Unificarea Germaniei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Acest articol se referă la unificarea germană din 1871. Pentru unificarea din 1990,
vedeți Reunificarea Germaniei.

Imperiul German între 1871–1918. Excluzând partea germanofonă a imperiului multinațional austriac, această
construcție geografică reprezenta Germania Mică.

Istoria Germaniei

Acest articol este parte a unei serii

 Antichitatea
Triburile germanice
Perioada migrațiilor
Imperiu Francilor

Evul Mediu
Sfântul Imperiu Roman
Colonizarea răsăritului

Apariția națiunii germane

Confederația Rinului
Confederația Germană
Confederația Germană de Nord

Imperiul German
Imperiul German
Primul Război Mondial

Republica de la Weimar
Republica de la Weimar

Germania nazistă
Germania nazistă
Al Doilea Război Mondial

Germania postbelică
Germania între 1945-1990
Ocupația și împărțirea
Expulzarea germanilor
Republica Democrată Germană
Germania de Vest
Reunificarea Germaniei

Germania modernă
Germania

Portal Germania

 v • d • m 

Parte dintr-o serie de articole despre

 Monarhie

Concepte centrale[arată]

Tipuri[arată]

Istorie[arată]

Subiecte conexe[arată]

Portal politică

 v
 d
 m

Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut loc

oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii
statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe
regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma
capitulării Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor
germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de
experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și
culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul
continuu de unificare.
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după
abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. În ciuda
problemelor legale, administrative și politice cauzate prin destrămarea Imperiului
romano-german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o
tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similare în timpul
Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze. Liberalismul european a oferit o
bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de
organizare socială și politică; manifestarea sa în regiunile germane a pus accent pe
importanța tradițiilor, educației și a unității lingvistice a popoarelor dintr-o zonă
geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului (uniune
vamală) prusac în 1818 și expansiunea sa spre includerea altor state din Confederația
 Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace
de transport a facilitat afacerile și turismul, ducând la noi contacte și uneori și la
conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală.
Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Viena din 1814–1815
după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa Centrală.
Totuși, negociatorii de la Viena nu au ținut cont de forța crescândă a Prusiei în rândul
statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre
acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării: așa-
numita Kleindeutsche Lösung, soluția Germania Mică (Germania fără Austria),
sau Großdeutsche Lösung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria).
Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea
un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și
restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă
puterea Regatului Prusiei. Pe lângă forța Realpolitik (politicii realiste, "pragmatice")
practicată de Bismarck, și alți factori au determinat mai multe protostate moderne să-și
reorganizeze relațiile politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea.
Reacțiile împotriva iredentismului danez și a naționalismului francez au furnizat puncte
focale ale unității germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat
entuziasm și mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea.
Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor
Napoleoniene, în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. Creând o
Germanie fără Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat cel puțin
temporar problema dualismului.

Cuprins

 1Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al nouăsprezecelea

o 1.1Creșterea naționalismului german în cadrul sistemului napoleonian
o 1.2Reorganizarea Europei Centrale și apariția dualismului german
o 1.3Probleme de reorganizare
 2Colaborarea economică: uniunea vamală
o 2.1Drumuri și căi ferate
o 2.2Geografie, patriotism și limbă
 3Vormärz și liberalismul secolului al nouăsprezecelea
o 3.1Festivalul Hambach: naționalismul liberal și răspunsul conservatorilor
o 3.2Liberalismul și răspunsul la problemele economice
 4Primele eforturi de unificare
o 4.1Revoluțiile germane din 1848 și Parlamentul de la Frankfurt
o 4.21848 și Parlamentul de la Frankfurt în analiză retrospectivă
o 4.3Problema sferelor de influență: Uniunea de la Erfurt și Acordul de la Olmütz
o 4.4Creșterea puterii Prusiei: Realpolitik
 5Fondarea unui stat unitar
o 5.1Iredentismul danez
o 5.2Războiul dintre Austria și Prusia, 1866
 5.2.1Alegerea taberelor
  5.2.2Izolarea Austriei
o 5.3Realpolitik și Confederația Germană de Nord
 6Războiul cu Franța
o 6.1Prăbușirea sferelor de influență în Peninsula Iberică
o 6.2Operațiunile militare
o 6.3Proclamarea Imperiului German
o 6.4Importanța războiului în procesul de unificare
 7Unificarea politică și administrativă
o 7.1Statele componente ale Imperiului
o 7.2Structura politică a Imperiului
o 7.3Dispute istorice și anatomia socială a Imperiului
 8Dincolo de mecanismul politic: formarea unei națiuni
o 8.1Kulturkampf
o 8.2Integrarea comunității evreiești
o 8.3Scrierea istoriei națiunii
 9Vezi și
 10Note
 11Bibliografie
o 11.1Lectură suplimentară
 12Legături externe

Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al

nouăsprezecelea[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sfântul Imperiu Roman
 Germania, personificare a națiunii germane, apare în fresca lui Philipp Veit (1834–36). Ea ține un scut
cu stema Confederației Germane (vezi varianta mărită mai jos). Scuturile pe care stă ea sunt stemele
primilor șapte Electori ai Sfântului Imperiu Roman.

La începutul anilor 1800, țările germanofone numărau peste 300 de entități politice
din cadrul Sfântului Imperiu Roman. Dimensiunea lor varia de la cea a teritoriilor
mici și complexe ale ramurilor familiei princiare Hohenlohe până la teritoriile mari și
bine definite ale Regatului Bavariei și ale Regatului Prusiei. Modul lor de guvernare
varia și el: erau orașe imperiale libere, și ele de dimensiuni variate, de la
puternicul Augsburg până la minusculul Weil der Stadt; teritorii ecleziastice, și ele cu
influență și dimensiuni variate, cum ar fi bogata Abație Reichenau și
puternica Arhiepiscopie a Kölnului; și state dinastice cum ar fi Württemberg. Aceste
state formau Sfântul Imperiu Roman, și la unele momente numărau peste 1000 de
entități. Din secolul al XV-lea, cu câteva excepții, principii electori ai Imperiului au
ales împărați din Casa de Habsburg. Printre statele germanofone, mecanismele
administrative și legale ale Sfântului Imperiu Roman au constituit teren de rezolvare
a disputelor între țărani și nobili, și între jurisdicții separate. Prin
organizarea cercurilor imperiale (Reichskreise), unele state s-au grupat pentru a
promova propriile interese regionale și organizaționale, inclusiv cooperarea
economică și protecția militară.[1]
Războiul celei de-a Doua Coaliții (1799–1802) a avut ca rezultat înfrângerea forțelor
imperiale și aliate în fața lui Napoleon Bonaparte; tratatele de la Luneville (1801)
și Amiens (1802) precum și Mediatizația din 1803 a transferat porțiuni mari din
Sfântul Imperiu Roman statelor dinastice, a secularizat numeroase teritorii
bisericești și majoritatea orașelor imperiale au dispărut din peisajul politic și legal iar
populațiile acestor teritorii au devenit supuși ai ducilor și regilor. Acest transfer a dus
la mărirea teritoriilor Württembergului și Badenului. În 1806, după o invazie reușită a
Prusiei și după înfrângerea Prusiei și Rusiei la Jena-Auerstedt, Napoleon a dictat un
tratat prin care Împăratul era obligat să dizolve Sfântul Imperiu Roman. [2]
Creșterea naționalismului german în cadrul sistemului
napoleonian[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Războaiele napoleoniene.

Stema Confederației Germane, denumită și Deutscher Bund

Sub Imperiul Francez (1804–1814), naționalismul popular german a înflorit în

statele germane reorganizate. Datorat în parte experienței comune (deși sub
dominație franceză), au apărut diferite justificări pentru identificarea „Germaniei”
ca un singur stat. Pentru filosoful german Johann Fichte,
Primele granițe, originare și cu adevărat naturale ale statelor sunt fără
îndoială granițele lor interioare. Cei ce vorbesc aceeași limbă sunt uniți
unii cu alții printr-o multitudine de legături invizibile de natura însăși, cu
mult înainte să înceapă arta umană; ei se înțeleg unii cu alții și au puterea
de a continua să se facă înțeleși din ce în ce mai clar; ei își aparțin unii
altora și sunt, prin natură, un tot întreg și inseparabil. [3]
O limbă comună poate servi ca baza unei națiuni, dar, după cum observă istoricii
contemporani ce studiază Germania secolului al XIX-lea, a fost nevoie de mai
mult decât simpla similitudine lingvistică pentru unificarea mai multor sute de
state mărunte.[4] Experiența Europei Centrale germanofone din timpul dominației
franceze a contribuit la conștientizarea unei cauze comune, aceea de a alunga
invadatorii francezi și de a recâștiga controlul asupra teritoriilor proprii.
Exigențele campaniilor lui Napoleon din Polonia (1806–1807), cele din Peninsula
Iberică, din Germania apuseană, și ale dezastruoasei invazii a Rusiei din 1812 a
deziluzionat numeroși germani, atât nobili cât și oameni de rând. Sistemul
Continental al lui Napoleon a dus economia central-europeană în pragul ruinei.
Invazia Rusiei a inclus aproape 125.000 de soldați din regiunile germane, iar
pierderea acelei armate i-a încurajat pe mulți germani, din toate clasele sociale,
să-și închipuie o Europă Centrală liberă de influența lui Napoleon. [5] Înființarea
unor miliții studențești cum ar fi Corpul liber Lützow este un exemplu al acestei
tendințe.[6]

Monumentul Bătăliei Națiunilor (Völkerschlachtdenkmal) din Leipzig, ridicat la centenarul acesteia,

cinstește efortul poporului german pentru victoria împotriva lui Napoleon.

Dezastrul din Rusia a slăbit controlul francez asupra principilor germani. În 1813,
Napoleon a inițiat o campanie în statele germane pentru aducerea lor înapoi pe
orbita franceză; Războiul de Eliberare ce a urmat a culminat cu marea bătălie de
la Leipzig, denumită și Bătălia Națiunilor. Peste 500.000 de combatanți au dus
lupte grele de-a lungul a trei zile, aceasta fiind cea mai mare bătălie terestră
europeană din secolul al XIX-lea. Lupta a avut ca rezultat o decisivă victorie
a Coaliției dintre Austria, Rusia, Prusia, Suedia și Saxonia, și a dus la sfârșitul
dominației franceze la est de Rin. Succesul acesta a încurajat forțele Coaliției
să-l urmărească pe Napoleon și dincolo de Rin; armata sa și guvernul s-au
prăbușit, iar Coaliția victorioasă l-a încarcerat pe Napoleon în insula Elba. În
timpul scurtei restaurații napoleoniene denumită Cele 100 de zile din 1815,
forțele celei de-a Șaptea Coaliții, inclusiv o armată anglo-aliată sub
comanda Ducelui de Wellington și o armată prusacă sub comanda lui Gebhard
von Blücher a învins în Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815).[7] Rolul critic jucat
de trupele lui Blücher, mai ales după retragerea forțată de pe câmpul de luptă de
la Ligny cu o zi înainte, au ajutat la întoarcerea situației împotriva Franței.
Cavaleria prusacă a urmărit pe francezii învinși în seara de 18 iunie, pecetluind
victoria aliaților. Din perspectivă germană, acțiunile trupelor lui Blücher de la
Waterloo și eforturile combinate de la Leipzig, au oferit un nou motiv de mândrie
și entuziasm.[8] Această interpretare a devenit o cărămidă importantă în
construirea mitului Borussian de către istoricii naționaliști pro-prusaci ulterior, în
secolul al XIX-lea.[9]
Reorganizarea Europei Centrale și apariția dualismului
german[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Congresul de la Viena.
După înfrângerea lui Napoleon, Congresul de la Viena a stabilit un nou
sistem politico-diplomatic european bazat pe echilibrul puterilor. Acest sistem
a reorganizat Europa în sfere de influență care, în unele cazuri, au suprimat
aspirațiile unor popoare, inclusiv ale germanilor și ale italienilor. [10] În general,
o Prusie mare și cele 38 de alte state consolidate din teritoriile mediatizate la
1803 s-au confederat în cadrul sferei de influență a Imperiului Austriac.
Congresul a stabilit o Confederație Germană (1815–1866), condusă de
Austria, cu o „Dietă Federală"
(denumită Bundestag sau Bundesversammlung, o adunare de conducători
numiți) care se întrunea în orașul Frankfurt pe Main. Ca recunoaștere a
titlului imperial deținut prin tradiție de casa de Habsburg, regii Austriei au
devenit președinți titulari ai acestui parlament.
Probleme de reorganizare[modificare | modificare sursă]
În ciuda denumirii de Dietă (Parlament), această instituție nu era formată
dintr-un grup de reprezentanți aleși de popor (sau măcar de un grup restrâns
de cetățeni). Numeroase state nu aveau constituții, iar în cele care aveau,
cum ar fi Ducatul Badenului, dreptul de vot era restrâns pe criterii stricte de
proprietate care limitau acest drept la o mică porțiune din populația
bărbătească.[11] Mai mult, această soluție nepractică nu a reflectat noul statut
al Prusiei în contextul general. Deși armata prusacă fusese învinsă dramatic
în 1806 la bătălia de la Jena-Auerstedt, ea a revenit la Waterloo. În
consecință, liderii prusaci se așteptau să joace un rol important în politica
germană.[12]
 Limitele Confederației Germane. Prusia este cu albastru, Austria cu galben, iar restul cu gri.
Linia roșie prin Austria este limita cu teritoriile maghiare, care făceau parte din Austria dar nu
și din Confederație.

