⋅d 3 ⋅ 0,08

C. Structuri rezonant-absorbante

Structurile rezonant-absorbante constau din plăci perforate (din placaj sau din alte
materiale) plasate la o distanţă oarecare de peretele care trebuie izolat. Eficienţa
structurii absorbante poate fi mărită dacă în spaţiul dintre perete şi placa perforată se
plasează un material absorbant (fig. 140).

Fig. 140. Rezonator cu plăci perforate [1].

1 – perete; 2 – placă perforată; 3 – strat de material absorbant.

Banda de frecvenţe a unui astfel de sistem este determinată de relaţia [1]:

f
∆f = 4 ⋅ π ⋅ 0 ⋅ D , [Hz ] (7.12)
λ0
λ0 – lungimea de undă la rezonanţă, [m]; f0 – frecvenţa de rezonanţă, [Hz]; D – distanţa
dintre placa perforată şi perete, [m].

216
Exemplu de calcul
Să se determine frecvenţa de rezonanţă şi lăţimea de bandă pentru un sistem
absorbant alcătuit dintr-o placă perforată şi caracterizată prin:
- grosimea plăcii sp = 10 mm;
- diametrul găurilor: d = 5 mm;
- pasul găurilor: p = 14 mm;
- distanţa dintre placa perforată şi perete: D = 80 mm.
Se determină:
- Lungimea efectivă a gâtului (relaţia (7.8)):
l ef = l + 0,8 ⋅ d = 0,010 + 0,8 ⋅ 0,005 = 0,014 m .
π ⋅d2 π ⋅ 0,005 2
- Aria găurii: s = = = 1,96 ⋅ 10 −5 m 2 .
4 4
- Volumul cavităţii rezonante:
V = p 2 ⋅ D = 0,014 2 ⋅ 0,080 = 1,57 ⋅ 10 −5 m 3
- Viteza de propagare a sunetului în aer: v = 340 m/s.
- Frecvenţa de rezonanţă (relaţia (7.7)):
c s 340 1,96 ⋅ 10 −5
f0 = ⋅ = ⋅ = 513 Hz .
2 ⋅ π V ⋅ l ef 2 ⋅ π 1,57 ⋅ 10 −5 ⋅ 0,014
- Lungimea de undă la rezonanţă (relaţia (5.4)):
c 340
λ0 = = = 0,66 m
f 0 513
- Lăţimea de bandă (relaţia (7.12)):
f0 513
∆f = 4 ⋅ π ⋅ ⋅ D = 4 ⋅π ⋅ ⋅ 0,080 = 780 Hz .
λ0 0,66

Fig. 141. Sisteme absorbante combinate [1].

1 - strat poros absorbant; 2 - placă plină; 3 – placă perforată; 4 – rezonator cu fantă lungă.
217
 Plăcile perforate pot fi prevăzute şi cu găuri dreptunghiulare sau cu fante. În
aceste cazuri, pentru calcule se utilizează relaţii corespunzătoare.
Prin combinarea diferitelor tipuri de rezonatori (cu plăci perforate, cu membrane,
cu materiale poroase) se obţin sisteme absorbante care realizează absorbţii apreciabile
ale sunetului în diferite game de frecvenţe (fig. 141).

7.6.3. Reducerea nivelului zgomotului cu ajutorul carcaselor şi

atenuatoarelor

A. Carcase

Închiderea completă a sursei de zgomot într-o carcasă fonoizolantă şi

fonoabsorbantă conduce la rezultate bune în ceea ce priveşte izolarea fonică a sursei
respective, cu condiţia ca sistemul să fie corect conceput şi proiectat.
Instalarea unei carcase conduce la apariţia a două fenomene care se opun reducerii
nivelului de zgomot:
- creşterea nivelului de zgomot în incintă, datorită reflexiei undelor sonore de
către pereţii acesteia;
- transmiterea vibraţiilor sursei către pereţii carcasei produce oscilaţii ale acestora,
carcasa devenind ea însăşi o sursă de zgomot importantă.
Datorită apariţiei acestor două fenomene, zgomotul se poate propaga spre exterior:
prin pereţii carcasei; prin structura de rezistenţă a acesteia; prin neetanşeităţile şi
deschiderile din pereţi; prin elementele componente ale echipamentului; prin conductele
care traversează pereţii carcasei etc.
În ipoteza existenţei unui câmp difuz în interiorul acesteia, atenuarea obţinută prin
utilizarea carcasei se determină cu relaţia [3]:
S Sc
∆L( f ) = R( f ) − 10 ⋅ log c = R( f ) − 10 ⋅ log n , [dB ] (7.13)
Ac ( f )
∑α i ( f ) ⋅ Ai
i =1
în care R este atenuarea acustică produsă de structura fonoabsorbantă aplicată pe pereţii
carcasei, [dB]; Sc – aria totală a suprafeţei interioare a carcasei, [m2]; Ac – aria suprafeţei
interioare echivalente de absorbţie acustică a carcasei, [m2 U.A.]; αi – coeficientul de
absorbţie al elementelor structurii fonoabsorbante aplicată pe pereţii carcasei; Ai – aria
suprafeţei elementelor structurii fonoabsorbante aplicată pe pereţii carcasei, [m2].
În cazul în care suprafaţa interioară a carcasei este căptuşită în întregime cu
acelaşi material fonoabsorbant, relaţia (7.13) devine [3]:
1
∆L = R − 10 ⋅ log , [dB ] . (7.14)
α
Atenuarea acustică produsă de structura fonoabsorbantă aplicată pe pereţii
carcasei se determină cu relaţia [3]:
R = 20 ⋅ log(m ⋅ f ) − 47,5 , [dB ] . (7.15)
218
unde m este masa pe unitatea de suprafaţă a materialului fonoabsorbant aplicat pe pereţi,
[kg/m2]; f – frecvenţa sunetului, [Hz].
Pereţii carcasei sunt căptuşiţi la interior cu materiale poroase atenuatoare de
zgomot care au capacitatea de absorbţie a energiei acustice mai mare pentru frecvenţele
înalte decât pentru cele joase. Prin urmare, în interiorul carcasei, va predomina zgomotul
cu frecvenţele joase faţă de cel cu frecvenţe înalte.
Pentru o bună atenuare a zgomotului produs de sursă trebuie să se acorde atenţie
formei carcasei. Se va evita forma cubică, care conduce la ridicarea nivelului de
presiune acustică în interiorul carcasei, preferându-se forme paralelipipedice şi, în
general, forme cu pereţi neparaleli.
Volumul carcasei influenţează, de asemenea, atenuarea zgomotului, mărirea
volumului carcasei conducând la reducerea nivelului zgomotului, îndeosebi în domeniul
frecvenţelor joase (100…400 Hz). Dublarea volumului carcasei face ca, în domeniul
frecvenţelor joase (100…400 Hz), atenuarea zgomotului să sporească cu 3…8 dB.
Energia acustică din interiorul carcasei se transmite mediului înconjurător,
deoarece pereţii carcaselor, fiind realizaţi din plăci subţiri, capătă, sub acţiunea undelor
acustice, vibraţii de încovoiere. Pentru a spori, în domeniul frecvenţelor joase, atenuarea
zgomotului transmis în exterior de placa care vibrează, este necesar ca valoarea
frecvenţei celei mai coborâte a plăcii să fie cât posibil mai mare. Acest lucru se
realizează dacă se utilizează plăci cu suprafaţa cât mai redusă şi cu grosimea cât mai
mare, confecţionate din materiale la care viteza de propagare a undelor longitudinale să
fie cât mai mare (valoare ridicată a mărimii E ρ ) (sticlă, oţel, aluminiu (tabelul 21)).
Mărirea atenuării zgomotului transmis în exterior prin pereţii carcasei se poate
realiza şi prin rigidizarea pereţilor. În acest sens, utilizarea tablei ondulate reprezentă o
soluţie comodă.
Utilizarea pereţilor dubli în construcţia carcaselor conduce, de asemenea, la
atenuarea zgomotului transmis în exterior. La sporirea atenuării, o influenţă apreciabilă
o are peretele exterior, peretele interior putând să fie realizat din tablă subţire, ceea ce
prezintă şi avantajul că plăcile nu vibrează cu aceeaşi frecvenţă. De la o anumită limită,
distanţa dintre pereţi nu are o importanţă esenţială pentru sporirea atenuării zgomotului.
De aceea, distanţa dintre pereţi se determină din considerente constructive sau din
necesitatea de a plasa frecvenţa de rezonanţă a sistemului în domeniul frecvenţelor
joase, dacă este posibil sub 100 Hz. Din acest ultim punct de vedere, distanţa dintre
pereţi se determină folosind relaţia [1]:
2
 60  m1 + m2
d =   ⋅ , [m] (7.16)
 f rez  m1 ⋅ m2
în care frez este frecvenţa de rezonanţă (de regulă 100 Hz), [Hz]; m1, m2 - masa fiecăruia
dintre pereţi, raportată la unitatea de suprafaţă, [kg/m2].
O distanţă între pereţi de 50…60 mm este considerată satisfăcătoare atât din
punctul de vedere al izolării fonice, cât şi din cel constructiv. Între cei doi pereţi nu

