Sunteți pe pagina 1din 117

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI – FACULTATEA DE ŞTIINŢE

Lector univ. dr. ec. MIRELA MONEA

ANALIZĂ
ECONOMICO-FINANCIARĂ

PETROŞANI
2008

1
CAPITOLUL I

BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE


ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

1.1. Necesitatea şi conţinutul analizei economico-financiare


Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură şi societate.
Noţiunea de analiză provine de la cuvântul grecesc „analysis” şi presupune descompunerea
unui obiect sau fenomen în părţile sale componente, în elementele lui simple în vederea cercetării
lui amănunţite.
Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor din natură şi societate face necesară folosirea analizei în
toate domeniile de activitate şi în toate ramurile ştiinţei. Cu ajutorul analizei se adânceşte procesul
cunoştinţelor de la singular la general, de la concret la abstract, de la aparenţă la esenţă ceea ce
permite descoperirea legăturilor de cauzalitate a factorilor de influenţă precum şi a legităţilor de
formare şi desfăşurare a fenomenelor cercetate. În procesul cunoaşterii, analiza trebuie însoţită de
sinteză.
Noţiunea de sinteză provine tot de la un cuvânt grecesc, „sinthesis”, care presupune unirea
părţilor sau elementelor componente ale unui fenomen într-un tot unitar pentru a cunoaşte diversele
lui forme şi manifestări existente în realitate.
Analiza este o etapă premergătoare sintezei faţă de care se află într-un raport dialectic şi se
condiţionează reciproc.
Analiza economică se ocupă cu cercetarea şi studierea fenomenelor sau proceselor
economice. Analiza fenomenelor din punct de vedere economic necesită descompunerea lor în
elemente componente, studierea relaţiilor structurale şi cauzale a factorilor de influenţă în scopul
cunoaşterii evoluţiei şi tendinţelor acestor fenomene, a descoperirii esenţei şi legităţilor care
generează apariţia şi desfăşurarea lor.
Analiza economică permite cunoaşterea ştiinţifică a evoluţiei fenomenelor economice la nivel
micro şi macroeconomic fapt ce permite adoptarea unor decizii corespunzătoare de către fiecare
agent economic. În acest scop este necesară studierea fenomenului economic în timp şi spaţiu atât
sub aspect cantitativ cât şi sub aspect calitativ.
Totodată, prin îmbinarea analizei cu sinteza se pot face generalizări privind aspectele pozitive
şi negative din evoluţia fenomenelor economice şi se pot elabora decizii pentru reglarea şi
optimizarea activităţii economice în viitor.
Analiza unei activităţi din punct de vedere economic presupune în general studierea acelei
activităţi prin prisma raportului dintre cheltuielile efectuate sau eforturile depuse şi a rezultatelor
sau efectelor utile obţinute.
2
Indiferent de obiectul şi sfera de cuprindere, conţinutul procesului de analiză economică şi
îmbinarea acesteia cu sinteza prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- analiza porneşte de la constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate exprimate cu ajutorul
unor indicatori cantitativi şi calitativi precum şi a modificărilor în timp şi spaţiu;
- determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează
asupra fenomenelor studiate;
- stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat precum
şi între factorii care acţionează;
- măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu
acţiune pozitivă sau negativă precum şi rezervele interne nefolositoare;
- sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor finale asupra fenomenelor
cercetate;
- elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi
sporirea eficienţei economice a activităţii în viitor.
Deci analiza economică reprezintă un mijloc de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică a
fenomenelor şi proceselor economice, de reglare şi optimizare a activităţii economice atât la nivel
microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.
O particularitate a analizei economice constă în complexitatea ei determinat de caracterul
complex şi dinamic al fenomenului economic şi a relaţiilor cauză-efect în acest domeniu de
activitate.

1.2. Tipuri de analiză economică


Analiza economică poate fi de mai multe tipuri în funcţie de anumite criterii şi modalităţi
folosite în studierea fenomenelor economice:
1) În raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenelor:
- analiză retrospectivă sau post factum;
- analiză prospectivă sau previzională.
Analiza retrospectivă se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor economice care deja au
avut loc într-o perioadă de timp mai apropiata sau mai îndepărtată. În funcţie de orizontul de timp
analiza se divide în: analiză curentă (operativă) ce poate fi: zilnică, săptămânală, decadală, lunară,
trimestrială, anuală; analiză diagnostic ce studiază evoluţia în dinamică pe o perioadă de timp (3-5
până la 10 ani). Scopul analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită
perioadă de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite în vederea stabilirii factorilor şi cauzelor care
provoacă diferite abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice şi să propună măsuri
pentru reglarea şi optimizarea activităţii economice în viitor. Acest tip de analiză se caracterizează
prin faptul că se bazează pe date şi informaţii certe despre fenomenele economice.

3
Analiza prospectivă se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care vor avea loc într-o
perioadă viitoare. Analiza prospectivă joacă un rol important în programul de activitate a deciziilor
cu caracterul static şi strategic sau alegerea variantelor optime de acţiune. Specificul acestei analize
se bazează în principal pe informaţii incerte sau aleatorii despre evoluţia viitoare a fenomenelor.
2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenului economic:
- analiză statică;
- analiză dinamică.
Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturii de cauzalitate care
determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiza permite cunoaşterea
nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice precum şi a abaterilor existente la un moment de
referinţă ales.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele în mişcare şi condiţionarea lor reciprocă,
evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în momente ale evoluţiei lor. Pe baza
analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor
economice precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a acestora.
3) În raport cu însuşirile şi caracteristicile fenomenelor studiate:
- analiză calitativă;
- analiză cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive a fenomenelor şi proceselor
economice. Cu ajutorul acesteia se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor economice şi
factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice exprimată prin
diferite determinări cantitative precum şi modificările structurale intervenite în mărimea acestor
fenomene.
4) După nivelul la care se desfăşoară:
- analiză microeconomică;
- analiză macroeconomică.
Analiza microeconomică studiază fenomenele economice la nivelul unităţilor economice.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice la nivelul ramurii, al economiei
naţionale sau a economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate.
Cele două analize permit cunoaşterea evoluţiei fenomenelor economice în timp şi spaţiu, ceea
ce asigură luarea măsurilor necesare în vederea conducerii ştiinţifice a activităţii economice.

5) În funcţie de criteriile de studiere a fenomenelor şi de caracterul analizei:


- analiza tehnico-economică, pune bază pe îmbinarea criteriului tehnic cu cel economic;

4
- analiza economico-financiară, studiază corelaţiile dintre activitatea economică şi cea
financiară;
- analiza financiară, studiază modul de gestionare a capitalurilor şi a fluxurilor financiare ce se
formează la nivelul unităţii.
6) În funcţie de sfera de cuprindere şi obiectivul analizat:
- analiza globală pe ramuri, subramuri, întreprindere;
- analiza parţială (pe probleme).
Dintre toate tipurile de analiză economică, cel care s-a desprins ca o disciplină ştiinţifică
independentă, obiect şi metodă proprie, îl constituie analiza economico-financiară a întreprinderii.
Acest tip de analiză numit şi analiză diagnostic se poate diferenţia pe ramuri de activitate formându-
se discipline autonome ca: analiza economico-financiară a întreprinderii industriale, de construcţii,
de transporturi, agricole, comerciale.

1.3. Rolul şi funcţiile analizei economico-financiare a întreprinderii


Analiza activităţii economico-financiară a întreprinderii s-a desprins ca o disciplină
independentă în sistemul ştiinţelor economice datorită unor cauze obiective determinate de
complexitatea fenomenelor economice şi necesitatea conducerii ştiinţifice la nivelul acestei unităţi.
Domeniul de studiu al acestei discipline îl constituie cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice care au loc la nivelul întreprinderilor, a rezultatelor economico-financiare obţinute în
raport cu obiectivele stabilite, precizarea factorilor şi cauzelor care provoacă anumite abateri în
activitatea acestor unităţi şi luarea măsurilor necesare pentru reglarea şi optimizarea activităţii
economice în viitor.
Analiza economico-financiară a întreprinderilor ca disciplină ştiinţifică cu caracter unitar se
ocupă cu prezentarea metodelor şi procedeelor de analiză a fenomenelor şi proceselor economice
care au loc la nivelul agentului economic.
Studierea fenomenelor economice se face în mişcarea şi interdependenţa lor precum şi în
comparaţii cu obiecte stabilite ce permite cunoaşterea punctelor de dezechilibru şi luarea unor
măsuri de reglare şi funcţionare normală a acestor unităţi. Analiza economico-financiară deţine deci
un rol important în procesul de conducere, reglare şi diagnoză a activităţii societăţilor comerciale.
Astfel, analiza economico-financiară permite exercitarea în bune condiţii a tuturor atributelor
manageriale previziune, organizare precum şi a funcţiunilor fundamentale ale întreprinderii.
Analiza economică joacă un rol important în exercitarea funcţiei de previziune întrucât
furnizează conducerii întreprinderilor informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor,
fundamentarea programelor de activitate şi stabilirea strategiei de acţiune în viitor.

5
Prin îmbinarea analizei retrospective cu analiza previzională se face legătura între activitatea
trecută, prezentă şi viitoare a unei întreprinderi şi se pot lua măsuri corespunzătoare pentru reglarea
fenomenelor şi proceselor economice în viitor.
Un rol important îl are analiza economică în realizarea funcţiei de organizare pentru că
permite conducerii întreprinderii luarea măsurilor necesare pentru organizarea corespunzătoare a
tuturor activităţilor care se desfăşoară la nivelul întreprinderii precum şi pentru utilizarea raţională a
resurselor materiale şi umane.
De asemenea, cu ajutorul metodelor şi proceselor de analiză se apreciază eficienţa structurii
organizatorice a întreprinderii şi se fundamentează propunerile pentru perfecţionarea acesteia în
vederea sporirii eficienţei activităţii manageriale.
Analiza economică serveşte şi la exercitarea funcţiei de coordonare prin care se urmăreşte
corelarea diferitelor funcţiuni ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între
necesităţi şi resurse, între venituri şi cheltuieli sau alte fenomene economice care au loc la nivelul
întreprinderii.
Un rol foarte important revine analizei în realizarea funcţiei de comandă pentru că asigură
fundamentarea tuturor deciziilor cu caracter operativ, tactic, strategic luate de conducerea
întreprinderii.
Metodele folosite de analiza economică servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor
economice ce au loc la nivelul întreprinderii în toată complexitatea şi interacţiunea lor, a influenţei
exercitate de diferiţi factori ceea ce permite fundamentarea temeinică a deciziilor, alegerea variantei
optime de acţiune şi sporirea eficienţei întregii activităţi economice.
Prin conţinutul său, analiza economică are un loc foarte important în exercitarea funcţiei de
control întrucât permite cunoaşterea întregii activităţi desfăşurate în întreprindere, rezultatele
economico-financiare obţinute şi eficienţa deciziilor luate de managerii întreprinderii.
Pentru înţelegerea rolului analizei în procesul conducerii, o importanţă deosebită prezintă
abordarea sistematică a unităţii economice.
Privită în sens cibernetic, orice întreprindere reprezintă un sistem complex şi dinamic de
elemente sau subsisteme interdependente a căror conducere şi reglare se bazează pe principiul
conexiunii inverse.
Sistemele economice prin natura lor sunt sisteme deschise întrucât se află în permanentă
interacţiune cu mediul ambiant.
În cadrul întreprinderii ca sistem se poate distinge un sistem reglat în care se desfăşoară toate
funcţiunile specifice întreprinderilor şi un sistem reglator ce are rolul de a asigura dirijarea şi
funcţionarea normală în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficienţă maximă.

6
1.4. Metode folosite în analiza economico-financiară
Pentru analiza activităţii economico-financiară a întreprinderilor se pot folosi mai multe
metode şi procedee cu caracter general sau specific.
Metodele generale folosite în analiza activităţii economico-financiară a întreprinderilor sunt
de regulă metode statistico-matematice cum ar fi: metoda grupărilor, metoda corelaţiei, metoda
funcţiei de producţie, metoda cercetării operaţionale.
În afară de aceste metode cu caracter general, analiza economico-financiară mai foloseşte şi
unele metode şi procedee specifice cum ar fi:
- metoda comparaţiei rezultatelor economice;
- metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice;
- metoda stabilirii factorilor de influenţă;
- metoda măsurării influenţei factorilor;
- metoda generalizării.
În procesul de analiză trebuie să se îmbine metodele generale cu metodele şi procedeele
specifice fapt care permite studierea complexă a fenomenelor economice şi luarea măsurilor
corespunzătoare pentru îmbunătăţirea activităţii întreprinderii.