Creșterea naționalismului german, stimulat de experiența germanilor din

perioada napoleoniană și inițial aliat cu liberalismul, a schimbat relațiile
politice, sociale și culturale din statele germane. [13] În acest context, se pot
observa rădăcinile sale în perioada napoleoniană. [14] Organizațiile
studențești Burschenschaft și demonstrațiile populare, cum ar fi cele de la
Castelul Wartburg din octombrie 1817 au contribuit la creșterea simțului
unității între germanofonii din Europa Centrală. Mai mult, promisiunile
implicite și uneori explicite făcute în timpul Războiului de Eliberare a făcut
poporul să se aștepte la suveranitate populară și la o largă participare la
procesul politic, promisiuni care nu au fost onorate după obținerea păcii.
Activismul organizațiilor studențești a determinat liderii conservatori, cum ar
fi Klemens Wenzel, Prinț von Metternich, să se teamă de sentimentul
naționalist; asasinarea dramaturgului german August von Kotzebue în martie
1819 de un student radical ce dorea unificarea a fost urmată la
20 septembrie 1819 de proclamarea Decretelor de la Carlsbad, care au
frânat conducerea intelectuală a mișcării naționaliste. [15] Metternich a reușit
să canalizeze resentimentele conservatorilor față de asasinat spre
consolidarea legislației care avea să limiteze mai mult libertatea presei și să
restrângă mișcările liberale și naționaliste în creștere. În consecință, aceste
decrete au împins Burschenschaften în ilegalitate, au restrâns publicarea de
material naționalist, au extins cenzura presei și a corespondenței personale,
și au limitat dreptul academic la libertatea exprimării interzicând profesorilor
universitari sa încurajeze dezbateri naționaliste. Decretele au fost subiectul
pamfletului lui Johann Joseph von Görres Teutschland [arhaic: Deutschland]
und die Revolution (Germania și Revoluția) (1820), în care el a concluzionat
 că este și imposibil și de nedorit reprimarea libertății de expresie prin măsuri
reacționare.[16]

Colaborarea economică: uniunea

vamală[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Zollverein.
O altă instituție-cheie pentru unificarea statelor germane, Zollverein, a
ajutat la crearea unei mai puternice legături economice. Inițial concepută
de ministrul prusac de finanțe Hans, Conte von Bülow, ca o uniune
vamală prusacă în 1818, Zollverein a legat între ele numeroase teritorii
prusace și ale familiei Hohenzollern. De-a lungul celor peste treizeci de
ani ce au urmat, s-au alăturat uniunii și alte state germane. Ea a ajutat la
reducerea barierelor protecționiste dintre statele germane, îmbunătățind
mai ales transportul de materii prime și bunuri finite, ușurând și ieftinind
transportul de mărfuri peste granițele teritoriale, și deci reducând costurile
de vânzare, cumpărare și transport. Aceasta a fost deosebit de important
pentru centrele industriale emergente, dintre care cele mai multe se aflau
în Renania, și în văile Saarului, și a Ruhrului.[17]
Drumuri și căi ferate[modificare | modificare sursă]
La începutul secolului al XIX-lea, drumurile germane erau extrem de
deteriorate. Călătorii, atât localnici cât și străini, se plângeau de
starea Heerstraßen, drumurile militare pentru mișcarea trupelor. Pe
măsură ce statele germane au încetat a mai fi câmp de dispute militare,
însă, drumurile și-au îmbunătățit calitatea; lungimea drumurilor cu
suprafață tare din Prusia a crescut de la 3.800 km în 1816 la 16.600 km
în 1852, în parte și datorită utilizării asfaltului în suprafețe carosabile
numite pe atunci macadam. Înainte de 1835, Heinrich von Gagern scria
că drumurile sunt „venele și arterele corpului politic ...” și prezicea că ele
vor promova libertatea, independența și prosperitatea. [18] Pe măsură ce
oamenii se deplasau, ei intrau în contact cu alții, în trenuri, la hoteluri, în
restaurante, și, pentru unii, în stațiuni cum ar fi Baden-Baden. Transportul
pe apă s-a îmbunătățit și el. Blocadele de pe Rin au fost înlăturate din
ordinele lui Napoleon iar până în anii 1820s, vapoarele au înlocuit bărcile
tractate de oameni și animale în sisteme complexe. Până în 1846,
funcționau pe râurile germane și pe Lacul Konstanz 180 de vapoare și o
rețea de canale se extindea din Dunăre, Weser și Elba.[19]
 În octombrie 1817, aproximativ 500 de studenți s-au adunat la Castelul Wartburg,
unde Martin Luther se refugiase cu peste 3 secole în urmă, pentru a demonstra în
favoarea unificării naționale. Wartburg a fost ales pentru legătura sa simbolică cu
personalitatea națională germană.[20]

Oricât de importante au fost aceste îmbunătățiri, ele nu puteau concura

cu impactul căilor ferate. Economistul german Friedrich List a denumit
căile ferate și Uniunea Vamală „Gemeni Siamezi”, accentuând importanta
relație pe care o aveau una cu alta.[21] Nu era singurul: și poetul August
Heinrich Hoffmann von Fallersleben a scris o poezie în care lăuda
meritele Zollverein, și care începea cu o listă de bunuri ce au contribuit la
unitatea germană mai mult decât politica și diplomația. [22] Istoricii celui de-
al doilea imperiu au privit ulterior căile ferate ca fiind primul indicator al
unui stat unit; romancierul patriot, Wilhelm Raabe, scria: „Imperiul
German a fost fondat cu construirea primei căi ferate ...”[23] Nu toată
lumea a primit monstrul de fier cu entuziasm. Regele Prusiei Frederic
Wilhelm al III-lea nu găsea niciun avantaj în a călători de
la Berlin la Potsdam într-un timp cu câteva ore mai scurt, iar Metternich a
refuzat să călătorească cu trenul. Alții se întrebau dacă nu cumva calea
ferată era un rău ce amenința peisajul: poezia lui Nikolaus
Lenau 1838 An den Frühling (La izvoare) deplângea felul în care trenurile
distrugeau liniștea pădurilor germane. [24]
Prima linie ferată de pasageri și mărfuri din țările germane lega
orașele Nürnberg și Fürth în 1835; avea 6 km lungime, și funcționa numai
pe timp de zi, dar s-a dovedit foarte profitabilă și populară. În trei ani,
fuseseră construiți 141 km de cale ferată; până în 1840, 462 km iar până
în 1860, 11.157 km. În lipsa unei trăsături geografice centrale (cum ar fi
o capitală națională), căile ferate formau o rețea cu multe noduri, legând
orașe și târguri din aceeași regiune, regiunile mici cu cele mai mari, și
așa mai departe. Pe măsură ce s-a extins rețeaua de căi ferate, a devenit
mai ieftin transportul de bunuri: în 1840, 18 pfennigi pe tonă pe kilometru
iar în 1870, cinci pfennigi. Efectele căii ferate au fost imediate. De
exemplu, materiile prime se puteau deplasa în susul și în josul
văii Ruhrului, fără a trebui să fie încărcate și descărcate. Liniile de cale
ferată au încurajat activitățile economice creând cerere de bunuri și
facilitând comerțul. În 1850, transportul pe râuri transporta de trei ori mai
multă marfă decât cel pe calea ferată; până în 1870, situația se inversase
și căile ferate transportau de patru ori mai mult. Căile ferate au schimbat
și aspectul orașelor, modul cum călătoreau oamenii, și au avut impact în
toate clasele sociale. Deși unele dintre cele mai îndepărtate provincii nu
au fost conectate la rețeaua feroviară decât în anii 1890, până la
jumătatea secolului, și în mod sigur până în 1865, majoritatea populației
și centrelor de producție aveau acces la calea ferată. [25]

Acest desen oferă un comentariu satiric asupra prevalenței taxelor vamale în multe state
germane, în preajma lui 1834. Unele state erau atât de mici încât transportatorii își încărcau
și își descărcau marfa de două sau de trei ori pe zi.

Geografie, patriotism și limbă[modificare | modificare sursă]

Pe măsură ce călătoriile erau mai ușoare, mai rapide și mai ieftine,
germanii au început să găsească unitate și în alți factori decât
limba. Frații Grimm, care au scris un dicționar uriaș, au cules numeroase
fabule și povești populare, care au relevat paralele între poveștile din
diferite regiuni.[26] Karl Baedeker a scris ghiduri pentru diferite orașe și
regiuni din Europa Centrală, indicând locurile de cazare, locurile de
vizitat, și dând o scurtă istorie a castelelor, câmpurilor de luptă, clădirilor
celebre, și oamenilor celebri. Ghidurile sale dădeau și distanțele,
drumurile de evitat, și potecile de urmat.[27]
Cuvintele lui August Heinrich Hoffmann von Fallersleben exprimau nu
doar unitatea lingvistică a poporului german, ci și unitatea lor geografică.
În Deutschland Deutschland über Alles, denumit oficial Das Lied der
Deutschen (Cântecul germanilor), Fallersleben cerea suveranilor din
toate statele germane să recunoască toate caracteristicile comune ale
poporului german.[28] Alte asemenea cântece patriotice cum ar fi Die
Wacht am Rhein de Max Schneckenburger au început să concentreze
atenția asupra spațiului geografic, nelimitând „germanitatea” la o limbă
comună. Schneckenburger a scris Die Wacht am Rhein (Strajă pe Rin)
ca răspuns patriotic specific la afirmațiile francezilor că Rinul ar fi granița
estică „naturală” a Franței. Și în alte poezii patriotice, cum ar fi Das
Rheinlied (Cântecul Rinului) de Nicholaus Becker, germanii erau chemați
să-și apere patria. În 1807, Alexander Humboldt spunea că, legând
popoarele de mediul în care trăiau, caracterul național reflectă influența
geografică. În aceeași idee au apărut mișcările pentru păstrarea vechilor
păduri și locuri istorice, și acestea se concentrau în mod deosebit pe
regiunea Rinului, locul numeroaselor confruntări cu Franța și Spania. [29]

Vormärz și liberalismul secolului al

nouăsprezecelea[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Vormärz.
Perioada statelor polițienești austriac și prusac și a vastei cenzuri
dinaintea Revoluției din 1848 au devenit cunoscute ulterior sub
denumirea de Vormärz, „înainte de Martie”, cu referire la martie 1848. În
această perioadă, liberalismul european a prins viteză; agenda liberală
includea aspecte economice, sociale și politice. Numeroși liberali
europeni din perioada Vormärz cereau unificarea sub principii
naționaliste, promovau tranziția la capitalism, cereau lărgirea dreptului la
vot. „Radicalismul” lor depindea de poziția pe care o aveau în raport cu
votul universal: cu cât mai largă era definiția pentru vot „universal”, cu
atât erau considerați mai radicali.[30]
Festivalul Hambach: naționalismul liberal și răspunsul
conservatorilor[modificare | modificare sursă]
 Participanți pro-naționaliști merg către ruinele castelului Hambach în 1832. Predomină
studenți și unii profesioniști cu soțiile lor. Ei purtau drapelul mișcării
ilegale Burschenschaft, care ulterior a constituit baza drapelului Germaniei moderne

În pofida reacției conservatoare considerabile, ideile de unitate s-au

alăturat noțiunilor de suveranitate populară în țările germanofone.
La Festivalul Hambach din mai 1832 au venit peste 30.000 de oameni.
[31]
 Promovat ca bâlci,[32] participanții au sărbătorit fraternitatea, libertatea,
și unitatea națională. Aceștia s-au adunat în orașul de sub castel și au
mers până la ruinele acestuia pe dealul deasupra micului oraș Hambach,
din provincia Palatinat din Bavaria. Ducând steaguri, bătând tobe și
cântând, marșul a durat o bună parte din dimineață și din amiază și,
odată ajunși la castel, participanții au ascultat discursuri ale oratorilor
naționaliști de toate culorile politice. Conținutul discursurilor sugerează o
diferență fundamentală între naționalismul german al anilor 1830 și
naționalismul francez de la Revoluția din Iulie: cel german se concentra
pe educația maselor; odată ce populația este educată și știe de ce are
nevoie, ea își va îndeplini scopurile. Retorica de la Hambach punea
accentul pe natura pașnică a naționalismului german: ideea nu era de a
construi baricade, o formă foarte „franțuzească” de naționalism, ci de a
construi punți emoționale între grupări.[33]
Așa cum făcuse și în 1819, după asasinarea lui Kotzebue, Metternich s-a
folosit de demonstrația populară de la Hambach pentru a promova politici
conservatoare. „Cele Șase Articole” din 28 iunie 1832 reafirmau principiul
autorității monarhice. La 5 iulie, Dieta din Frankfurt a votat încă
10 articole, care reiterau regulile existente de cenzură, restricționarea
organizațiilor politice și limitarea activităților publice. Mai mult, statele
membre cădeau de acord să trimită ajutor militar oricărui guvern
amenințat de tulburări.[34] Princțul Wrede a condus jumătate din armata
Bavariei în Palatinat pentru a „supune” provincia. Câțiva oratori de la
Hambach au fost arestați, judecați și închiși; unul dintre ei, Karl Heinrich
Brüggemann (1810–1887), student la drept și reprezentant al mișcării
secrete Burschenschaft, a fost trimis în Prusia, unde a fost întâi
condamnat la moarte, dar apoi grațiat.[31]
Liberalismul și răspunsul la problemele
economice[modificare | modificare sursă]
Alți câțiva factori au complicat creșterea naționalismului în statele
germane. Printre factorii umani se numărau rivalitățile politice dintre
membrii confederației germane, mai ales cele între austrieci și prusaci și
competiția socio-economică dintre interesele comerciale și mercantile și
cele aristocrate ale proprietarilor de moșii. Printre factorii naturali se
numărau seceta de la începutul anilor 1830, și din anii 1840, și criza
alimentară din anii 1840. Au apărut și alte complicații din cauza unei
schimbări înspre industrializare; oamenii își căutau de lucru și adesea
 plecau din sate și din orașele mici pentru a lucra în orașe în timpul
săptămânii, întorcându-se pentru o zi și jumătate în weekenduri. [35]

La Clubul Gânditorilor, prima regulă este Gânditul Interzis.