219
trebuie să fie legături rigide pentru a evita transmiterea sunetului prin acestea. Atenuarea
zgomotului este mai mare dacă în spaţiul dintre pereţi nu se găseşte decât aer. Totuşi
pentru a evita formarea unei cavităţi rezonante în spaţiul dintre pereţi se introduce aici
un strat de material absorbant (vată minerală, cauciuc buretos etc.).
Prezenţa în pereţii carcasei a uşilor, ferestrelor, spaţiilor de trecere etc., cerute de
necesităţile tehnologice, conduce la mărirea transmisibilităţii în exterior a zgomotului,
de aceea acestea trebuie să fie în număr cât mai mic şi cu suprafeţe cât mai reduse.
La construcţia carcasei trebuie să se evite cuplajul dintre sursa de zgomot şi
pereţii carcasei, legătură care poate fi realizată atât prin stratul de aer existent între sursă
şi pereţi, cât şi prin elementele de construcţie care fac legătura între acestea.
În primul caz, prin stratul de aer, care are o anumită rigiditate, se transmit mai
puternic componentele zgomotului ale căror lungimi de undă sunt mai mari decât
grosimea stratului de aer dintre maşină şi pereţii carcasei, creşterea nivelului zgomotului
având valori de 6…10 dB. Astfel, dacă distanţa dintre suprafaţa maşinii şi perete este
l = 0,5 m, se va mări radiaţia tuturor componentelor zgomotului care au frecvenţa mai
mică de c l = 340 0,5 = 680 Hz , iar în cazul unui zgomot cu spectru continuu va fi
favorizată radiaţia în banda frecvenţelor joase, sub 680 Hz. Pentru ca această bandă să
fie cât mai îngustă, este necesar să se reducă cuplajul prin stratul de aer, care se
realizează prin mărirea distanţei dintre maşină şi pereţii carcasei. Acest lucru conduce
însă la creşterea importantă a dimensiunilor de gabarit ale carcasei şi, în consecinţă, la
creşterea suprafeţei de radiaţie a acesteia. Este deci necesar să se găsească o soluţie
optimă, ţinând seama de spectrul de frecvenţă al zgomotului produs de maşina ce
urmează a fi carcasată şi de spaţiul disponibil amplasării carcasei.
Pentru a evita cuplajul rigid dintre maşina care vibrează şi carcasă este necesar ca
pereţii acesteia să nu fie rezemaţi direct pe batiul maşinii sau pe fundaţia acesteia, între
aceste elemente plasându-se un strat elastic (de cele mai multe ori din cauciuc) sau
arcuri metalice.
În general, carcasa nu poate fi perfect etanşă faţă de mediul înconjurător, deoarece
prin pereţi trebuie practicate orificii pentru unele elemente componente ale maşinii
(arbori, tuburi de aspiraţie sau de evacuare, guri de ventilaţie etc.) care trebuie să iasă în
afara carcasei. În asemenea cazuri, prin aceste deschideri, se transmite suplimentar
energie acustică spre mediul exterior. Dacă aria orificiilor practicate în pereţii carcasei
depăşeşte 10 % din suprafaţa totală a acesteia, atunci eficienţa acesteia devine
nesatisfăcătoare, chiar dacă construcţia ei a fost îngrijit realizată.
Pentru a reduce transmiterea suplimentară a zgomotului, aceste treceri trebuie
etanşate corespunzător, evitându-se totodată contactul rigid dintre pereţii carcasei şi
elementele maşinii care trec prin aceştia.
Carcasele complet închise realizează reduceri de 10…15 dB ale nivelului
zgomotului global produs de maşină, ele atenuând mai accentuat componentele de
frecvenţă înaltă, care sunt cele mai supărătoare.
Pe lângă atenuarea zgomotului, carcasele contribuie şi la reducerea emanaţiilor de
praf, fum, vapori toxici etc.
220
 B. Atenuatoare de zgomot

Conductele de alimentare a gazelor sau de evacuare a acestora în diferite instalaţii

şi echipamentele industriale (ventilatoare, motoare termice, instalaţii de ventilare şi de
evacuare a gazelor etc.) reprezintă importante surse de zgomot.
Zgomotul produs de gazele care circulă prin canale şi conducte poate fi diminuat
în măsură importantă prin plasarea pe traseul de vehiculare a gazelor a unui atenuator de
zgomot. Atenuatorul de zgomot trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să atenueze
într-o cât mai mare măsură zgomotele într-o bandă de frecvenţe cât mai largă sau în
banda în care nivelul zgomotului este maxim, să nu perturbe curgerea gazelor şi
funcţionarea echipamentului la care este ataşat, să aibă greutatea şi gabaritul cât mai
reduse, să aibă cost redus etc.

1) Atenuatorul prin absorbţie

Acesta este tipul cel mai simplu de atenuator, constituit dintr-un canal căptuşit la
interior cu un strat de material fonoabsorbant (fără să se reducă secţiunea de curgere a
gazelor), conform fig. 142.

Fig. 142. Atenuator prin absorbţie.

O parte din energia acustică transportată de undele sonore este absorbită de

materialul fonoabsorbant datorită, îndeosebi, frecării vâscoase. Prin urmare, atenuarea
zgomotului depinde în primul rând de gradul de absorbţie acustică al materialului şi se
determină cu relaţia [1]:
P
∆L = 1,05 ⋅ α 1 4 ⋅ ⋅ l , [dB ] (7.17)
S

221
în care α este coeficientul de absorbţie al materialului fonoabsorbant care căptuşeşte
pereţii interiori ai canalului; P - perimetrul interior al canalului atenuatorului, [m];
S – aria secţiunii transversale (libere) a acestuia, [m2]; l – lungimea canalului, [m].
Pentru sporirea eficienţei atenuatorului trebuie să se utilizeze materiale puternic
absorbante, atenuarea fiind direct proporţională cu coeficientul de absorbţie. Stratul
fonoabsorbant se realizează de obicei din materiale poroase (vată de sticlă, vată
minerală, pâslă etc.), are grosimea mai mare de 20…25 mm şi se protejează cu pânză de
sac sau cu tablă perforată. Atunci când se foloseşte tablă perforată, aria însumată a
găurilor trebuie să reprezinte cel puţin 20 % din aria totală a tablei. Stratul
fonoabsorbant se aplică direct pe peretele interior al atenuatorului, prin lipire, sau se
montează la distanţă de 40…60 mm faţă de acesta, în care caz gradul de absorbţie
acustică al structurii se măreşte.
Deoarece coeficientul de absorbţie al materialelor fonoabsorbante poroase creşte
cu frecvenţa, eficienţa atenuatorului devine mai mare pentru componentele zgomotului
cu frecvenţe înalte decât pentru cele cu frecvenţe joase.
Atenuarea maximă se realizează atunci când lungimea de undă a sunetului este
egală cu jumătate din cea mai mare dintre dimensiunile secţiunii transversale a canalului
atenuatorului (egală cu raza, în cazul secţiunii circulare).
Frecvenţa la care se atinge atenuarea maximă are valori foarte variate, acestea
depinzând atât de dimensiunile secţiunii transversale a canalului, cât şi de capacitatea
absorbantă a materialului utilizat.
Atenuatorul prin absorbţie este eficient într-o zonă destul de îngustă în jurul
frecvenţei înalte la care are loc atenuarea maximă, lărgirea acestei zone realizându-se
prin reducerea secţiunii transversale a canalului. Deoarece reducerea secţiunii
transversale a canalului nu este posibilă, valoarea ei fiind determinată de debitul gazelor,
problema se rezolvă prin compartimentarea canalului. Se ajunge astfel la soluţia
atenuatoarelor lamelare şi celulare.

2) Atenuatorul cu lamele

Principalii parametri ai acestui tip de atenuator (fig. 143) sunt: grosimea

lamelelor; desimea lor; spaţiul dintre lamele; lungimea lamelelor. Cu cât lamelele sunt
mai groase şi mai dese, cu atât sunt mai atenuate componentele de frecvenţe joase. Cu
cât spaţiul dintre lamele este mai mic, cu atât sunt mai atenuate componentele de
frecvenţe înalte.
Atenuarea zgomotelor produsă de acest tip de atenuator se determină cu relaţia
[1]:
4,35 ⋅ α P
∆L = ⋅
2 S
⋅ l , [dB ] (7.18)
(1+ 1+α )
în care:
P = 2·(d + H), [m]; S = d·H, [m2]. (7.19)
222
 H

g d g L bordul de atac
al lamelei
B

Fig. 143. Atenuatorul cu lamele.

3) Atenuatorul celular

La acest tip de atenuator canalul este compartimentat, prin pereţi despărţitori,

într-o serie de celule (fig. 144), căpătând aspectul unui fagure.

Fig. 144. Atenuatorul celular.

Atenuarea zgomotelor realizată de acest tip de atenuator este determinată de

relaţia [1]:
P
∆L = 1,05 ⋅ α 1 4 ⋅ ⋅ l , [dB ] (7.20)
S
în care:
P = 2·(a + b), [m]; S = a·b, [m2]. (7.21)
La toate tipurile de atenuatoare prezentate, atenuarea zgomotului depinde de
mărimea raportului dintre perimetrul secţiunii transversale a canalului şi aria acestei
secţiuni, atenuarea fiind cu atât mai mare cu cât raportul P/S este mai mare. Prin urmare,
223
trebuie realizat un raport P/S cât mai mare, ceea ce depinde de forma secţiunii
transversale a canalului şi de dimensiunile acestuia. Din acest punct de vedere, secţiunea
pătrată este mai avantajoasă decât cea dreptunghiulară.
Atenuatorul celular având un raport P/S mai mare decât al atenuatorului simplu
(necompartimentat) realizează o atenuare mai mare a zgomotului. Acest lucru se
evidenţiază făcând raportul:
 a b 
2 ⋅  + 
 na nb 
P a b a
⋅ na + nb ⋅
∆L na nb
= S = = b. (7.22)
∆L0  P  2 ⋅ (a + b ) 1+
a
 
 S 0 a ⋅b b
unde a este lăţimea secţiunii transversale a canalului; b – înălţimea acesteia;
na – numărul de celule dispuse pe lăţimea secţiunii; nb – numărul de celule dispuse pe
înălţimea secţiunii.
Considerând: a = 1,6 m; b = 1,0 m, na = 8; na = 6, utilizând relaţia (7.22) rezultă:
a 8 + 6 ⋅ 1,6
n a + nb ⋅
∆L b = 1,0
= = 6,8 ,
∆L0 a 1,6
1+ 1+
b 1,0
sau
∆L = 6,8 ⋅ ∆L0 .
Prin urmare atenuatorul celular realizează o atenuare a zgomotului de 6,8 ori mai
mare decât atenuatorul simplu (necompartimentat).

4) Atenuatorul cu şicane

Pentru a avea o atenuare satisfăcătoare, atenuatoarele prezentate mai sus trebuie să

aibă un canal de lungime cât mai mare, ceea determină o serie de neajunsuri: dificultăţi
în realizarea şi montarea instalaţiei, spaţiu mare necesar amplasării etc. Atenuatorul cu
şicane (fig. 145) înlătură dificultăţile amintite. La acest tip de atenuator, în interiorul
canalului, sunt plasate mai multe şicane care imprimă gazelor un traseu de circulaţie
sinuos, cu multiple întoarceri la 1800. Atât suprafaţa interioară a canalului cât şi
suprafeţele şicanelor sânt căptuşite cu material fonoabsorbant.
La atenuarea zgomotului în acest tip de atenuator contribuie atât traseul mai lung
în propagarea undelor sonore, cât şi prezenţa coturilor şi întoarcerilor, fiecare schimbare
de direcţie producând o micşorare a nivelului acestuia.
Atenuarea realizată de acest tip de atenuator este determinată de relaţia [3]:

224
 4 ⋅α ⋅ n +1
∆L = 10 ⋅ log , [dB ] (7.23)
1−α
în care α este coeficientul de absorbţie al materialului fonoabsorbant cu care sunt
căptuşiţi pereţii.

Fig. 145. Atenuatorul cu şicane.

Mărimea n din relaţia (7.23) este dată de expresia:

L L L a+b
n= = = ⋅ (7.24)
d ech 4⋅a ⋅b 2 a ⋅b
2 ⋅ (a + b )
unde L este lungimea totală a canalului conform traseului gazelor, [m]; dech – diametrul
echivalent al secţiunii transversale a canalului, [m]; a – înălţimea canalului, [m];
b – lăţimea acestuia, [m].