Metoda comparaţiei rezultatelor economice


Această metodă are un rol important în procesul de analiză pentru că fiecare rezultat al
activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime, ci şi în raport cu un anumit criteriu luat ca
bază de comparaţie ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi spaţiu.
În funcţie de baza de comparaţie folosită se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:
a) comparaţii în timp între rezultatele efective şi rezultatele prevăzute, între rezultatele
efective sau prevăzute din perioada curentă şi cele din perioadele anterioare;
b) comparaţii în spaţiu între rezultatele verigilor organizatorice din întreprindere, între
rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga ramură;
c) comparaţii mixte - îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d) comparaţii cu caracter special, care pot interveni în general în alegerea variantei optime
de acţiune.
În cadrul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice ce se compară să
aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură pentru a se asigura
comparabilitatea datelor şi a nu denatura rezultatele analizei.

Metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice


Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin
descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.

7
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor
economice sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;
c) diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor economice.
Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor economice permite cunoaşterea evoluţiei
în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp
între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei
diviziuni de timp (zi, săptămână, decadă, lună, trimestru, an) la modificarea totală a fenomenelor
cercetate pe o anumită perioadă de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice permite cunoaşterea
rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină)
precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor
studiate.
Descompunerea sau diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor
economice contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderii prin stabilirea
contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi sau
elemente componente se poate aplica majorităţii indicatorilor care reflectă diferite laturi ale
întreprinderii, fapt care permite efectuarea unor analize structurale asupra indicatorilor calitativi şi
cantitativi. Totodată diviziunea pe părţi şi elemente componente constituie o etapă premergătoare a
stabilirii factorilor care acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării influenţei lor.

Metoda stabilirii factorilor de influenţă


Cu ajutorul acestei metode se stabilesc factorii care acţionează asupra fenomenelor sau
rezultatelor economice analizate precum şi legăturile cauzale dintre aceştia.
Prin factori de influenţă se înţeleg acele forţe motrice care determină apariţia şi modificarea
unui fenomen sau rezultat economic.
Întrucât fenomenele şi procesele economice dintr-o întreprindere cu caracter complex şi
interdependent în procesul de analiză este necesar să se stabilească cât mai corect factorii de
influenţă şi legăturile de condiţionare care apar în cazul fiecărui fenomen studiat.
Principiile care stau la baza acestei metode sunt următoarele:
a) Stabilirea factorilor de influenţă se face prin descompunerea în trepte a fenomenelor cu
ajutorul abstracţiunii ştiinţifice. Pe această cale are loc trecerea de la general la particular şi
cunoaşterea tuturor factorilor principali şi secundari cu acţiune directă sau indirectă până la cauzele
finale care acţionează asupra fenomenului analizat;

8
b) Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă, analiza economică trebuie să parcurgă un
drum invers în raport cu evoluţia reală a fenomenului studiat. Astfel cauzele finale descoperite în
procesul de analiză reprezintă de fapt cauzele generale care au generat apariţia fenomenului
cercetat;
c) Determinarea legăturilor de condiţionare dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul
analizat precum şi între factorii care acţionează.
Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă este necesară cunoaşterea criteriilor de
clasificare a acestora:
1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în următoarele categorii:
a) factori economici;
b) factori tehnici;
c) factori organizatorici;
d) factori social-politici;
e) factori naturali.
2) După importanţa acţiunilor factorilor de influenţă, aceştia pot fi:
a) factori principali sau esenţiali;
b) factori secundari sau neesenţiali.
Această grupare permite cunoaşterea factorilor care au un rol hotărâtor în obţinerea unui
fenomen sau rezultat economic şi asupra cărora trebuie să se acţioneze în procesul de reglare şi
optimizare.
3) În funcţie de modul cum îşi transmit influenţa asupra fenomenului analizat:
a) factori cu acţiune directă;
b) factori cu acţiune indirectă.
4) În funcţie de locul acţiunii lor:
a) factori interni sau endogeni;
b) factori externi sau exogeni.
5) În funcţie de efortul propriu al întreprinderii:
a) factori dependenţi de efortul propriu;
b) factori independenţi de efortul propriu.
6) În funcţie de durata acţiunii lor:
a) factori temporari;
b) factori permanenţi.
7) Ţinând seama de influenţă:
a) factori previzibili sau determinativi;
b) factori imprevizibili sau aleatori.
8) Având în vedere conţinutul lor:

9
a) factori simpli;
b) factori complecşi.
9) În raport de poziţia şi caracterul lor într-o relaţie cauzală:
a) factori cantitativi;
b) factori de structură;
c) factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai factorilor calitativi fiind condiţia indispensabilă
a acţiunilor acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de fenomenul analizat.
Aceşti factori reflectă latura extensivă a fenomenului analizat.
Factorii de structură reflectă raporturile structurale dintre elementele factorilor cantitativi şi
exprimă ponderea acestor elemente în mărimea totală a factorilor respectivi. Factorii de structură
sunt strâns legaţi de factorii cantitativi, iar modificarea lor influenţează asupra tuturor indicatorilor
sintetici ai activităţii întreprinderilor.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi
unităţi de măsură. Aceşti factori reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat.
Această grupare a factorilor reprezintă o mare importanţă în munca de analiză fiind o etapă
premergătoare a metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra fenomenului studiat.

Metoda măsurării influenţei factorilor


Cu ajutorul acestei metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care
acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitiva
sau negativă asupra fenomenelor studiate precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii unei
întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de tipul
legăturilor de condiţionare dintre factori şi de scopul analizei economice.
În general legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de
influenţă pot fi de două tipuri principale:
- legături de tip funcţional sau determinist;
- legături de tip stohastic sau probabilistic.
Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată variabilei
independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau
rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între fenomenele analizate şi
sunt exprimate matematic prin funcţia: y = f(x), în care y reprezintă variabila dependentă/rezultativă
sau fenomenul efect, iar x reprezintă variabila independentă/factorială sau fenomenul cauză.
Legăturile de tip funcţional pot îmbrăca forma relaţiei de produs, raport, sumă sau diferenţă între
factori.

10
Legăturile de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a fenomenelor
independente sau factoriale se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă eşalonate într-o
zona de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Acest tip de legături au caracter
probabilistic, aleatoriu şi pot fi exprimate prin diferite funcţii statistico-matematice de tip liniar sau
neliniar.
Ţinând seama de tipul relaţiilor de condiţionare dintre fenomenele economice şi de scopul
analizei pentru măsurarea influenţei factorilor şi a intensităţii legăturilor de cauzalitate dintre
fenomene, se pot folosi următoarele metode şi procedee:
- metoda substituirilor în lanţ;
- metoda balanţieră;
- metoda soldului;
- metoda corelaţiei;
- metoda funcţiilor de producţie;
- metoda programării liniare.
Metoda substituirilor în lanţ
Această metodă se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra modificării
fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci când între fenomenul analizat şi factorii săi de
influenţă există legături de tip funcţional exprimate sub forma relaţiei de produs sau raport între
factori.
Esenţa acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra
modificării fenomenului analizat ceilalţi factori rămânând constanţi.
Metoda substituirilor în lanţ se poate prezenta sub două variante:
- metoda substituirilor în lanţ în formă desfăşurată;
- metoda substituirilor în lanţ în formă simplificată.
Cele două procedee se pot aplica pentru calcularea influenţei factorilor atât în cazul exprimării
factorilor în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative sau sub formă de indici.
La baza acestei metode se află următoarele principii :
- aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea poziţionării lor economice : factori
cantitativi, factori structurali şi factori calitativi;
- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi terminând cu cei
calitativi;
- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză şi se ia în calcul
la valoarea lui efectivă;
- factorul care urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa previzionată sau din
perioada de bază.

11
Metodologia de calcul a influenţei factorilor

A) CAZUL RELAŢIEI DE PRODUS ÎNTRE FACTORI


Considerăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat de trei
factori notaţi cu a, b, c, între care există relaţia de produs, respectiv :
R = f ( a , b, c ) sau R = a ×b ×c
• Mărimea rezultatului analizat în perioada de bază sau cea previzionată (notată cu R0) şi
mărimea efectivă (notată cu R1) vor fi :
R 0 = a 0 × b0 × c0 R 1 = a 1 × b 1 × c1

• Analiza fenomenului sau a rezultatului economic studiat porneşte de la determinarea


modificării absolute şi procentuale a acestuia, în perioada efectivă faţă de plan sau perioada
de bază, astfel :
- modificarea absolută (∆ R) :
∆ R= R1 – R0 = (a 1 × b1 × c1 ) − (a 0 × b 0 × c 0 )
- modificarea relativă (∆ R%)
∆R R − R0
∆ R%= × 100 = 1 × 100
R0 R0

R1
sau ∆ R%= I R −100 unde IR = ×100
R0

• Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării fenomenului studiat se
stabileşte în mod succesiv după cum urmează :
- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R ( ∆aR ) :
∆aR = (a 1 × b1 × c1 ) − (a 0 × b 0 × c 0 ) = (a 1 − a 0 ) × b 0 × c 0

∆aR
∆aR = × 100
R0

- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului ( ∆bR ) :

∆bR = (a 1 × b1 × c 0 ) − (a 1 × b 0 × c 0 ) = a 1 × (b1 − b 0 ) × c 0
∆bR
∆bR % = × 100
R0

- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului ( ∆cR ) :

∆cR = (a 1 × b1 × c1 ) − (a 1 × b1 × c 0 ) = a 1 × b1 × (c1 − c 0 )
∆cR
∆cR % = × 100
R0

• Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu


modificarea fenomenului sau rezultatului economic analizat, adică :
12
∆aR + ∆bR + ∆cR = ∆ R sau ∑∆ a , b ,c
R = ∆R

respectiv :
∆ aR % + ∆ bR % + ∆ cR % = ∆ R %

B) CAZUL RELAŢIEI DE RAPORT ÎNTRE FACTORI


În cadrul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între factori, exprimaţi în
mărimi absolute sau relative se pot întâlni două situaţii :
b1) când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi, deci, substituirea va începe cu
numărătorul şi apoi cu numitorul;
b2) când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu numitorul şi
apoi cu numărătorul.
b1) factorul cantitativ se află la numărător :
• Presupunem un fenomen sau un rezultat economic R, influenţat de
doi factori a şi b între
care există relaţia de raport.
a
R = f (a , b ) R=
b
Mărimea rezultatului în perioada efectivă şi cea previzionată va fi :
a0 a1
R0 = R1 =
b0 b1

Modificarea absolută şi procentuală a fenomenului analizat va fi :


- modificarea absolută (∆ R) :
a1 a 0
∆R = R 1 − R 0 = −
b1 b 0

- modificarea procentuală (∆ R%) :


∆R
∆R % = × 100 sau ∆R % = I R − 100
R0

R1
unde I R = ×100
R0

• Influenţele celor doi factori se stabilesc astfel :


- influenţa modificării factorului a (factor cantitativ)
a1 a 0 a1 − a 0 ∆aR
∆aR = − = ; ∆aR % = × 100
b0 b0 b0 R0

- influenţa modificării factorului b


a a ∆bR
∆ = 1− 1
b
R ; ∆ %=
b
R × 100
b1 b 0 R0
13
• Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea
fenomenului analizat
∑∆ a ,b
R = ∆R şi ∑∆ a ,b
R % = ∆R %

b2) factorul cantitativ se află la numitor


a
R = f (a , b) ; R=
b
b reprezintă factorul cantitativ
a1 a 0
∆R = R 1 − R 0 = −
b1 b 0
∆R
∆R % = × 100
R0

Determinarea influenţelor modificării factorilor se va face astfel :


- influenţa modificării factorului b (factor cantitativ)
a0 a0 ∆R bR
∆bR = − ; ∆R bR % = × 100
b1 b 0 R0

- influenţa modificării factorului a :


a1 a 0 a1 − a 0 ∆aR
∆aR = − = ; ∆aR % = × 100
b1 b1 b1 R0

• Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea


fenomenului analizat :
∑∆ a ,b
R = ∆R iar ∑∆ a ,b
R % = ∆R %

Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la studierea
majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut cu efortul depus
sau invers, cum ar fi : productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe, cheltuieli la 1000 lei cifră
de afaceri, rata rentabilităţii.

Metoda balanţieră – se foloseşte pentru determinarea influenţei factorilor atunci când între
fenomenul analizat şi elementele sale componente există relaţii de sumă şi diferenţă.
Metodologia stabilirii influenţelor este următoarea :
• Considerăm un fenomen sau rezultat economic, notat cu R, influenţat de trei
elemente (a, b, c) între care există relaţia de sumă sau diferenţă:
R= a + b – c
Mărimea rezultatului în perioada de bază şi cea efectivă va fi :

14
R 0 = a 0 + b0 − c0
R 1 = a 1 + b 1 − c1

Modificarea efectivă faţă de plan sau perioada de bază va fi :


- modificarea absolută (∆ R)
∆R = R 1 − R 0 = (a 1 + b1 − c1 ) − (a 0 + b 0 − c 0 )

- modificarea relativă (∆ R%) :


∆R
∆R % = × 100
R0

Influenţa factorilor se calculează astfel :


- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R
∆aR = a 1 − a 0

- influenţa modificării factorului b asupra modificării rezultatului R


∆bR = b1 − b 0

- influenţa modificării factorului c asupra modificării rezultatului R


∆cR ( −c1 ) − ( −c 0 ) = −(c1 − c 0 )

Suma influenţelor factorilor trebuie să fie egală cu modificarea absolută a rezultatului :


∆aR + ∆bR + ∆cR = ∆R sau ∑∆ a , b ,c
R = ∆R

- deci influenţa fiecărui factor sau element component se determină ca diferenţă între mărimea
efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv, ţinând seama de
semnul său algebric din relaţia de condiţionarea analizată.
Metoda balanţieră poate fi considerată ca un caz particular al metodei substituirilor în lanţ,
deoarece dacă s-ar utiliza această metodă ar fi obţinut aceleaşi rezultate.

