Psihopedagogia speciala

Este un domeniu complex cu caracter interdisciplinar si totodata multi si

intradisciplinar. Este definita ca o stiinta de sinteza ce utilizeaza informatii complexe
furnizate de: medicina (oftalmologie, otorindarincologie, audiologie, oftalmologie,
ortopedie, etc), psihologie cu toate ramurile ei: pedagogie, sociologie, stiinte juridice.
E. Versei: psihologia speciala sau defectologia este o stiinta ce se ocupa de
persoanele handicapate, de studiul particularitatilor psihice, de instructia si educatia lor,
de evolutia si dezvoltarea lor psihica, de modalitatile corectiv-recuperative, pentru
valorificarea potentialului uman existent si formarea personalitatii acestora, in vederea
integrarii socio-protecgionale cat mai adecvate.
W. Roth considera ,,defectologia’’ o disciplina in sistemul stiintelor pedagogice,
care se ocupa de legitimatiile dezvoltarii persoanelor deficiente.
Analizind definitile de mai sus consideram ca ele se refera la acelasi domeniu
complex si de sinteza, cu caracter interdisciplinar, situat la intersectia arilor de cuprindere
tematica si investigative ale mai multor stiinte traditionale cu caracter socio-uman
(medicina, psihologie, educatie) si socio-juridic, implicate in studiul si rezolvarea
problemelor pe care le ridica persoanele cu handicap.
Termenele: ,,defectologie” si ,,psihopedagogie” speciala par sa restranga excesiv
sfera preocuparilor din domeniu, astfel s-au imprumutat diferiti termeni din vocabularul
disciplinelor inrudite, uneori modificandu-le sensul in raport cu propriile obiective (ex.
Deficienta, incapacitate, handicap, cerinte educative speciale, copii cu dizabilitati, etc.)
Deficienta – este absenta, pierderea sau alterarea unei functii (anatomice,
fiziologice, psihologice) poate fi urmarea unei maladii, accident, rezultatul unui mediu cu
conditii negative cu carente afective.
Handicap – se refera la dezavantajul social, la pierderea/limitarea sansei unor
persoane de a lua parte la viata comunitatii la nivel echivalent cu ceilalti membrii,
precum si la dificultati intampinate in indeplinirea functiilor vitale esentiale (orientare,
independenta fizica, mobilitate, integrarea socio-profesionala si autonomie).
Incapacitate – sunt limitele functionale cauzate de disfunctionalitati fizice,
intelectuale, senzoriale, de conditii de sanatate sau mediu.
Termenele deficienta si handicap nu sunt sinonime si nu trebuie sa fie utilizate unul
in locul celuilalt.
Deficienta este fenomenul initial – handicapul este efectul acestui fenomen in
raportul de adaptare si integrare sociala a persoanelor.
Handicapul mai mult sau mai putin accentuat poate sa agraveze sau sa diminueze
gradul de manifestare a deficientei

Etiologia (Aitia = cauza; Logos = stiinta) reprezinta o disciplina care studiaza

cauzele unui fenomen, dezvaluind originile si evolutia sa.
Etiologia handicapatului mintal – acele stari de deficienta/ incapacitate mintala care
determina scaderea randamentului intelectual si adaptiv al individului in cauza sub
nivelul cerintelor minime ale contextului social dat.
Factorii cauzali:
- ereditatea (zestre genetica)
 - mediul si influentele educative

Handicap mintal

Conceptul de handicap este introdus de autori englezi pentru a inlocui pe de-o

parte expresiile traumatizante, descurajante de: anormal, deficient, inadaptat, iar pe alta
parte pentru a ingloba intr-un termen mai general toate dificultatile intampinate de subiect
cu consecinte directe pe plan social.
Referindu-ne la copil, handicapatul este acel al caror aptitudini fizice, psihice
inascute sau castigate sunt net inferioare copiilor de aceeasi varsta cronologica, handicap
ce nu poate fi inlaturat in totalitate ci numai recuperate intr-un anumit grad, compensate,
ameliorat, valorizat in functie de posibilitatile reale ale individului si de capacitate
limitata de achizitie, pastrare, transfer.
Conceptul extins la adulti include persoanele ale caror posibilitati de a castiga
sau de a pastra un loc de munca sunt reduse, ca urmare a unor insuficiente fizice,
senzoriale, mintale, caracterizata in general printr-o capacitate redusa de autonomie
personala si sociala, avand nevoie intr-o forma sau alta de tutelare.
C. Paunescu desemneaza handicapul nu o deficienta, ci raportul de forte dintre
potentialul integrant si solicitarea integratoare, care este generat de procesul de adaptare
si integrare a individului in existenta sub toate aspectele.

