TESTAMENT, DE TUDOR ARGHEZI

1927
În perioada interbelică, literatura română a cunoscut mutații însemnate în ceea ce privește
limbajul artistic folosit. În concordanță cu manifestările modernismului în Europa
Occidentală, scriitori români au adoptat programul noii mișcări ce se desfășura în restul
continentului. Așadar, poeți precum Lucian Blaga, Ion Barbu și Tudor Arghezi vor construi o
poezie nouă, bazată pe ambiguitatea rezultată prin tehnica sugestiei și ermetizarea
limbajului.
Tudor Arghezi este reprezentantul modernismului moderat din literatura română. Poet
pamfletar, dramaturg și traducător, Arghezi va publica în anul 1927 volumul „Cuvinte
potrivite”, din care face parte și poezia „Testament”. Poezia este considerată de către critica
literară o artă poetică modernă, fiind prima poezie din volum și având rolul unui adevărat
„manifest literar”, care sintetizează ideile și temele volumului. Autorul își exprimă prin
„Testament” concepția despre menirea literaturii și rolul care îi revine poetului în societate.
De remarcat este și modul în care poetul tratează problema limbajului, prin utilizarea unei
estetici a urâtului (preluat de la poetul simbolist Charles Baudelaire), care devine în cele din
urmă una mântuitoare, a frumosului.
Tema poeziei este centrată pe importanța care revine creației literare și care este
considerată a fi „moștenirea” cititorilor, cărora le revine rolul de a duce mai departe ceea ce
poetul a tâlcuit la vremea sa și de a dezvolta această „moștenire literară” pe cât posibil.
Titlul „Testament” este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei, aceea a relației
spirituale dintre generații și a responsabilității urmașilor față de mesajul primit de la
străbuni. În sens propriu termenul desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin
care lasă moștenire valori materiale. În sens conotativ termenul se referă la creația
argheziană lăsată urmașilor ca avere spirituală.
Textul poetic este structurat în șase strofe cu un număr inegal de versuri, construit în jurul
metaforei „carte” discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat, adică un
dialog imaginar între tată și fiu, între străbuni și urmași sau între rob (poetul) și domn
(cititorul).
În prima strofă poezia debutează cu o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual
căruia îi lasă o moștenire spirituală „un nume adunat pe-o carte”. Condiția poetului aflat în
ipostaza creatorului este dezvăluită prin simbolul „carte” care însumează poezia ca un bun
spiritual: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte.”
Metafora „seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor care face
legătura cu generațiile următoare prin „carte”. Enumerația „prin râpi și gropi adânci”
urmată de versul „Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează drumul dificil al cunoașterii pe
care l-au străbătut străbunii. Formula de adresare, vocativul „fiule” desemnează un
potențial cititor, dar face referire la o întreagă generație, poetul considerându-se în mod
simbolic un tată spiritual.
În a doua strofă, cartea elaborată cu trudă și efort creator de către poet este numită
„hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor. Cartea „hrisov” are pentru
generațiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei. Metafora „carte”
este cuvântul cheie al poeziei fiind un element de recurență.
Ideea centrală din a treia strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Poetul
transformă uneltele pentru munca câmpului în unelte ale scrisului: „Sapa-n condei și brazda-
n călimară.”, deoarece poetul se inspiră din truda grea a înaintașilor săi în munca câmpului.
Poetul este prin urmare, un născocitor care transformă „graiul lor cu îndemnuri pentru vite”
în „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug, ca trudă și ca inspirație
divină.
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică „am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o
când să-mbie, când să-njure.”. Poetul poate face ca versurile sale să exprime imagini
sensibile, dar și să stigmatizeze răul din jur, arta având funcție purificatoare, dar și
moralizatoare.
În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea,
revolta socială sunt concentrate în poezie simbolizează prin „vioară”, instrument
reprezentativ pentru popor „Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură
vioară”. Arghezii introduce în literatura română estetica urâtului preluată de la poetul
francez Charles Baudelaire: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri
noi.”. Poezia reprezintă pentru Arghezii și un mijloc de răzbunare a suferinței înaintașilor
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei
tuturor.”
Ultima strofă imprimă ideea conform căreia poezia este înainte de toate un meșteșug, rodul
efortului intelectual depus de poet. „Domnița” suferindă sugerează faptul că poezia
modernă nu este un rezultat al inspirației, ci al efortului creator („Domnița suferă în cartea
mea./ Slova de foc și slova făurită /Imperechiate-n carte se mărită”). Metafora „slova de
foc” concretizează efortul poetului aflat în ipostaza creatoare, iar „slova făurită” reprezintă
rezultatul muncii poetului. Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o
citește” și sugerează faptul că poetul, creatorul de frumos se află în slujba cititorului.
La nivel stilistic, poezia se remarcă prin ambiguitatea instaurată prin metafore (cuvinte
potrivite, bube, mucegaiuri, noroi, prețuri noi, muguri și icoane etc.). Poezia este structurată
în șase strofe inegale ca număr de versuri, apar 20 de versuri libere, de dimensiuni diferite,
realizate prin intermediul ingambamentului.
În concluzie, „Testament” este o artă poetică modernă care implică o viziune autentică a
autorului asupra rolului artei și al poetului în lume. Altfel spus, creația artistică este un
simbol al evoluției generațiilor anterioare, care au înlocuit munca fizică cu munca
intelectuală, o moștenire a viitorilor cititori și poeți și care implică transformarea urâtului în
frumos.