Dislocarea economică, socială și culturală a oamenilor de rând, greutățile

economice ale unei economii în tranziție și presiunea dezastrelor naturale
au contribuit cu toate la exacerbarea problemelor în Europa Centrală.
[36]
 Eșecul înregistrat de majoritatea guvernelor în tratarea crizei
alimentare din anii 1840 cauzată de mana cartofului (legată și de Marea
Foamete din Irlanda) și de câțiva ani de vreme nefavorabilă au încurajat
pe mulți să creadă că cei bogați și puternici nu au niciun interes față de
problemele lor. Cei cu autoritate erau îngrijorați de tulburările sociale
crescânde, de agitația politică și socială din rândul claselor muncitoare, și
de antipatia intelectualității. Se părea că cenzura, amenzile, închisoarea
și exilul nu mai erau suficiente pentru a frâna criticile. Mai mult, devenea
din ce în ce mai clar că atât Austria cât și Prusia doreau să fie liderul unui
stat unit rezultat.[37]

Primele eforturi de unificare[modificare | modificare sursă]

Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Revoluțiile din 1848.
Atât mitingului de la Wartburg din 1817 cât și Festivalului Hambach
din 1832 le-a lipsit un program clar de unificare. La Hambach, pozițiile
numeroșilor oratori ilustrau agendele lor disparate. Uniți doar de ideea
unificării, niciunul dintre ei nu avea un plan specific despre realizarea
acesteia, bazându-se doar pe ideea nebuloasă că Volk (poporul),
dacă este bine educat, va aduce singur unificarea. Discursurile
fulminante, drapelele, studenții exuberanți și picnicurile nu s-au tradus
într-un nou aparat politic, birocratic și administrativ; nu a apărut ca
prin minune nicio constituție, deși s-a vorbit foarte mult despre așa
ceva. În 1848, naționaliștii au căutat să remedieze această problemă.
[38]

Revoluțiile germane din 1848 și Parlamentul de la

Frankfurt[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Parlamentul de la Frankfurt.
Revoluțiile din 1848 din Germania au căutat unificarea și o
singură constituție germană. Revoluționarii au presat diversele
guverne, mai ales în Renania, să formeze o adunare
parlamentară care să aibă responsabilitatea întocmirii de
constituții. În cele din urmă, mulți revoluționari de stânga sperau
că această constituție va stabili votul universal pentru bărbați, un
parlament național permanent și o Germanie unificată, posibil sub
conducerea regelui Prusiei, care părea cel mai logic candidat:
Prusia era cel mai mare și cel mai puternic stat. În general,
revoluționarii de dreapta cereau doar o lărgire a dreptului de vot
din statele lor și, poate, o formă de unificare slabă. Presiunea lor a
avut ca rezultat mai multe alegeri, bazate pe diverse sisteme de
vot, care a dat unor grupuri electorale, mai ales celor mai bogați și
proprietarilor de pământuri mai mari puteri reprezentative. [39]

Delegați dinainte de parlament intră în Biserica Sf. Pavel din Frankfurt, unde au

pus bazele alegerii unui Parlament Național.[40]

În aprilie 1849, Parlamentul de la Frankfurt a oferit titlul

de Kaiser (Împărat) regelui Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea. El
a refuzat din mai multe motive. Public, el a răspuns că nu poate
accepta o coroană fără consimțământul statelor, prin care se
referea la principi. În secret, el se temea de opoziția celorlalți
principi germani și de intervenția militară a Austriei și Rusiei; lui
nici nu-i plăcea ideea de a accepta o coroană din partea unui
parlament ales de popor: după cum se exprima el însuși, nu putea
accepta o „coroană de lut”.[41] În ciuda cerințelor ce perpetuau
multe dintre problemele de suveranitate și participare politică pe
care liberalii doreau să le depășească, Parlamentul de la
Frankfurt a reușit să scrie o constituție și să ajungă la un acord
pentru soluția kleindeutsch. Parlamentul de la Frankfurt a sfârșit
cu un eșec parțial: deși liberalii nu au reușit unificarea pe care o
doreau, ei au reușit totuși să rezolve multe probleme
constituționale și să promoveze reforme în colaborare cu principii
germani.[42]
1848 și Parlamentul de la Frankfurt în analiză
retrospectivă[modificare | modificare sursă]
Succesele și eșecurile Parlamentului de la Frankfurt au fost
dezbătute vreme de zeci de ani de istorici ai Germaniei și au
contribuit la explicațiile istoriografice ale construirii națiunii
germane. O opinie ce a apărut după 1918 și a adunat numeroși
adepți după cel de-al doilea război mondial a fost aceea că așa-
numitul eșec al liberalilor germani din Parlamentul de la Frankfurt
a condus la un compromis al burgheziei cu conservatorii, mai ales
cu proprietarii de pământ prusaci (Junkeri), și ulterior, la așa-
numitul Sonderweg (cale distinctă) al Germaniei din secolul al XX-
lea.[43] Nerealizarea unificării în 1848, conform acestei opinii, a
avut ca rezultat formarea târzie a statului național în 1871, care, la
rândul său, a întârziat dezvoltarea de valori naționale pozitive. Mai
mult, „eșecul” de la 1848 ar fi reafirmat dorințele aristocratice
latente din rândul clasei de mijloc germane; în consecință, acest
grup nu și-a dezvoltat niciodată un program autonom de
modernizare.[44]
Mai recent, alți istorici (marxiști[45][46]) s-au opus acestei idei,
susținând că Germania nu a avut de fapt un Sonderweg cu totul
diferit de drumurile altor națiuni, o idee istoriografică
denumită excepționalism.[47] În schimb, acest nou grup de istorici
susține că momentul 1848 a adus realizări concrete ale
politicienilor liberali; multe dintre ideile și programele lor au fost
ulterior incorporate în programele sociale ale lui Bismarck (de
exemplu, asigurarea socială, programele educaționale și diversele
legi electorale). Bismarck a împlinit un ideal drag liberalilor,
anume unificarea Germaniei. Pentru colaborarea dintre moșieri,
pe care Bismarck îi reprezenta și servea[48] și liberali, aceștia din
urmă au trebuit să facă importante concesii, care pe termen
mediu s-au arătat a fi foarte costisitoare: ca reprezentanți ai noii
clase brugheze, liberalii au fost susținători entuziaști ai politicilor
lui Bismarck de represiune a minorității catolice; în aceeași notă
extrem de puțin liberală, aceștia s-au raliat și întru sprijinirea
politicilor antisocialiste ale lui Bismarck, practic legi de interzicere
a partidului social democrat și măsuri de persecutare violentă a
mișcării muncitorești. Dacă ambele măsuri reacționare ale lui
Bismarck au eșuat finalmente, ele au lăsat totuși urme adânci în
societatea germană, divizată de acum pentru multă vreme pe
noile linii de fractură religioasă și de clasă: catolicii au devenit
dușmani înrăiți ai liberalismului și modernității, iar mișcarea
muncitorească s-a radicalizat, refuzând orice colaborare cu
partidele burgheze și adoptând finalmente un program de
inspirație marxistă, care făcea dezirabilă o răsturnare a sistemului.
[49]
 Același grup de istorici marxizanți subliniază și faptul că
noțiunea însăși de cale unică se bazează pe faptul că drumurile
urmate de alte națiuni (în acest caz, de cea britanică) ar fi norma
acceptată.[50] Acest nou argument pune în discuție normele
modelului britanic, iar studiile recente ale dezvoltării conceptului
de națiune la britanici și la alte state „normale” (de exemplu,
Franța și Statele Unite) au sugerat că chiar în aceste state,
națiunea modernă nu s-a dezvoltat nici uniform și nici timpuriu, ci
a fost o propunere apărută undeva în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea.[51] Până la sfârșitul anilor 1990, acest punct de vedere
a devenit cel general acceptat, deși unii istorici [52] încă mai
consideră analiza Sonderweg utilă în înțelegerea perioadei
național-socialismului.[53] Nici reprezentanții punctului de vedere
majoritar nu-și fondează explicațiile istoriografice într-o altă optică
decât tot pentru înțelegerea perioadei naziste: Eley, de ex.,
consideră că teza "drumului aparte" (sau a "căii distincte") a fost
avansată de către școala de tendință liberală de istorie, pentru a
scăpa capitalismul și liberalismul de vina apariției nazismului [54]:
fascismul german (nazismul) a apărut atunci când burghezia
(adică clasa socială economic vorbind dominantă în perioada
după primul război mondial) a eșuat în încercarea de a-și
promova interesele într-un cadru democratic, alegând atunci ca
mijloc de opoziție la progresul continu al stângii popularizarea în
mase a anti-socialismului ca și frustrările naționalismului tocmai
învins în primul război mondial. În bună tradiție marxistă,
Blackbourn și Eley atacă teza Sonderweg punând sub semnul
întrebării ipoteza liberală conform căreia există o legătură
obligatorie între dominația burgheziei, modernizarea industrială și
o politică liberală (democrație).[55]
Această pictură a Germaniei, și ea de Philipp Veit, a fost creată pentru a ascunde
orga din Biserica Sf. Pavel din Frankfurt, în timpul reunirii Parlamentului acolo, în
martie 1848–49. Sabia trebuia să simbolizeze Cuvântul Domnului și să marcheze
înnoirea poporului și a spiritului său triumfător.

Problema sferelor de influență: Uniunea de la

Erfurt și Acordul de la Olmütz[modificare | modificare
sursă]
După ce Parlamentul de la Frankfurt s-a desființat, Frederic
Wilhelm al IV-lea, sub influența generalului Joseph Maria von
Radowitz, a susținut formarea Uniunii de la Erfurt, o federație de
state germane, excluzând Austria, prin acordul liber al principilor
germani. Această unire limitată sub conducerea Prusiei ar fi
eliminat în întregime influența austriacă asupra statelor germane.
Presiunea diplomatică combinată din partea Austriei și din partea
Rusiei (putere garantă a acordurilor din 1815 care au înființat
sferele europene de influență) au forțat Prusia să renunțe la ideea
Uniunii de la Erfurt la o întâlnire în micul oraș Olmütz din Moravia.
În noiembrie 1850, Prusacii, anume Radowitz și Frederic Wilhelm,
au acceptat restaurarea Confederației Germane sub conducere
austriacă. Aceasta s-a numit Acordul de la Olmütz, iar în Prusia
„Umilința de la Olmütz”.[56]
Deși aparent evenimente minore, propunerea Uniunii de la Erfurt
și Acordul de la Olmütz au adus problema influenței asupra
statelor germane în prim plan. Chestiunea unificării a devenit nu
doar o chestiune de dacă, ci una de când, iar când depindea de
putere. Unul dintre foștii membri ai Parlamentului de la
Frankfurt, Johann Gustav Droysen, a rezumat pe scurt problema:
Nu putem ascunde faptul că întreaga chestiune germană
este o simplă alternativă între Prusia și Austria. În aceste
state, viața germană are polii săi pozitivi și negativi – în
primul, toate interesele naționale și reformatoare, în al
doilea, toate cele dinastice și distructive. Chestiunea
germană nu este o problemă constituțională, ci o chestiune
de putere; și monarhia prusacă nu este în întregime
germană, pe când cea a Austriei nici nu poate fi. [57]
Unificarea în aceste condiții a ridicat o problemă diplomatică
elementară. Posibilitatea unificării germane (și a celei italiene) a
pus în discuție preceptele fundamentale de echilibru trasate în
1815; unificarea acestor grupuri de state ar fi răsturnat
principiile sferelor de
influență suprapuse. Metternich, Castlereagh și Țarul
Alexandru (și secretarul său de externe contele Karl Nesselrode),
principalii arhitecți ai acestei convenții, concepuseră și
organizaseră o Europă (și o lume) echilibrată și garantată de
patru puteri: Regatul Unit, Franța, Rusia și Austria. Fiecare putere
avea sfera sa de influență geografică; pentru Franța, aceasta
includea peninsula Iberică și parțial statele italiene; pentru ruși,
regiunile estice ale Europei Centrale, și parțial în Balcani; pentru
austrieci, sfera de influență includea mare parte din teritoriile din
Europa Centrală ale vechiului Reich (Sfântul Imperiu Roman); și
pentru britanici, restul lumii, în special mările.[58]
Sistemul sferelor de influență din Europa depindea de
fragmentarea statelor italiene și germane, iar consolidarea lor îi
dăuna. În consecință, o națiune germană unită sub un singur
drapel prezenta chestiuni semnificative: Cine erau germanii?
Unde era Germania? dar și Cine o conducea? și, foarte important,
cine ar putea apăra cel mai bine „Germania”? Diferite grupuri au
oferit diferite soluții la această problemă. În
soluția Kleindeutschland (Germania Mică), statele germane aveau
să fie unite sub conducerea Prusiei; în
soluția Grossdeutschland (Germania Mare), statele germane
aveau să fie unite sub conducerea statului austriac. Această
controversă, denumită dualismul german, a dominat diplomația
austro-prusacă și viața politică a statelor germane timp de
douăzeci de ani.[59]
Creșterea puterii
Prusiei: Realpolitik[modificare | modificare sursă]
Până în 1859, Wilhelm devenise regent în locul bolnavului său
frate Frederic Wilhelm al IV-lea; Helmuth von Moltke cel
Bătrân deținea poziția de șef al Statului Major General al Prusiei
și Albrecht von Roon pe cel de Ministru de Război al Prusiei.
[60]
 Von Roon și Wilhelm (care a participat activ la aceste
evenimente) au reorganizat armata prusacă, iar Moltke a regândit
apărarea strategică a Prusiei, simplificând comanda operațională.
Reformele militare (și finanțarea lor) au cauzat o criză
constituțională în Prusia. Problema era că atât parlamentul cât și
regele, prin ministrul de război, doreau să controleze bugetul
armatei. Wilhelm, devenit în 1862 Regele Wilhelm I, l-a numit
pe Otto von Bismarck în funcția de Ministru-Președinte al Prusiei;
Bismarck a rezolvat criza în favoarea ministrului de război. [61]

Convergența dintre conducerea politică și diplomatică a lui Bismarck, stânga,

reorganizarea armatei și a tehnicilor de antrenament de către Albrecht von
Roon (centru), și regândirea principiilor strategice și operaționale de
către Helmuth von Moltke (dreapta) au plasat Prusia printre cele mai puternice
state din geopolitica europeană după anii 1860.