Metoda soldului – cu ajutorul acesteia se poate determina influenţa unui singur factor atunci
când se cunosc influenţele pentru (n-1) factori, precum şi modificarea fenomenului analizat (∆ R).
Influenţa necunoscută se poate stabili pe baza soldului.
De exemplu, într-o relaţie de condiţionare care poate îmbrăca forma de produs, raport, sumă
sau diferenţă între factori, intervin trei factori de influenţă (a, b şi c). În procesul de analiză au fost
stabilite deja influenţele factorilor a şi b, precum şi modificarea fenomenului studiat (∆ R), dar nu
se cunoaşte influenţa factorului c. Această influenţă se poate prin metoda soldului astfel :
∆cR = ∆R − (∆aR + ∆bR )

15
Metoda generalizării
Cu ajutorul acestei metode se scot în evidenţă principalele aspecte pozitive sau negative din
activitatea unităţii economice şi se fac aprecieri asupra evoluţiei fenomenelor analizate.
De asemenea, pe baza generalizării se precizează diagnosticul şi măsurile de reglare a
activităţii fiecărei întreprinderi în vederea valorificării resurselor interne şi a îmbunătăţirii
rezultatului economico-financiar.
Metoda generalizării permite utilizarea concluziilor analizei în procesul managerial pentru
fundamentarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic la diverse nivele ierarhice. Pe baza
generalizării se asigură finalizarea întregului proces de analiză diagnostic şi formularea unor
concluzii cu caracter general privind aprecierea evoluţiei fenomenelor studiate şi a posibilităţilor de
reglare şi optimizare a performanţelor activităţii unităţilor economice în viitor.

1.5. Sursele informaţionale folosite în analiza diagnostic a activităţii economico-


financiare a întreprinderii
Efectuarea analizei diagnostic a activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem
de informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în interiorul
întreprinderii şi în afara ei.
Rezultatele procesului de analiză diagnostic depind într-o măsură importantă de calitatea,
cantitatea, exactitatea şi operativitatea informaţiilor folosite în munca de analiză.
Informaţiile folosite în analiza diagnostic se pot clasifica după mai multe criterii:
În funcţie de natura lor, informaţiile pot fi:
-economice;
-tehnice;
-tehnologice;
-organizatorice;
-juridice;
-sociale;
-ecologice;
-politice.
În procesul de analiză un rol esenţial îl deţin informaţiile economico-financiare care reflectă
rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin calitativ şi cantitativ.
După sursele lor de provenienţă, informaţiile pot fi:
- interne sau endogene, ce provin din interiorul întreprinderii şi reflectă evoluţia rezultatelor
economico-financiare şi modul de utilizare a resurselor în unitatea analizată; aceste informaţii se
regăsesc în programul de activitate şi în documentele de evidenţă economică ale întreprinderii,
îndeosebi în bilanţul contabil şi anexele sale;

16
- externe sau exogene, provin din afara întreprinderii şi sunt reflectate în diferite publicaţii de
specialitate, în presă sau legislaţia economico-financiară.
După conţinutul lor:
- informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;
- informaţii normative, sunt reglementate prin anumite norme, normative financiare, bugete
sau standarde;
- informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în activitatea unei
întreprinderi în perioada curentă sau perioadele precedente;
- informaţii de prognoză, estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor fenomene sau
procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.
Sursele documentare de unde se pot culege aceste informaţii sunt: programul de activitate al
întreprinderii, diferite acte normative, contracte economice, bugetul de venituri şi cheltuieli,
documente de evidenţă contabila, financiară şi de gestiune.
În funcţie de periodicitatea lor, informaţiile pot fi:
- curente sau operative;
- periodice.
În raport de rolul lor în procesul conducerii:
- informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderii şi pot genera măsuri
concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective;
- informaţii pasive, se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt necesare în
fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii economice.
Deoarece obiectivul esenţial al analizei diagnostic al activităţii economico-financiare a
întreprinderii îl constituie studierea modului de realizare a obiectivelor stabilite a rezultatelor
economico-financiare obţinute, informaţii folosite în munca de analiză provin din datele cuprinse în
programul economic şi financiar al întreprinderii, bugetul de venituri şi cheltuieli precum şi din
datele sistemului de evidenţă contabilă şi statistică.
Programul economic şi financiar al întreprinderii cuprinde indicatori de plan şi unele norme
care servesc drept bază de comparaţie în aprecierea rezultatelor economico-financiare obţinute în
perioada analizată.
Un rol important în analiza diagnostic revine informaţiilor din bilanţul contabil, anexele la
bilanţ, contul de profit şi pierdere.
Pentru efectuarea analizei economico-financiare este necesar să se recurgă şi la unele date din
afara evidenţei economice, cum sunt: rapoarte prezentate în consiliile de administraţie, în adunările
generale ale acţionarilor, procese verbale încheiate de organele de control financiar-bancar,
materiale apărute în presă şi altele.

17
Indiferent de sursele de provenienţă, informaţiile folosite în procesul de analiză economico-
financiară şi activitatea managerială a firmei, trebuie să satisfacă anumite cerinţe cum sunt:
utilitatea, exactitatea, profunzimea, operativitatea, valoarea şi costul informaţiei.

1.6 Etapele şi organizarea analizei diagnostic a activităţii economico-financiare a


întreprinderii
Pentru a efectua în bune condiţii analiza diagnostic a activităţii economico-financiară a
întreprinderii este necesară parcurgerea următoarelor etape:
a) Stabilirea tematicii şi a obiectivelor analizei diagnostic;
b) Culegerea datelor şi informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei diagnostic;
c) Verificarea informaţiilor culese din punct de vedere al exactităţii şi al veridicităţii;
d) Prelucrarea şi studierea informaţiilor cu ajutorul metodelor şi procedeelor specifice analizei
economico-financiare;
e) Elaborarea concluziilor analizei şi a măsurilor pentru redresarea activităţii economico-
financiare a întreprinderii.
Analiza diagnostic a activităţii economico-financiare începe prin elaborarea unui program de
lucru prin care se fixează obiectivele şi etapele de analiză. În acest sens se precizează scopul
analizei economice, problemele ce vor fi supuse analizei, perioada pe care se desfăşoară analiza
precum şi persoanele care participă la efectuarea analizei.
În funcţie de conţinutul şi obiectivele analizei diagnostic se stabilesc sursele documentare şi
se trece la culegerea informaţiilor necesare pentru efectuarea analizei. Succesul procesului de
analiză depinde de documentarea temeinică asupra fenomenelor şi proceselor economice supuse
analizei, de cantitatea şi calitatea informaţiilor care reflectă fenomenele respective.
Deoarece informaţiile culese pot conţine anumite erori este necesară verificarea lor atât sub
aspectul exactităţii cât şi din punct de vedere al realităţii.
După verificarea informaţiilor culese se trece la studierea şi prelucrarea lor pe baza metodelor
şi procedeelor specifice analizei economice. În această etapă se studiază îndeosebi modul de
realizare a obiectivelor stabilite, abaterile intervenite şi se măsoară influenţele factorilor care
acţionează în mod direct şi indirect asupra rezultatelor obţinute. De asemenea, se precizează factorii
cu caracter perturbator precum şi cauzele care au determinat nerealizarea obiectivelor stabilite.
Pe baza rezultatelor analizei diagnostic se stabilesc concluzii referitoare la punctele tari şi
slabe intervenite în activitatea întreprinderii şi se fac propuneri pentru remedierea lipsurilor
constatate şi sporirea eficienţei activităţii economice a întreprinderii.
Analiza diagnostic a activităţii economico-financiare a întreprinderii poate fi parţială sau
globală şi se poate efectua atât de organele din interiorul întreprinderii, cât şi din afara acesteia.

18
În interiorul fiecărei întreprinderi, compartimentele funcţionale şi îndeosebi cele financiar-
contabile sau anumite birouri specializate, pot efectua analize lunare, trimestriale şi lunare privind
activitatea economică şi financiară desfăşurată, modul de realizare a obiectivelor stabilite,
disfuncţionalităţile intervenite şi măsurile necesare pentru reglarea şi îmbunătăţirea rezultatelor
economico-financiare în viitor. De asemenea, prin intermediul compartimentelor financiar-
contabile, se efectuează analize anuale pe bază de bilanţ care se prezintă în Consiliul de
administraţie şi Adunării Generale a Acţionarilor.
Analiza diagnostic poate fi efectuată şi de organe din afara unităţii, cum ar fi:
- organe fiscale ale statului care efectuează îndeosebi analize financiare asupra modului cum
s-a stabilit baza de impozitare şi cum se respectă legislaţia în vigoare;
- unităţi bancare, în special cu ocazia acordării de credite şi urmăririi rambursării lor;
- firme specializate de consultanţă la solicitarea agenţilor economici pentru elaborarea unor
planuri de afaceri, studii de fezabilitate şi evaluarea unor active sau a întregii activităţi în funcţie de
anumite necesităţi.
Analizele efectuate de firme specializate au un caracter temporar în vederea elaborării unor
soluţii şi strategii de dezvoltare.
Analizele cu caracter permanent sunt efectuate de către compartimentele funcţionale sau de
cele constituite în mod special.
La nivelul fiecărei firme se pot crea organisme mixte cu caracter special şi temporar în
vederea efectuării unor analize tematice şi soluţionarea unor probleme, cum ar fi:
- promovarea unor noi produse;
- studierea concurenţei;
- stabilirea strategiei de dezvoltare;
- restructurarea activităţii.
Având în vedere complexitatea activităţii de analiză economico-financiară şi rolul său în
procesul managerial, la nivelul fiecărei firme se impune crearea unor compartimente speciale de
analiză pentru efectuarea unor analize diagnostic cu caracter parţial sau global ale căror concluzii să
permită fundamentarea temeinică a obiectivelor şi a deciziilor privind reglarea şi adaptarea continuă
la cerinţele economiei de piaţă.

19
CAPITOLUL II

ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE

2.1 Obiectivele şi sursele analizei de producţie şi comercializare


Activitatea de producţie şi comercializare în întreprinderile cu profil industrial reprezintă o
latură importantă a activităţii acestor unităţi care se reflectă asupra rezultatelor economico-
financiare obţinute.
Scopul activităţii oricărei societăţi comerciale îl constituie realizarea unor produse, lucrări şi
servicii care să satisfacă anumite nevoi sociale precum şi obţinerea unui anumit profit ca urmare a
activităţii desfăşurate.
Obiectivele analizei activităţii de producţie şi comercializare constă în urmărirea realizării
indicatorilor calitativi şi cantitativi ai producţiei, în descoperirea rezervelor interne de creştere şi
desfăşurare ritmică a producţiei precum şi de îmbunătăţire a parametrilor de calitate.
Principalele probleme ale activităţii de producţie şi comercializare sunt următoarele:
- analiza activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici;
- analiza realizării programului de producţie pe sortimente şi structuri;
- analiza ritmicităţii producţiei;
- analiza calităţii producţiei.
Principalele surse de date pentru analiza programului de producţie sunt:
- programul de producţie al întreprinderii;
- dările de seamă statistice lunare, trimestriale şi anuale privind îndeplinirea programului de
producţie;
- evidenţa operativă.
Programul de producţie cuprinde: nomenclatura producţiei ce urmează a fi fabricată cu
nominalizarea cantităţii şi calităţii fiecărui produs; programul de producţie calendaristic cu
precizarea termenelor de fabricaţie a diferitelor produse şi ordinea de fabricaţie pe secţii şi ateliere;
stocul normat de producţie neterminată; defalcarea programului de producţie pe secţii, ateliere,
locuri de muncă.
Dările de seamă statistice ajută la analiza îndeplinirii programului de producţie pe luni,
trimestre şi pe întregul an. Cu cât dările de seamă statistice se referă la o perioadă de timp mai
îndelungată cu atât conţinutul lor în indicatori economici este mai bogat.
Pentru ca analiza activităţii de producţie şi comercializare să fie cât mai mult adâncită este
nevoie să se utilizeze şi datele evidenţei curente, care se organizează în strânsă dependenţă cu
organizarea producţiei.

20
Adâncirea analizei activităţii de producţie şi comercializare pe secţii se realizează prin
utilizarea dărilor de seamă a acestora care conţin un număr mai mare de indicatori faţă de darea de
seamă în întreprindere.