5) Atenuatorul prin reflexie

Acest tip de atenuator constă dintr-un canal cu discontinuităţi, format dintr-o serie
de camere de destindere, legate între ele prin tuburi. La trecerea gazelor prin atenuator,
discontinuităţile canalului produc disiparea prin reflexie a unei mari părţi a energiei
acustice, numai o mică parte din aceasta trecând mai departe.
Aceste atenuatoare funcţionează pe principiul filtrelor acustice, ele având
capacitatea de a lăsa să treacă, fără o atenuare sensibilă, undele sonore care au
frecvenţele situate în unul sau mai multe domenii, anulând sau reflectând spre sursă
toate undele sonore care au frecvenţa în afara acestor domenii.
Prin dispunerea corespunzătoare a camerelor şi a tuburilor de legătură dintre
acestea se pot realiza atât atenuatoare pentru componentele de joasă frecvenţă ale
zgomotului, cât şi pentru cele de înaltă frecvenţă.

225
 Atenuatorul cu construcţia cea mai simplă, destinat atenuării componentelor de
înaltă frecvenţă ale zgomotului, este realizat dintr-o singură cameră prevăzută la capete
cu tuburi (fig. 146).

Fig. 146. Atenuator prin reflexie, cu o singură cameră (filtru acustic).

Atenuarea zgomotului produsă de acest tip de atenuator se determină cu relaţia:

 1  2 
1
∆L = 10 ⋅ log 1 + ⋅  m −  ⋅ sin 2 k ⋅ l  , [dB ] (7.25)
 4  m  
unde m = S S 0 (S - aria secţiunii transversale a camerei de destindere; S0 - aria secţiunii
transversale a tuburilor); k = 2π λ = 2π ⋅ f c (λ - lungimea de undă a sunetului, [m];
f - frecvenţa sunetului, [Hz]; c - viteza de propagare a sunetului în aer, [m/s]), [1].
Relaţia (7.25) arată că atenuarea este variabilă cu frecvenţa, având prin
intermediul funcţiei sinusoidale, un caracter periodic, adică se repetă la diferite intervale
de frecvenţă, determinate de lungimea camerei şi de viteza sunetului (fig. 146).
Atenuarea devine minimă pentru k ⋅ l = n ⋅ π din care rezultă:
- Lungimea camerei:
n ⋅π n ⋅π n⋅λ
l= = = , (n = 0,1, 2, ...) ; (7.26)
k 2π λ 2
- Frecvenţa sunetului:
n⋅c
f = , (n = 0,1, 2, ...) . (7.27)
2⋅l
Cu cât lungimea camerei este mai redusă, cu atât diferenţa dintre valorile
frecvenţelor pentru care atenuarea se anulează, devine mai mare. Valorile maxime ale
atenuării se obţin pentru:
k ⋅l =
(2n + 1) ⋅ π
2
din care rezultă:
l=
(2n + 1) ⋅ λ , (n = 0,1, 2, ...) ; (7.28)
4

226
 f =
(2n + 1) ⋅ c , (n = 0,1, 2, ...) . (7.29)
4⋅l
Micşorarea lungimii camerei deplasează frecvenţa primului maxim al atenuării în
domeniul frecvenţelor înalte, prin aceasta domeniul atenuării maxime devenind mai larg.
Influenţa lungimii camerei atenuatorului asupra caracteristicii de atenuare pentru
atenuatoarele cu o singură cameră este prezentată în figura 147 [3].
Forma camerei atenuatorului şi mărimea raportului secţiunilor transversale ale
camerei şi tuburilor au o mare influenţă asupra atenuării. Astfel, un atenuator cu
secţiunea circulară şi raportul secţiunilor m = 64 realizează o atenuarea maximă a
zgomotului de 30 dB faţă de 20 dB cât realizează un atenuator cu secţiunea eliptică şi
m = 16.

Fig. 147. Influenţa lungimii camerei atenuatorului asupra caracteristicii de atenuare,

pentru atenuatoarele cu o singură cameră [3].

227
 Pentru mărirea eficienţei se realizează atenuatoare cu mai multe camere dispuse în
serie, legate între ele prin tuburi de secţiune redusă (fig. 148).
Legătura dintre camere se realizează fie cu tuburi exterioare (fig. 148 a), fie cu
tuburi interioare (fig. 148 b).

Fig. 148. Atenuatoare cu mai multe camere.

a – cu tuburi exterioare; b – cu tuburi interioare.

Creşterea numărului de camere conduce la sporirea eficienţei atenuatorului dar,

din punct de vedere practic, nu este recomandat să se utilizeze mai mult de două camere
identice.
Un element important privind calculul de proiectare al atenuatoarelor, destinate
atenuării componentelor de frecvenţe înalte, îl reprezintă frecvenţa limită de la care
atenuatorul începe să lucreze. Această frecvenţă limită se determină cu relaţia (fig. 148):
c S0
f lim = ⋅ , [Hz ] (7.30)
π V ⋅ lef
unde c este viteza sunetului în aer, [m/s]; S0 – aria secţiunii transversale a tuburilor, [m2];
V – volumul camerei, [m3]; lef – lungimea efectivă a tubului de legătură, [m], [1].
Lungimea efectivă a tubului de legătură se determină cu relaţia:
lef = l + 0,8 ⋅ S 0 , [m] (7.31)
unde S0 se exprimă în m .2

Atenuarea realizată de un atenuator cu două camere cu tub de legătură exterior se

determină cu relaţia [3]:
( )
∆L = 10 ⋅ log A 2 + B 2 , [dB ] (7.32)
unde:
1
A=
4⋅m
[ ]
(m + 1)2 ⋅ cos 2k (lc + l ) − (m − 1)2 ⋅ cos 2k (lc − l ) , [dB] (7.33)

228
 1
B=
8 ⋅ m2
[(m + 1)(m + 1)
2 2
( ) ]( )2
sin 2k (l c + l ) − m 2 + 1 (m − 1)2 sin 2k (l c − l ) − m 2 − 1 sin 2kl
(7.34)
în care lc este lungimea camerei, [m]; l – lungimea tubului de legătură, [m].
Influenţa lungimii tubului de legătură asupra caracteristicii de atenuare pentru
atenuatoarele cu două camere şi tub de legătură exterior este prezentată în figura 149 [3].

Fig. 149. Influenţa lungimii tubului de legătură asupra caracteristicii de atenuare pentru
atenuatoarele cu două camere şi tub de legătură exterior [3].

229
Fig. 150. Influenţa lungimii tubului de legătură asupra caracteristicii de atenuare pentru
atenuatoarele cu două camere şi tub de legătură interior [3].
230
 Atenuatoarele ale căror camere sunt legate prin tuburi de legătură interioare au
avantajul unor construcţii cu gabarit redus în lungime.
Atenuarea realizată de un atenuator cu două camere cu tub de legătură interior se
determină cu relaţia [3]:
( )
∆L = 10 ⋅ log C 2 + D 2 , [dB ] (7.35)
unde:
C = cos 2kl c − (m − 1) sin 2kl c ⋅ tg kl (7.36)

1  1 m − 1  1  1 
D= ⋅  m +  sin 2klc +  m +  cos 2klc −  m tg kl (7.37)
2  m 2  m  m 
în care lc este lungimea camerei, [m];
l – lungimea tubului de legătură, [m].
Influenţa lungimii tubului de legătură asupra caracteristicii de atenuare pentru
atenuatoarele cu două camere şi tub de legătură exterior este prezentată în figura 150 [3].
Analizând diagramele din figura 150 se constată că atenuarea realizată de acest tip
de atenuator se măreşte pe măsură ce creşte lungimea tubului de legătură interior.
Atenuatorul utilizat pentru atenuarea componentelor de joasă frecvenţă ale
zgomotului constă dintr-un canal tubular pe exteriorul căruia sunt prevăzute o serie de
tuburi scurte deschise la capete (fig. 151).

Fig. 151. Atenuator folosit pentru atenuarea componentelor

de joasă frecvenţă
(cu tuburi scurte deschise la capete).

231
 Atenuarea zgomotului realizată de acest tip de atenuator se determină cu relaţia:
  2
1 S  
∆L = 10 ⋅ log 1 +  ⋅   , [dB ]
0
(7.38)
  4 ⋅ π ⋅ f ⋅ lef S  
 
unde S este aria secţiunii tubului principal, [m2];
S0 – aria secţiunii tuburilor laterale, [m2];
lef – lungimea efectivă a tuburilor laterale, [m] (determinată de relaţia (7.31));
f – frecvenţa undelor sonore, [Hz], [1].
Atenuatorul este eficient în domeniul frecvenţelor joase până la o valoare limită
superioară a frecvenţei determinată de relaţia [1]:
c 1 S
f lim = ⋅ ⋅ 0 , [Hz ] (7.39)
2 ⋅π l1 ⋅ lef S
unde lef – lungimea efectivă a tuburilor laterale, [m];
l1 – distanţa dintre axele a două tuburi laterale alăturate, [m] (fig. 151).

232
 8. Combaterea zgomotului industrial
8.1. Reducerea nivelului de zgomot produs de lagăre

Lagăre de alunecare

În cazul lagărelor de alunecare, zgomotul produs în timpul funcţionării lor are

două cauze: apariţia fenomenului de arcuş şi apariţia vârtejului peliculei de lubrifiant.
Cauza principală de producere a zgomotului o reprezintă forţele de frecare dintre
fus şi cuzinet, prin apariţia fenomenului de arcuş. Acesta constă în alunecarea periodică
a fusului pe cuzinet, în sensul invers de rotire a fusului, fenomen care apare ca urmare a
mai multor cauze: alimentarea insuficientă cu lubrifiant, supraîncărcarea lagărului,
reducerea grosimii peliculei de lubrifiant până la nivelul asperităţilor suprafeţelor fusului
şi cuzinetului, inversarea sensului de rotaţie al fusului etc. Fenomenul de arcuş apare
îndeosebi în cazul lagărelor de alunecare la care ungerea nu se realizează cu ulei sub
presiune sau al acelora la care ungerea se realizează cu apă.
Zgomotul produs ca urmare a fenomenului de arcuş constă dintr-o componentă
fundamentală cu frecvenţa egală cu viteza unghiulară a fusului şi mai multe componente
armonice de ordin superior.
Cea de a doua cauză care produce zgomotul lagărelor de alunecare o reprezintă
apariţia vârtejului peliculei de lubrifiant. Pelicula de lubrifiant din lagăr capătă, datorită
efectului de pană al acesteia (produs de jocul dintre fus şi cuzinet, presiunea
lubrifiantului şi încărcarea fusului) şi datorită rotirii fusului, o mişcare de vârtej cu o
viteză mai redusă decât cea a fusului. Apariţia vârtejului determină rotirea centrului
fusului pe o traiectorie circulară al cărui centru coincide cu cel al lagărului, rotire care
produce un zgomot al cărui spectru este compus dintr-o componentă fundamentală cu
frecvenţa egală cu viteza unghiulară a fusului şi un număr de componente armonice
superioare.
În cazul lagărelor de alunecare, deformarea fusului şi a cuzinetului de la forma
geometrică corectă determină apariţia unui zgomot cu nivel de presiune acustică destul
de redus. Numai în cazul în care apariţia acestui fenomen produce o supraîncărcare
importantă şi neuniformă a elementelor lagărului, zgomotul datorat acestui fenomen
devine apreciabil.
Reducerea zgomotului produs în funcţionare de lagărele de alunecare se realizează
prin:
Evitarea supraîncărcării lagărelor
Această măsură este importantă mai ales în cazul maşinilor la care încărcările se
modifică rapid (motoarele cu combustie internă, de exemplu).
Reducerea coeficientului de frecare
Pentru a obţine valori cât mai reduse ale coeficientului de frecare în lagărele de
alunecare, în fabricarea cuzineţilor trebuie să se utilizeze materiale cu valori cât mai
reduse ale durităţii şi modulului de elasticitate (compoziţii antifricţiune (aliaje pe bază
de staniu sau plumb), bronzuri, aliaje de cadmiu şi argint etc.).
233
 Utilizarea ungerii sub presiune
Această modalitate de ungere se foloseşte îndeosebi în cazurile când trebuie să se
evite apariţia fenomenului de arcuş.
Realizarea corectă şi îngrijită a lagărelor
Pentru evitarea apariţiei vârtejului peliculei de lubrifiant, în special în cazul
lagărelor care funcţionează la turaţii ridicate, elementele lor componente (fus şi cuzinet)
trebuie să se realizeze cât mai îngrijit. Astfel:
- toleranţele de execuţie ale fusului şi cuzinetului trebuie să aibă valori cât mai reduse;
- suprafeţele fusului şi cuzinetului trebuie prelucrate astfel încât acestea să aibă o
rugozitate cât mai mică;
- carcasele şi capacele lagărelor trebuie să se realizeze din materiale care au capacitate
mare de amortizare a vibraţiilor (fontă, de exemplu);
- echilibrarea arborelui să se realizeze cu acesta montat pe propriile lagăre.

