Un bătrân avea mai mulți fii.

Când aceștia au crescut, au inceput

să-i spună uneori vorbe grele tatălui, răstindu-se și cerând
socoteală pentru ce n-a putut face pentru ei și pentru ce n-au primit
din ceea ce considerau că li se cuvine.
Ori de câte ori băieții se comportau ca atare, bătrânul nu zicea
nimic, dar lua câte un cui și-l bătea în prispă.
Așa prispa a ajuns să fie plină de cuie de sus până jos.
Unul câte unul și-au întemeiat familii, au avut la rândul lor copii și
au văzut ce înseamnă să fii părinte.
Și-atunci și-au amintit de vorbele grele spuse tatălui. Au venit
împreuna la bătranul care ședea pe prispă și și-au cerut iertare.
Bătrânul nu a zis nimic. A intrat în casă, a luat un clește și a început
să scoată toate cuiele înfipte în lemnul prispei. Unul câte unul până
nu a mai rămas niciun cui înfipt în lemn.
Băieții l-au întrebat nedumeriți de ce a bătut atâtea cuie în lemnul
prispei și de ce le-a scos acum.
Bătrânul le-a răspuns că de fiecare dată când l-au acuzat, el a înfipt
un cui în prispă. Acum ca și-au cerut iertare, toate acestea sunt
iertate. Dar asa cum rămâne un gol în urma cuielor scoase din
lemn, așa rămân și amintirile.