2.2 Analiza indicatorilor ce caracterizează volumul producţiei industriale


Producţia industrială este rezultatul direct şi util al activităţii productiv-industriale a
întreprinderii care se concretizează în produse finite, semifabricate şi lucrări cu caracter industrial
destinate investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului productiv şi altor necesităţi ale
economiei naţionale.
Valoarea construcţiilor executate în regie, valoarea serviciilor, transportul efectuat în afara
întreprinderii, valoarea materiilor prime şi semifabricatelor cumpărate şi revândute nu sunt incluse
în valoarea producţiei industriale întrucât nu constituie rezultate utile ale activităţii întreprinderilor.
Evaluarea producţiei industriale se face prin mai multe metode:
- metoda unităţilor naturale;
- metoda unităţilor convenţionale;
- metoda unităţilor de muncă;
- metoda valorică.
Metoda unităţilor naturale se poate utiliza pentru evaluarea producţiei industriale la
întreprinderile ce produc un singur produs sau produse foarte asemănătoare. Această metodă se
poate folosi numai la acele întreprinderi la care producţia are caracter omogen, cum ar fi: extracţia
de cărbune, producţia de ciment, producţia de fontă şi oţel sau producţia de energie electrică.
Dezavantajul acestei metode este acela că nu permite ca în producţia industrială să se includă
producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial.
Metoda unităţilor convenţionale poate fi utilizată pentru evaluarea producţiei industriale la
întreprinderile cu produse similare, produse pentru care se pot stabili coeficienţi de echivalenţă
pentru transformarea întregii producţii într-un singur produs luat ca etalon. Mărimea coeficienţilor
de transformare se poate stabili după mai multe criterii: durata procesului de4 producţie, preţul de
vânzare, consumul de muncă pentru obţinerea produselor sau consumul de materie primă.
Dezavantajul acestei metode ar fi faptul că coeficienţii de transformare în produs etalon au la bază
un singur criteriu, ceea ce limitează utilizarea acestei metode.
Metoda unităţilor de muncă se utilizează în orice întreprindere indiferent dacă producţia este
omogenă sau se produce un bogat sortiment în care procesul de muncă se desfăşoară pe bază de
normă de timp. Acest mod de exprimare a producţiei industriale permite ca în analiză să se
urmărească mai multe aspecte:
- raportul dintre consumul de muncă vie şi materializată;
- compararea volumului producţiei exprimată în ore normă cu timpul efectiv consumat;

21
- urmărirea productivităţii muncii.
Este cunoscut că între diferite categorii de muncă există deosebiri în ceea ce priveşte
calificarea forţei de muncă şi complexitatea muncii. Aceste aspecte nu sunt luate în considerare
când producţia industrială se exprimă în unităţi de muncă ceea ce reprezintă un inconvenient al
acestei metode, limitându-se în acelaşi timp utilizarea ei.
Metoda cea mai larg utilizată şi care înlătură inconvenientele tuturor celorlalte metode este
metoda valorică.
Printre avantajele acestei metode amintim:
- exprimarea întregului volum al la diverse nivele respectiv întreprindere, ramură sau
economie naţională;
- cuprinde atât producţia finită cât şi producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial;
- permite calcularea unor indicatori ca: producţia exerciţiului, producţia marfă, valoarea
adăugată, producţia la 1.000 lei active totale, productivitatea muncii;
- prin intermediul preţurilor diferenţiate pe calităţi, permite exprimarea calităţii producţiei şi
determinarea pierderilor cauzate de neîndeplinirea condiţiilor de calitate;
- ajută la stabilirea proporţiilor între ramurile economiei naţionale şi a schimbărilor structurale
apărute în economia naţională.
Dezavantajele acestei metode constau în aceea că nu permite delimitarea corectă a volumului
producţiei ca urmare a creşterii ponderii muncii materializate, este influenţată de modificările
intervenite în structura producţiei şi în nivelul preţurilor. Acest lucru face ca unele întreprinderi să
manifeste tendinţa de a se orienta către produsele cu un consum redus de muncă vie şi cu un
consum ridicat de muncă materializată spre creşterea volumului producţiei neterminate şi implicit al
producţiei exerciţiului.
Pentru a aprecia modificarea structurii producţiei şi schimbarea raportului dintre consumul de
muncă vie şi materializată este necesar ca alături de metoda valorică să se utilizeze ……………
Exprimarea valorică se poate face în preţuri curente sau în preţuri constante comparabile.
Preţurile curente se utilizează la analiza realizării programului de producţie, iar preţurile constante
pentru a face o analiză în dinamică pe o anumită perioadă de timp.
De regulă pentru evaluarea producţiei industriale se folosesc preţurile de vânzare întrucât
acestea exprimă cel mai complet rezultatele activităţii întreprinderii.
Principalii indicatori valorici ai producţiei industriale sunt:
- producţia exerciţiului;
- producţia marfă fabricată;
- valoarea adăugată;
- cifra de afaceri.

22
2.3 Analiza producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricată
Producţia exerciţiului ca indicator valoric al producţiei industriale, exprimă rezultatul direct
şi util al activităţii industriale productive pe o anumită perioadă de timp.
În calcularea producţiei exerciţiului (Q e) se vor lua în considerare următoarele elemente:
- valoarea producţiei vândute în acea perioadă (Q v);
- creşterea sau descreşterea producţiei stocate (Δ Q s), în care se cuprind stocurile de produse
finite, semifabricate şi producţie neterminată;
- valoarea producţiei imobilizate (Q i), reprezentată de imobilizări corporale şi necorporale
realizată în regie, cât şi de consumul intern de semifabricate şi produse finite din producţie proprie.
Pornind de la elementele componente, calculul producţiei exerciţiului se face pe baza
următoarei relaţii:
Q e= Q v + Δ Q s + Q i
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările intervenite în mărimea
producţiei exerciţiului sau producţie globală, respectiv modificarea absolută şi modificarea
procentuală:
Δ Q e = Qe1 – Q e 0
Δ Q e % = Δ Q e / Q e 0 * 100 sau Δ Q e % = IQ e – 100
IQ e = Qe1 / Qe0 *100
Aceste modificări intervenite în mărimea producţiei exerciţiului se explică prin influenţele
exercitate de modificările elementelor componente. Aceste influenţe se calculează cu ajutorul
metodei balanţiere:
1) influenţa modificării valorii producţiei vândute:
∆QQve
=Q v 1 – Q v 0
2) influenţa modificării valorii producţiei stocate:
∆QQse = + ( ΔQs1 – Δ Q s 0 )

3) influenţa modificării valorii producţiei imobilizate:


∆QQie = Q i 1 – Q i 0

∆QQve
+ ∆Qe + ∆Qe = Δ Q e
Qs Qi

Analiza modificărilor intervenite în dinamica producţiei exerciţiului trebuie să ţină seama şi


de evoluţia preţurilor şi a inflaţiei în perioada luată în studiu.
În cadrul analizei trebuie să se acorde o atenţie deosebită modificărilor intervenite în creşterea
sau descreşterea stocurilor de produse finite, semifabricate sau producţie neterminată care reflectă
calitatea activităţii desfăşurate şi a producţiei obţinute precum şi modul de respectare a contractelor
încheiate cu diverşi beneficiari.

23
Producţia marfă fabricată exprimă sub formă bănească rezultatele activităţilor industrial-
productive destinate vânzării pe o anumită perioadă de timp.
Valoarea producţiei marfă fabricate (Q f) se determină prin însumarea următoarelor elemente
componente:
- valoarea produselor finite livrate sau destinate livrării (P f) în afara întreprinderii şi care au
fost fabricate în toate secţiile întreprinderii;
- valoarea semifabricatelor din producţie proprie livrate (S l) în afara întreprinderii, în cursul
perioadei analizate;
- valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial prestate pentru terţi (L t).
Q f= P f + S l+ L t
În cadrul analizei este necesar să se calculeze modificările absolute şi relative intervenite în
mărimea producţiei marfă fabricate atât faţă de perioada de bază cât şi de ce s-a prevăzut în
perioada de fabricaţie.
Δ Q f= Q f1– Q f0
Δ Q f % = Δ Q f / Q f 0 * 100 sau Δ Q f % = IQ f – 100
IQ f = Q f 1 / Q f 0 * 100
Contribuţia fiecărui element la modificarea absolută a producţiei marfă fabricate se determină
cu ajutorul metodei balanţiere:
1) influenţa modificării valorii produselor finite fabricate:
∆PQff =P f 1 – P f 0

2) influenţa modificării valorii semifabricatelor livrate:


∆SlQf = S l 1 – S l 0

3) influenţa modificării valorii lucrărilor şi serviciilor prestate pentru terţi:


∆LtQf = L t 1 – L t 0

∆PQff + ∆SlQf + ∆LtQf = Δ Q f

Cu ocazia analizei producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate trebuie să se studieze


şi situaţia raportului static şi a raportului dinamic dintre cei doi indicatori, care oglindeşte în ce
măsură modificarea stocurilor de producţie neterminată şi de semifabricate, a influenţat favorabil
sau nefavorabil evoluţia normală a procesului de producţie.
Raportul static indică ponderea producţiei marfă în producţia exerciţiului la un moment dat şi
se determină cu relaţia: R s = Q f / Q e . Raportul static poate fi mai mic, egal sau mai mare decât 1
sau 100. Mărimea raportului static depinde de modificările elementelor cuprinse în calculul
producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate, însă în majoritatea cazurilor el este subunitar.
Datorită tendinţei de reducere relativă a stocurilor de producţie neterminată şi semifabricate, acest
raport tinde să se apropie de unu.

24
Raportul dinamic se calculează pentru a urmări dacă s-a respectat un raport just între ritmul
de creştere al producţiei marfă şi ritmul de creştere al producţiei exerciţiului faţă de perioada
anterioară, pe baza relaţiei: R d = I Qf /I Qe . raportul dinamic poate fi egal, mai mare sau mai mic
decât 1 sau 100. Dacă acest raport are o valoare mai mare decât unu atunci se prevede o creştere
mai rapidă a producţiei marfă comparativ cu producţia exerciţiului.

2.4 Analiza valorii adăugate


Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă a întreprinderii într-
o anumită perioadă de timp, respectiv capacitatea firmei de-a crea bogăţie prin valorificarea
resurselor materiale, umane şi financiare ale acesteia.
De asemenea, valoarea adăugată exprimă mai bine efortul întreprinderilor la crearea venitului
naţional, permite aprecierea mai corectă a eficienţei economice, stimulează reducerea cheltuielilor
materiale şi folosirea eficientă a mijloacelor economice şi a forţei de muncă.
Valoarea adăugată se poate calcula prin două metode:
- metoda sintetică / sustractivă;
- metoda analitică / aditivă.
Potrivit metodei sintetice valoarea adăugată (VA) se determină scăzând din producţia
exerciţiului (Q e) consumurile intermediare (C m):
VA = Q e - C m
Consumul intermediar respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind cheltuielile cu
materiile prime, materialele, energia, apa, combustibilul şi alte servicii prestate de terţi.
În cazul întreprinderilor care desfăşoară activitate de comerţ, valoarea adăugata se determină
însumând la diferenţa dintre valoarea producţiei exerciţiului şi consumurile intermediare, valoarea
marjei comerciale care reprezintă diferenţa dintre valoarea mărfurilor vândute şi costul acestora.
În procesul de analiză se determină modificarea absolută şi relativă intervenită în mărimea
valorii adăugate precum şi influenţele elementelor componente asupra mărimii valorii adăugate,
acesteia din urmă cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:
Δ VA = VA1 – VA0
Δ VA % = Δ VA / VA0 *100
1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:
∆QVeA = Q e 1 – Q e 0

2) influenţa modificării consumurilor intermediare:


∆CVmA = - ( C m 1 – C m 0 )

În funcţie de modificările intervenite se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau scăderea
valorii adăugate, pentru creşterea acestui indicator putându-se acţiona fie prin creşterea producţiei
exerciţiului, dar mai ales prin scăderea cheltuielilor materiale.
25
b) Metoda analitică are în vedere însumarea următoarelor elemente pentru calculul valorii
adăugate: cheltuielile cu salariile (C s), contribuţia pentru asigurările sociale ( CAS), cheltuielile
pentru protecţia socială ( CPS), cheltuielile financiare (CF), cheltuielile cu amortizarea (A), profitul
brut (P) şi alte impozite şi taxe (AIT):
VA = Cs + CAS + CPS + CF + A + AIT
Asupra mărimii valorii adăugate acţionează toate aceste elemente componente, influenţele lor
stabilindu-se cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:
1) influenţa modificării cheltuielilor cu salariile:
∆CVsA = Cs 1 – Cs 0

2) influenţa modificării contribuţiei pentru asigurările sociale:


∆CVAAS = CAS – CAS
1 0

3) influenţa modificării cheltuielilor pentru protecţia socială:


∆CVPAS = CPS1 – CPS0

4) influenţa modificării cheltuielilor financiare:


