Anexa 2

1. Citiţi şi analizaţi secvenţa de text.

2. Identificaţi principalele aspecte ale tematicii
3. Formulaţi acest conţinut sub forma unei scheme logice cu explicaţiile de vigoare şi
prezentaţi-o grupelor adiacente grupului vostru*.
*Fiecare membru al grupului este repartizat cîte unul în grupele adiacente astfel încît să formaţi cîte un
grup nou format din cîte un membru al grupelor iniţiale. În acest grup sarcina voastră este să explicaţi tematica din
cadrul secvenţei voastre de text aşa încît ceilalţi membri ai grupului să însuşească cele expuse.
4. Înainte de a vă repartiza în alte grupe împreună cu colegii formulaţi 10 întrebări care să
reflecte materialul însuşit. Aceste întrebări vor fi repartizate ulterior fiecărui membru a grupelor
adiacente pentru a testa nivelul cunoştinţelor acumulate la tematica expusă de dvs. Toţi membrii
grupelor vor fi notaţi în baza întrebărilor formulate pentru colegi, răspunsurilor în scris la
întrebările colegilor şi activitatea în cadrul realizării sarcinilor.
BAFTĂ!!!

Repere:

 Clonarea
 Clonarea umană reproductivă
 Argumente în favoarea clonării
 Argumente împotriva clonării umane
 Protocolul adiţional la Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a
Demnităţii Fiinţei Umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (4 aprilie, 1997,
Oviedo)
 Clonarea umană terapeutică

CLONAREA UMANA
Clonarea este o metodă cunoscută încă din Antichitate, prin care o celulă sau un grup de
celule, dintr-un organism individual, este utilizată pentru a obţine un organism genetic identic.
Bacteriile se reproduc prin diviziune celulară, iar fiecare din cele două celule-flice este clona
celeilalte. Plantele pot fi donate prin utilizarea unor părţi vegetative de la „părinţi donori”. Însăşi
denumirea de donare provine de la grecescul klon care înseamnă „crenguţă, rămurică”. Cuvântul
clonă nu ar fi intrat niciodată în vocabularul public, dacă ar fi rămas în domeniul microbilor şi al
plantelor. Totuşi, în 1962 clonarea unui animal vertebrat (broasca sud-africană Xenopus laevis)
dintr-o celulă embrionară de către embriologul britanic J.Gurdon a trezit interesul savanţilor şi al
mediilor de informare în masă. Din acel moment, au existat discuţii legate de clonarea umană
chiar dacă procedura era considerată imposibil de realizat. Situaţia s-a schimbat odată cu anunţul
din februarie 1997, potrivit căruia s-a reuşit clonarea unui mamifer (oaia Dolly) prin folosirea
unei celule prelevată de la un organism adult. Oaia Dolly, vedeta din lumea animalelor, a
reprezentat un exemplu al modului în care o descoperire ştiinţifică devine o problemă publică.

Clonarea umană reproductivă

La animalele vertebrate clonarea reproductivă se realizează prin:
 transferul de nuclee de la celule embrionare sau somatice diferenţiate în ovule anucleate;
sciziunea embrionilor formaţi din 60-80 de celule, la 6-7 zile de la fecundare, implantaţi
ulterior în uterul unei femele sau în uterul unor femele diferite, obţinându-se astfel gemeni
monozigoţi.
Teoretic, aceleaşi procedee pot fi aplicate şi la om. Dacă tehnologia clonării umane va fi
sigură şi accesibilă, trebuie evaluate beneficiile pe care le vor putea avea oamenii de pe urma ei.
Ce raţiuni ar putea avea o persoană pentru ca să apeleze la clonare?

Argumente în favoarea clonării

În raportul comisiei ELSI către Preşedintele SUA au fost prezentate câteva situaţii în care
persoana ar putea apela la clonare. În unul din scenarii, un soţ şi o soţie ce doresc să aibă un
copil poartă gene mutante recesive letale. Pentru a evita un risc de 25% de a concepe un copil
care ar putea avea o viaţă scurtă şi dureroasă, cuplul poate lua în considerare următoarele
variante:
 să renunţe la creşterea unui copil;
 să adopte un copil;
 să folosească diagnosticul prenatal şi avortul selectiv;
 să folosească un donor de gameţi fară mutaţii recesive;
 să folosească celulele unuia din parteneri în încercarea de a dona un copil.
În alt scenariu, părinţii unui copil bolnav în stadiu terminal sunt informaţi că doar un
transplant medular osos ar putea salva viaţa copilului lor. Fără un alt donor disponibil, părinţii ar
putea încerca să doneze o fiinţă umană din celulele copilului aflat pe moarte. Dacă acest lucru e
posibil, copilul rezultat va fi un donator perfect pentru transplantul medular osos şi va putea fi
folosit ca donator fara riscuri. In raportul comisiei se menţionează că acest sccnariu „ aduce cel
mai puternic posibil argument pentru clonarea umană şi demonstrează cum această tehnologie
ar putea fi folosită pentru salvarea de vieţi”. Cu toate acestea, ar trebui să notăm că multe
persoane ar putea fi deranjate moral de folosirea unui minor ca donor.
Alte argumente în favoarea clonării umane au fost formulate de geneticianul H.Ionas:
 celulele prelevate de la un copil pot fi folosite pentru clonarea lui, dacă acesta
moare;
 dublura unui clonat poate fi păstrată ca rezervă, în stare embrionară, furnizând
ţesuturi şi organe pentru transplant necesare în caz de accident originalului.