Războiul Crimeei din 1854–1855 și Războiul Italian din 1859 au

dezechilibrat relațiile între Regatul Unit, Franța, Austria și Rusia.
Ca urmare a acestui dezechilibru, convergența dintre
reorganizarea operațională a lui von Moltke, restructurarea
armatei de către von Roon și Wilhelm, și diplomația lui Bismarck
au influențat restructurarea echilibrului de forțe la nivel european.
Agendele lor combinate au făcut din Prusia principala putere
germană printr-o combinație de victorii diplomatice în politica
externă, susținute de posibila utilizare a forței militare prusace și
moderarea pragmatică în politica internă: Realpolitik.[62]
Bismarck a exprimat esența Realpolitik în discursul său devenit
celebru „Sânge și fier” ținut în fața Comisiei pentru Buget a
Camerei Deputaților Prusiei la 30 septembrie 1862, la scurt timp
după ce a devenit Ministru-Președinte: „Marile chestiuni ale
timpului nu se vor rezolva cu discursuri și cu decizii ale majorității
—aceasta a fost marea greșeală din 1848 și 1849—ci prin fier și
sânge”.[63] Discursul - bine presărat cu toate clișeele reacționare
ale vremii: "constituția e bună, dar nu la noi (ci la francezi)"; "presa
nu reflectă opinia publică, care și așa e schimbătoare"; "oamenii
sunt prea critici la adresa cârmuirii și unii dintre ei, care n-au nimic
de pierdut ar vrea să vadă răsturnări" - critică deputații care voiau,
la cerera publicului, să reducă perioada serviciului militar (recent
mărită de la 2 la 3 ani de către von Roon în 1860 [64]), acuzându-i
de pacifism; afirmă că germanii nu pot fi conduși pe baza unei
constituții, pentru că sunt prea 'cultivați, și de aceea prea
independenți și prompți critici ai măsurilor guvernului, sugerând că
în plus în Prusia există o grămadă de disperați care ar vrea să
asiste la răsturnări de regim. Cu ocazia aceluiași discurs Bismarck
afirmă că presa nu reflectă opinia publică, pentru că aceasta este
schimbătoare. Bismarck își încheie discursul afirmând că granițele
Prusiei la acel moment nu sunt favorabile unei vieți publice
sănătoase, de aceea Prusia trebuie să mențină o armată bine
pregătită și gata să intre în acțiune când se ivește ocazia, și să nu
mai rateze aceste șanse cum s-a întâmplat în trecut. În acest
context, afirmă Bismarck că marile chestiuni ale vremii nu se vor
rezolva cu discursuri și cu decizii luate de majorității, asta fiind
doar o mare eroare a lui 1848, ci prin fier și sânge. [65] Cuvintele lui
Bismarck, „fier și sânge” (sau „sânge și fier” cum sunt adesea
citate), au fost citate greșit și interpretate greșit ca fiind o dovadă
a dorinței de sânge și putere a germanilor. [66] În primul rând,
discursul și fraza „marile chestiuni ale timpului nu vor fi rezolvate
prin discursuri și decizii ale majorității” este interpretată ca o
repudiere a procesului politic, repudiere pe care Bismarck nu o
susținea.[67] În al doilea rând, accentul pus pe sânge și fier nu
însemna doar forța militară fără rival a armatei prusace, ci două
alte aspecte importante: primul, abilitatea statelor germane de a
produce fier (și alte materii prime pentru război) și al doilea,
disponibilitatea de a le folosi când și dacă ar fi fost nevoie. [68]

Fondarea unui stat unitar[modificare | modificare

sursă]
Nevoia de fier și sânge a devenit în curând evidentă. Până în
1862, când Bismarck și-a ținut discursul, ideea de stat național
german în spiritul pașnic al Pangermanismului evoluase de la
caracterul liberal și democratic pe care îl avea în 1848 pentru a
face loc Realpolitikului lui Bismarck. Veșnic pragmatic, Bismarck
înțelegea posibilitățile, obstacolele și avantajele unui stat unit, și
importanța legăturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern,
aceasta din urmă rămânând, pentru unii istorici, una dintre
principalele contribuții ale lui Bismarck la crearea imperiului în
1871.[69] Condițiile tratatelor ce legau între ele diverse state
germane îi interziceau acțiunea unilaterală; politicianul și
diplomatul din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de
acțiune.[70] Pentru ca statele germane să intre în război, sau, așa
cum bănuia că se va întâmpla, să fie forțate să declare
război împreună împotriva unui singur dușman, adversarii săi
diplomatici ar trebui întâi să declare război unuia dintre statele
germane. Istoricii au dezbătut vreme îndelungată rolul lui
Bismarck în evenimentele ce au dus la războiul franco-prusac.
Deși o opinie tradițională, promovată în mare parte de istoricii pro-
prusaci din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al
XX-lea, susține că Bismarck a fost singurul arhitect al unificării,
unii istorici de după 1945 critică cinismul lui Bismarck manifestat
în manipularea circumstanțelor pentru a declanșa un război.
[71]
 Oricum, Bismarck nu a fost nici sfânt, nici diavol; manipulând
evenimentele din 1866 și 1870, el a demonstrat abilitățile politice
și diplomatice care îl determinaseră pe Wilhelm să apeleze la el în
1862.[72]
Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea
administrativă și politică a Germaniei: aspirațiile iredentiste ale
lui Christian al IX-lea al Danemarcei au dus la Al Doilea Război al
Schleswigului (1864); ocazia creată de activitățile naționaliste
italiene la granița Austriei au forțat Austria să își irosească
resursele militare pe două fronturi în Războiul Austro-
Prusac (1866); și temerile francezilor de a fi înconjurați de
Hohenzollerni i-a determinat să declare război Prusiei, ceea ce a
avut ca rezultat Războiul Franco-Prusac (1870–71). Printr-o
combinație între diplomația și conducerea politică a lui Bismarck,
reorganizarea militară a lui von Roon și strategia militară a
lui Moltke, Prusia a ieșit din perioada de dualism german ca statul
ce putea să reprezinte și să protejeze cu cea mai mare
credibilitate interesele germane. Prusia a demonstrat restului
statelor germane că niciuna dintre semnatarele europene
ale tratatului de pace din 1815 nu putea susține puterea Austriei
în această sferă de influență europeană. [73]
Iredentismul danez[modificare | modificare sursă]
Prima ocazie a venit odată cu amenințarea iredentismului danez.
La 18 noiembrie 1863, Regele Christian al IX-lea al Danemarcei a
semnat Constituția Daneză din Noiembrie, și a declarat Ducatul
Schleswig parte a Danemarcei. Confederația Germană a
considerat aceasta o violare a Protocolului de la Londra din
1852 în care statutul regatului Danemarcei era explicit definit ca
distinct de ducatele independente Schleswig și Holstein. Mai mult,
locuitorii din Schleswig și Holstein țineau și ei la statutul lor de stat
separat: o mare parte a populației ducatului Holstein era de
origine germană și vorbea limba germană; în Schleswig populația
era mai echilibrată, cu o minoritate daneză semnificativă.
Tentativele diplomatice de desființare a Constituției din Noiembrie
au dat greș și, după ce trupele austriece și prusace au trecut
granița în Schleswig la 1 februarie 1864, au început luptele. Inițial,
danezii au încercat să-și apere țara cu ajutorul Danewerk, un zid
de pământ antic, care însă s-a dovedit de neapărat. Danezii nu se
puteau opune forțelor prusace și austriece combinate și nu puteau
conta pe ajutorul aliaților lor din celelalte state scandinave
(Danemarca încălcase Protocoalele). Al Doilea Război al
Schleswigului s-a încheiat cu victoria armatelor aliate austro-
prusace și cele două țări au preluat controlul Schleswigului și
Holsteinului în urma acordului de pace semnat la 30 octombrie
1863 la Viena.[74]
Războiul dintre Austria și Prusia,
1866[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul Austro-Prusac.
În 1866, împreună cu nou-formata Italie, Bismarck a creat un
mediu diplomatic în care Austria a declarat război Prusiei.
Preludiul dramatic al războiului a avut loc mai ales la Frankfurt
unde, la Parlament, cele două puteri au pretins că reprezintă toate
statele germane. În aprilie 1866, reprezentantul Prusiei
la Florența a semnat un pact secret cu italienii. Cele două state s-
au angajat să se ajute într-un război împotriva Austriei. A doua zi,
delegatul prusac de la adunarea de la Frankfurt a prezentat un
plan pentru o constituție națională și o Dietă națională creată prin
alegeri directe și vot universal. Relația dificilă și ambiguă a lui
Bismarck cu Landtagul (Parlamentul Provincial) din Prusia, uneori
caldă, alteori conflictuală, a cauzat scepticismul liberalilor
germani, care vedeau propunerea sa ca pe un plan de mărire a
puterii Prusiei.[75]
Alegerea taberelor[modificare | modificare sursă]
Dezbaterea privind constituția națională propusă a trecut pe planul
doi atunci când la Viena a sosit vestea mișcărilor de trupe italiene
din Tirol și de la granița venețiană (21 aprilie 1866). Guvernul
austriac a ordonat mobilizarea parțială în regiunile sudice; italienii
au răspuns ordonând mobilzarea generală. În ciuda apelurilor
pentru acțiune și gândire rațională, Italia, Prusia și Austria a
continuat cursa spre conflictul armat. La 1 mai, Wilhelm a dat
lui Moltke comanda forțelor armate, și a doua zi a început
mobilizarea generală în Prusia.[76]

Prusia (albastru închis) și aliații săi (albastru) împotriva Austriei (roșu) și a

aliaților ei (roz); cuceririle teritoriale ale Prusiei după război (albastru deschis)

În Dietă, gruparea statelor de dimensiune medie,

denumite Mittelstaaten (Bavaria, Württemberg, marile
ducate Baden și Hessa, și ducatele Saxonia–Weimar, Saxonia–
Meiningen, Saxonia–Coburg și Nassau), au susținut
demobilizarea completă în cadrul Confederației. Guvernele lor
individuale au respins amestecul de promisiuni și amenințări cu
care Bismarck le cerea susținerea împotriva Habsburgilor.
Cabinetul de război al Prusiei a înțeles că singurii săi susținători
între statele germane împotriva Habsburgilor erau marile
ducate Mecklenburg-Schwerin și Mecklenburg-Strelitz (mici
principate la granița cu Brandenburg cu putere militară și influență
politică reduse), și singurul susținător din străinătate era Italia. [77]
Opoziția față de tactica Prusiei a ieșit la iveală și în alte grupuri
politice și sociale. Consiliile locale din toate statele germane,
parlamentarii liberali unioniști și camerele de comerț care vedeau
avantaje mari ale unirii se opuneau oricărui război între Prusia și
Austria: orice astfel de conflict ar servi doar dinastiilor, nu și
intereselor lor, pe care ele le considerau „civile”, și/sau
„burgheze”. Opinia publică se opunea și ea dominației prusace.
Populațiile catolice de pe râul Rin, mai ales în regiunile
cosmopolite ale Kölnului și din foarte populata vale a Ruhrului, au
continuat să țină partea Austriei. Până la sfârșitul primăverii,
majoritatea statelor importante se opuneau eforturilor Berlinului de
a reorganiza statele germane cu forța. Cabinetul prusac vedea
unitatea germană ca pe o chestiune de putere. Liberalii din
adunarea de la Frankfurt vedeau unitatea germană ca pe un
proces de negociere, și distribuția puterii între mai multe părți. [78]

Prințul moștenitor al Prusiei Friedrich Carl ordonă trupelor sale entuziaste să

atace la Bătălia de la Königgrätz. Prințul moștenitor și trupele sale ajunseseră
cu întârziere și într-un loc greșit, dar când a ajuns, el a ordonat imediat atacul.
Această bătălie decisivă, câștigată de prusaci, i-a forțat pe Habsburgi să
încheie pace, și a pus bazele soluției Kleindeutschland (Germania Mică) sau
„Germania fără Austria”.