Diagnosticul complex in psihopedagocia speciala

Conceptului de diagnostic i se acorda trei sensuri: geral, medical si psihologic. In

sensul general ,,diagnosticul este o recunoastere, o identificare a unui proces, a unui
fenomen sau a unei individualitati pornind de la detalii caracteristice”. In sensul
diagnosticului medical, acesta are menirea de a recunoaste in cazul concret, o anumita
boala. In sensul psihologic, diagnosticul isi propune sa identifice semnele unui proces sau
insusirile unui fenomen psihic, pentru a preciza, ,,apartenenta la un anumit tip de
personalitate”.
Dumitru Ciumagianul – argumenta ideea ca activitatea de cunostere si evaluare a
starilor de handicap nu se poate reduce nici la investigatiile pur medicale si nici la
investigatii psihologice sau de alta natura. Activitatea respectiva trebuie sa realizeze
sinteza datelor partiale de diagnoza, trasformandu-le astfel ea insusi intr-un proces de
diagnoza complecta. Autorul numeste acest proces Diagnostic defectologic, denumire
care s-a consolodat in limbajul psihologic, dar ideea in sine si-a pastrat autenticitatea .
In concluzie referitor la erori tipice in diagnoza deficientiilor, se arata ca ,,In
stabilirea diagnosticuli defectologic trebuie sa pornim de la deficient la deficienta si nu
invers”. Diagnosticul defectologic trebuie sa mijlociasca un tablou de asamblare,
functional, care sa cuprinda atat deficitele, cat si principalele resurse si posibilitati pe care
le are deficientul.
 Principiul intregrarii si nivelurile sale de dezvoltare

B.Nirje spunea ca ,,intregrarea insemna sa ti se permita sa fi capabil, sa fi tu

insuti printe ceilanti“. Intregrarea se refera la ,,relatia “care se instaureaza intre individ si
societate.
Intregrarea semnifica faptul ca relatiile dintre indivizi sunt bazate pe o
recunoastere a intregritatii lor, a valoriilor si drepturilor commune ce le poseda. Cand
lipseste recunoasterea acestor valori, se instaureaza alienarea si segregarea intre grupurile
sociale.
Integrarea se realizeaza pe mai multe niveluri, de la simplu la complex .
- integrarea fizica
- integrarea functionara
- sociala
- personala
- integrarea in societate
- integrarea organization

Intregrarea fizica permite persoanelor handicapate satisfacerea nevoilor de baza

a existentei si realizarea ritmurilor existentei.
Intregrarea functionara se afla in prelungirea celei fizice si se refera la
asigurarea functionarii persoanei in mediul inconjurator, prin folosirea tuturor
facilitatiilor si serviciilor pe care acesta le ofera (ex: flosirea mijloacelor de transport in
comun,restaurante,hoteluri,etc.)
Intregrarea sociala se refera la ansamblul relatiilor sociale dintre handicapati si
normali, indivizi sau grupuri sociale cu care acesta se intersecteaza (vecini,colegi de
serviciu,membrii ai comunitatii)
Intregrarea personala este legata de dezvoltatea relatiilor de interactiune de
persoane semnificative, in diversele perioade ale vietii. Aici sunt incluse categorii de
relatii diverse, in functie de varsta subiectului (de ex: pentru un copil relatiile cu parintii,
rudele, prietenii, pentru adult relatiile cu rude, prieteni, sot/sotie, si copii) rezulta ca
pentru o intregrare eficienta, se impun anumite conditii, si anume, pentru copil existenta
unor relatii cat mai apropiate cu familia, iar pentru adult, asigurarea unei existente demne,
cu relatii diverse in cadrul grupuriilor sociale din comunitate.
Intregrarea in societate se refera la asigurarea de drepturi egale si respectarea
autodeterminarii individului handicapat. Adesea grupurile de persoane handicapate sunt
tratate diferit fara de ceilanti cetateni, intregrarea lor nefiind respectata. Programele si
deciziile persoanelor handicapate trebuie sa le apartina in totalitate.
Intregrarea organizatorica se refera la formele si structuriile organizatorice care
sprijina intregrarea .
Se recomanda serviciile publice sa fie organizate in asa fel, incat sa raspunda
nevoilor tuturor indiviziilor din societate. In situatiile in care specializarea serviciilor
solicitate nu poate fi asigurata in interiorul serviciilor normale sau cand nu exista
serviciile necesare in cadrul celor generale, serviciile speciale trebuiesc dezvoltate si
modelate dupa caracteristicile serviciilor generale si aliniate la standardele serviciilor
acestora.
In concluzie, transpunerea in practica a intregrarii necesita desfasurarea unui
sistem de actiuni inchegat din domenii diverse: psihologie, sociologie, asistenata sociala,
organizatoric, juridic, politic. Actiunile respective trebuie desfasurate, incepand de la
nivelul individual, pana la cel social, urmarindu-se in final schimbarea societatii pe
ansamblu si transformarea ei intr-o societate capabila sa asigure integrarea persoanelor cu
cerinte speciale in interiorul ei.