∆CVFA = CF – CF
1 0

5) influenţa modificării cheltuielilor cu amortizarea:


∆AVA = A1 – A0

6) influenţa modificării profitului brut:


∆PVA = P – P
1 0

7) influenţa modificării altor impozite şi taxe:


∆AVIT
A = AIT – AIT
1 0

În această accepţiune valoarea adăugată înglobează remunerarea:


- muncii, prin cheltuielile cu personalul;
- capitalului propriu, prin dividende;
- capitalului tehnic, prin amortizare;
- capitalului împrumutat, prin dobânzi;
- statului, prin impozite şi taxe.
În procesul de analiză se poate efectua şi o analiză structurală a valorii adăugate prin
calcularea ponderii fiecărui element al valorii adăugate în totalul acesteia. De asemenea, se stabilesc
şi modificările intervenite în ponderea fiecărui element al valorii adăugate, astfel:
G i = (Cs; CAS; CPS; CF; A; P; AIT) / VA *100
Δ G i = G i1– G i0
Unde, G i reprezintă ponderea elementului i în totalul valorii adăugate

26
Analiza valorii adăugate poate fi continuată prin determinarea raportului static şi dinamic
între valoarea adăugată şi producţia exerciţiului sau producţia marfă fabricată.
Raportul static arată ponderea valorii adăugate în producţia exerciţiului sau producţia marfă
fabricată:
R s = VA / (Q e; Q f ) *100
Raportul dinamic exprimă ritmul modificării valorii adăugate în funcţie de dinamica sau
ritmul modificării producţiei exerciţiului sau producţiei marfă fabricată:
R d = IVA / ( IQ e; IQ f ) *100
IVA = VA1 / VA0 *100
IQ e = Q e 1 / Q e 0 *100
IQ f = Q f 1 / Q f 0 *100
Un obiectiv important al analizei îl constituie analiza factorială a valorii adăugate pe baza
unor modele factoriale de tip multiplicativ sau produs între factori.
Astfel, mărimea valorii adăugate se poate stabili în funcţie de mărimea producţiei exerciţiului
şi ponderea cheltuielilor materiale în producţia exerciţiului:
VA = Q e – C m
VA = Q e (1 - C m / Q e )
VA = Q e * vQ ,unde vQ reprezintă valoarea medie adăugată la 1 leu producţia exerciţiului
Mărimea influenţei producţiei exerciţiului şi a valorii medii adăugate se determină de
asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, astfel:
1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:
∆QVeA = Q e1 * vQo – Q e 0 * vQo = (Q e1 - Q e 0 ) * vQo

2) influenţa modificării valorii medii adăugate:


v
∆VQA = Q e1 * vQ1 - Q e1 * vQo = Q e1 *( vQ1 - vQo )

Producţia exerciţiului poate fi determinată la rândul ei de fondul total de timp de muncă al


salariaţilor (T) şi de productivitatea orară ( W h ), iar fondul total de timp de muncă al salariaţilor
poate fi determinat în funcţie de numărul de salariaţi (N s) şi timpul lucrat în medie de un salariat (
t ).
Luând în considerare atât factorii cu acţiune directă asupra valorii adăugate, cât şi factorii cu
acţiune indirectă, modelul de analiză factorială a valorii adăugate poate fi transformat în următorul:
VA = Q e * vQ =T*Wh* vQ = N s* t * W h* vQ

În vederea sporirii valorii adăugate se poate acţiona pe următoarele direcţii: creşterea


productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii produselor, îmbunătăţirea utilizării timpului de
muncă, reducerea cheltuielilor materiale la un leu producţie sau creşterea gradului de folosire a
capacităţii de producţie.

27
2.5. Analiza cifrei de afaceri
Cifra de afaceri reprezintă veniturile totale obţinute din activitatea comercială a unei
întreprinderi într-o perioadă de timp determinată (de regulă un an).
În cadrul cifrei de afaceri nu sunt incluse veniturile financiare şi cele extraordinare.
Analiza cifrei de afaceri este importantă pentru aprecierea locului întreprinderii în sectorul său
de activitate şi a poziţiei sale pe piaţă.
În funcţie de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de
importantă, dacă este semnificativă raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, analiza
acesteia permiţând şi o raportare permanentă la poziţia strategică a firmei.
Orice întreprindere este interesată de crede creşterea cifrei de afaceri în vederea obţinerii unui
profit cât mai mare sau a uneia moderate, dar cu grad de certitudine în viitor.
Conceptual cifra de afaceri poate fi abordată ca cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie,
cifră de afaceri marginală şi cifră de afaceri critică.
Cifra de afaceri totală (CA) exprimă volumul total al afacerilor unei firme evaluate în
preţurile pieţei, respectiv încasările totale.
Cifra de afaceri medie ( CA ) reflectă încasarea realizată pe un produs: CA = CA / q ,unde q
reprezintă volumul fizic al vânzărilor totale.
Cifra de afaceri marginală (CA m) exprimă variaţia încasărilor unei firme la creşterea sau
scăderea cu o unitate a cantităţii vândute: CA m = Δ CA / Δ Q.
Cifra de afaceri critică (CA min ) reprezintă nivelul încasărilor la care se asigură acoperirea
cheltuielilor, respectiv pragul de la care firma începe să producă beneficii: CA min = Cf / (1 – Cv /
Ct), unde: Cf reprezintă suma cheltuielilor fixe, Cv reprezintă suma cheltuielilor variabile şi Ct
suma cheltuielilor totale.
Principalele probleme ale analizei cifrei de afaceri sunt următoarele:
- analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri;
- analiza factorială a cifrei de afaceri;
- analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea;
- determinarea cifrei de afaceri minime;
- implicaţiile economico-financiare ale variaţiei cifrei de afaceri.
Analiza dinamică şi structurală a cifrei de afaceri
Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece modificarea acesteia se
reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari precum şi asupra eficienţei activităţii
societăţii comerciale.
Mărimea cifrei de afaceri se determină prin însumarea veniturilor provenite din activitatea de
bază a întreprinderii cu cele provenite din alte activităţi.

28
CA = V b + Va
Unde: Vb – reflectă cifra de afaceri din activitatea de bază a întreprinderii şi se referă la
vânzarea produselor rezultate din activitatea de bază a acesteia;
Va – reflectă cifra de afaceri din alte activităţi cu caracter industrial sau din executarea
unor lucrări şi prestarea unor servicii către terţi.
Pentru a defini cadrul general în care se înscrie activitatea întreprinderii se folosesc mărimile
absolute şi ritmurile de creştere.
Mărimile absolute caracterizează evoluţia generală a cifrei de afaceri, iar cele relative indică
proporţiile de creştere a cifrei de afaceri faţă de o anumită bază de comparaţie. Studierea acestora pe
mai multe exerciţii permite stabilirea tendinţei activităţii întreprinderii.
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea absolută şi procentuală
intervenite în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă faţă de cea previzionată sau din
perioada de bază, astfel:
Δ CA = CA 1 – CA 0 = (Vb 1 + Va 1) – (Vb 0 +Va 0)
Δ CA % = Δ CA / CA 0 * 100 sau Δ CA % = ICA – 100 = (CA 1/ CA 0 *100) - 100
În funcţie de mărimea şi sensul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la creşterea
sau scăderea cifrei de afaceri în perioada supusă analizei.
Contribuţia elementelor componente la modificarea cifrei de afaceri se poate calcula cu
ajutorul metodei balanţiere:
∆VCA
b

1. = Vb 1 – Vb 0

2. ∆ CA = Va 1 – Va 0
Va

În funcţie de mărimea şi sensul acestor influenţe se pot face aprecieri cu privire la contribuţia
pozitivă sau negativă a veniturilor din activitatea de bază sau a celor din alte activităţi la
modificarea totală a cifrei de afaceri a întreprinderii. De regulă contribuţia principală la modificarea
cifrei de afaceri totale revine veniturilor din activitatea de bază.
În cadrul analizei se poate calcula şi ponderea veniturilor din activitatea de bază şi din alte
activităţi faţă de cifra de afaceri totală fiind de asemenea necesar să se stabilească modificările
intervenite prin mărimea acestor ponderi.
G = Vb sau Va / CA *100
Δ G = G1 – G0
În funcţie de schimbările intervenite în mărimea acestor ponderi se poate face o analiză
structurală a cifrei de afaceri precum şi aprecierea asupra schimbărilor intervenite în ponderea cifrei
de afaceri din activitatea de bază şi din alte activităţi.
Schimbările intervenite în structura cifrei de afaceri trebuie corelate cu schimbările care au
avut loc în profilul şi structura producţiei vândute şi în cerinţele pieţei.

29
Analiza cifrei de afaceri poate fi continuată prin determinarea raportului static şi a raportului
dinamic între aceasta şi producţia marfă fabricată:
R s = CA / Q f * 100
R d = I CA / IQf * 100
Raportul static arată ponderea cifrei de afaceri în producţia marfă fabricată, el putând lua
valori mai mici, egale sau mai mari ca 1 sau 100 şi exprimă modificările intervenite în stocurile de
produse finite.
Raportul dinamic arată dinamica cifrei de afaceri în dinamica producţiei marfă fabricată.
Analiza factorială a cifrei de afaceri
Un obiectiv important al analizei cifrei de afaceri îl constituie analiza factorială a acesteia pe
baza unor modele deterministe de tip multiplicativ sau produs între factori. Astfel, mărimea cifrei de
afaceri într-o întreprindere depinde de volumul fizic al producţiei vândute şi de preţul de vânzare pe

n
unitate de produs: CA = ∑ q i * pi
i =1

Schema factorilor de influenţă este:

Δq

Δ CA
Δp

Influenţele modificărilor se determină cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:


1) influenţa modificării volumului fizic al producţiei vândute:
n n
∆qCA =
∑i =1
q i1 * pi 0 - ∑
i =1
q i 0 * pi 0

2) influenţa modificării preţului de vânzare pe unitatea de produs:


n n
∆pCA =
∑ i =1
q i1 * pi1 - ∑
i =1
q i1 * pi 0

Creşterea cifrei de afaceri la nivelul fiecărei firme poate avea loc prin creşterea volumului
producţiei vândute în funcţie de cerinţele pieţei şi de resursele disponibile ale fiecărei întreprinderi.
Un rol important în creşterea cifrei de afaceri îl are creşterea preţului de vânzare însă în
corelaţie cu calitatea producţiei şi evoluţia dintre cerere şi ofertă.
Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri ia în considerare următoarele elemente:
numărul mediu de salariaţi, productivitatea muncii şi gradul de valorificare al producţiei marfă
fabricată.
CA = Ns *W*β

30
W=Qf/ Ns

β = CA / Q f
∆NCAs = ( N s1 - N s 0 ) * W0 * β 0

∆WCA = N s1 * (W1 - W0 ) * β 0

∆βCA = N s1 * W1 * (β1 - β 0 )

În finalul analizei este necesar să stabilim şi consecinţele modificării acesteia asupra


principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii şi anume:
- asupra productivităţii muncii;
- asupra eficienţei utilizării activelor fixe sau circulante;
- asupra cheltuielilor totale şi a cheltuielilor de exploatare ce revin la 1000 lei cifră de afaceri;
- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;
- asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante.

2.6. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente şi structură


Un obiectiv important al analizei activităţii de producţie şi comercializare în întreprinderile
industriale îl constituie studierea modului de realizare a programului de producţie pe sortimente şi
din punct de vedere al structurii.
Deoarece produsele finite obţinute în cadrul unei întreprinderi pot constitui materie primă
pentru alte întreprinderi sau alte ramuri ale economiei naţionale, nerealizarea producţiei pe
sortimente şi structură creează greutăţi în desfăşurarea activităţii altor agenţi economici.
De asemenea, nerealizarea producţiei pe sortimente şi structură provoacă greutăţi în
satisfacerea deplină şi la timp a cerinţelor şi nevoilor consumatorilor sau poate duce la apariţia unor
produse greu vandabile care nu sunt cerute pe piaţă.
Nerealizarea producţiei pe sortimente şi structură duce la folosirea neraţională a mijloacelor
fixe şi a forţei de muncă atât în întreprinderile producătoare, cât şi în cele consumatoare fapt care se
reflectă negativ în eficienţa activităţii economice a acestora.
Obiectivele generale ale analizei constau în studierea modului de realizare a producţiei pe
sortimente şi structură în vederea stabilirii modificărilor intervenite, a consecinţelor şi cauzelor
acestor modificări, precum şi a direcţiilor de reglare şi optimizare a sortimentelor şi structurii
producţiei.
Analiza realizării producţiei pe sortimente şi structură cuprinde două aspecte principale:
- analiza realizării programului de producţie pe sortimente;
- analiza structurii producţiei.