Argumente împotriva clonării umane.

Probleme morale. Clonarea umană contravine tuturor conceptelor religioase, iar cercetătorii
au tentaţia de a interveni în procesele naturale.
Probleme legale. Unul din argumentele centrale împotriva clonării este acela că subminează
structura familiei prin realizarea unor identităţi şi genealogii neclare. Relaţia dintre un adult şi
copilul-clonă poate fi descrisă ca şi cea dintre un părinte şi progenitura lui. Clona, din acest
punct de vedere, are un singur părinte biologic. Din punctul de vedere al geneticienilor, clona
este un geamăn întârziat. Clona, din acest punct de vedere, are doi părinţi biologici şi nu doar
unul, ea are aceiaşi părinţi ca şi persoana după care a fost donată. Este clona o progenitură sau
un frate geamăn? Are clona unul sau doi părinţi? In societate originea impune responsabilităţi.
In cazul clonării umane, apare o întrebare firească: cine este responsabil de clonă?
Probleme etice. Un copil-clonă poate fi constant comparat cu adultul de la care s-a prelevat
celula de clonare şi astfel ar fi stresat cu aşteptări exagerate, opresive, iar părinţii ar putea limita
oportunităţile copilului în creştere şi dezvoltare. Un copil ar putea fi stresat de gândul că el este
o copie, şi nu un „original”. Sentimentul copilului de autoapreciere, individualitate sau
demnitate va fi lezat.
Probleme sociale.Clonarea ar putea duce la apariţia unor persoane fară drepturi sociale
(„robi” ai persoanei donate); clonarea poate înlătura, comportamentul sexual normal ca mod de
reproducere; orice cercetare privind donarea umană necesită şi testarea pe oameni.
Probleme medicale. Clona ar prelua şi genele care determină apariţia unor boli; donarea
poate duce la posibile malformaţii genetice la urmaşi.
La 12 ianuarie 1998, la Paris, statele-membre ale Consiliului Europei, luând act de
evenimentele ştiinţifice intervenite în materie de clonare a mamiferelor, semnează un Protocol
adiţional la Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Demnităţii Fiinţei
Umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (4 aprilie, 1997, Oviedo). Acest protocol
stipulează printre altele că „este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe
umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte1'. Congresul SUA, de asemenea, a
legiferat interzicerea clonării umane atât prin sciziunea embrionului, cât şi prin transfer
nuclear.
Clonarea umană terapeutică
Mulţi savanţi cred că semnificaţia reală a clonării nu constă în ceea ce poate face această
tehnologie prin ea însăşi, ci în contribuţia sa în medicină. Clonarea terapeutică ar putea fi
folosită în scopul obţinerii celulelor, ţesuturilor şi organelor pentru transplanturi, spre exemplu,
de celule nervoase utilizate în tratamentul bolilor neurodegenerative. în linii generale, clonarea
umană terapeutică s-ar putea realiza în câteva etape:
 se prelevă o celulă somatică (diferenţiată) din organismul care are nevoie de un
transplant;
 celula prelevată se transformă in vitro într-o celulă de tip embrionar (dediferenţiată);
 se transferă nucleul din celula dediferenţiată într-un ovul anucleat (fară nucleu);
 embrionul obţinut se cultivă in vitro pentru a-1 transforma într-o masă de celule
embrionare stern (CES);
 celulele embrionare stem se transformă într-un anumit ţesut sau chiar organ prin
utilizarea unor “semnale moleculare ” proteice;
 se realizează un transplant de ţesut sau organ crescut in vitro persoanei de la care s-a
prelevat celula donor de nucleu.
Clonarea umană terapeutică a fost legiferată în Anglia (6 august 2000). Însă implicaţiile
etice, legale şi sociale ale acestei tehnologii încă nu au fost pe deplm descoperite.

