Druță Ionuț Marian

Caracterizare Stavrache – ”În vreme de război”

de I.L.Caragiale

Stavrache, hangiu, personajul principal al nuvelei ”În vreme de

război” de Ion Luca Caragiale este caracterizat atât prin modalități
directe cât și indirecte în această operă.
Dacă la început autorul ne face cunoștință cu omul onest ce-și apără
onoarea familiei și revoltat pe acțiunile fratelui său, pe parcursul
desfășurării acțiunii operei facem cunoștință cu o altă latură a lui
Stavrache, o latură dominată de lăcomie, frică, neliniște și în cele din
urmă nebunie.
Lăcomia lui Stavrache se face vizibilă indirect în momentul sosirii în
miez de noapte a unui grup gălăgios. Deși popa Iancu îl imploră să nu
deschidă, Stavrache îl împinge pe acesta într-o altă cameră și
deschide ușa hanului, căci nu vrea să piardă clienți. Punctul maxim al
lăcomiei, din această scenă, este atins prin dorința hangiului de a face
tot posibilul să le facă mofturile pentru a avea pe ce să le ia cât mai
mulți bani.
Indirect ne este prezentată și puterea de convingere a lui Stavrache
prin convingerea fratelui său de a pleca la război ca voluntar alături
de clienții lui militari. De asemenea Stavrache dă dovadă de multă
înțelepciune și ingeniozitate prin modul în care decide să-și scape
fratele de necaz, dar și de prefăcătorie prin convingerea militarilor că
Iancu este un simplu cetățean dornic să-și ajute țara.
Stavrache dă dovadă, indirect, de precauție și nerăbdare la primirea
primei scrisori din partea fratelui său, închizându-se în cameră pentru
a nu fi surprins și descoperit. Este nemulțumit de veștile primite,
înciudat și intrigat atât de faptul că fratele său s-ar putea întoarce
curând prin îndeplinirea misiunilor dar și de incompetența
judecătorilor ce nu fuseseră în stare să afle cine fusese căpetenia
hoților, nemulțumirile și intrigările acestor fapte transformându-se
într-o dezamăgire totală.
Druță Ionuț Marian

Însă la primirea acestei prime scrisori, autorul ne face și o

caracterizare directă a lui Stavrache, ce este dominat de frică la
gândul că s-ar putea întâmpla ceva care să-i tulbure liniștea, precum
chiar întoarcerea fratelui său, fiind invidios pe victoriile acestuia, fără
a se putea bucura nici măcar puțin de eroismul lui.
O altă caracterizare, indirectă, își face prezența la primirea veștii
morții fratelui său, fiind aparent emoționat, plânge, ca mai apoi să
devină ”bărbat”.
Dacă în prima scenă punctul maxim al lăcomiei era atins de dorința de
a lua cât mai mulți bani de la clienți, acum lăcomia urcă încă o
treaptă, unde se află averea fratelui său, lăsată de izbeliște,
nemoștenită și nerevendicată de nimeni, avere ce decide să o
revendice chiar el, fiind unica rudă rămasă în viață. Însă lăcomia sa nu
se oprește aici, el devine obsedat de gândul că ceva s-ar putea
întâmpla și iar putea-o lua. Astfel, din cauza ascensiunii disperate pe
treptele lăcomiei dar și a remarcii avocatului cum că doar fratele său
l-ar putea deranja, obsesia lui Stavrache se transformă în nebunie,
halucinând, până ce ajunge să nu mai distingă realul de ireal, neștiind
care în locul cui se află acum.
Punctul maxim al nebuniei sale este atins la întoarcerea reală a
fratelui său, când disperat se închină și face mătănii în fața icoanei,
chircindu-se apoi în pat în încercarea de a se rupe cu totul de lumea
reală, lucru imposibil ce-l face să sară pentru ultima oară la gâtul
fratelui său într-un mod cât se poate de real și nu halucinant de data
aceasta, chinuit fiind de întrebarea ”Gândeai c-am murit, neică?”.
Stavrache trece astfel direct și indirect printr-un declin atât psihologic
cât și moral și intelectual, fiind ”modelul” omului avar din societate.