Lagăre de rostogolire (rulmenţi)

Cauza principală de apariţie a zgomotului în aceste lagăre o reprezintă abaterea

formelor căilor de rulare şi ale corpurilor de rostogolire de la forma lor geometrică
corectă. Aceste abateri pot avea multiple cauze: execuţia şi montajul defectuoase,
deformarea, uzarea, fisurarea, exfolierea etc. căilor de rulare şi corpurilor de rostogolire
(bile, role, ace). Zgomotul produs în timpul funcţionării de lagărele cu rulmenţi constă
dintr-o componentă fundamentală, specifică fiecărui tip de defecţiune şi o serie de
componente armonice superioare.
Frecvenţa componentelor fundamentale poate fi determinată astfel [1]:
- Deformarea atât a căilor de rulare cât şi a corpurilor de rostogolire:
n f ⋅ ri
f1 = , [Hz ]; (8.1)
60 ⋅ (ri + re )
- Excentricitatea centrului geometric al fusului faţă de cel al rulmentului:
nf
f2 = , [Hz ]; (8.2)
60
- Deformarea unui corp de rulare:
n f ⋅ ri ⋅ re
f3 = , [Hz ]; (8.3)
60 ⋅ rc ⋅ (ri + re )
- Deformarea căii de rulare a inelului exterior:
m ⋅ n f ⋅ ri
f4 = , [Hz ] ; (8.4)
60 ⋅ (ri + re )
- Deformarea căii de rulare a inelului interior:
m ⋅ n f ⋅ re
f5 = , [Hz ] (8.5)
60 ⋅ (ri + re )

234
unde nf este turaţia fusului, [rot/min]; ri – raza căii de rulare a inelului interior, [m];
re – raza căii de rulare a inelului exterior, [m]; rc – raza corpului de rulare, [m];
m – numărul corpurilor de rulare.
Cea mai mare parte a energiei acustice a zgomotului produs la funcţionarea
rulmenţilor este repartizată pe componentele fundamentale şi pe armonicele de ordinul
întâi ale acestora, armonicele de ordinul doi, trei etc. având amplitudini neglijabile.
Numai atunci când lagărul este excitat de forţe exterioare ale căror frecvenţe coincid cu
frecvenţele armonicelor de ordinul doi, trei etc., amplitudinile acestora cresc în mod
simţitor.
În cazul lagărelor de rostogolire, frecarea are o importanţă secundară în
producerea zgomotului cu condiţia ca între căile de rulare şi corpurile de rostogolire să
nu existe particule de impurităţi.
Nivelul de presiune acustică globală produs de lagărele de rostogolire se măreşte
pe măsură ce cresc diametrul rulmentului şi turaţia fusului şi este aproape independent
de sarcina care încarcă lagărul. Pentru exemplificare, în tabelul 27 [1], se prezintă
valorile de presiune acustică globală a unor rulmenţi cu bile de diferite mărimi, pentru
turaţia de 1500 rot/min.

Tabelul 27. Valorile nivelului de presiune globală produs de rulmenţi cu bile de diferite
tipodimensiuni, pentru turaţia de 1500 rot/min.
Diametrul interior, mm 10 20 30 30 35 40 50
Diametrul exterior, mm 35 47 62 72 80 90 110
Nivelul de presiune acustică 33 36 43 45 47 53 59
globală, Lg, dB

Pentru a reduce zgomotul produs în funcţionare de lagărele cu rulmenţi,

elementele componente ale acestora (căile de rulare şi corpurile de rostogolire) trebuie
prelucrate astfel încât să prezinte abateri cât mai mici de la forma geometrică perfectă.
Construcţia lagărelor trebuie să permită o etanşare cât mai bună a lor astfel încât să se
evite pătrunderea în rulmenţi a impurităţilor (îndeosebi a celor solide) între căile de
rulare şi corpurile de rostogolire.
Deoarece natura materialului din care sunt realizate elementele componente ale
lagărelor cu rulmenţi influenţează gradul de transmitere şi de radiaţie a zgomotului prin
aceste elemente, ele trebuie realizate din materiale cu capacitate mare de amortizare a
vibraţiilor.
Zgomotul produs de lagărele cu rulmenţi se reduce şi prin realizarea unui montaj
corect şi îngrijit al acestora, care să evite deteriorarea sau deformarea căilor de rulare şi a
corpurilor de rostogolire ale rulmenţilor. Centrarea corectă a lagărelor contribuie, de
asemenea, la reducerea zgomotului produs de acestea în timpul funcţionării.
Zgomotul produs de lagărele cu rulmenţi poate fi redus şi prin adoptarea pentru
ungere a unor lubrifianţi corespunzători (cu vâscozitate cât mai mare). Influenţa
vâscozităţii lubrifiantului utilizat pentru ungerea rulmenţilor asupra nivelului global de

235
presiune acustică a zgomotului produs de lagărele de rostogolire este prezentată în
tabelul 28 [1].

Tabelul 28. Nivelul global de presiune acustică a zgomotului produs de lagărele de rostogolire în
funcţie de lubrifiantul utilizat.
Tipul lubrifiantului Nivelul de presiune acustică globală, Lg,
dB
Fără lubrifiant 65
Ulei de maşini 57
Ulei de transformator 56
Unsoare tehnică 54
Vaselină, ulei de maşini consistent, ulei 52
de ricin

Aplicarea măsurilor de reducere a zgomotului produs de lagărele de orice tip

constructiv nu mai este justificată şi devine neeconomicoasă, dacă nivelul zgomotului
produs de acestea este cu mult mai mic decât nivelul global al zgomotului produs în
funcţionare de echipamentul industrial din construcţia căruia fac parte lagărele.

Fig. 152. Lagăr de alunecare cu nivel de zgomot redus [1].

1 – corpul lagărului; 2 – bucşă din bronz; 3 – cuzinet; 4 – fibre impregnate cu ulei;
5 – fitil; 6 – inele pentru preluarea forţelor axiale.

Pentru reducerea zgomotului produs de lagăre prezintă importanţă şi construcţia

suporturilor pe care acestea sunt aşezate. Suporturile lagărelor trebuie să aibă suficientă
rezistenţă, rigiditate şi stabilitate şi să fie realizate din materiale cu capacitate mare de
atenua vibraţiile (fontă, de exemplu). În majoritatea cazurilor, pentru amortizarea

236
vibraţiilor se recomandă ca între corpul lagărului şi suportul lui să se plaseze garnituri
izolatoare, de grosime redusă, pentru a evita transmiterea vibraţiilor şi a zgomotului.
De multe ori pentru reducerea zgomotului global dezvoltat de unele echipamente
dinamice se procedează la înlocuirea lagărelor de rostogolire din componenţa acestora
cu lagăre de alunecare, care produc un zgomot mai redus. De exemplu, lagărul de
alunecare, conceput în mod special pentru a avea un zgomot redus, a cărui construcţie
este prezentată în figura 152 are un nivel de zgomot cu circa 15…20 dB mai redus decât
lagărele cu rulmenţi.

8.2. Reducerea nivelului de zgomot produs de angrenaje

Zgomotul produs pe parcursul unei funcţionări în condiţii normale de către

angrenaje se datorează unor cauze complexe: forţe de frecare, apariţia undelor de efort,
apariţia pungilor de aer şi a celor de lubrifiant, imprecizia profilului dinţilor etc.

Cauze principale
Forţele de frecare sunt uniform repartizate pe flancurile dinţilor aflaţi în
angrenare şi apar de o parte şi de alta a cercului de rostogolire deci, atât la piciorul
dinţilor, unde produc eforturi de împingere, cât şi la capul dinţilor, unde produc eforturi
de tracţiune. Deoarece forţele de frecare din aceste două grupuri au sensuri contrare,
toate punctele de pe flancurile dinţilor aflaţi în angrenare, situate pe cercul de
rostogolire, sunt supuse, datorită schimbării bruşte a sensului forţelor de frecare, unor
şocuri puternice. Acest fenomen produce un zgomot puternic a cărui energie este
repartizată pe un număr de componente armonice ale unei fundamentale a cărei
frecvenţă este determinată de relaţia:
z⋅n
ff = , [Hz ] (8.6)
60
în care z este numărul de dinţi ai roţii dinţate; n – turaţia acesteia, [rot/min].
Nivelul de presiune acustică globală al zgomotului produs de forţele de frecare nu
depinde de clasa de precizie a prelucrării dinţilor roţilor aflate în angrenare.
Undele de efort produse la angrenarea dinţilor determină vibraţia întregului
ansamblu (roată dinţată, arbore etc.) producând un zgomot a cărei energie acustică este
repartizată pe o componentă fundamentală a cărei frecvenţă este egală cu frecvenţa
proprie a vibraţiilor dinţilor. Valoarea frecvenţei fundamentale fe a zgomotului produs de
undele de efort se situează în domeniul frecvenţelor înalte şi nu depinde de turaţia roţilor
dinţate. Zgomotul datorită undelor de efort este mai accentuat în cazul angrenajelor
moderne, la care încărcarea pe dinte este mai mare.
Apariţia pungilor de aer. În timpul funcţionării angrenajului se produce un efect
de pompare continuă a aerului prin expulzarea acestuia dintre dinţii care intră în
angrenare şi aspiraţia lui de către depresiunea care se formează atunci când dinţii ies din

237
angrenare. Zgomotul produs de acest efect, numit şi efect de sirenă, este cu atât mai
puternic cu cât viteza periferică a roţilor dinţate este mai mare.
Apariţia pungilor de lubrifiant produce un efect similar celui creat de apariţia
pungilor de aer, însă mult mai puternic, datorită incompresibilităţii lubrifiantului. Din
această cauză, dinţii aflaţi în angrenare sunt supuşi unor şocuri puternice, care produc un
zgomot cu atât mai mare cu cât viteza periferică a roţilor este mai mare. Nivelul
zgomotului produs creşte dacă angrenajele proiectate şi realizate să funcţioneze la turaţii
reduse lucrează la turaţii ridicate şi dacă debitul de lubrifiant folosit pentru ungerea şi
răcirea angrenajului depăşeşte valoarea admisibilă determinată de relaţia [1]:
[
Qadm = c f ⋅ v p ⋅ B , m 3 s] (8.7)
în care cf este jocul de la fundul dinţilor, [m]; vp – viteza periferică a roţii dinţate,
corespunzătoare cercului de divizare, [m/s]; B – lăţimea dintelui, [m].