2.6.1. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente

31
Prin sortiment se înţelege un produs sau o grupă de produse care figurează ca poziţie distinctă
în nomenclatorul de producţie al întreprinderii. Analiza programului de producţie pe sortimente se
face mai întâi prin simpla comparare a indicatorilor efectivi cu cei programaţi, pe fiecare sortiment.
În acest fel avem posibilitatea să examinăm modul de realizare a producţiei la fiecare produs sau
grupă de produse. Astfel se poate evidenţia dacă în unitate există tendinţa de a se realiza şi depăşi
producţia programată numai la unele sortimente şi din ce considerente.
Modificările absolute şi procentuale pe fiecare sortiment se stabilesc astfel:
∆q = q1 − q0

∆q
∆q % = x100 = iq − 100
q0

în care: q0 – volumul producţiei pe sortimente;


iq
– indicele îndeplinirii programului de producţie pe sortimente.

Pentru aprecierea unitară a realizării producţiei pe toate produsele sau grupele de produse se
foloseşte un indicator sintetic numit coeficient mediu de sortiment. Acest indicator se determină
prin raportarea volumului producţiei obţinute în contul producţiei programate la volumul întregii
producţii programate, pe baza relaţiei:

∑q
'
Q'
ks = x100 = x100
∑q 0 Q0

în care: k s – coeficientul mediu de sortiment;

q0 – volumul producţiei programate;


q' – volumul producţiei realizate în contul producţiei programate.
Volumul producţiei realizate în contul sau limitele producţiei programate ( q ' ) se determină
prin compararea pe fiecare sortiment a producţiei efective cu cea programată şi luarea în
considerare a cantităţilor celor mai mici.
Coeficientul mediu de sortiment poate fi egal sau mai mic decât 1 sau 100 ( k s ≤ 1).
Mărimea acestuia este egală cu unitatea în următoarele situaţii:
- producţia a fost realizată în proporţie de 100% la toate sortimentele;
- producţia a fost realizată în proporţie de 100% la unele sortimente, iar la altele a fost
depăşită;
- producţia a fost depăşită la toate sortimentele.
Dacă producţia nu a fost realizată la unul sau mai multe sortimente, atunci coeficientul mediu
de sortiment ia valori subunitare.

32
Mărimea coeficientului mediu de sortiment arată intensitatea modificărilor intervenite pe
ansamblul întreprinderii în realizarea programului de producţie pe sortimente şi este influenţată de
următorii factori:
- numărul sortimentelor la care nu s-a realizat producţia;
- proporţia nerealizării producţiei la sortimentele respective;
- ponderea sortimentelor la care nu s-a realizat producţia în volumul total al producţiei.
Nivelul coeficientului mediu de sortiment reflectă atât proporţia de realizare a programului la
unele sortimente, cât şi numărul acestora. Analiza poate fi completată pe baza coeficientului de
nomenclatură ( k n ) calculat cu relaţia:
n
k n =1 −
N
unde: n – numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul;
N – numărul total al poziţiilor din program.

2.6.2. Analiza structurii producţiei


Prin structura producţiei sau asortiment, se înţelege ponderea deţinută de fiecare sortiment din
nomenclatorul de fabricaţie al unei întreprinderi în volumul total al producţiei într-o anumită
perioadă de timp.
Structura producţiei ce urmează a se fabrica se stabileşte în funcţie de contractele de desfacere
încheiate cu diverşi beneficiari precum şi de resursele disponibile ale întreprinderii.
Analiza realizării producţiei din punct de vedere al structurii sau asortimentului, se face mai
întâi prin compararea ponderii prevăzute cu ponderea efectivă a fiecărui sortiment în volumul total
al producţiei astfel:
qi
gi = x100
∑ qi
∆g i = g i1 − gi0

în care: g i – greutatea specifică (ponderea) sortimentului „ i ”;


qi – valoarea sortimentului „ i ”;

∑q i – valoarea totală a producţiei;


∆g – modificarea greutăţii specifice (ponderii).

Aprecierea sintetică a respectării structurii producţiei se face cu ajutorul unui indicator


cunoscut sub numele de coeficient mediu de structură sau asortiment ( k st ).
Mărimea coeficientului mediu de structură sau asortiment se determină prin raportarea
volumului producţiei efective executate în contul structurii programate la volumul producţiei
efective recalculată la structura programată.

33
Pentru determinarea acestui coeficient trebuie să se parcurgă următoarele etape:
a) Mai întâi trebuie să se recalculeze volumul producţiei efective la structura programată.
Recalcularea se face ponderând valoarea efectivă totală a producţiei cu greutatea specifică
programată a fiecărui sortiment:
r
q1 = g 0 xQ1

∑q =Q r
1
r
1

r
în care: q1 – volumul producţiei efective recalculată la structura programată pe fiecare
sortiment;
g 0 – ponderea programată a fiecărui sortiment în volumul total al producţiei

programate;
Q1 – volumul total al producţiei efective.

De menţionat că, pe total întreprindere, volumul producţiei efective recalculată în funcţie de


structura programată a fiecărui sortiment corespunde cu volumul producţiei efective, însă pe
sortimente aceasta diferă datorită schimbărilor în structura producţiei.
b) A doua etapă constă în stabilirea producţiei executate în contul sau în limitele structurii
programate ( Q ' ' ). Pentru aceasta este necesar să se compare pe fiecare sortiment volumul efectiv

recalculat la structura programată ( r q1 ), cu volumul producţiei efective ( q1 ) şi luarea în


considerare a valorilor minime ( q ' ' ).
c) Ultima etapă constă în stabilirea coeficientului mediu de structură sau asortiment pe baza
relaţiei:

k st =
∑q ''

=
Q ''
∑q r
1
r
Q

unde: k st – coeficientul mediu de structură (sau asortiment);


Q '' – volumul producţiei totale realizate în contul structurii programate;
r
Q – volumul producţiei efective totale recalculată la structura programată.

Cu ajutorul coeficientului mediu de asortiment se poate aprecia dacă s-a respectat structura
programată a producţiei şi intensitatea abaterilor care au avut loc faţă de program.
Mărimea coeficientului mediu de structură poate fi egală sau mai mică decât 1 sau 100 ( k st
≤1). Acest coeficient este egal cu 1 când programul de producţie a fost realizat 100% la toate
sortimentele sau a fost depăşit ori nerealizat în aceeaşi proporţie la toate sortimentele şi este mai
mic decât 1 când programul de producţie pe sortimente a fost realizat în ritmuri diferite.

2.7. Analiza ritmicităţii producţiei

34
Realizarea producţiei pe o perioadă mai îndelungată de timp (trimestru, semestru, an) nu este
suficientă pentru a caracteriza în mod pozitiv activitatea unei întreprinderi. Desfăşurarea ritmică a
producţiei şi desfacerii presupune realizarea producţiei nu numai pe întreaga perioadă, ci şi pe
perioade mai scurte de timp (lună, decadă, zi sau chiar oră).
Ritmicitatea în procesul de producţie şi desfacere are consecinţe pozitive atât asupra
programului de producţie cât şi asupra tuturor indicatorilor cantitativi şi calitativi ce caracterizează
activitatea economico-financiară a întreprinderii.
Analiza are ca sarcină să evidenţieze cauzele nerespectării ritmicităţii, consecinţele economice
ale acesteia şi măsurile menite să contribuie la reglarea ritmicităţii. Pentru realizarea acestor
obiective, analiza foloseşte următoarele surse informaţionale:
- programul de producţie;
- programele operative;
- dările de seamă statistice privind realizarea producţiei;
- datele evidenţei curente.
Analiza ritmicităţii producţiei se poate face prin mai multe procedee:
- structura producţiei marfă fabricate şi realizate pe diviziuni de timp (zile, decade, luni,
trimestre);
- indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp;
- coeficientul de ritmicitate;
- coeficientul de aritmicitate;
- coeficientul de variaţie;
- metoda reprezentării grafice.
Structura producţiei pe diviziuni de timp se determină raportând valoarea producţiei
exerciţiului, a producţiei marfă fabricată sau a cifrei de afaceri pe diferite diviziuni de timp (zile,
decade, luni, trimestre) la valoarea totală a producţiei din perioada analizată:
qt
gt = x100
∑qt
∆g t = g t1 − g t 0

în care: g t – ponderea producţiei pe diferite diviziuni de timp;


qt – volumul producţiei pe diferite diviziuni de timp;

∑q t – volumul total al producţiei din perioada analizată;


∆g t – modificările intervenite în structura producţiei efective faţă de cea programată.

Dacă structura efectivă este egală cu cea programată, pe diferite diviziuni de timp, înseamnă
că s-a respectat ritmicitatea programată. Cu cât diferenţa între ponderea producţiei efective şi cea
programată este mai mare, cu atât aritmicitatea este mai accentuată.

35
Indicele de realizare a producţiei pe diviziuni de timp poate caracteriza ritmicitatea producţiei
pe intervale mai scurte de timp. Avem de-a face cu o ritmicitate perfectă atunci când indicele
realizării producţiei este acelaşi pentru toate diviziunile de timp.
Indicele de realizare a producţiei pe diviziuni de timp şi modificarea sa se determină astfel:
qt1
iqt = x100
qt 0

∆i qt = i qt − 100

unde: i q – indicele producţiei pe diferite diviziuni de timp;


t

qt1 , qt 0 – volumul producţiei efective şi programate pe diferite diviziuni de timp;

∆i qt – modificarea indicelui.

În mod sintetic, situaţia ritmicităţii se poate aprecia cu ajutorul coeficientului mediu de


ritmicitate, aritmicitate şi variaţie.
Coeficientul mediu de ritmicitate se determină prin raportarea producţiei obţinute în limitele
ritmicităţii programate, la producţia efectivă recalculată în funcţie de ritmicitatea programată, astfel:

kr =
∑q ''

=
Q ''
∑q r
1
r
Q

în care: k r – coeficientul mediu de ritmicitate;


Q '' – producţia realizată în contul ritmicităţii programate;
r
Q1 – producţia efectivă recalculată în funcţie de ritmicitatea programată pe
diferite perioade de timp.
Pentru a stabili volumul producţiei realizată în contul ritmicităţii programate este necesar să se
calculeze mai întâi volumul producţiei efective la ritmicitatea programată pe diferite perioade de

timp ( r q1 ). Această recalculare se face prin înmulţirea volumului efectiv al producţiei pe întreaga

perioadă de timp analizată ( Q1 ) cu greutatea specifică programată a producţiei pe diverse perioade


de timp ( g 0 ):
r
q1 = g 0 xQ1

Prin compararea producţiei efective pe fiecare diviziune de timp ( q1 ) cu cea recalculată în

funcţie de ritmicitatea programată ( r q1 ) şi luarea în considerare a cantităţilor celor mai mici se


determină volumul producţiei obţinute în contul ritmicităţii programate ( q ' ' ).
Coeficientul mediu de ritmicitate poate fi egal sau mai mic decât 1 sau 100 ( k r ≤ 1). O
ritmicitate perfectă are loc atunci când coeficientul mediu de ritmicitate este egal cu 1. Cu cât
coeficientul este mai mic decât 1, cu atât se accentuează fenomenul de neritmicitate.

36
Coeficientul mediu de aritmicitate sau de neritmicitate ( k n ) se determină prin raportarea
sumei abaterilor dintre producţia efectivă şi producţia executată în limitele ritmicităţii programate la
producţia efectivă recalculată din perioada respectivă, sau ca diferenţă între 1 şi coeficientul mediu
de ritmicitate:

kn =
∑( q − q ) = Q
1
''
1 − Q ''
∑q r
1
r
Q

k n =1 - kr
Acest coeficient poate fi cuprins între 0 şi 1 (0 ≤ k n ≤ 1). Cu cât mărimea lui se apropie de
0, cu atât aritmicitatea este mai redusă şi invers. Rezultă că între coeficientul mediu de ritmicitate şi
cel de aritmicitate există următoarele relaţii:
k r + k n =1; k r =1 - k n ; k n =1 - kr
În analiza ritmicităţii producţiei se poate utiliza şi metoda reprezentării grafice. Aceasta
constă în reprezentarea pe acelaşi grafic, în mod distinct, atât a producţiei programate pe perioade,
cât şi a producţiei efective.
Graficul se poate executa în două modalităţi: - graficul simplu;
- graficul cumulat.
Graficul simplu constă în înscrierea pe grafic a producţiei din fiecare moment, iar graficul
cumulat constă în înscrierea pe grafic a producţiei curente, cumulată cu cea din perioadele
anterioare.
Asigurarea ritmicităţii în procesul de producţie influenţează ritmicitatea în procesul de livrare
şi creează premisele desfăşurării unei activităţi eficiente în întreprinderile industriale.