Izolarea Austriei[modificare | modificare sursă]

Deși mai multe state germane erau inițial de partea Austriei,
trupele prusace le-au interceptat soldații și i-au trimis înapoi, iar
Austria, ajutată doar de Saxonia, s-a luptat singură cu Prusia; deși
Franța a promis ajutor, acesta a venit târziu și a fost insuficient.
[79]
 Pentru a complica situația Austriei, mobilizarea italiană la
granița de sud obliga armata să lupte Al Treilea Război Italian de
Independență pe un al doilea front și pe Marea Adriatică.
[80]
 Bătălia de la Königgrätz, care a durat o zi și s-a desfășurat
lângă satul Sadová, s-a încheiat cu o victorie incontestabilă și
decisivă a Prusiei.[81]
Realpolitik și Confederația Germană de
Nord[modificare | modificare sursă]
În ciuda implicării Franței de partea Austriei, Wilhelm a acceptat
ajutorul lui Napoleon al III-lea ca mediator; o pace rapidă era
esențială pentru a împiedica Rusia să extindă conflictul
intervenind de partea Austriei.[82] Prusia a anexat Hanovra, Hesse-
Kassel, Nassau, și orașul Frankfurt. Hesse Darmstadt a pierdut o
parte din teritoriu, dar nu și suveranitatea. Statele de la sud de
râul Main (Baden, Württemberg și Bavaria) au semnat tratate
separate prin care se obligau să plătească despăgubiri și să
formeze alianțe ce le aduceau în sfera de influență a Prusiei.
Austria și majoritatea aliaților săi au fost excluși din Confederația
Germană de Nord.[83]
Sfârșitul dominației Austriei în statele germane au dus la mutarea
atenției Austriei către Balcani. În 1867, împăratul austriac Franz
Joseph a acceptat un compromis prin care a dat teritoriilor ungare
statut egal cu cel al domeniilor austriece, înființând monarhia
dualistă a Austro-Ungariei.[84] Pacea de la Praga (1866) a oferit
Austriei termeni favorabili, prin care relația acesteia cu noul stat
național Italia au trecut prin restructurări majore; deși austriecii au
avut mult mai mult succes pe plan militar contra trupelor italiene,
imperiul a pierdut importanta provincie a Veneției. Habsburgii au
cedat Veneția Franței, care apoi a cedat-o Italiei.[85] Publicul
francez nu a primit cu bucurie victoria prusacă și a
cerut Revanche pour Sadová, ceea ce a contribuit la sentimentul
antiprusac în Franța, problemă ce a accelerat în lunile dinaintea
declanșării Războiului Franco-Prusac.[86] Austria a încetat să
domine țările germanofone din Europa Centrală, și prima sferă de
influență stabilita la tratatul din 1815 s-a destrămat irevocabil.
Realitatea înfrângerii Austriei a avut ca rezultat regândirea
diviziunilor interne, autonomiei locale și liberalismului. [87]
Noua Confederație Germană de Nord avea propria constituție,
drapel, și structuri guvernamentale și administrative. Prusia, sub
influența lui Bismarck, învinsese rezistența activă a Austriei la
ideea unei Germanii unite prin victorii militare, dar oricât a scăzut
această politică influența Austriei asupra statelor germane, ea a și
știrbit spiritul unității pangermane: majoritatea statelor germane
respingeau politicile de forță ale Prusiei. [88]

Războiul cu Franța[modificare | modificare sursă]

Până în 1870 trei dintre cele cele mai importante concluzii ale
războiului austro-prusac au devenit evidente: prin forța armelor,
un stat puternic poate contesta vechile alianțe și sfere de influență
stabilite în 1815. Prin manevre diplomatice, un bun lider poate
crea un mediu în care un stat este obligat să declare război
primul, forțând statele din alianțele defensive să vină în ajutorul
așa-numitei victime a agresiunii străine. Și capacitatea militară
prusacă era mult peste cea a Austriei, iar Prusia era în mod cert
singurul stat din Confederație și dintre toate statele germane
capabil de a le proteja pe toate de intervenții și agresiuni străine.
În 1866, majoritatea statelor germane de dimensiune medie se
opuneau Prusiei; până în 1870, aceste state fuseseră forțate sau
convinse să intre în alianțe de protecție reciprocă cu Prusia. În
cazul în care un stat european ar fi declarat război unuia dintre
membrii alianței, toți ar fi sărit în apărarea statului atacat. Prin
manipulări abile ale politicii europene, Bismarck a creat o situație
în care Franța a jucat rolul agresorului statelor germane, iar
Prusia pe cel de protector al drepturilor și libertăților germanilor. [89]
Prăbușirea sferelor de influență în Peninsula
Iberică[modificare | modificare sursă]
Următoarea breșă în platoșa creată în 1815 la Viena—și protejată
de Metternich și de aliații săi conservatori în următorii patruzeci de
ani—a apărut în Spania. Acolo, în 1868, o revoluție dusese la
înlăturarea reginei Isabella a II-a, iar tronul a rămas vacant cât
timp Isabella a trăit într-un luxos exil la Paris. Spaniolii, în
căutarea unui succesor catolic, oferiseră tronul altor trei principi
europeni, fiecare fiind respins de Napoleon al III-lea (ca
reprezentant al puterii regionale). În cele din urmă, în 1870
Regența a oferit coroana lui Leopold de Hohenzollern-
Sigmaringen, prinț din linia catolică a familiei Hohenzollern.
Evenimentele ce au urmat au fost denumite de istorici candidatura
Hohenzollern.[90]
În următoarele săptămâni, propunerea spaniolă a fost subiectul
principal pe agenda Europei. Bismarck l-a încurajat pe Leopold să
accepte oferta.[91] Instaurarea cu succes a unui membru al familiei
Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Spaniei ar fi însemnat ca
două țări vecine Franței în două colțuri diferite să aibă regi
germani din dinastia Hohenzollern, perspectivă care lui Bismarck
îi plăcea, dar era totalmente inacceptabilă pentru Napoleon al III-
lea și pentru Agenor, duce de Gramont, ministrul său de externe.
Gramont a scris un ultimatum lui Wilhelm, ca lider al familiei
Hohenzollern, în care îi spunea că dacă vreun prinț Hohenzollern
acceptă coroana Spaniei, guvernul francez va răspunde. Natura
răspunsului a rămas ambiguă. Prințul și-a retras candidatura,
dezamorsând criza, dar ambasadorul francez la Berlin nu a lăsat
problema să se stingă.[92] El l-a abordat direct pe regele Prusiei,
Wilhelm, când acesta era în vacanță în stațiunea Ems, cerându-i
să publice o declarație prin care se angaja să nu susțină
instaurarea vreunui Hohenzollern pe tronul Spaniei. Wilhelm a
refuzat să dea o astfel de declarație, și i-a trimis lui Bismarck o
telegramă în care a descris cerințele Franței. Bismarck s-a folosit
de telegrama regelui, denumită Depeșa de la Ems, ca model
pentru o scurtă declarație de presă. Cu o formulare prescurtată și
ascuțită de Bismarck, și cu alte modificări suferite în timpul
traducerii efectuate de agenția franceză Havas, așa-numita
depeșă de la Ems a stârnit furia opiniei publice franceze. Publicul
francez, încă rănit în orgoliu de înfrângerea de la Sadová, a cerut
război.[93]
 Împăratul Napoleon al III-lea (stânga) la Sedan, la 2 septembrie 1870, așezat
lângă Cancelarul Prusiei Otto von Bismarck, ținând sabia lui Napoleon cu care
acesta a capitulat. Înfrângerea armatei franceze a destabilizat regimul lui
Napoleon; la Paris, o revoluție a dus la proclamarea celei de-a treia republici
franceze și războiul a continuat.

Operațiunile militare[modificare | modificare sursă]

Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Războiul franco-prusac.
Napoleon al III-lea al Franței a dezvoltat o strategie similară cu
cea a unchiului său, Napoleon Bonaparte: dezbină și
cucerește. El spera ca Austria să intre în război pentru a se
răzbuna și că fostele sale aliate, în particular statele germane
Baden, Württemberg și Bavaria, i se vor alătura, dar tratatul
din 1866 a intrat în acțiune: toate statele germane și-au unit
forțele militare, deși nu neapărat cu entuziasm, pentru a se
lupta cu Franța. În loc de război de răzbunare împotriva
Prusiei, susținută de diverși aliați germani, Franța s-a văzut
singură într-un război împotriva tuturor statelor germane.
[94]
 Reorganizarea armatei de către Roon și strategia operativă
a lui Moltke s-au combinat împotriva Franței cu mult succes.
Viteza mobilizării prusace i-a uimit pe francezi, iar abilitatea
prusacilor de a concentra puterea în anumite puncte, similară
cu strategia lui Napoleon cu șaptezeci de ani în urmă, au
copleșit armata franceză. Utilizând eficienta rețea feroviară,
trupele prusace au fost aduse spre câmpul de bătălie rapid,
odihnite și gata de luptă. Trupele franceze a trebuit să
mărșăluiască distanțe mari pentru a ajunge la câmpul de
bătălie. După câteva bătălii, și anume Spicheren, Wörth, Mars
la Tour și Gravelotte, germanii au învins principalele armate
franceze și au avansat spre orașul Metz și spre capitala
Franței, Paris. L-au luat prizonier pe împăratul Franței
împreună cu o întreagă armată la Sedan la 1 septembrie
1870.[95]
Proclamarea Imperiului
German[modificare | modificare sursă]
Umilitoarea capturare a împăratului francez și pierderea
armatei franceze, care a rămas prizonieră într-o tabără de
prizonieri improvizată în Saarland („Tabăra Miseriei”, cum au
denumit-o francezii), a aruncat guvernul francez în haos;
energicii adversari ai lui Napoleon au răsturnat guvernul și au
proclamat republica.[96] Comandamentul german se aștepta la
o propunere de pace din partea francezilor, dar noua republică
a refuzat să negocieze. Armata prusacă a asediat capitala
Paris până la jumătatea lui ianuarie.[97] La 18 ianuarie 1871,
prinții germani și comandanții militari principali l-au proclamat
pe Wilhelm „Împărat German” în sala oglinzilor de la Palatul
Versailles.[98] În urma tratatului de pace, Franța renunța la
regiunile sale locuite de germani (Alsacia și partea
germanofonă din Lorena); plătea despăgubiri de război,
calculate pe baza populației, ca fiind echivalentul precis al
despăgubirilor impuse de Napoleon Bonaparte Prusiei în
1807;[99] și a acceptat administrația germană a Parisului și a
unei părți din nordul Franței cu „trupele germane urmând să fie
retrase pas cu pas” pe măsură ce se plătesc despăgubirile. [100]

18 ianuarie 1871: Proclamarea Imperiului German în Sala Oglinzilor de

la Palatul Versailles. Bismarck în alb. Arhiducele de Baden stă lângă
Wilhelm. Prințul moștenitor Friedrich, devenit apoi Frederic al III-lea, în
dreapta tatălui său. Pictură de Anton von Werner.
 Importanța războiului în procesul de
unificare[modificare | modificare sursă]
Victoria din războiul franco-prusac s-a dovedit a fi piatra de
hotar a problemei naționaliste. În prima jumătate a anilor 1860,
Austria și Prusia pretindeau ambele că vorbesc în numele
statelor germane; ambele susțineau că pot reprezenta
interesele germane în străinătate și în interior. Ca răspuns la
iredentismul danez, ambele s-au dovedit hotărâte să facă
aceasta. În 1866, însă, Austria și-a demonstrat inabilitatea de
a se concentra pe problemele statelor germane în timp ce își
disputa granițele de sud cu Italia. După victoria în fața Austriei,
Prusia și-a putut exercita autoritatea de a reprezenta statele
germane și de a apăra interesele germane, cel puțin pe plan
intern; Austria, pe de altă parte, și-a îndreptat din ce în ce mai
mult atenția spre posesiunile din Balcani. Victoria împotriva
Franței în 1871 a confirmat Prusia ca jucător dominant într-un
stat german unificat. Odată cu proclamarea lui Wilhelm
drept Kaiser, Prusia a preluat conducerea noului imperiu.
Statele sudice au fost oficial încorporate Germaniei unite în
urma Tratatului de la Versailles (26 februarie 1871; ratificat
apoi la Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871), care a pus
oficial capăt războiului.[101] Deși Bismarck condusese
transformarea Germaniei dintr-o confederație slabă într-un stat
național federal, el nu a realizat aceasta de unul singur.
Unificarea a avut loc prin construcția unei tradiții de colaborare
legală în cadrul Sfântului Imperiu Roman și de colaborare
economică prin Zollverein. Dificultățile Vormärz, impactul
liberalilor de la 1848, importanța reorganizării de către Roon a
armatei și geniul strategic al lui Moltke, toate au jucat un rol în
unificarea politică.[102]

Unificarea politică și
administrativă[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Imperiul German.
Noul Imperiu German conținea 25 de state, din care trei
erau orașe hanseatice. El era Kleindeutsche Lösung,
(„Soluția Germania Mică”, fără Austria), spre deosebire
de Großdeutsche Lösung sau „Soluția Germania Mare”,
care ar fi inclus Austria. Unificarea diferitelor state într-o
singură națiune a necesitat mai mult decât victorii militare,
oricât de mult ar fi ridicat acestea moralul. A fost nevoie și
de o regândire a comportamentelor politice, sociale și
culturale, și de construcția unor noi metafore despre „noi”
și „ei”.[103]
Statele componente ale
Imperiului[modificare | modificare sursă]
Deși adesea caracterizat ca o federație de monarhi,
Imperiul German, în sensul strict, era o federație de state.
[104]

Statele membre ale Imperiului German (ocru), cu Regatul Prusiei

albastru.