Cauze secundare
Această categorie cuprinde cauzele care produc diferite zgomote suplimentare.
Deformarea dinţilor datorită sarcinii pe care o transmit determină apariţia unor
forţe de şoc, care produc un zgomot suplimentar.
Variaţia forţelor radiale determinată de ungerea insuficientă sau/şi de variaţiile
de presiune ale lubrifiantului produce vibraţii radiale, care se transmit, prin intermediul
arborilor şi lagărelor, carcasei angrenajului. Aceste vibraţii generează un zgomot
suplimentar ale cărui componente au frecvenţe care se află în jurul valorii fe, determinată
de frecvenţele proprii ale vibraţiilor elementelor angrenajului, carcasei acestuia şi
volumului de aer din interiorul carcasei.
Erorile de prelucrare a roţilor dinţate conduc, de asemenea, la apariţia unor
zgomote suplimentare. Astfel:
Imprecizia profilului dinţilor determinată de erorile de prelucrare a acestora
produce (prin accelerarea şi frânarea bruscă a roţilor dinţate) vibraţii torsionale şi
radiale, atât pentru roţile dinţate cât şi pentru elementele pe care acestea sunt montate
(lagăre, arbori etc.). Imprecizia profilului dinţilor determină şi apariţia unor şocuri la
intrarea şi ieşirea din angrenare a acestora. Erorile de prelucrare determină şi
neuniformitatea distanţei dintre dinţi, care, de asemenea, face ca angrenarea să se facă cu
lovirea dinţilor între ei. Toate aceste situaţii conduc la apariţia unui zgomot suplimentar.
Excentricitatea roţilor dinţate, prin modificarea formei cercului de divizare,
produce variaţia periodică a valorii raportului de transmisie, determinând prin aceasta,
apariţia unui zgomot a cărui energie acustică este repartizată pe un număr de
componente armonice ale unei fundamentale cu frecvenţa corespunzătoare vitezei
unghiulare a roţii dinţate excentrice.
Eroarea de pas, adică abaterea formei flancurilor dinţilor de la forma lor
geometrică, determină repartizarea inegală a încărcării pe lungimea flancurilor dinţilor,
producând supraîncărcarea locală a acestora. Supraîncărcarea locală conduce la creşterea
forţelor de frecare şi, prin aceasta, la apariţia unui zgomot suplimentar.

238
 Variaţia distanţei dintre axele roţilor dinţate, datorită încovoierii arborilor (cu
rigiditate insuficientă) pe care acestea sunt montate, produce variaţia raportului de
transmisie al angrenajului. Din această cauză, roţile dinţate capătă acceleraţii şi
deceleraţii, întâmplătoare sau periodice, care produc un zgomot suplimentar al cărui
spectru este compus din câteva componente de joasă frecvenţă.
Cauzele menţionate, cumulate, determină vibraţii de mare complexitate, care au
ca efect apariţia unui zgomot puternic al cărui spectru cuprinde un domeniu larg de
frecvenţe (200-300…3000-4000 Hz) (fig. 153) [1].
Reducerea zgomotului produs în funcţionare de angrenaje se realizează, în special,
prin proiectarea şi prelucrarea corespunzătoare a acestora.
În cazul angrenajelor utilizate pentru transmiterea de puteri mari, angrenajele cu
dinţi drepţi trebuie înlocuite cu angrenaje cu dinţi înclinaţi sau cu dinţi în V. Se
realizează, astfel, o reducere a nivelului de tărie a zgomotului de circa 5 foni în primul
caz şi de circa 8…10 foni în cel de al doilea caz.
Realizarea roţilor dinţate cu evitarea supraîncărcării locale a dinţilor, conduce la o
reducere cu circa 5…10 foni a nivelului de tărie al zgomotului produs de angrenaje.

Fig. 153. Caracteristica spectrală a zgomotului produs de un angrenaj [1].

Practicarea unei degajări la piciorul dinţilor conduce la reducerea apariţiei undelor

de efort şi, prin aceasta, la reducerea nivelului de tărie al zgomotului produs de circa
3…6 foni.
Reducerea vitezei periferice a roţilor dinţate determină o reducere importantă a
nivelului de zgomot, care se poate determina cu relaţia [1]:

239
 v p ,1
∆L = 23 ⋅ log , [dB ] (8.8)
v p,2
unde v1 este viteza periferică a roţii dinţate înainte de reducere, [m/s]; v2 - viteza
periferică a roţii dinţate după reducere, [m/s].
Mărirea înălţimii dinţilor (până la (3…3,5)·m, m – modulul danturii), ca şi
reducerea unghiului de angrenare (până la 150) determină o reducere a nivelului de tărie
a zgomotului de circa 5…8 foni.
Montarea roţilor dinţate pe arbore prin asamblări cu pană paralelă sau caneluri
(ajustaj liber) determină o atenuare a nivelului de tărie a zgomotului de aproximativ
3…4 foni.
Adoptarea unei valori corespunzătoare a jocului dintre dinţii roţilor angrenajului
conduce la reducerea nivelului zgomotului produs în funcţionare.
Evitarea deformării dinţilor roţilor în cursul tratamentului termic al acestora
conduce la o scădere a nivelului de tărie a zgomotului de circa 10…12 foni.
Realizarea roţilor dinţate din fontă, atunci când situaţia concretă permite acest
lucru, determină o reducere a nivelului de tărie a zgomotului de aproximativ 2…4 foni.
Roţile dinţate realizate din materiale nemetalice (diferite tipuri de materiale
plastice sau de materiale compozite, de exemplu), care au o mare capacitate de
amortizare a vibraţiilor, se caracterizează prin nivel redus al zgomotului produs în
timpul funcţionării. Un nivel de zgomot redus se obţine şi atunci când, într-un angrenaj
se plasează o roată dinţată nemetalică între două roţi dinţate metalice.
În cazul angrenajelor ale căror roţi dinţate nu pot fi realizate decât din metale
(materiale cu capacitate redusă de amortizare a vibraţiilor) şi care funcţionează la turaţii
ridicate, frecvenţele ff, fc şi fe (fig. 153) ale componentelor principale ale zgomotului pot
coincide, ceea ce conduce la o creştere mare a nivelului de zgomot. Pentru a evita
această situaţie, se procedează la modificarea corespunzătoare a parametrilor geometrici
ai roţilor dinţate, astfel încât valoarea frecvenţei fe (datorată undelor de efort) să fie mult
mai mică sau mult mai mare decât cea frecvenţei ff (datorată forţelor de frecare).
Pentru reducerea nivelului de zgomot produs de vibraţiile radiale ale roţilor
dinţate se pot monta (pe suprafeţele laterale ale acestora) atenuatoare de zgomot (fig.
154) [1].
Reducerea nivelului de zgomot produs de apariţia pungilor de lubrifiant se poate
realiza prin utilizarea unui debit de lubrifiant care să aibă valoare mai mică decât cea
admisibilă (determinată de relaţia (8.7)).
Utilizarea unor lubrifianţi cu vâscozitatea ridicată reduce cu 4…6 dB nivelul de
presiune acustică a componentelor de frecvenţă înaltă din spectrul zgomotului produs de
angrenaje.
Proiectarea şi realizarea carcasei angrenajului are mare importanţă asupra
zgomotului produs în funcţionare de acesta. Carcasa trebuie să fie suficient de rigidă
astfel încât, în timpul funcţionării angrenajului, deformaţiile ei sub acţiunea diferitelor
solicitări (interne sau externe) să nu fie mai mari decât toleranţele prescrise pentru
240
angrenajele respective. Suprafeţele interioare ale carcaselor trebuie să nu aibă
proeminenţe, acestea putând să producă un zgomot suplimentar datorită curgerii
lubrifiantului.

Fig. 154. Reducerea nivelului de zgomot datorită vibraţiilor radiale ale roţilor dinţate.
1 – roată dinţată; 2 – placă de cauciuc de 5…6 mm grosime; 3 – placă de fixare (metalică sau din
lemn); 4 – şurub de strângere; 5 – inele din fontă presate pe obadă.

Etanşarea carcaselor trebuie astfel realizată încât să se evite pătrunderea in

angrenajele din interiorul acestora a diferitelor impurităţi, îndeosebi a celor solide.
La realizarea carcaselor se vor utiliza materiale cu capacitate ridicată de
amortizare a vibraţiilor.
În situaţia în care angrenajul închis în carcasă produce un zgomot al cărui nivel
este mai ridicat decât limita admisă, se va proceda la o altă carcasare a acestuia.