Anexa 3.
 1. Citiţi şi analizaţi secvenţa de text.
2. Identificaţi principalele aspecte ale tematicii
3. Formulaţi acest conţinut sub forma unei scheme logice cu explicaţiile de vigoare şi
prezentaţi-o grupelor adiacente grupului vostru*.
*Fiecare membru al grupului este repartizat cîte unul în grupele adiacente astfel încît să formaţi cîte un
grup nou format din cîte un membru al grupelor iniţiale. În acest grup sarcina voastră este să explicaţi tematica din
cadrul secvenţei voastre de text aşa încît ceilalţi membri ai grupului să însuşească cele expuse.
4. Înainte de a vă repartiza în alte grupe împreună cu colegii formulaţi 10 întrebări care să
reflecte materialul însuşit. Aceste întrebări vor fi repartizate ulterior fiecărui membru a grupelor
adiacente pentru a testa nivelul cunoştinţelor acumulate la tematica expusă de dvs. Toţi membrii
grupelor vor fi notaţi în baza întrebărilor formulate pentru colegi, răspunsurilor în scris la
întrebările colegilor şi activitatea în cadrul realizării sarcinilor.
BAFTĂ!!!

Repere:

 Definiţii generale. Etica transplanturilor de ţesuturi şi organe

 Etica transplantării ţesuturilor şi organelor homoplastice
 Etica transplantării ţesuturilor şi organelor heterologe

 Etica cercetărilor pe animale

 Prevederile Art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor (proclamată în
1978 la sediul UNESCO din Paris)

ETICA TRANSPLANTURILOR DE ŢESUTURI ŞI ORGANE

A efectua un transplant înseamnă a implanta un ţesut sau un organ de la o parte la alta a
aceluiaşi organism (transplant ontroplastic), de la un individ la alt individ aparţinând aceleiaşi
specii (transplant homoplastic), de la un animal la om (transplant heterolog sau xenotransplant).
Transplantul de celule, ţesuturi şi organe de origine umană şi/sau animală se face numai în scop
terapeutic.

Etica transplantării ţesuturilor şi organelor homoplastice

In textele tuturor documentelor internaţionale, care se referă la drepturile omului, se arată că
“corpul omenesc este sacru, intangibil, trebuie respectat atât în timpul vieţii, cât şi după
moarte şi nu poate face obiectul nici unui comerţ”. Donarea în timpul vieţii sau consimţământul
scris pentru prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe este un act profund umanitar, care
poate permite salvarea vieţii unui om. Donatorul viu major, aflat în deplinătatea facultăţilor sale
mintale, trebuie să consimtă liber, în scris, după ce i se va garanta că nu există un pericol pentru
viaţa sa şi după ce i se vor arăta eventualele riscuri şi consecinţe rezultate din prelevarea unei
părţi din corpul său. De asemenea, acesta poate reveni înainte de prelevare asupra
consimţământului dat. Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane nu pot fi obiectul
vreunei tranzacţii şi sunt interzise ca urmare a vreunei constrângeri. Se interzice prelevarea şi
transplantul de ţesuturi şi organe umane de la potenţiali donori minori, precum şi de la
persoanele lipsite de discernământ (judecată), aflate în viaţă. Donorul viu poate fi minor atunci
când donarea de măduvă osoasă se face în beneficiul fratelui sau al surorii sale bolnavi de
leucemie.

Etica transplantării ţesuturilor şi organelor heterologe

 De transplantul heterolog (xenotransplant) se vorbeşte atunci, când acesta se realizează de
la animale. In toată lumea există o criză de organe pentru transplant. Prin urmare, s-ar putea
folosi organele altor specii, în cazul în care diferenţele structurale şi funcţionale dintre organe nu
sunt deosebit de mari. În 1984 o fetiţă Baby Fae a trăit 20 de zile cu inima unui babuin, intrând
astfel în istoria medicinei. După părerea multor chirurgi, xenotransplantele ar putea constitui o
soluţie temporară până la găsirea unui organ uman. Astfel, ficatul de la un porc transformat
genetic a permis unui bolnav cu o insuficienţă hepatică acută să supravieţuiască mai multe zile
până s-a găsit un ficat uman.
Pentru a evita rejecţia xenotransplantelor, se creează animale transgenice, cu o structură
genetică modificată a organului care urmează a fi transplantat - în genomul porcului sunt
introduse gene umane ale histo- compatibilităţii. Au apărut primele ferme de porci modificaţi cu
gene umane - primii porci “oameni". Prima reflecţie etică în acest caz este legată de
incertitudinea reuşitei intervenţiei, de riscul foarte mare al respingerii organului transplantat sau
de îngrijorarea că anumite virusuri s-ar putea transmite de la organismul animal la cel uman. A
doua - de alterarea personalităţii subiectului primitor datorită introducerii unui organ de animal.
La a doua reflecţie etică medicii au următorul răspuns: organe precum ficatul sau inima au doar
un simplu caracter executiv şi nu sunt sediul unor funcţii ce caracterizează persoana în mod
esenţial. In această perspectivă, subiectul primitor trebuie să fie, din punct de vedere psihologic,
pregătit şi hotărât să convieţuiască cu un organ de provenienţă animală, faţă de care ar putea
manifesta, poate chiar şi din motive de ordin cultural sau religios, un simţ de respingere şi
conflictualitate. Pe de altă parte, trebuie luată în considerare problema acceptabilităţii sociale a
xenotransplantelor. Astfel, în 59 de spitale publice din Australia s-a desfăşurat un sondaj printre
1728 de infirmieri, care au manifestat o puternică opoziţie faţă de acceptarea xenotransplantelor.