Stat Capitală
Regate (Königreiche)
Prusia (Preußen) Berlin
Bavaria (Bayern) München
Saxonia (Sachsen) Dresda
Württemberg Stuttgart
Mari Ducate (Großherzogtümer)
Baden Karlsruhe
Hessa (Hessen) Darmstadt
Mecklenburg-Schwerin Schwerin
Mecklenburg-Strelitz Neustrelitz
Oldenburg Oldenburg
Saxa-Weimar-Eisenach (Sachsen-Weimar-
Weimar
Eisenach)
Ducate (Herzogtümer)
Anhalt Dessau
Brunswick (Braunschweig) Braunschweig
Saxa-Altenburg (Sachsen-Altenburg) Altenburg
Saxa-Coburg și Gotha (Sachsen-Coburg und Gotha) Coburg
Saxa-Meiningen (Sachsen-Meiningen) Meiningen
Principate (Fürstentümer)
Lippe Detmold
 Reuss Linia Tânără Gera
Reuss Linia Bătrână Greiz
Schaumburg-Lippe Bückeburg
Schwarzburg-Rudolstadt Rudolstadt
Schwarzburg-Sondershausen Sondershausen
Waldeck-Pyrmont Arolsen
Orașe libere hanseatice (Freie Hansestädte)
Bremen
Hamburg
Lübeck
Teritorii imperiale (Reichsland)
Alsacia-Lorena (Elsaß-Lothringen) Straßburg

Structura politică a
Imperiului[modificare | modificare sursă]
Constituția nord-germană din 1866 a devenit (cu unele
modificări de exprimare) în 1871 Constituția Imperiului
German. Cu această constituție, noua Germanie a căpătat
unele trăsături democratice, și anume Dieta Imperială, care
—spre deosebire de parlamentul Prusiei—oferea
reprezentare pe bază de alegeri cu vot direct și egal al
tuturor bărbaților cu vârsta de cel puțin 25 de ani. Mai mult,
alegerile au fost în general lipsite de probleme, și poporul a
devenit mândru de parlamentul național.[105] Legislația
trebuia, însă, adoptată doar cu
consimțământul Bundesratului, consiliul federal al
deputaților statelor, în care și asupra căruia Prusia avea o
influență foarte mare. Prusia își exercita astfel influența în
ambele ramuri ale guvernării, regele Prusiei fiind Kaiser și
aprobând cancelarul federal. Cancelarul era răspunzător
doar în fața Împăratului. Oficial, cancelarul era un fel de
guvern într-o singură persoană și era reponsabil cu buna
desfășurare a tuturor problemelor de stat; în practică,
secretarii de stat (oficiali birocrați ce conduceau domenii ca
finanțele, războiul, afacerile externe etc.) acționau ca
miniștri neoficiali. Cu excepția anilor 1872–1873 și 1892–
1894, cancelarul imperial era simultan prim ministru al
regatului-fief al dinastiei imperiale, Prusia. Dieta Imperială
avea puterea să adopte, să amendeze sau să respingă
legi, dar nu avea dreptul la inițiativă. (inițiativa legislativă
era în exclusivitate dreptul cancelarului.) Celelalte state și-
au păstrat și ele propriile guverne, dar forțele militare ale
statelor mai mici au trecut sub comandă prusacă. Armatele
statelor mai mari (cum ar fi regatele Bavaria și Saxonia) s-
au reformat pentru a se coordona cu principiile militare
prusace, fiind controlate de guvernul federal. [106]
Dispute istorice și anatomia socială a
Imperiului[modificare | modificare sursă]
Ipoteza Sonderweg punea dificultățile Germaniei din
secolul al XX-lea pe seama slăbiciunii bazei politice, legale
și economice a noului Imperiu. Nobilimea prusacă
posesoare de pământuri, Junkerii, păstra o parte
substanțială a puterii politice din statul unificat.
Ipoteza Sonderweg a atribuit puterea lor absenței unor
realizări revoluționare ale claselor medii, sau ale țărănimii
împreună cu muncitorii din orașe, în 1848 și în 1871.
Cercetările recente ale rolului marii burghezii în construirea
noului stat au respins ideea dominației politice și
economice a Junkerilor ca grup social și au demonstrat
importanța claselor comercianților din orașele hanseatice
și a liderilor industriei (mai ales în Renania) în dezvoltarea
celui de-al doilea imperiu.[107]
Alte studii ale diferitelor grupuri din Germania Wilhelmină
au contribuit la o nouă viziune asupra acelei perioade.
Desi Junkerii, într-adevăr, continuau să controleze ofițerii
armatei, ei nu dominau problemele sociale, politice și
economice în măsura în care presupuneau
teoreticienii Sonderwegului. Puterea Junkerilor estici era
contrabalansată de provinciile de vest sub forma marii
burghezii—din care făceau parte bancheri, comercianți,
industriași și mici întreprinzători—și sub cea a claselor
profesioniste de funcționari, profesori, învățători, medici,
avocați, ingineri, oameni de știință etc.[108] În consecință,
deși ipoteza Sonderweg poate fi încă utilă în a explica
experiența Germaniei cu național-socialismul, ea nu mai
domină studiile istorice asupra Europei Centrale a
secolului al XIX-lea. În schimb, istoricii au început să
descrie felul în care politicile sociale conservatoare ale lui
Bismarck au absorbit și au adaptat numeroase elemente
ale revoluționarilor liberali din anii 1840 și socialiștii din anii
1860 și de mai târziu: politica imperială a reflectat o
abordare pragmatică și prudentă a problemelor sociale,
politice și economice. În particular, valorile predominant
conservatoare ale lui Bismarck erau un ecou
al conservatorismului clasic al lui Edmund Burke: credința
că anumiți membrii ai societății sunt inerent mai bine
pregătiți și mai bine calificați să conducă, și că acești
indivizi adesea provin din păturile proprietarilor de
pământuri și ale elitei financiare.[sursa  nu  confirmă][109]

Dincolo de mecanismul politic:

formarea unei națiuni[modificare | modificare
sursă]
Dacă mitingurilor de la Wartburg și Hambach le lipsea o
constituție și un aparat administrativ, problema a fost
tratată între 1867 și 1871. Totuși, după cum au descoperit
germanii, discursurile cu patos, steagurile și mulțimile
entuziaste împreună cu o constituție, o reorganizare
politică și o superstructură imperială, și cu Uniunea
Vamală revizuită în 1867–68, nu formau încă o națiune.[110]

Germania, demumit și Monumentul Niederwald, a fost construit în 1877–

83 la Rüdesheim.

Un element-cheie al statului național îl reprezintă crearea

unei culturi naționale, adesea—dar nu obligatoriu—printr-o
politică națională deliberată.[111] În noua națiune
germană, Kulturkampf (1872–78) ce a urmărit unificarea
politică, economică și administrativă a încercat să rezolve,
fără succes, unele dintre contradicțiile din societatea
germană. În particular, ea a implicat lupte pe problemele
limbii, educației și religiei.[necesită  citare] Politica
de germanizare a popoarelor non-germane de pe teritoriile
imperiului, inclusiv a minorităților poloneză și daneză, a
început cu limba, în particular limba germană,
obligativitatea școlilor în limba germană și tentativa de
creare a unei programe școlare standardizate pentru
aceste școli cu scopul de a promova și lăuda ideea unui
trecut comun. În cele din urmă, s-a extins la religia
populației noului Imperiu.[112]
Kulturkampf[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Kulturkampf.
Pentru unii germani, definiția națiunii nu includea
pluralismul, iar catolicii în particular au intrat în vizorul
acestora; unii germani, și mai ales Bismarck, se temeau că
legătura catolicilor cu papalitatea le-ar putea reduce
loialitatea față de națiune. În calitate de cancelar, Bismarck
a încercat, fără prea mult succes, să limiteze influența
Bisericii Romano-Catolice și a ramurii sale politice, Partidul
Catolic de Centru, în educație și în problemele legate de
limbă. Partidul Catolic de Centru a păstrat sprijinul popular
în regiunile catolice din Bavaria și din Badenul de sud,
precum și în zonele urbane ce conțineau muncitori din
zona rurală în căutare de lucru în industria grea, și a
încercat să protejeze nu doar drepturile catolicilor, ci și pe
cele ale altor minorități, inclusiv ale polonezilor și ale
francezilor din Alsacia.[113] Legile din mai 1873 au adus
numirea preoților și pregătirea lor sub controlul statului,
ceea ce a dus la închiderea a numeroase seminarii
teologice, și la o penurie de preoți. Legea Congregațiilor
din 1875 a abolit ordinele religioase, a pus capăt
subvenționării de stat a Bisericii Catolice și a eliminat
protecțiile religioase din constituția Prusiei. [114]
Integrarea comunității
evreiești[modificare | modificare sursă]
 În acest detaliu al monumentului Niederwald (vezi imaginea de
ansamblu mai sus), Germania apare 40 m deasupra orașului
Rüdesheim. Ea are o coroană în mâna dreaptă și o
sabie. Germania de la Niederwald a fost construit în 1877–1883.

Evreii germanizați au rămas o altă populație vulnerabilă în

noul stat național german. Din 1780, după emanciparea
dată de împăratul Iosif al II-lea, evreii din fostele teritorii
habsburgice se bucurau de privilegii economice și legale
considerabile care le lipseau conaționalilor lor din alte
teritorii germanofone: aveau, de exemplu, dreptul de a fi
proprietari de pământ și nu erau obligați să locuiască în
cartierele evreiești (denumite Judengasse, sau „străzi
evreiești”). Aveau dreptul să studieze în universități și să
învețe meserii. În timpul perioadelor revoluționară și
napoleoniană, multe dintre barierele înainte foarte mari
dintre evrei și creștini au căzut. Napoleon a
ordonat emanciparea evreilor în toate teritoriile de sub
hegemonie franceză. Evreii bogați, ca și francezii,
organizau saloane; unii salonnières evrei țineau întâlniri
importante în Frankfurt și în Berlin, în care intelectualii
germani și-au dezvoltat propria lor formă de intelectualism
republican. În deceniile ce au urmat, aproape imediat după
înfrângerea Franței, reacția împotriva amestecului dintre
evrei și creștini a limitat impactul intelectual al acestor
saloane. Dincolo de acestea, evreii au continuat un proces
de germanizare prin care au adoptat intenționat limba și
stilul vestimentar germane, și au încercat să pătrundă în
sfera publică incipientă a secolului al nouăsprezecelea.
Mișcarea de reformă religioasă a evreilor germani a
reflectat acest efort.[115]
Înainte de unificare, evreii germani au jucat un rol
important în formarea bazei intelectuale a vieții
profesionale și sociale germane. Expulzarea evreilor din
Rusia în anii 1880 și 1890 a complicat integrarea în sfera
publică germană. Acești evrei au sosit în orașele germane
nordice cu miile; considerabil mai puțin educați, sărăcia lor
i-a întristat pe mulți evrei germani; multe dintre problemele
legate de sărăcie (boli, case supraaglomerate, șomaj,
abandonul școlar, refuzul de a învăța germana etc.) au
accentuat diferențele lor nu doar față de germanii creștini,
ci chiar față de evreii autohtoni.[116]
Scrierea istoriei națiunii[modificare | modificare
sursă]
Un alt element important în crearea națiunii, și anume
povestea trecutului istoric eroic, a intrat în grija unor istorici
germani naționaliști, cum ar fi constituționalistul
liberal Friedrich Dahlmann (1785–1860), a studentului său
conservator, Heinrich von Treitschke (1834–1896), și a
altora mai puțin conservatori, cum ar fi Theodor
Mommsen (1817–1903) și Heinrich von Sybel (1817–
1895). Dahlmann a murit înainte de unificare, dar a pus
bazele istoriilor naționaliste prin istoriile revoluțiilor engleză
și franceză, judecându-le pe acestea ca fiind fundamentale
pentru construirea unei națiuni. Dahlmann însuși vedea
Prusia ca agentul logic al unificării.[117]
 Acest monument în memoria kaiserului Wilhelm de la Koblenz,
unde râul Mosela (mijloc) se varsă în Rin (jos), se numește Deutsches
Eck, „colțul german”.

„Istoria Germaniei în secolul al XIX-lea” de Heinrich von

Treitschke, publicată în 1879, are un titlu poate derutant:
pune accent pe istoria Prusiei în detrimentul celorlalte state
germane, și relatează istoria popoarelor germanofone prin
perspectiva destinului Prusiei de a le uni sub conducerea
sa. Crearea acestui mit „borussian” (Borussia este numele
latinesc al Prusiei) a făcut din Prusia mântuitorul
Germaniei; destinul tuturor germanilor era să fie uniți, după
cum susține acest mit, iar destinul Prusiei era cel de a
împlini aceasta.[118] Conform acestei istorii, Prusia a jucat
rolul dominant în aducerea statelor germane împreună într-
un stat național; doar Prusia putea proteja libertățile
germanilor împotriva strivirii de către influența franceză și
rusească. Istoria continuă prin trasarea rolului Prusiei de
salvator al germanilor de la noua creștere a puterii lui
Napoleon în 1814, la Waterloo, creând o aparență de mai
mare unitate economică și unind germanii sub un singur
steag după 1871.[119] În această concepție, rolul istoricului
naționalist este să scrie istoria națiunii; aceasta presupune
vederea trecutului acelei națiuni cu scopul unei istorii
naționaliste. Procesul scrierii istoriei este un proces de
amintire și uitare: de alegere a unor anumite elemente care
trebuie aminitite, adică accentuate, și ignorarea sau uitarea
altor elemente sau evenimente.[120]
Contribuțiile lui Mommsen la Monumenta Germaniae
Historica a pus bazele unor noi cercetări ale națiunii
germane, extinzând noțiunea de „Germania” și la alte zone
decât Prusia. Profesor liberal, istoric și teolog, și în general
un titan printre istoricii de la sfârșitul secolului al XIX-lea,
Mommsen a lucrat ca delegat la Camera Reprezentanților
din Prusia între 1863–1866 și din nou între 1873–1879, și
ca delegat la Reichstag între 1881–1884, pentru Partidul
Progresist German (Deutsche Fortschrittspartei), de
orientare liberală, ulterior devenit Partidul Național Liberal.
El s-a opus programelor antisemite ale Kulturkampf-ului lui
Bismarck și textului vitriolic adesea utilizat de Treitschke.
După ce a publicat Studien über die Judenfrage („Studii
asupra chestiunii evreiești”) Mommsen a încurajat
asimilarea și germanizarea evreilor. [121]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Chestiunea germană
 Kleindeutsche Lösung
 Großdeutsche Lösung
 Confederația Germană
 Asociația Națională Germană