8.3. Reducerea nivelului de zgomot produs de suflante şi de turbosuflante

Ventilatoarele şi turbosuflantele utilizate pentru vehicularea aerului şi a gazelor

în diferite procese tehnologice constituie surse importante de zgomot, având valori ale
nivelul de tărie de 90…100 foni în cazul ventilatoarelor şi de 110…120 foni, în cazul
suflantelor.
Zgomotul produs de aceste echipamente are o componentă de natură aerodinamică
şi alta de natură mecanică.
Zgomotul aerodinamic are următoarele cauze:
241
- înconjurarea elementelor ventilatorului de către curentul de aer;
- existenţa neomogenităţilor locale de la intrarea şi ieşirea din rotor (zgomot turbionar);
- perturbarea aerului ambiant de către paletele rotorului (zgomot de rotaţie);
- apariţia efectului de pompaj.
Zgomotul turbionar produs de înconjurarea elementelor ventilatorului de către
curentul de aer are componentă fundamentală şi câteva armonice. Frecvenţa
componentei fundamentale este definită de relaţia:
v
f = k ⋅ , [Hz ] (8.9)
d
unde k este un coeficient care depinde de condiţiile de curgere; v – viteza aerului, [m/s];
d – grosimea elementului, [m].
Zgomotul turbionar produs datorită neomogenităţilor locale şi a celor de la
intrarea şi ieşirea din rotor se datorează pulsaţiilor curentului de aer în jurul unor
obstacole fixe şi în jurul paletelor în mişcare şi are o componentă fundamentală şi o serie
de armonice.
Frecvenţa componentei fundamentale este definită de relaţia:
w⋅n
f = , [Hz ] (8.10)
60
unde w este numărul paletelor rotorului; n – turaţia acestuia, [rot/min].
Valoarea nivelului de presiune acustică globală a zgomotului turbionar produs de
un curent de aer care înconjoară un corp într-un punct situat la o distanţă oarecare de
acesta se determină cu relaţia [1]:
 ξ2 ⋅S 
L p, g , t = 10 ⋅ log k ⋅ 2  + (50....60) ⋅ log v , [dB ] (8.11)
 r 
unde k este un factor de proporţionalitate; r - distanţa la care se află faţă de corp punctul
considerat, [m]; ξ - coeficientul de rezistenţă aerodinamică frontală; S – aria secţiunii
corpului, [m2]; v - viteza curentului de aer, [m/s].
Nivelul zgomotului creşte cu circa 15…18 dB atunci când viteza de curgere a
aerului se dublează. De asemenea, nivelul zgomotului creşte odată cu mărirea unghiului
de atac al paletelor.
În afara celor două componente fundamentale amintite şi a armonicelor
respective, spectrul zgomotului turbionar conţine şi un număr foarte mare de
componente determinate de desprinderea turbioanelor de pe suprafaţa paletelor rotorului.
Deoarece punctele de desprindere ale turbioanelor sunt amplasate întâmplător, zgomotul
are un caracter şuierător.
Zgomotul de rotaţie este produs de impulsurile pe care paletele în mişcare ale
rotorului le imprimă aerului la trecerea acestora prin diferite puncte. Nivelul de presiune
acustică al zgomotul de rotaţie este proporţional cu v 6p (vp – viteza periferică a rotorului
ventilatorului) şi creşte odată cu creşterea presiunii ventilatorului şi a puterii acestuia.

242
 În cazul ventilatoarelor centrifugale şi axiale cu un număr redus de palete pe rotor,
pe măsură ce creşte lăţimea acestora, nivelul de presiune acustică al armonicelor scade
în comparaţie cu cel componentei fundamentale. De asemenea, dublarea numărului de
palete al rotorului conduce la dublarea frecvenţei fundamentale.
În general, zgomotul turbionar este totdeauna preponderent în zgomotul total
produs de ventilatoare, spre deosebire de zgomotul produs de fenomenul de pompaj care
are o pondere foarte redusă şi apare numai în cazurile în care instalaţiile de ventilare
sunt proiectate incorect sau când ventilatoarele nu funcţionează în condiţii normale.
Valoarea nivelului de presiune acustică globală a zgomotului de natură
aerodinamică produs de ventilator într-un punct situat la distanţă de 1 m de carcasa
acestuia se poate determina, cu o eroare maximă de 10 dB, cu una din relaţiile [1]:
L p , g = 10 ⋅ log P + 10 ⋅ log p + 66 , [dB ]
L p , g = 10 ⋅ log Q + 20 ⋅ log p + 31 , [dB ] (8.12)
L p , g = 20 ⋅ log P − 10 ⋅ log Q + 100 , [dB ]
unde P este puterea de acţionare a ventilatorului, [kW]; Q – debitul acestuia, [m3/min];
p – presiunea ventilatorului, [mmH2O]; n – turaţia rotorului, [rot/min].
Zgomotul de natură mecanică este produs de: forţele de ciocnire generate de
jocurile dintre diferitele elemente în mişcare relativă; forţele de frecare ce apar în timpul
funcţionării lagărelor şi a sistemului de acţionare; vibraţiile elementelor ventilatorului
determinate de dezechilibrarea statică şi dinamică a rotorului şi de construcţia neîngrijită
a rotorului şi carcasei ventilatorului. În general, ventilatoarele obişnuite produc un
zgomot mecanic de joasă frecvenţă, componentele cu nivelul de presiune cel mai ridicat
având valori ale frecvenţei de circa 15…50 (100) Hz.
Creşterea nivelului de presiune acustică globală a zgomotului mecanic în funcţie
de creşterea turaţiei rotorului ventilatorului este mult mai redusă decât creşterea
nivelului de presiune al zgomotului turbionar. În cazul rotoarelor corect echilibrate,
pentru anumite valori ale vitezei periferice a rotorului (sub 20 m/s pentru ventilatoarele
axiale şi sub 13 m/s pentru cele centrifugale), nivelul zgomotului mecanic este
aproximativ acelaşi cu cel al zgomotului turbionar.

Exemplu de calcul
Să se determine nivelul zgomotului total produs în funcţionare de un ventilator
centrifugal cu următoarele caracteristici:
- debitul: Q = 1417 m3/min;
- puterea de acţionare: P = 100 kW;
- turaţia: 980 rot/min.
Pentru nivelul total de zgomot rezultă valoarea:
L p , g = 20 ⋅ log P − 10 ⋅ log Q + 100 = 20 ⋅ log 100 − 10 ⋅ log 1417 + 100 = 108 dB .

243
 Zgomotul produs de turbosuflante are aceleaşi cauze ca şi cel produs de
ventilatoare, cu deosebirea că zgomotul mecanic are un nivel de presiune acustică
globală mai redus decât cel al zgomotului turbionar de rotaţie. Datorită turaţiei mari a
rotorului şi al numărului mare de palete, zgomotul produs este de frecvenţă înaltă, având
caracterul unui sunet de sirenă, nivelul lui de tărie putând să atingă valoarea de 130 foni.

Mijloace de reducere a nivelului de zgomot produs de ventilatoare şi turbosuflante

Reducerea nivelului de zgomot turbionar se realizează prin proiectarea corectă şi
execuţia îngrijită (reducerea diametrului rotorului şi a vitezei periferice a acestuia,
reducerea numărului de palete ale rotorului şi micşorarea dimensiunilor acestora,
adoptarea unei valori adecvate a unghiului de atac al paletelor, utilizarea paletelor cu
profil aerodinamic, utilizarea unui număr par de palete pe rotor etc.).
Reducerea nivelului de zgomot mecanic se poate realiza prin: a) echilibrarea
statică şi dinamică a rotorului; b) utilizarea, atunci când este posibil, a lagărelor de
alunecare în locul celor de rostogolire; c) realizarea rigidităţii corespunzătoare a carcasei
ventilatorului; d) utilizarea acţionării prin curele trapezoidale sau prin cuplarea directă a
electromotorului (folosind cuplaje rigide sau elastice); e) utilizarea pentru acţionare a
motoarelor electrice silenţioase; f) montarea ventilatoarelor pe fundaţii corespunzătoare,
prevăzute cu amortizoare de vibraţii; g) utilizarea racordurilor elastice între gurile de
aspiraţie, respectiv de evacuare ale ventilatoarelor şi conductele respective etc.
Deoarece zgomotul produs de turbosuflante are frecvenţă înaltă, reducerea
nivelului de tărie a acestuia se realizează prin montarea unui atenuator de zgomot la gura
de aspiraţie a turbosuflantei.

8.4. Reducerea zgomotului produs de maşinile electrice

Maşinile electrice rotative (generatoare, motoare) şi fixe (transformatoare, bobine

de inducţie etc.) produc un zgomot destul de puternic al cărui nivel creşte o dată cu
creşterea puterii şi a turaţiei.
Zgomotul produs de maşinile electrice se datorează:
- forţelor de ciocnire şi de frecare (zgomot mecanic);
- circulaţiei forţate a aerului de răcire printre elementele componente ale maşinii
(zgomot turbionar);
- forţelor electrice alternative (zgomot magnetic).
Zgomotul mecanic este produs de: dezechilibrul rotorului maşini, apariţia forţelor
de ciocnire şi de frecare în lagărele rotorului, vibraţiile periilor colectoare etc.
Vibraţiile periilor produc un zgomot specific (zgomotul periilor) al cărui nivel de
presiune globală creşte cu mărirea turaţiei rotorului. Acest zgomot constă dintr-o
componentă fundamentală şi un număr de componente armonice. Frecvenţa
componentei fundamentale se determină cu relaţia:

244
 zp ⋅ n
fp = , [Hz ] (8.13)
60
unde zp este numărul periilor colectorului; n – turaţia rotorului, [rot/min].
În cazul maşinilor electrice rotative cu viteză mare la pornire, frecarea dintre perii
şi colector produce un zgomot în al cărui spectru, pe lângă componentele menţionate,
apar frecvenţe de valori foarte variate, superioare valorii de 3000 Hz (zgomot cu caracter
de scârţâit).
Zgomotul turbionar este produs, în general, de ventilatorul maşinilor electrice
rotative sau de instalaţia de răcire forţată a maşinilor electrice fixe. În cazul maşinilor
rotative, nivelul de tărie al zgomotului creşte rapid odată cu mărirea diametrului şi
turaţiei rotorului şi cu reducerea jocului dintre rotorul ventilatorului şi carcasa acestuia.
În cazul maşinilor rotative mari acest zgomot este predominant şi constă dintr-o
componentă fundamentală (determinată de relaţia (8.10)) şi o serie de componente
armonice.
O altă sursă de zgomot turbionar o constituie însuşi rotorul maşinii care, în cazul
când aerul de răcire circulă în lungul rotorului, acesta se comportă similar rotorului unui
ventilator centrifugal. Zgomotul produs are caracter armonic, frecvenţa componentei
fundamentale fiind determinată de relaţia:
z ⋅n
fc = c , [Hz ] (8.14)
60
unde zc este numărul periilor colectorului; n – turaţia rotorului, [rot/min].
Intrarea în rezonanţă a rezonatorilor constituiţi din golurile şi orificiile existente în
rotorul şi statorul maşinilor electrice, determinată de aerul de răcire introdus, produce,
de asemenea, un zgomot turbionar. Spectrul acestui zgomot conţine o serie de
componente armonice, nivelul de presiune acustică al acestora crescând foarte mult în
cazurile când frecvenţa proprie a rezonatorilor devine egală cu cea a forţelor magnetice
şi când golurile şi orificiile au aceeaşi dimensiune.
În cazul maşinilor electrice fixe răcite forţat, nivelul de tărie al zgomotului
depinde de parametrii ventilatorului de răcire.
Zgomotul magnetic este produs ca urmare pulsaţiei câmpului magnetic în
întrefierul maşinilor electrice care determină vibraţii ale elementelor sale componente.
Pulsaţia (frecvenţa unghiulară) a acestor vibraţii este egală cu dublul pulsaţiei
(frecvenţei unghiulare) câmpului magnetic. Nivelul de zgomot creşte foarte mult dacă în
întrefier apar câmpuri electrice parazite a căror frecvenţă unghiulară este egală cu
frecvenţele unghiulare ale câmpului electric principal cum se întâmplă, de exemplu, în
întrefierul motoarelor electrice sincrone. În cazul în care statoarele nu sunt perfect
circulare, iar rotoarele nu au simetrie axială sau sunt insuficient centrate, în întrefierul
acestor maşini apar o serie de forţe magnetice alternative parazite, care dau naştere unor
vibraţii suplimentare.