Integrarea ca actiune isi are originea in tarile scandinave, unde s-a incercat
pentru prima data integrarea handicapatilor in cadrul comunitatii.
Cercetatorul suedez B. Nirje defineste sintagma ,,conditii normale de viata” ca
fiind constituita, in primul rand, dintr-o succesiune de patru ritmuri fundamentale ale
existentei.
- Ritmul normal zilnic, care include repartitia duratei muncii, odihnei si
distractiilor, incepand de la trezire, si terminand la culcare.
- Ritmul normal al unei saptamani, determinat de relatia judiciara ce trebuie
instaurata intre zile lucratoare si cele de odihna de la sfarsitul saptamanii.
- Ritmul normal anual al omului, care este caracterizat prin accesiunea regulata a
perioadelor de repaus (sarbatori si vacante) si a perioadelor de lucru
- Ritmul existential de dezvoltare a vietii care se refera la studiile din tinerete,
adolescenta si batranete.
La aceste aspecte este necesar sa fie adaugate alte elemente referitoare la
precizarea conditiilor vietii zilnice:
a) asigurarea unui standard economic normal
b) asigurarea unor standarde normale de mediu care se refera la asigurarea
locuintelor in cadrul comunitatii si organizarea mediului fizic.

Trebuie sa aiba in vedere nu numai felul in care persoana handicapata se

adapteaza mediului ci si felul in care mediul este pregatit sa primeasca si sa integreze
aceste categorii de persoane.
Integrarea nu se refera la eliminarea handicapatului sau la tratarea acestuia,
integrarea (normalizarea) determina insa schimbari pozitive la nivelul deprinderilor,
capacitatilor si comportamentelor. Persoana handicapata are nevoie de asemenea, de un
ajutor specializat pentru a putea face fata cerintelor de mediu. De aceea, integrarea
presupune si acordarea unor multitudini de servicii speciale. Acestea au scopul de asigura
persoanei handicapate un antrenament si o stimulare adevarata, care sa o ajute, in final sa
ajunga la o voata cat mai aproape de normal.
Integrarea din punct de vedere teoretic nu se refera numai la asigurarea unei
existente ,,total independente”, in acest sens trebuie subliniata ideea ca exista grade
(niveluri) diferite de realizare a actiunii de normalizare (integrare). Aceasta se refera la
cerinta acordarii unui sprijin diferentiat in functie de nevoile si tipul de deprinderi si
capacitati pe care il poseda fiecare persoana in parte.
 In concluzie comportamentul dezadaptat al persoanelor handicapate trebuie
schimbat, cu alte cuvinte normalizat.

L. Kebbson (1992) considera ca aplicarea in practica a normalizarii trebuie

realizata din punct de vedere structural, pe patru nivele functionale
1. Normalizarea fizica care se refera la posibilitatea de a avea acces la
mijloacele fizice, pentru satisfacerea nevoilor fundamentale; de ex: dea avea un
aprtament propriu, haine si lucruri personale, posibilitati financiare pentru deplasari, de a
vaea contacte sociale, etc.
2. Normalizarea functionala: care consta in asigurarea accesului la serviciile
publice ale societatii (ex: comunicarea, activitati comerciale, petrecerea timpului liber,
transportul in comun, etc)
3. Normalizarea sociala se refera la posibilitatea de a avea contacte sociale,
spontane si regulate, la dreptul dea se simti si a fi perceput ca facand parte dintr-un
contex social (ex: in relatiile – familiale, cu vecinii, cu prietenii etc)
4 normalizarea societala care se refera la nivelul participarii persoanelor
handicapate la procesul productiv, in diferite organizatii si asociatii, avand
responsabilitati si beneficiind de increderea normalilor.

Erori constatate in aplicarea principiului normalizarii

Conform definitiei lui B. Nirje, principiul normalizarii inseamna a face

accesibile retardatiilor mintali, ca, de altfel, tuturor handicapatilor conditiile si modelele
de viata, la fel cu cele ale membrilor societatii, pe ansamblu.
H. Mikkelsen (1976) descrie normalizarea ca pe ,,un mod de acceptare a
inapoierii mintale, pledand pentru a oferi handicapatiilor aceleasi conditii oferite
celorlalti cetateni, incluzand tratamentul, educatia si scolarizarea necesare sa furnizeze o
dezvoltare optima”.

Bibliografie

Conf. Univ. Gh. Radu – Psihopedagogia scolarilor cu handicap mintal, editura Pro
Humanitate, 2000
Constantin Paunescu, Ionel Musu - Psihologie speciala integrata, Editura Pro
Humanitate, 1997
Gh. Rdu – Introducere in psihopedagogia scolarilor cu handicap, editura Pro
Humanitate, 1999
Conf. univ. Ghe. Radu - Introducere in psihopedagogia scolilor cu handicap,
editura Pro Humanitate, 1999
http://www.clubultinerilor.eu/modules/legislatie/upload/Legea_448.pdf
http://www.lamont.ro/conferinte.html
http://imm.protectiamuncii.ro/docs/metodologie_romana_tipar.pdf