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Vezi, de exemplu, James Allen Vann, The Swabian Kreis:
Institutional Growth in the Holy Roman Empire 1648–1715. Vol.
LII, Studies Presented to International Commission for the History
of Representative and Parliamentary Institutions. Bruxelles, 1975.
Mack Walker. German home towns: community, state, and
general estate, 1648–1871. Ithaca, 1998.
2. ^ Robert A. Kann. History of the Habsburg Empire: 1526–
1918,Los Angeles, 1974, p. 221. În actul de abdicare, Francisc a
eliberat fostele posesiuni de datoriile și obligațiile față de el, și și-
a păstrat doar titlul de Rege al Austriei, înființat din 1804. Golo
Mann, Deutsche Geschichte des 19. und 20.
Jahrhunderts, Frankfurt am Main, 2002, p. 70.
3. ^ Johann Gottlieb Fichte, Address to the German Nation, 1808,
Accesat la 6 iunie 2009.
4. ^ James Sheehan, German History, 1780–1866, Oxford, 1989, p.
434.
5. ^ Jakob Walter și Marc Raeff. The diary of a Napoleonic foot
soldier. Princeton, N.J., 1996.
6. ^ Sheehan, p. 384–387.
7. ^ Deși armata prusacă și-a câștigat reputația în Războiul de
Șapte Ani, înfrângerea umilitoare suferită la Jena și Auerstadt a
strivit mândria simțită de numeroși prusaci față de soldații lor. În
timpul exilului din Rusia, mai mulți ofițeri, inclusiv Carl von
Clausewitz, s-au gândit la reorganizare și la noi metode de
pregătire. Sheehan, p. 323.
8. ^ Sheehan, p 322–23.
9. ^ David Blackbourn, and Geoff Eley. The peculiarities of German
history: bourgeois society and politics in nineteenth-century
Germany. Oxford & New York, 1984, part 1; Thomas
Nipperdey, German History From Napoleon to Bismarck, 1800–
1871, New York, Oxford, 1983. Chapter 1.
10. ^ Sheehan, p. 398–410; Hamish Scott, The Birth of a Great
Power System, 1740–1815, US, 2006, p. 329–361.
11. ^ Lloyd Lee, Politics of Harmony: Civil Service, Liberalism, and
Social Reform in Baden, 1800–1850, Cranbury, NJ, 1980.
12. ^ Adam Zamoyski, Rites of Peace: The Fall of Napoleon and the
Congress of Vienna, New York, 2007, p. 98–115, 239–40.
13. ^ L.B. Namier, (1952) Avenues of History. London, ONT, 1952, p.
34.
14. ^ Nipperdey, p. 1–3.
15. ^ Sheehan, p. 407–408, 444.
16. ^ Sheehan, p. 442–445.
17. ^ Sheehan, p. 465–67; Blackbourn, Long Century, p. 106–107.
18. ^ Sheehan, p. 465.
19. ^ Sheehan, p. 466.
20. ^ Sheehan, p. 460–470. German Historical Institute
21. ^ Sheehan, p. 467–468.
22. ^ Sheehan, p. 502.
23. ^ Sheehan, p. 469.
24. ^ Sheehan, p. 458.
25. ^ Sheehan, p. 466–467.
26. ^ Ei au găsit rădăcinile limbii germane, și au trasat urmele
drumului său evolutiv. The Brothers Grimm online. Joint
Publications.
27. ^  de  Hans Lulfing, Baedecker, Karl, Neue Deutsche Biographie
(NDB). Band 1, Duncker & Humblot, Berlin 1953, p. 516 f.
28. ^  de  Peter Rühmkorf, Heinz Ludwig Arnold, Das Lied der
Deutschen Göttingen: Wallstein, 2001, ISBN 3-89244-463-3, p.
11–14.
29. ^ Raymond Dominick III, The Environmental Movement in
Germany, Bloomington, University of Indiana, 1992, p. 3–41.
30. ^ Jonathan Sperber, Rhineland radicals: the democratic
movement and the revolution of 1848–1849. Princeton, N.J.,
1993.
31. ^ a b Sheehan, p. 610–613.
32. ^ Sheehan, p. 610.
33. ^ Sheehan, p. 612
34. ^ Sheehan, p. 613.
35. ^ David Blackbourn, Marpingen: apparitions of the Virgin Mary in
nineteenth-century Germany. New York, 1994.
36. ^ Sperber, Rhineland radicals. p. 3.
37. ^ Blackbourn, Long Century, p. 127.
38. ^ Sheehan, p. 610–615.
39. ^ Blackbourn, Long Century, p. 138–164.
40. ^  de  Badische Heimat/Landeskunde online 2006 Veit's Pauls
Church  Germania. Accesat la 5 iunie 2009.
41. ^ Jonathan Sperber, Revolutionary Europe, 1780–1850, New
York, 2000.
42. ^ Blackbourn, Long Century, p. 176–179.
43. ^ Exemple ale acestei idei apar în: Ralf Dahrendorf, German
History, (1968), p. 25–32;  de  Hans Ulrich Wehler, Das Deutsche
Kaiserreich, 1871–1918, Göttingen, 1973, p. 10–14; Leonard
Krieger, The German Idea of Freedom, Chicago, 1957; Raymond
Grew, Crises of Political Development in Europe and the United
States, Princeton, 1978, p. 312–345; Jürgen Kocka și Allan
Mitchell. Bourgeois society in nineteenth-century Europe. Oxford,
1993; Jürgen Kocka, "German History before Hitler: The Debate
about the German Sonderweg." Journal of Contemporary History,
Vol. 23, No. 1 (January, 1988), p. 3–16; Volker
Berghahn, Modern Germany. Society, Economy and Politics in
the Twentieth Century.Cambridge, 1982.
44. ^ Pentru un sumar al acestor idei, vezi David Blackbourn, și
Geoff Eley. The peculiarities of German history: bourgeois
society and politics in nineteenth-century Germany. Oxford &
New York, 1984, partea 1.
45. ^ p. 1169 în "Le Sonderweg De L'Histoire Allemande: Mythe Ou
Réalité?". Author(s): Dieter Groh. Source: Annales. Histoire,
Sciences Sociales, 38e Année, No. 5 (Sep. - Oct., 1983), pp.
1166-1187. Published by: EHESS.
46. ^ p. 173 în From Unification to Nazism: Reinterpreting the
German Pastby Geoff Eley. Review by: Vernon L. Lidtke. The
American Historical Review, Vol. 93, No. 1 (Feb., 1988), pp. 172-
173. Published by: Oxford University Presson behalf of the
American Historical Association.
47. ^ Blackbourn și Eley. Peculiarities, Partea I.
48. ^ "Germany." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica
Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013.
Web. 08 Jun. 2013. (This constitution reflected the predominantly
rural nature of Germany in 1867 and the authoritarian proclivities
of Bismarck, who was a member of the Junker landowning elite.)
49. ^ pp.13-14 în "The Coming Of The Third Reich". Richard J.
Evans. Penguin Press 2004.
50. ^ Blackbourn și Eley, Peculiarities, Capitolul 2.
51. ^ Blackbourn și Eley, Peculiarities, p. 286–293.
52. ^ Jürgen Kocka, "Comparison and Beyond.'" History and Theory,
Vol. 42, No. 1 (februarie 2003), p. 39–44, și Jürgen Kocka,
"Asymmetrical Historical Comparison: The Case of the German
Sonderweg," History and Theory, Vol. 38, No. 1 (februarie 1999),
p. 40–50.
53. ^ Pentru o analiză reprezentativă a acestei perspective, vezi
Richard J. Evans, Rethinking German history: nineteenth-century
Germany and the origins of the Third Reich. Londra, 1987.
54. ^ p. 229 în "When the Sonderweg Debate Left Us". Author(s):
Helmut Walser Smith. Source: German Studies Review, Vol. 31,
No. 2 (May, 2008), pp. 225-240. Published by: The Johns
Hopkins University Presson behalf of the German Studies
Association.
55. ^ p. 140 în "A Religious Sonderweg? Reflections on the Sacred
and the Secular in the Historiography of Modern Germany".
Author(s): George S. Williamson. Source: Church History, Vol.
75, No. 1 (Mar., 2006), pp. 139-156. Published by: Cambridge
University Presson behalf of the American Society of Church
History.
56. ^ A. J. P. Taylor, The Struggle for Mastery in Europe 1914–
1918, Oxford, 1954, p. 37.
57. ^ J.G.Droysen, Modern History Sourcebook: Documents of
German Unification, 1848–1871. Accesat la 9 aprilie 2009.
58. ^ Zamoyski, p. 100–115.
59. ^ Blackbourn, The long nineteenth century, p. 160–175.
60. ^ Holt, p. 27.
61. ^ Holt, p. 13–14.
62. ^ Blackbourn, Long Century, p. 175–179.
63. ^ Hollyday, 1970, p. 16–18.
64. ^ Blackbourn, Long Century
65. ^ GHDI - Document
66. ^ Blackbourn, Peculiarities, Partea I.
67. ^ Bismarck își „tăiase dinții” în politica germană și cu politicienii
germani în Frankfurt: un politician chintesențial, Bismarck își
construise baza de putere absorbind și cooptând măsuri din
întregul spectru politic. El era în primul și în primul rând un
politician, și în aceasta stătea puterea sa. Mai mult, deoarece nu
avea încredere nici în Moltke nici în Roon, se temea să intre într-
un conflict militar pe care nu ar fi putut să-l controleze. Mann,
Capitolul 6, 316–395.
68. ^ Isabel V. Hull, Absolute Destruction: Military culture and the
Practices of War in Imperial Germany, Ithaca, NY, 2005, p. 90–
108; 324–333.
69. ^ Michael Eliot Howard, The Franco-Prussian War: the German
invasion of France, 1870–1871. New York, MacMillan, 1961, p.
40.
70. ^ Mann, 390–395.
71. ^ A.J.P. Taylor, Bismarck: The Man and the Statesman. Oxford,
Clarendon, 1988. Capitolul 1, și Concluzii.
72. ^ Howard, p. 40–57.
73. ^ Sheehan, 900–904; Wawro, 4–32; Holt, p. 75.
74. ^ Holt, p. 75.
75. ^ Sheehan, p. 900–906.
76. ^ Sheehan, p. 906; Wawro, 82–84.
77. ^ Sheehan, p. 905–906.
78. ^ Sheehan, p. 909.
79. ^ Geoffrey Wawro, The Austro Prussian War: Austria's War with
Prussia and Italy in 1866. Cambridge, Cambridge University,
1996, p. 50–60; 75–79.
80. ^ Wawro, 57–75.
81. ^ Sheehan, 908–909
82. ^ Taylor, Bismarck, p. 87–88.
83. ^ Sheehan, p. 910.
84. ^ Sheehan, p. 905–910.
85. ^ Rosita Rindler Schjerve Diglossia and Power: Language
Policies and Practice in the Nineteenth Century Habsburg
Empire, 2003, ISBN 3-11-017653-X, p. 199–200.
86. ^ Bridge and Bullen, The Great Powers and the European States
System 1814–1914
87. ^ Sheehan, p. 909–910; Wawro, Capitolul 11.
88. ^ Blackbourn, Long Century, Capitolul V: From Reaction to
Unification, p. 225–269.
89. ^ Howard, p. 4–60.
90. ^ Howard, p. 50–57.
91. ^ Howard, p. 55–56.
92. ^ Howard, p. 56–57.
93. ^ Howard, p. 55–59.
94. ^ Howard, p. 64–68.
95. ^ Howard, p. 218–222.
96. ^ Howard, p. 222–230.
97. ^ Taylor, Bismarck, p. 126
98. ^ Die Reichsgründung 1871  (The Foundation of the Empire,
1871), Lebendiges virtuelles Museum Online, accessed 2008-12-
22. [...] la dorința lui Wilhelm I, la cea de-a 170-a aniversare a
ridicării Casei de Brandenburg la rang de principe în data de
18 ianuarie 1701, principii germani și înalții oficiali militari l-au
proclamat pe Wilhelm I Împărat German în Sala Oglinzilor de la
Palatul Versailles.
99. ^ Taylor, Bismarck, p. 133.
100. ^ Crankshaw, Edward. Bismarck. New York, The Viking
Press, 1981, p. 299.
101. ^ Howard, Capitolul XI: the Peace, p. 432–456.
102. ^ Blackbourn, Long Century, pp. 255–257.
103. ^ Alon Confino. The Nation as a Local Metaphor:
Württemberg, Imperial Germany, and National Memory, 1871–
1918.Chapel Hill, University of North Carolina Press, 1997.
104. ^ Richard J. Evans, Death in Hamburg: Society and Politics
in the Cholera Years, 1830–1910. New York, 2005, p. 1.
105. ^ Blackbourn, Long Century, p. 267.
106. ^ Blackbourn, Long Century, p. 225–301.
107. ^ David Blackbourn și Geoff Eley. The peculiarities of
German history: bourgeois society and politics in nineteenth-
century Germany. Oxford [Oxfordshire] and New York, Oxford
University Press, 1984. Peter Blickle, Heimat: a critical theory of
the German idea of homeland, Studies in German literature,
linguistics and culture. Columbia, S.C., Camden House; Boydell
& Brewer, 2004. Robert W. Scribner, Sheilagh C.
Ogilvie, Germany: a new social and economic history.Londra și
New York, Arnold and St. Martin's Press, 1996.
108. ^ Câteva dintre aceste studii: Geoff Eley, Reshaping the
German right: radical nationalism and political change after
Bismarck. New Haven, 1980. Richard J. Evans, Death in
Hamburg: Society and Politics in the Cholera Years, 1830–
1910.New York, 2005. Evans, Richard J. Society and politics in
Wilhelmine Germany. Londra și New York, 1978. Thomas
Nipperdey, Germany from Napoleon to Bismarck, 1800–
1866. Princeton, NJ, 1996. Jonathan Sperber, Popular
Catholicism in nineteenth-century Germany. Princeton, N.J.,
1984. (1997).
109. ^ Blackbourn, Long Century, Chapter VI, particularly pages
225–243.
110. ^ Blackbourn, Long Century, p. 240–290.
111. ^ Pentru mai multe detalii despre aceasta, vedeți, de
exemplu, Joseph R. Llobera și Goldsmiths' College. The role of
historical memory in (ethno)nation-building, Goldsmiths sociology
papers. London, 1996;  de  Alexandre Escudier, Brigitte Sauzay, si
Rudolf von Thadden. Gedenken im Zwiespalt: Konfliktlinien
europäischen Erinnerns, Genshagener Gespräche; vol. 4.
Göttingen: 2001; Alon Confino. The Nation as a Local Metaphor:
 Württemberg, Imperial Germany, and National Memory, 1871–
1918. Chapel Hill, 1999.
112. ^ Blackbourn, Long Century, p. 243–282.
113. ^ Blackbourn, Long Century, p. 283; 285–300;
114. ^ Sperber, Jonathan. Popular Catholicism in nineteenth-
century Germany, Princeton, N.J., 1984.
115. ^ Marion Kaplan, The making of the Jewish middle class:
women, family, and identity in Imperial Germany, New York,
1991.
116. ^ Kaplan, în particular, p. 4–7 și Concluziile.
117. ^ Blackbourn and Eley, Peculiarities, p. 241.
118. ^ Karin Friedrich, The other Prussia: royal Prussia, Poland
and liberty, 1569–1772, New York, 2000, p. 5.
119. ^ Numeroși istorici moderni descriu acest mit, fără a
subscrie la el: de exemplu, Rudy Koshar, Germany's Transient
Pasts: Preservation and the National Memory in the Twentieth
Century. Chapel Hill, 1998; Hans Kohn. German history; some
new German views. Boston, 1954; Thomas Nipperdey, Germany
history from Napoleon to Bismarck.
120. ^ Richard R. Flores, Remembering the Alamo: memory,
modernity, and the master symbol. 1st ed, History, culture, and
society series. Austin, TX, 2002.
121. ^ Josep R. Llobera and Goldsmiths' College. The role of
historical memory in (ethno)nation-building. Goldsmiths sociology
papers. London, Goldsmiths College, 1996.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Berghahn, Volker. Modern Germany: Society,
Economy and Politics in the Twentieth
Century. Cambridge: Cambridge University Press,
1982. ISBN 978-0-521-34748-8
 Blackbourn, David. Marpingen: apparitions of the Virgin
Mary in Bismarckian Germany. New York: Knopf,
1994. ISBN 0-679-41843-1
 __. The long nineteenth century: a history of Germany,
1780–1918. New York: Oxford University Press,
1998. ISBN 0-19-507672-9
 __ and Geoff Eley. The peculiarities of German history:
bourgeois society and politics in nineteenth-century
Germany. Oxford & New York: Oxford University Press,
1984. ISBN 978-0-19-873057-6
 Blickle, Peter. Heimat: a critical theory of the German
idea of homeland. Studies in German literature,
linguistics and culture. Columbia, S.C.: Camden House
Press, 2004. ISBN 978-0-582-78458-1
 Bridge, Roy and Roger Bullen, The Great Powers and
the European States System 1814–1914, 2nd ed.
Longman, 2004. ISBN 978-0-582-78458-1
 Confino, Alon. The Nation as a Local Metaphor:
Württemberg, Imperial Germany, and National
Memory, 1871–1918. Chapel Hill: University of North
Carolina Press, 1997. ISBN 978-0-8078-4665-0
 Crankshaw, Edward. Bismarck. New York, The Viking
Press, 1981. ISBN 0-333-34038-8
 de  Dahrendorf, Ralf. Gesellschaft und Demokratie in
Deutschland. München:, Piper, 1965. OCLC 2996408
 Dominick, Raymond III, The Environmental Movement
in Germany, Bloomington, University of Indiana,
1992. ISBN 0-253-31819-X
 de  Escudier, Alexandre, Brigitte Sauzay, and Rudolf
von Thadden. "Gedenken im Zwiespalt: Konfliktlinien
europäischen Erinnerns," in Genshagener
Gespräche Vol. 4. Göttingen, Wallstein, 2001. ISBN
978-3-525-35870-2
 Evans, Richard J. Death in Hamburg: Society and
Politics in the Cholera Years, 1830–1910. New York:
Oxford University Press, 2005. ISBN 978-0-14-303636-
4
 __. Rethinking German history: nineteenth-century
Germany and the origins of the Third Reich. London,
Routledge, 1987. ISBN 978-0-00-302090-8
 Flores, Richard R. Remembering the Alamo: memory,
modernity, and the master symbol. Austin: University of
Texas, 2002. ISBN 978-0-292-72540-9
 Friedrich, Karin, The other Prussia: royal Prussia,
Poland and liberty, 1569–1772, New York, 2000. ISBN
978-0-521-02775-5
 Grew, Raymond. Crises of Political Development in
Europe and the United States. Princeton, Princeton
University Press, 1978. ISBN 0-691-07598-0
 Hollyday, F. B. M. Bismarck. New Jersey, Prentice Hall,
1970. ISBN 978-0-13-077362-3
 Holt, Alexander W. The History of Europe from 1862–
1914: From the Accession of Bismarck to the Outbreak
of the Great War. New York: MacMillan,
1917. OCLC 300969997
 Howard, Michael Eliot. The Franco-Prussian War: the
German invasion of France, 1870–1871. New York,
MacMillan, 1961. ISBN 978-0-415-02787-8
 Hull, Isabel. Absolute Destruction: Military culture and
the Practices of War in Imperial Germany. Ithaca, NY,
Syracuse University Press, 2005. ISBN 978-0-8014-
7293-0
 Kann, Robert A. History of the Habsburg Empire:
1526–1918. Los Angeles, University of California
Press, 1974 ISBN 978-0-520-04206-3
 Kaplan, Marion. The making of the Jewish middle
class: women, family, and identity in Imperial Germany.
New York, Oxford University Press, 1991. ISBN 978-0-
19-509396-4
 Kocka, Jürgen and Allan Mitchell. Bourgeois society in
nineteenth century Europe. Oxford, Oxford University
Press, 1993. ISBN 978-0-85496-414-7
 __. "German History before Hitler: The Debate about
the German Sonderweg." Journal of Contemporary
History Vol. 23, No. 1 (January 1988), p. 3–16.
 __. "Comparison and Beyond.'" History and Theory Vol.
42, No. 1 (February 2003), p. 39–44.
 __. "Asymmetrical Historical Comparison: The Case of
the German Sonderweg". History and Theory Vol. 38,
No. 1 (February 1999), p. 40–50.
 Kohn, Hans. German history; some new German
views. Boston: Beacon, 1954. OCLC 987529
 Koshar, Rudy, Germany's Transient Pasts:
Preservation and the National Memory in the Twentieth
Century. Chapel Hill, 1998. ISBN 978-0-8078-4701-5
 Krieger, Leonard. The German Idea of
Freedom, Chicago, University of Chicago Press,
1957. ISBN 978-1-59740-519-5
 Lee, Lloyd. The politics of Harmony: Civil Service,
Liberalism, and Social Reform in Baden, 1800–1850.
Cranbury, NJ, Associated University Presses,
1980. ISBN 978-0-87413-143-7
 Llobera, Josep R. and Goldsmiths' College. "The role
of historical memory in (ethno)nation-
building." Goldsmiths Sociology Papers. London,
Goldsmiths College, 1996. ISBN 978-0-902986-06-0
 de  Mann, Golo. Deutsche Geschichte des 19. und 20.
Jahrhunderts. Frankfurt am Main: Fischer, 2002. ISBN
978-3-10-347905-8
 Namier, L.B.. Avenues of History. New York,
Macmillan, 1952. OCLC 422057575
 Nipperdey, Thomas. Germany from Napoleon to
Bismarck, 1800–1866. Princeton, Princeton University
Press, 1996. ISBN 978-0-691-02636-7
 Schjerve, Rosita Rindler, Diglossia and Power:
Language Policies and Practice in the nineteenth
century Habsburg Empire. Berlin, De Gruyter,
2003. ISBN 978-3-11-017654-4
 Schulze, Hagen. The course of German nationalism:
from Frederic the Great to Bismarck, 1763–1867.
Cambridge & New York, Cambridge University Press,
1991. ISBN 978-0-521-37759-1
 Scott, H. M. The Birth of a Great Power
System. London & New York, Longman, 2006. ISBN
978-0-582-21717-1
 Scribner, Robert W. and Sheilagh C. Ogilvie. Germany:
a new social and economic history. London: Arnold
Publication, 1996. ISBN 978-0-340-51332-3
 Sheehan, James J. German history 1770–1866. Oxford
History of Modern Europe. Oxford, Oxford University
Press, 1989. ISBN 978-0-19-820432-9
 Sked, Alan. Decline and Fall of the Habsburg Empire
1815–1918. London, Longman, 2001. ISBN 978-0-582-
35666-5
 Sorkin, David, The transformation of German Jewry,
1780–1840, Studies in Jewish history. New York,
Wayne State University Press, 1987. ISBN 978-0-
8143-2828-6
 Sperber, Jonathan. The European Revolutions, 1848–
1851. New Approaches to European History.
Cambridge, Cambridge University Press, 1984. ISBN
978-0-521-54779-6
 __. Popular Catholicism in nineteenth century
Germany. Princeton, Princeton University Press,
1984. ISBN 978-0-691-05432-2
 __. Rhineland radicals: the democratic movement and
the revolution of 1848–1849. Princeton, Princeton
University Press, 1993. ISBN 978-0-691-00866-0
 Stargardt, Nicholas. The German idea of militarism:
radical and socialist critics, 1866–1914. Cambridge,
Cambridge University Press, 1994. ISBN 978-0-521-
46692-9
 Talor, A. J. P., The Struggle for Mastery in Europe
1914–1918, Oxford, Clarendon, 1954. ISBN 978-0-19-
881270-8
 __. Bismarck: The Man and the Statesman. Oxford:
Clarendon, 1988. ISBN 978-0-394-70387-9
 Vann, James Allen. The Swabian Kreis: Institutional
Growth in the Holy Roman Empire 1648–1715. Vol. LII,
Studies Presented to International Commission for the
History of Representative and Parliamentary
Institutions. Bruxelles, Editions de la librairie
encyclopedique, 1975. ISBN 978-0-8014-1553-1
 Victoria and Albert Museum, Dept. of Prints and
Drawings, and Susan Lambert. The Franco-Prussian
War and the Commune in caricature, 1870–71.
London, 1971. ISBN 0-901486-30-2
 Walter, Jakob, and Marc Raeff (trans/ed). The diary of
a Napoleonic foot soldier. Princeton, Princeton
University Press, 1996. ISBN 978-0-14-016559-3
 Walker, Mack. German home towns: community, state,
and general estate, 1648–1871. Ithaca, Syracuse
University Press, 1998. ISBN 978-0-8014-8508-4
 Wawro, Geoffrey. The Austro-Prussian
War. Cambridge, Cambridge University Press,
1996. ISBN 0-521-62951-9
 ___. Warfare and Society in Europe, 1792–1914.
2000. ISBN 978-0-415-21445-2
 de  Wehler, Hans Ulrich. Das Deutsche Kaiserreich,
1871–1918. Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht,
1973. ISBN 978-0-907582-32-8
 de  "wr/as", Die Reichsgründung 1871 (The Foundation
of the Empire, 1871), Lebendiges virtuelles Museum
Online, Accessed 2008-12-22. The article is signed
"wr/as".
 Zamoyski, Adam. Rites of Peace: The Fall of Napoleon
and the Congress of Vienna. New York, HarperCollins,
2007. ISBN 978-0-06-077519-3
Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Bazillion, Richard J. Modernizing Germany: Karl