245
 Crestăturile rotorului produc un zgomot magnetic care constă dintr-o armonică
fundamentală şi o serie de componente armonice. Frecvenţa componentei fundamentale
se determină cu relaţia:
z ⋅n
f cr = cr , [Hz ] (8.15)
60
unde zcr este numărul de crestături ale rotorului; n – turaţia rotorului, [rot/min].
Nivelul de tărie al zgomotului creşte foarte mult în cazurile în care frecvenţa
vibraţiei proprii a unui element polar sau a porţiunii dintre două crestături devine egală
cu frecvenţa fcr.
Nivelul de tărie al zgomotului produs de maşinile electrice rotative creşte cu
puterea şi turaţia acestora. Pentru maşinile electrice de acelaşi tip, legătura dintre nivelul
de tărie produs de o maşină într-un punct oarecare şi puterea şi turaţia acesteia este dată
de relaţia [1]:
P n
Λ = Λ 0 + 15 ⋅ log + 20 ⋅ log , [ foni ] (8.16)
P0 n0
unde Λ 0 este nivelul de tărie al zgomotului produs de maşina electrică de referinţă în
acelaşi punct, [foni]; P0 – puterea maşinii electrice a maşinii de referinţă, [kW];
n0 – turaţia maşinii electrice a maşinii de referinţă, [rot/min].

Exemplu de calcul
Să se determine nivelul de tărie al zgomotului produs de un motor electric de tip
deschis, cu următoarele caracteristici:
- puterea: P = 20 kW;
- turaţia: n = 3000 rot/min;
- numărul de paletelor ventilatorului: zpl = 6.
Motoarele electrice de tip deschis (de referinţă) cu puterea P0 = 2,0 kW şi turaţia
n = 1000 rot/min au, într-un punct situat la distanţa de 0,5 m faţă de carcasa motorului,
un nivel de tărie al zgomotului Λ 0 = 66 foni .
Nivelul de tărie al zgomotului produs de motor are valoarea:
P n 20 3000
Λ = Λ 0 + 15 ⋅ log + 20 ⋅ log = 66 + 15 ⋅ log + 20 ⋅ log = 91 foni .
P0 n0 2 1000
Făcând parte din categoria maşinilor electrice mari, la motorul electric analizat,
zgomotul predominant este zgomotul turbionar produs de ventilatorul motorului.
Frecvenţele componentelor cu nivel de presiune acustică maximă sunt:
- Frecvenţa componentei fundamentale:
z pl ⋅ n 6 ⋅ 3000
f = = = 300 Hz ;
60 60
- Frecvenţele armonicelor superioare (fs = k·f (k = 1, 2, 3, …)):
fs = 600 Hz, 900 Hz, 1200 Hz, …

246
 Pentru verificare, în figura 155 este prezentată caracteristica spectrală a
zgomotului produs de motorul electric într-un punct situat la distanţa de 0,5 m de
carcasa acestuia determinată prin măsurarea zgomotului.

Fig. 155. Caracteristica spectrală a zgomotului produs de motorul electric de tip deschis într-un
punct situat la distanţa de 0,5 m de carcasa acestuia [1].

Mijloace de reducere a nivelului de zgomot produs de maşinile electrice

Pentru reducerea zgomotului mecanic produs de maşinile electrice rotative,
trebuie să se evite apariţia vibraţiilor în funcţionarea acestora. Pentru aceasta, rotoarele
maşinilor electrice rotative trebuie realizate respectând toleranţele specificate în
documentaţia tehnică, rotoarele lor trebuie echilibrate static şi dinamic foarte precis,
corpurile maşinilor trebuie realizate astfel încât să fie cât mai masive (pentru a asigura
rigiditatea necesară evitării vibraţiilor acestora), lagărele utilizate trebuie să fie lagăre de
alunecare.
Reducerea nivelului zgomotului periilor se realizează prin: apăsarea cât mai bună
a acestora pe colectorul maşinii, prelucrarea cât mai fină a suprafeţei colectorului, prin
reducerea excentricităţii acestuia (valoarea maximă a excentricităţii fiind de 0,01 mm)
etc.
Pentru a reduce zgomotul produs de perii, finisarea suprafeţei colectorului se va
realiza cu rotorul montat pe propriile lui lagăre, portperiile se vor realiza masiv (prin
turnare), apăsarea periilor pe colector se va face cu o presiune de (0,15…0,20)·105 Pa.
Cu respectarea acestor măsuri şi prin realizarea unui rodaj corect al periilor, nivelul de
tărie al zgomotului produs de acestea poate fi redus cu 8…10 foni, mărindu-se totodată
durata de serviciu a ansamblului colector-perii.
Zgomotul turbionar care provine de la ventilatorul maşinilor electrice rotative
poate fi redus prin adoptarea corespunzătoare a jocului dintre rotorul ventilatorului şi
carcasa acestuia. Pentru diminuarea zgomotului produs de ventilator trebuie ca jocul
minim dintre rotorul ventilatorului şi carcasa lui trebuie să aibă o valoarea
jmin = (0,10…0,15)·De (De – diametrul exterior al rotorului ventilatorului). Pentru
realizarea aceluiaşi scop trebuie îndeplinite şi următoarele condiţii: diametrul rotorului
trebuie să fie cât mai redus, îndeosebi în cazul maşinilor de turaţie mare; rezistenţa
aerodinamică a reţelei de aspiraţie a aerului să fie cât mai mică; rigiditatea rotorului să
fie cât mai mare (pe cât posibil, rotorul ventilatorului se va realiza prin turnare); numărul

247
paletelor rotorului trebuie să fie impar; marginile paletelor să aibă o formă cât mai
aerodinamică.
Zgomotul magnetic poate fi redus prin realizarea înclinată a crestăturilor rotorului,
alegerea corespunzătoare a raportului dintre numărul crestăturilor rotorului şi cele ale
statorului şi prin respectarea simetriei bobinajelor acestora.
Zgomotul magnetic produs de forţele magnetice alternative radiale poate fi redus
construind rotorul cu un număr par de crestături, iar cel produs de forţele parazite,
împărţind rotorul în câteva elemente electrice, decalate între ele.
Diminuarea zgomotului magnetic produs de maşinile electrice statice se realizează
prin strângerea corespunzătoare a pachetului de tole care compun circuitul magnetic al
acestora.

8.5. Reducerea nivelului de zgomot produs de diferite procese tehnologice

În spaţiile industriale în care se folosesc procesele tehnologice cu şocuri

(îndreptarea tablelor, nituirea, lucrările de tinichigerie, prelucrarea metalelor) se produc
zgomote puternice datorită vibraţiilor pieselor care se prelucrează.
Pentru a reduce nivelul zgomotului produs la îndreptarea tablelor, între bancul de
lucru şi tabla supusă îndreptării sau sub nicovala pe care se realizează îndreptarea se
introduce o garnitură realizată din materiale cu o mare capacitate de amortizare a
vibraţiilor (pâslă minerală sau bituminată, covoare de cauciuc etc.).
La nituirea şi tăierea tablelor cu scule pneumatice se produce un zgomot foarte
puternic, având nivelul de tărie Λ ≈ 120...130 foni . Şi în aceste cazuri, pentru reducerea
zgomotului produs, se recurge la amortizarea vibraţiilor. În acest mod se obţine o
reducere de circa două ori a nivelului de tărie a zgomotului şi o atenuare de aproximativ
10…15 dB a nivelului de presiune acustică a componentelor de frecvenţă înaltă a
zgomotului. De aceea se caută ca aceste operaţiuni tehnologice să fie înlocuite cu unele
care produc zgomot mai redus (sudare, debitare oxiacetilenică sau prin aşchiere etc.).
Amortizarea vibraţiilor produse de piesele mari de formă cilindrică (virole,
conducte etc.) se realizează prin aplicarea la exteriorul acestora a unor brăţări metalice,
între piesa cilindrică şi brăţară introducându-se un strat dintr-un material care
amortizează vibraţiile (cauciuc, pâslă etc.) (fig. 156 a). În cazul în care procesul
tehnologic nu permite folosirea acestui tip de dispozitiv se utilizează un dispozitiv
interior care trebuie să fie astfel realizat încât să aibă un contact continuu, pe o suprafaţă
cât mai mare, cu piesa care se prelucrează (fig. 156 b). Atunci când este posibil, se
utilizează atât brăţările exterioare cât şi dispozitivele interioare (fig. 156 c) realizându-se
astfel o atenuare suplimentară (de 3…5 dB) a nivelului de presiune acustică globală a
zgomotului, reducerea având valori mai mari în banda de frecvenţe înalte a acestuia.
În cazul tăierii sau al prelucrării tablelor de dimensiuni mari cu ajutorul unor scule
pneumatice, este necesar ca materialul supus prelucrării să se aşeze pe suporturi
căptuşite cu pâslă sau cauciuc, iar contactul dintre materialul respectiv şi suporturi

248
trebuie să se realizeze pe o suprafaţă cât mai mare. O reducere substanţială a zgomotului
se realizează şi prin lipirea unor covoare din materiale care amortizează vibraţiile (pâslă,
cauciuc etc.) pe o suprafaţă cât mai mare a tablei supuse prelucrării.

Fig. 156. Dispozitive pentru amortizarea vibraţiilor pieselor cilindrice de dimensiuni mari [1].
a – dispozitiv exterior; b – dispozitiv interior; c – utilizarea simultană a celor două dispozitive;
1 – piesa supusă prelucrării; 2 – strat din material elastic (cauciuc moale cu grosimea de 2…3
mm); 3 – brăţară de strângere; 4 – articulaţie; 5 – placă de apăsare; 6 – şurub pentru distanţarea
plăcilor de apăsare 5; 7 – şurub de strângere; 8 – cablu pentru scoaterea brăţării interioare;
9 – scula cu care se realizează prelucrarea (daltă pneumatică); 10 – banc de lucru.