2.8. Analiza calităţii producţiei


În cadrul analizei activităţii de producţie şi comercializare, trebuie să se acorde o atenţie
deosebită analizei calităţii produselor.
Prin calitatea produselor se înţelege totalitatea proprietăţilor şi însuşirilor unui produs, care
permit satisfacerea într-un anumit grad a necesităţilor de consum individual sau productiv.
Realizarea unei producţii de calitate inferioară are consecinţe negative atât asupra
întreprinderilor producătoare, cât şi asupra beneficiarilor.
Analiza calităţii producţiei are ca sarcină să stabilească modul în care s-au respectat
parametrii de calitate, cauzele şi consecinţele economice ale modificării calităţii producţiei, precum
şi rezervele interne de îmbunătăţire a calităţii producţiei.
Drept surse documentare pentru analiza calităţii producţiei se pot folosi:
- dările de seamă statistice;
- datele evidenţei contabile şi tehnic operative;
- standardele de calitate;
37
- caietele de sarcini;
- normele interne;
- contracte economice, etc.
Analiza calităţii produselor pe clase sau grupe de calitate trebuie să ţină seama de criteriul ce
stă la baza împărţirii produselor pe clase de calităţi.
Pentru produsele împărţite pe sorturi sau clase de calitate se poate face o analiză a calităţii faţă
de programul stabilit cât şi faţă de perioada precedentă.
Pentru analiza calităţii producţiei la sortimentele complexe, împărţite pe clase de calitate se
foloseşte un indicator sintetic cunoscut sub denumirea de coeficient mediu de calitate.
Coeficientul mediu de calitate pe produs, se determină ca o medie aritmetică ponderată
folosind mai multe metode: în funcţie de cifra care indică clasa de calitate ponderată cu volumul
producţiei din fiecare clasă de calitate sau cu greutatea specifică a fiecărui sort în totalul producţiei:

kc =
∑q ⋅ k i i
sau k =
∑g i ⋅ ki
∑q i 100

în care: kc – coeficientul mediu de calitate pe produs;


ki – cifra care indică clasa de calitate;

q i – volumul fizic al producţiei din fiecare clasă de calitate;

g i – greutatea specifică a fiecărui sort în volumul total al producţiei.

Coeficientul calităţii medii se calculează atât pentru perioada curentă cât şi pentru perioada de
bază.
Prin raportarea coeficientului mediu de calitate efectiv din perioada analizată la cel programat
sau din perioada de bază, se poate aprecia modificarea calităţii medii a producţiei, cu ajutorul

indicelui coeficientului mediu de calitate pe produs I kc ( )


k c1
I kc = x100
k c0

Dacă nivelul efectiv al coeficientului mediu de calitate este mai mic decât nivelul programat
sau din perioada de bază, indicele coeficientului mediu de calitate are o valoare sub 1 sau 100 şi
indică o îmbunătăţire a calităţii.
În situaţia când într-o întreprindere se obţin două sau mai multe produse împărţite pe calităţi,
se impune calcularea coeficientului mediu de calitate generalizat, care se stabileşte pe baza
relaţiei:

k gc =
∑q ⋅ px k c
sau k gc =
∑gx k c

∑q ⋅ p 100

în care: kc – coeficientul mediu de calitate pe produs;


q ⋅ p – valoarea producţiei la preţ de vânzare;
38
g – ponderea pe care o deţin diferite produse în volumul total al
producţiei întreprinderii.
Modificarea calităţii medii a producţiei ( ∆k g = k g − k g ) se explică prin acţiunea c c1 c0

următorilor factori:
- modificarea structurii producţiei:

∆gk =
∑g 1 ⋅ kc 0

∑g 0 ⋅ kc 0
=r k g c − k g c
gc
100 100 0

- modificarea coeficientului mediu de calitate pe produs:

∆kkc =
∑g 1 ⋅ kc1

∑g 1 ⋅ kc0
= k g c −r k g c
gc
100 100 1

Gradul de îmbunătăţire al calităţii producţiei la întreprinderile care fabrică mai multe produse
grupate pe clase de calitate se apreciază prin intermediul indicelui coeficientului mediu generalizat
de calitate:
k g c1
Ik = x100
gc
k g c0

Analiza calităţii produselor împărţite pe clase de calitate se poate face şi prin calcularea unui
preţ mediu de vânzare ( p ) în funcţie de ponderea produselor ( g ) din fiecare clasă de calitate şi
preţul de vânzare pe clase de calitate:

p=
∑g i ⋅ pi
sau p=
∑q ⋅ p
i i

100 ∑q i

Ridicarea calităţii medii a produselor are loc atunci când p1  p0 , ceea ce arată o creştere a
volumului sau ponderii produselor de calitate superioară care au preţuri de vânzare mai mari cu
consecinţe pozitive asupra rezultatelor economico-financiare ale firmei.

CAPITOLUL III

ANALIZA ASIGURĂRII ŞI UTILIZĂRII RESURSELOR UMANE

Munca reprezintă principalul factor al procesului de producţie, de aceea, asigurarea la timp a


întreprinderilor cu forţa de muncă necesară şi folosirea raţională a acesteia, influenţează hotărâtor
nivelul performanţelor economico-financiare înregistrate de agenţii economici.

39
Obiectivele principale ale analizei asigurării şi utilizării resurselor umane în întreprinderile
industriale sunt următoarele:
- asigurarea cu personal pe total şi pe categorii;
- situaţia calificării personalului;
- circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă;
- utilizarea timpului de lucru;
- productivitatea muncii şi căile sale de creştere.

3.1. Analiza asigurării întreprinderilor cu forţă de muncă


Onorarea obligaţiilor asumate de o societate comercială faţă de diverşi beneficiari presupune
asigurarea cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural.
Necesarul de personal e în principiu determinat de nivelul şi evoluţia a doi factori: volumul
producţiei (exprimat prin producţia fizică/valorică); eficienţa utilizării personalului, măsurată cu
nivelul productivităţii muncii.
Pentru urmărirea modului de asigurare a întreprinderilor cu forţă de muncă se foloseşte
indicatorul „număr mediu de salariaţi” care reflectă situaţia forţei de muncă pe o anumită perioadă
de timp (lună, trimestru, an).
Datele necesare acestei analize se obţin din:
- situaţii statistice privind forţa de muncă şi de salarizare;
- balanţa mişcării forţei de muncă;
- evidenţa operativă şi statistică la nivelul întreprinderilor;
- proiecte de investiţii.
În vederea analizei asigurării cu forţă de muncă sub aspect cantitativ şi structural trebuie să se
ţină seama de posibilităţile de grupare ale personalului unei întreprinderi în funcţie de anumite
criterii.
Din punct de vedere al legăturii cu activitatea industrială, personalul se poate împărţi în:
personal industrial şi personal neindustrial. În funcţie de rolul deţinut în cadrul procesului de
producţie şi comercializare, personalul se grupează în:
- muncitori;
- personal tehnic-productiv compus din ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni;
- personal de conducere şi administraţie;
- personal de deservire;
- personal de pază şi pompieri.
Întrucât, muncitorii reprezintă forţa de muncă ocupată nemijlocit în procesul de producţie, o
atenţie deosebită trebuie acordată acestei categorii. Astfel muncitorii pot fi grupaţi :
 în funcţie de raportul faţă de procesul de producţie: - muncitori de bază / auxiliari;

40
 în funcţie de nivelul de calificare: - muncitori calificaţi / necalificaţi;
 în funcţie de posibilitatea determinării manoperei pe unitatea fizică / valorică de
producţie: - muncitori direct productivi / indirect productivi.
Structura personalului se apreciază cu ajutorul:
- ponderii categoriilor de personal rezultate din aplicarea criteriului în totalul
salariaţilor (raportul dintre numărul de salariaţi pe categorii şi totalul salariaţilor);
- numărul de salariaţi din alte categorii ce revin la 100 muncitori (exemplu:
numărul de ingineri la 100 muncitori , numărul de personal TESA la 100 muncitori).
Evoluţia structurii salariaţilor se apreciază prin:
- compararea ponderii (greutăţii specifice) diferitelor categorii de personal din perioada
curentă cu cea din perioada precedentă;
- compararea indicilor de modificare a numărului de personal pe categorii cu indicele pe
total salariaţi.
Analiza structurii salariaţilor poate fi aprofundată prin luarea în considerare şi a altor criterii şi
anume: - gruparea după vârstă (grupele de vârstă constituite din intervale de 3,5,7,10 ani sau alte
intervale considerate adecvate activităţii studiate formează piramida vârstei salariaţilor); - gruparea
după vechimea în muncă (se poate utiliza drept criteriu de grupare: vechimea totală în muncă,
vechimea în aceeaşi unitate, vechimea în aceeaşi profesie, vechimea în post); - gruparea pe sexe.
În cadrul analizei asigurării cu personal sub aspect cantitativ se urmăreşte modificarea
absolută şi procentuală a personalului atât pe total cât şi pe fiecare categorie, conform relaţiilor:
∆N = N1 − N 0

N1 ∆N
∆N % = ×100 − 100 = ×100
N0 N0

în care: N1 - numărul mediu de personal în anul curent;


N0 - numărul mediu de salariaţi în anul de bază.
Urmărirea şi analiza modificării numărului de salariaţi se face şi pe categorii, deoarece aceste
modificări nu influenţează în aceeaşi măsură asupra realizării programului de producţie. Astfel
modificarea numărului de muncitori trebuie apreciată prin prisma evoluţiei indicatorilor ce
caracterizează programul de producţie, a tehnicităţii producţiei şi a organizării producţiei şi a
muncii, stabilindu-se în acest sens economia sau depăşirea relativă conform relaţiei:
∆N ' = N1 − N a

în care: ∆N ' - economia sau depăşirea relativă;


Na - numărul mediu admisibil de muncitori.
Numărul mediu admisibil de muncitori se calculează după formula:
N a = N 0 ×I Q

41
unde: I Q - indicele modificării producţiei.
Numărul mediu admisibil reflectă de fapt, numărul de muncitori pe care putea să-i utilizeze
întreprinderea, ţinând seama de modificarea producţiei şi respectându-se nivelul planificat al
productivităţii muncii.
În legătură cu celelalte categorii de salariaţi, trebuie făcută distincţie între personalul care are
legături directe cu producţia, la care modificarea se poate stabili la fel ca în cazul muncitorilor şi
restul personalului, la care se urmăreşte respectarea schemei de încadrare.
Analiza modificărilor absolute intervenite în numărul muncitorilor se poate adânci prin
studierea modificărilor care au avut loc în cadrul principalelor categorii de muncitori, pe profesii,
calificări, precum şi pe secţii şi locuri de muncă.
Pentru a scoate în evidenţă modificările intervenite în personalul unei întreprinderi, e necesar
să se stabilească şi structura acestuia prin raportarea numărului de personal din fiecare categorie de
personal la totalul personalului din întreprinderea respectivă. La aprecierea modificărilor intervenite
în structura personalului trebuie să se ţină seama de schimbările care au avut loc în volumul de
activitate al întreprinderii, în profilul şi structura organizatorică a acesteia precum şi în nivelul
dotării tehnice.

3.2. Analiza calificării personalului


Asigurarea cantitativă şi în structură a resurselor umane trebuie să fie întregită şi prin
asigurarea calitativă a personalului, respectiv a calificării salariaţilor. Pentru analiza calificării forţei
de muncă e necesar să se studieze următoarele aspecte:
- situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal ;
- situaţia concordanţei dintre complexitatea lucrărilor executate şi nivelul calificării forţei de
muncă;
- măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal.
Pentru aprecierea nivelului de calificare se folosesc indicatorii: durata medie de şcolarizare şi
coeficientul mediu al calificării.
Durata medie de şcolarizare (d sc ) = se calculează ca raport între numărul total de om-ani
şcolarizare şi specializare şi numărul total de personal, după relaţia:

d sc =
∑N s × d sc
Ns

unde: d sc - numărul de ani de şcolarizare şi specializare;


N s - numărul de salariaţi.

Acest indicator arată nivelul mediu de pregătire al personalului, dar prezintă dezavantajul că
ne arată doar o imagine de ansamblu mai mult a nivelului de instruire generală decât a gradului de
calificare.
42
Coeficientul mediu de calificare (K ) =
cf exprimă categoria medie de încadrare a
muncitorilor şi se calculează ca o medie aritmetică ponderată a numărului de muncitori pe categorii
de calificare cu cifra care indică categoria de încadrare şi numărul total de muncitori:

K cf =
∑N ×kmi i

∑N m

unde: N mi - numărul de muncitori din categoria respectivă;


ki - categoria de încadrare;

N m - numărul total de muncitori.