ETICA CERCETĂRILOR PE ANIMALE

Etica experimentelor pe animale este parte integrantă a bioeticii umane, atât a celei generale,
cât şi a celei medicale. O preocupare a bioeticii reprezintă nondiscriminarea şi normele de
comportament în experimentele efectuate pe animale. Medicina datorează enorm cercetărilor
experimentale pe animale. Fără astfel de cercetări efectuate pe broaşte, pisici, câini, primate, nu
s-ar fi descoperit multe dintre procesele fundamentale ale vieţii. Astfel, la Universitatea din
Sankt Petersburg, la iniţiativa academicianului A.Nozdracev, a fost ridicat un monument al
pisicii; la Universitatea Sorbona din Paris la iniţiativa fiziologilor francezi, a fost înălţat un
monument al broaştei; la Institutul de Medicină Experimentală, la iniţiativa renumitului
academician I.Pavlov, a fost înălţat un monument al câinelui.
Cu toate acestea, în fiecare an sunt sacrificate aproximativ 225 mln. de animale de laborator
în scopuri efectuării cercetărilor ştiinţifice (2012).
Preocupările oamenilor pentru un tratament adecvat al fiinţelor vii ţin de secole şi au condus
la apariţia societăţilor pentru protecţia animalelor. În prezent, cea mai cunoscută societate pentru
protecţia animalelor este “People for the ethical treatment of animals" - “Oameni pentru
tratamentul etic al animalelor”. În conformitate cu aceste concepte etice:
 oamenii nu au dreptul să experimenteze pe animale atât timp, cât cercetările savanţilor
le ignoră suferinţa;
 animalele au dreptul să-şi trăiască vieţile lor fară intervenţia omului în structura lor
genetică originală;
 oamenii de ştiinţă trebuie să respecte dreptul animalelor de a trăi o viaţă normală şi
sănătoasă.
Art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor (proclamată în 1978 la sediul
UNESCO din Paris) precizează:
 experienţele pe animale, care implică suferinţa fizică sau psihică, sunt incompatibile
cu drepturile animalului, indiferent dacă este vorba de o experienţă medicală, ştiinţifică sau de
orice fel;
 metodele de înlocuire a folosirii animalelor trebuie dezvoltate şi puse în practică în
mod sistematic.
In prezent sunt create animale transgenice modele genetice ale maladiilor ereditare
umane. Un exemplu elocvent este cel al şoarecilor transgenici cu deficienţe enzimatice
specifice, sensibili la leucemii, care devin apoi obiectul cercetărilor experimentale şi care au
parte de o moarte lentă şi dureroasă. Genele umane sunt introduse în genomul animalelor
domestice (iepuri, oi, porci, capre), pentru ca acestea să secrete în lapte proteine umane. Mulţi
susţin că animalele nu ar trebui tratate ca nişte simple obiecte, pe care noi să le putem
manipula după bunul nostru plac. Pentru grupurile de "iubitori ai animalelor",
xenotransplantele sunt inacceptabile în soluţionarea problemei lipsei de organe. Mai mult ca
atât, pentru unii biotehnologi, manipularea genelor ar putea fi un joc pentru a-şi satisface
curiozitatea, capriciile sau fanteziile. Medicina modernă, susţin specialiştii în bioetică, are
numeroase alternative la animalele transgenice: culturile de celule, cercetări la nivel celular şi
molecular etc. în acelaşi timp, specialiştii din domeniul ingineriei genetice şi reprezentanţii
societăţilor civile au căzut de comun acord că pentru a preveni o “alterare” a fondului genetic
animal de pe Pământ, cercetările ştiinţifice şi evaluările etice ale acestora trebuie efectuate cu
multă atenţie.