Reducerea nivelului de zgomot generat în timpul operaţiei de tăiere cu dalta

pneumatică a pieselor plane şi subţiri, de dimensiuni reduse (paletelor diferitelor tipuri
de elice, de exemplu), se realizează prin aplicarea pe conturul acestora a unor elemente
amortizoare de vibraţii, de tipul clemelor (fig. 157) [1].
Zgomotul produs în timpul lucrărilor de tinichigerie are un caracter strident, un
nivel mare de tărie şi se datorează atât vibraţiilor sculelor (mandrine, nicovale, plăci de
îndoit etc.) cât şi tablei supuse prelucrării. Pentru reducerea nivelului de zgomot şi
amortizarea vibraţiilor se utilizează diferite soluţii: sporirea rigidităţii sculelor, aplicarea
unor straturi din materiale care amortizează vibraţiile (cauciuc, piele, pâslă, pâslă
249
bituminată etc.) pe suprafaţa sculelor şi pe suprafeţele de aşezare sau de fixare ale
pieselor prelucrate . În acelaşi scop, sculele utilizate (mandrine obişnuite, nicovale, plăci
de îndoit etc.) trebuie să fie realizate în construcţie demontabilă, în planurile de separaţie
prevăzându-se garnituri din materiale elastice.

1 4 2 3
a

5
6

b
Fig. 157. Amortizarea vibraţiilor din timpul prelucrării pieselor
plane subţiri, de dimensiuni reduse.
a – clemă pentru amortizarea vibraţiilor; b – modul de utilizare; 1 – braţele clemei;
2 – articulaţie; 3 – arc elicoidal; 4 – plăcuţe din material elastic (cauciuc microporos); 5 – clemă
pentru amortizarea vibraţiilor; 6 - piesa supusă prelucrării (paletă de elice).

Pentru reducerea nivelului de zgomot produs de echipamentele de sudare

oxiacetilenică se aplică măsurile de reducere a turbioanelor produse de curgerea jetului
de gaze prin ajutajele de sudare, iar în cazul instalaţiilor de sudare electrică se iau
măsurile corespunzătoare pentru reducerea nivelului de zgomot produs de echipamentele
electrice respective.

8.6. Reducerea nivelului de zgomot prin insonorizarea locurilor de muncă

Insonorizarea locurilor de muncă se poate realiza prin mijloace pasive

(amplasarea raţională a surselor de zgomot, carcasarea sau ecranarea acestora, tratarea
acustică a încăperilor industriale) şi prin mijloace active (insonorizarea electronică).
250
Amplasarea raţională a surselor de zgomot
La amplasarea surselor de zgomot în încăperile industriale trebuie să se aibă în
vedere următoarele:
- în cazul surselor de zgomot care produc simultan zgomote care au aproximativ acelaşi
nivel de tărie şi compoziţie spectrală, reducerea nivelului de zgomot se realizează
acţionând simultan asupra tuturor surselor sau reducând numărul lor;
- în cazul surselor de zgomot care produc simultan zgomote care au niveluri de tărie şi
compoziţii spectrale diferite, reducerea nivelului de zgomot se realizează acţionându-se
numai asupra surselor care produc zgomotul cel mai puternic;
- în cazul în care într-o încăpere industrială sunt amplasate atât surse care produc
zgomote cu nivel redus cât şi surse care produc zgomote puternice, acestea vor fi
separate unele de altele prin compartimentarea încăperii respective sau, dacă acest lucru
nu este posibil, sursele de zgomot puternice se vor ecrana sau carcasa.

Carcasarea şi ecranarea surselor de zgomot

În figura 158 este prezentată construcţia unei carcase mobile, transportabilă cu
ajutorul podului rulant, utilizată în atelierele de cazangerie. Carcasa este realizată dintr-o
structură de rezistenţă confecţionată din profiluri de oţel pe care sunt montaţi pereţii şi
acoperişul, ambele alcătuite din plăci cu grosimea de 15…20 mm, fabricate din ipsos
armat cu o plasă de rabiţ [1].

a 600 20 15

Fig. 158. Carcasă mobilă pentru atelierele de cazangerie.

a - ansamblul carcasei; b – detaliu de construcţie a pereţilor.

251
 Suprafaţa interioară a carcasei este căptuşită cu un strat de vată minerală cu
grosimea de circa 60 mm. Accesul în interiorul carcasei se face printr-o uşă bine izolată
fonic. În pereţii carcasei nu sunt prevăzute ferestre pentru a nu se reduce izolarea fonică,
iluminarea incintei realizându-se artificial. Carcasa realizează o reducere a nivelului de
presiune acustică globală a zgomotului de circa 30…40 dB. Muncitorii care lucrează în
interiorul carcasei trebuie să poarte în mod obligatoriu antifoane.
Dacă sursele de zgomot carcasate au elemente situate în afara carcasei, la trecerea
acestora prin pereţi trebuie să se realizeze o izolare fonică corespunzătoare (fig. 159).

1
2

3
4

d
5

Fig. 159. Reducerea nivelului de zgomot la trecerea unui element prin peretele carcasei.
1 – peretele carcasei; 2 – bucşă; 3 – material fonoabsorbant; 4 – element al sursei de zgomot care
trece prin peretele carcasei; 5 – joc (interstiţiu).

Locul de trecere al diferitelor elemente prin peretele carcasei trebuie să se izoleze

cu material fonoabsorbant pe o lungime determinată de relaţia (fig. 159):
d ⋅ ∆L
l= , [m] (8.17)
2,2 ⋅ ϕ
în care d este jocul dintre element şi peretele orificiului de trecere, [m]; ∆L - atenuarea
zgomotului pe care trebuie să o realizeze trecerea, care trebuie să fie cel puţin egală cu
cea pe care o realizează peretele, [dB]; ϕ - parametru care depinde de valoarea
coeficientului de absorbţie acustică al materialului fonoabsorbant utilizat pentru izolare
conform tabelului 29, [1].

Tabelul 29. Valori ale parametrului ϕ în funcţie de coeficientul de absorbţie acustică α al

materialului fonoabsorbant utilizat pentru izolare.
α 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
ϕ 0,10 0,20 0,35 0,50 0,65 0,90 1,20 1,60 2,00 4,00

252
 Dacă este necesară aerisirea interiorului carcasei, se vor prevedea canale speciale
pentru ventilare (fig. 160) [1]. Acestea vor fi dimensionate astfel încât să asigure
ventilarea eficientă a incintei carcasei având pe cât posibil o lungime cât mai mare şi o
secţiune cât mai mică. Pereţii interiori ai carcasei se vor căptuşi cu materiale
fonoabsorbante.
4 3 2

1
2

Fig. 160. Carcasă cu sistem de ventilare.

1 – sursă de zgomot; 2 – pereţii carcasei; 3 – căptuşeală din material fonoabsorbant;
4 – canal pentru ventilarea carcasei.

Eficienţa izolării zgomotelor de către carcasă depinde şi de gradul în care aceasta

acoperă sursa de zgomot. În cazul diferitelor echipamente industriale este dificil să se
realizeze o acoperire completă a lor datorită faptului că, în timpul funcţionării, unele
părţi ale acestora trebuie să fie uşor accesibile.
În aceste cazuri se folosesc ecrane acustice simple, montate în apropierea surselor
de zgomot şi dispuse perpendicular pe direcţiile în care este necesar să se reducă nivelul
zgomotului. Eficienţa ecranelor este mai redusă decât cea a carcaselor, dar ele reprezintă
o soluţie practică şi economică pentru izolarea zgomotelor. Atenuarea produsă de ecrane
este ridicată în cazul zgomotelor cu componente de frecvenţe înalte şi redusă pentru
zgomotele cu componentele de frecvenţă joasă (în acest caz atenuarea fiind de numai
până la 2…3 dB). De aceea, utilizarea ecranelor nu este indicată în cazul surselor de
zgomot al cărui spectru are multe componente de frecvenţe joase.
Pentru atenuarea zgomotului al cărui spectru are multe componente de frecvenţe
înalte se utilizează ecrane din diferite materiale: panel, placaj, foi de tablă, plăci din
materiale plastice, sticlă etc.
De cele mai multe ori, pentru a atenuarea cu 8…10 dB a nivelului de presiune
acustică a componentelor de frecvenţă înaltă ale zgomotului se utilizează ecrane mobile
care constau din panouri realizate dintr-o ramă metalică sau din lemn cu grosimea de

253
50…100 mm pe care, între două plase de rabiţ, se montează unul sau două straturi de
vată minerală.
În cazul surselor de zgomot cu directivitate pronunţată se folosesc ecrane spaţiale
care constau din mai multe panouri îmbinate între ele (fig. 161).

Fig. 161. Diferite tipuri de ecrane spaţiale [1].

a – cu patru panouri laterale, deschis la partea superioară; b – cu trei panouri, închis la partea
superioară; c – cu trei panouri laterale, deschis la partea superioară; d – cu două panouri
laterale, închis la partea superioară; e – cu două panouri laterale, deschis la partea superioară.

Ecranele din figurile 161 b şi d realizează, în funcţie de frecvenţă, atenuări de

7…10 dB, atenuarea crescând cu scăderea înălţimii panourilor laterale. Ecranele din
figurile 161 a, c şi e realizează, în funcţie de frecvenţă, atenuări de 2…7 dB, atenuarea
sporind cu creşterea înălţimii panourilor laterale.
În cazul utilizării ecranelor din figurile 161 a, c şi e reducerea nivelului de zgomot
depinde în mare măsură şi de suprafaţa plafonului încăperii din zona sursei, pe care se
aplică un strat de material fonoabsorbant.
La proiectarea ecranelor spaţiale trebuie să se ţină seama că pentru a realiza valori
mari ale reducerii nivelului de zgomot, într-o zonă mare şi relativ depărtată de sursa de
zgomot, suprafaţa deschiderii ecranelor trebuie să fie foarte redusă. În cazul când se
folosesc ecrane cu deschideri mari şi foarte mari, se realizează reduceri suficiente ale
nivelului de zgomot numai pe zone foarte limitate şi numai pe anumite direcţii.

254
 BIBLIOGRAFIE
partea a II-a

1. Grumăzescu M., Stan A., Wegener N., Marinescu V., Combaterea zgomotului şi
vibraţiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.

2. Darabont A., Măsurarea zgomotului şi vibraţiilor în tehnică, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1983.

3. Darabont A., Îndrumător privind realizarea sistemelor fono şi vibroizolante în

construcţia de maşini, Institutul de cercetări ştiinţifice pentru protecţia muncii,
Bucureşti, 1984.

4. Bratu P., Acustica interioară pentru construcţii şi maşini, Editura Impuls, Bucureşti,
2002.

5. Enescu N., Acustică tehnică, Universitatea Politehnica Bucureşti, 1997.

6. Pârlac S., Combaterea zgomotelor şi vibraţiilor, Editura Universităţii din Piteşti,

2004.

7. Pârlac S., Introducere în combaterea zgomotelor şi vibraţiilor, Editura Universităţii

din Piteşti, 2008.

8. Pupăzan C., Acustica în construcţii. Propagarea zgomotului şi izolarea fonică,

Editura Academiei, Bucureşti, 1970

9. SR EN ISO 3746/1998 Determinarea nivelurilor de putere acustică emise de sursele

de zgomot utilizând presiunea acustică

10. SR EN ISO 266/2003 Frecvenţe standard în acustică

11. SR EN ISO 3740/2004 Determinarea nivelurilor de putere acustică ale surselor de

zgomot

12.http://www.isover.ro/sunet_absorb.php

255