Biedermann's career in the kingdom of Saxony, 1835–
1901. American university studies. Series IX, History,
vol. 84. New York, Peter Lang, 1990. ISBN 0-8204-
1185-X
 Bucholz, Arden. Moltke, Schlieffen, and Prussian war
planning. New York, Berg Pub Ltd, 1991. ISBN 0-
85496-653-6
 ___. Moltke and the German Wars 1864–1871. New
York, Palgrave MacMillan, 2001. ISBN 0-333-68758-2
 Clemente, Steven E. For King and Kaiser!: the making
of the Prussian Army officer, 1860–1914. Contributions
in military studies, no. 123. New York: Greenwood,
1992. ISBN 0-313-28004-5
 Cocks, Geoffrey and Konrad Hugo Jarausch. German
professions, 1800–1950. New York, Oxford University
Press, 1990. ISBN 0-19-505596-9
 Droysen, J.G. Modern History Sourcebook: Documents
of German Unification, 1848–1871. Accessed 9 aprilie
2009.
 Dwyer, Philip G. Modern Prussian history, 1830–1947.
Harlow, England, New York: Longman, 2001. ISBN 0-
582-29270-0
 Friedrich, Otto. Blood and iron: from Bismarck to Hitler
the von Moltke family's impact on German history. 1st
ed. New York, Harper, 1995. ISBN 0-06-016866-8
 Groh, John E. Nineteenth century German
Protestantism: the church as social model.
Washington, D.C., University Press of America,
1982. ISBN 0-8191-2078-2
 Henne, Helmut, and Georg Objartel. German student
jargon in the eighteenth and nineteenth centuries.
Berlin & NY, de Gruyter, 1983. OCLC 9193308
 Hughes, Michael. Nationalism and society: Germany,
1800–1945. London & New York, Edward Arnold,
1988. ISBN 0-7131-6522-7
 Kollander, Patricia. Frederick III: Germany's liberal
emperor, Contributions to the study of world history, no.
50. Westport, Conn., Greenwood, 1995. ISBN 0-313-
29483-6
 Koshar, Rudy. Germany's Transient Pasts:
Preservation and the National Memory in the Twentieth
Century. Chapel Hill, University of North Carolina
Press, 1998. ISBN 0-8078-4701-1
 Lowenstein, Steven M. The Berlin Jewish community:
enlightenment, family, and crisis, 1770–1830. Studies
in Jewish history. New York, Oxford University Press,
1994. ISBN 0-19-508326-1
 Lüdtke, Alf. Police and State in Prussia, 1815–1850.
Cambridge, New York & Paris, Cambridge University
Press, 1989. ISBN 0-521-11187-0
 Ohles, Frederik. Germany's rude awakening:
censorship in the land of the Brothers Grimm. Kent,
Ohio, Ohio State University Press, 1992. ISBN 0-
87338-460-1
 Schleunes, Karl A. Schooling and society: the politics
of education in Prussia and Bavaria, 1750–1900.
Oxford & New York, Oxford University Press,
1989. ISBN 0-85496-267-0
 Showalter, Dennis E. Railroads and rifles: soldiers,
technology, and the unification of Germany. Hamden,
CT, Hailer Publishing, 1975. ISBN 0-9798500-9-6
 Smith, Woodruff D. Politics and the sciences of culture
in Germany, 1840–1920. New York, Oxford University
Press, 1991. ISBN 0-19-506536-0
 Wawro, Geoffrey. The Franco-Prussian War: The
German Conquest of France. Cambridge, Cambridge
University Press, 2005. ISBN 0-521-61743-X