În legătură cu calificarea forţei de muncă, trebuie să se studieze o serie de aspecte care o


determină cum ar fi : pregătirea personalului, vechimea în profesie, vechimea totală, vârsta
muncitorilor. Între aceste caracteristici şi calificare există relaţii de directă proporţionalitate.
În cadrul analizei se urmăreşte şi dacă întreprinderea a fost asigurată cu muncitori cu
calificare corespunzătoare categoriei medii de încadrare a lucrărilor şi operaţiunilor. Oricare ar fi
neconcordanţa între cei doi indicatori se reflectă negativ în activitatea economică şi financiară a
întreprinderii. Dacă într-o anumită perioadă categoria medie a lucrărilor e mai mare decât
coeficientul mediu de calificare a muncitorilor înseamnă că unele lucrări au fost efectuate de
muncitori cu calificare inferioară celei cerute de execuţia lucrărilor respective, fapt ce poate avea
repercusiuni asupra calităţii produselor fabricate şi a productivităţii muncii. În cazul în care
coeficientul mediu de calificare e mai mare decât categoria medie a lucrărilor înseamnă că se
efectuează lucrări cu muncitori cu o calificare mai mare decât cea necesară , ceea ce presupune o
folosire neraţională a acesteia.
Un alt aspect urmărit în cadrul analizei e legat de preocuparea pentru ridicarea calificării
forţei de muncă, de care depinde eficienţa folosirii acesteia, precum şi problemele privind
asigurarea protecţiei sociale şi recalificarea şomerilor.
Efectele calificării, perfecţionării şi creşterii calităţii resurselor de muncă se manifestă direct
în:
- îmbunătăţirea calităţii produselor;
- creşterea productivităţii muncii;
- reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale;
- exploatarea raţională şi eficientă a utilajelor;
- creşterea veniturilor individuale.
Pentru asigurarea, menţinerea şi adaptarea nivelului de calificare la cerinţele factorilor care
impun calitatea forţei de muncă, se poate acţiona pe următoarele direcţii:
- recrutarea şi încadrarea de personal cu un nivel de calificare concordant cu cerinţele
proceselor tehnologice;

43
- şcolarizarea prin cheltuieli proprii a viitorului personal în şcoli profesionale, licee de
specialitate, şcoli postliceale de maiştri, universităţi;
- organizarea şi promovarea formelor de calificare prin ucenicie şi practică la locurile de
muncă;
- organizarea de cursuri de reciclare şi perfecţionare în cadrul societăţii comerciale, pentru
toate categoriile de personal;
- perfecţionarea personalului în instituţii de învăţământ şi cercetare specializate;
- introducerea de examinări şi /sau teste teoretice şi practice periodice pentru confirmarea pe
post şi/sau pentru promovarea personalului pentru toate categoriile de salariaţi.

3.3. Analiza stabilităţii forţei de muncă


Mişcarea personalului /circulaţia acestuia e reprezentată de modificările care intervin în
mărimea personalului unei întreprinderi datorită intrărilor şi plecărilor care au avut loc în cursul
unei perioade de timp.
Mişcarea personalului poate fi determinată de cauze obiective cum ar fi: modificarea
volumului de activitate, modificarea gradului de înzestrare tehnică a întreprinderii, pensionări,
decese, plecări la studii/pentru satisfacerea stagiului militar, precum şi de cauze subiective ca:
plecări fără aprobarea întreprinderii, demisii, desfacerea contractului de muncă pentru absenţe
nemotivate şi abateri disciplinare.
Pentru caracterizarea mişcării personalului se pot folosi următorii indicatori: coeficientul
intrărilor; coeficientul plecărilor; coeficientul circulaţiei totale; coeficientul stabilităţii.
Coeficientul intrărilor ( K i ) - exprimă raportul dintre numărul de personal intrat( încadrat,
angajat) şi numărul mediu scriptic de personal din perioada analizată:
I
Ki = ×100
Np

unde: I – numărul de personal intrat;


K i - coeficientul intrărilor;

Np - numărul mediu scriptic de personal.


Acest indicator arată ponderea personalului nou angajat în total personal şi se poate calcula pe
total personal sau pe categorii de personal utilizând diferite criterii de structurare a salariaţilor.
Coeficientul plecărilor ( K p ) - se stabileşte ca raport între numărul de personal plecat din
întreprindere şi numărul mediu scriptic de personal, în perioada analizată:
P
Kp = ×100
Np

unde: K p - coeficientul plecărilor;


P - numărul de personal plecat.
44
Indicatorul măsoară ponderea în totalul personalului al celor plecaţi din întreprindere într-o
anumită perioadă şi ajută la aprecierea intensităţii ieşirilor de personal.
Coeficientul circulaţiei totale ( K c ) - se determină ca raport între numărul total de personal
intrat şi plecat într-o perioadă de gestiune şi numărul mediu scriptic de personal:
1+P
Kc = ×100
Np

unde: K c - coeficientul circulaţiei totale.


Acesta măsoară ponderea mişcării totale a personalului (intrări şi plecări) în totalul
personalului şi se poate calcula pe total salariaţi ,pe categorii de personal sau pe subunităţi
organizatorice ale întreprinderii.
Coeficientul stabilităţii ( K s ) - se poate determina :
a) raport dintre numărul de personal în vechime mai mare de 5ani în întreprindere şi numărul
mediu scriptic (limita de vechime luată în calcul poate fi adaptată în funcţie de specificul şi
particularităţile unităţii);
b) coeficientul stagiului în aceeaşi unitate calculat ca raport între vechimea în întreprinderea
analizată (t) a fiecărui lucrător şi vechimea totală (T) în muncă, exprimată în ani:

Ks =
∑t
∑T
c) vechimea medie în aceeaşi unitate:

V =
∑N × tp

∑N p

Acesta exprimă ponderea personalului cu stabilitatea relativ ridicată, în totalul personalului şi


se poate calcula pe total personal, pe categorii de personal sau pe sectoare de activitate. Cu cât
gradul de stabilitate e mai ridicat se înregistrează efecte pozitive manifestate prin:
- scăderea frecvenţei acţiunilor de recrutare şi încadrare cu personal;
- creşterea productivităţii şi a eficienţei resurselor de muncă.
Principalele măsuri ce pot fi întreprinse de către agentul economic pentru stabilitatea forţei de
muncă sunt:
- aplicarea principiilor cointeresării materiale;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de transport şi de locuit;
- crearea unui climat favorabil în colectivele de muncă;
- respectarea normelor de etică;
- îmbunătăţirea activităţii de recrutare, angajare şi promovare.

3.4. Analiza utilizării timpului de lucru

45
Timpul total de lucru al personalului dimensionează nivelul resurselor de muncă pentru o
perioadă de gestiune. Principalele obiective ale analizei utilizării timpului de lucru se referă la:
- aprecierea disponibilului de resurse umane;
- folosirea deplină şi raţională a timpului de lucru;
- identificarea cauzelor care determină neutilizarea timpului de lucru;
- estimarea efectelor neutilizării timpului de lucru;
- fundamentarea măsurilor şi acţiunilor pentru diminuarea şi eliminarea pierderilor de timp.
Pentru analiza utilizării timpului de lucru se folosesc datele din balanţa timpului de lucru al
muncitorilor şi al celorlalte categorii de salariaţi.
Principalele categorii de timp utilizate pot fi exprimate în om-zi /om-ore şi sunt următoarele:
a) Fond de timp calendaristic (Tc ) - se determină înmulţind numărul mediu al muncitorilor
cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (dacă e exprimat în om-zile) şi se va ţine
seama şi de durata legală a zilei de lucru (dacă e exprimat în om-ore):
- în om-zile: Tc = N p ×Z c ;
- în om-ore: Tc = N p × Z c ×h
în care: Tc - fond de timp calendaristic;
Np - număr de personal;
Z c - număr de zile calendaristice;

h – durata legală a zilei de lucru (durata normală).


b) Fond de timp maxim disponibil ( Td ) – se determină scăzând din fondul de timp
calendaristic timpul aferent concediilor legale de odihnă, a zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.
Td = Tc − ( to + tl )

în care: Td - fond de timp maxim disponibil;


to - timp aferent concediilor de odihnă;

tl - timp aferent zilelor de repaus şi sărbătorilor legale.

c) Fond de timp efectiv lucrat (utilizat) ( Te ) – reprezintă numărul de om-zile / om-ore


efectiv lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale / suplimentare:
Te = Td −Tn

în care: Te - fond de timp efectiv lucrat (utilizat);


Tn - fond de timp neutilizat.

d) Fond de timp neutilizat ( Tn ) – exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi


nejustificate care au avut loc în cursul perioadei de gestiune.
Astfel, între fondul de timp disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat există următoarele
relaţii:

46
Td = Te +Tn

Tn = Td −Te

Te = Td −Tn

Indicatorul om-zile indică zilele în care muncitorii s-au prezentat la lucru, indiferent dacă au
lucrat ziua întreagă conform duratei legale sau nu au lucrat ziua întreagă, ori dacă au prestat ore
suplimentare. Deci acesta nu ia în calcul pierderile de timp din cadrul zilei de lucru.
Indicatorul om-ore exprimă mărimea timpului efectiv lucrat, respectiv numărul de ore în care
lucrătorul a fost prezent la lucru.
Pentru a caracteriza gradul de utilizare a timpului de lucru se folosesc următorii indicatori
ai utilizării timpului de lucru:
a) Gradul de folosire a fondului de timp disponibil KTd ( ) - se determină prin raportarea
fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:
Te
K Td = ×100
Td

În practica întreprinderilor, în cadrul timpului efectiv se înregistrează, în afară de timpul util


consumat pentru obţinerea produselor bune şi o serie de alte elemente de timp consumat neraţional,
ca de exemplu timpul consumat pentru produsele rebutate.
Pentru caracterizarea reală a gradului de utilizare a timpului de lucru e necesar ca din timpul
efectiv să se elimine toate categoriile de timp folosite în mod neraţional.
b) Durata medie a zilei de lucru (h ) - măsoară numărul de ore lucrate în medie pe zi de un
salariat. Nivelul său poate fi comparat cu durata normală a unei zile de lucru, identificându-se
următoarele situaţii:
- h  h , când se lucrează în afara programului normal stabil;
- h = h , se utilizează integral orele normale de activitate;
- h  h , neutilizarea timpului de lucru.
c) Gradul de utilizare a numărului mediu de muncitori I N ( ) - care se calculează ca raport
s

între numărul mediu al muncitorilor care s-au prezentat efectiv la lucru ( N e ) şi numărul mediu

scriptic din perioada respectivă ( N s ) :


Ne
IN = ×100
s
Ns

În cadrul analizei se urmăreşte mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum şi


structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor de timp
din întreruperi datorită concediilor medicale, concedii fără plată, învoiri, absenţe nemotivate, etc.
Pierderile de timp pot fi justificate / nejustificate, fapt pentru care trebuie să se stabilească
ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de timp.
47
Cauzele neutilizării timpului de lucru disponibil pot fi grupate pe 3 categorii:
 cauze obiective :
- concedii de boală, concedii de maternitate;
- program redus pentru boală / maternitate; concedii pentru studii ;
- cazuri de forţă majoră.
 cauze subiective
- absenţe nemotivate; concedii fără plată;
- nerespectarea programului de lucru (întârzieri, plecări mai devreme);
 cauze datorate conducerii şi organizării:
- întreruperi de zile întregi / în cadrul schimbului generate de:
- lipsa de materii prime, materiale; lipsa de energie, combustibil;
- prelungirea duratelor de execuţie a reviziilor şi reparaţiilor;
- deficienţe de natură organizatorică (dimensionarea loturilor, programare operativă,
pregătirea fabricaţiei);
- greve.
Utilizarea incompletă a timpului de lucru are o serie de consecinţe negative asupra activităţii
întreprinderii, cum sunt:
- diminuarea volumului producţiei; scăderea productivităţii muncii;
- folosirea neraţională a mijloacelor de producţie; prestarea de ore suplimentare;
- creşterea costului de producţie.
Pentru caracterizarea modului de folosire a forţei de muncă, a timpului de lucru se poate
folosi şi coeficientul de schimburi. Sporirea acestuia duce la obţinerea unor creşteri însemnate de
producţie cu acelaşi capital fix, la economisirea fondurilor de investiţii, la ridicarea rentabilităţii
precum şi la preîntâmpinarea pericolului uzurii morale.
Mărimea coeficientului de schimburi se poate determina:
a) prin raportarea numărului de muncitori care lucrează în toate schimburile la numărul de
muncitori din schimbul cu activitate maximă, care de regulă e schimbul întâi:
N1 + N 2 + N 3 ∑ N
Ks = =
N1 N maz

b) prin raportarea timpului efectiv lucrat în toate schimburile exprimat în om-zile / om-ore, la
timpul efectiv lucrat în schimbul cu activitatea cea mai mare:

Ks =
T1 + T2 + T3
=
∑T
T1 Tmax

Determinarea coeficientului de schimburi în funcţie de numărul de om-ore efectiv lucrate e


cea mai reală, deoarece ţine seama de pierderile de timp înregistrate în cadrul schimburilor, iar
mărimea lui va fi mai mică.
48
De asemenea, pentru caracterizarea gradului de acoperire a locurilor de muncă, se calculează
coeficientul folosirii locurilor de muncă prin împărţirea numărului de om-zile lucrate în schimbul
cu activitate maximă ( Tmax ) la numărul locurilor de muncă (L), înmulţit cu numărul zilelor
lucrătoare ( Z1 ) din acea perioadă:
Tmax
Kl = ×100
L × Z1
Pentru limitarea şi eliminarea pierderilor de timp şi utilizarea cât mai completă a timpului
disponibil trebuie să se acţioneze în următoarele direcţii:
- aprovizionarea ritmică cu materii prime şi materiale atât a unităţii cât şi a locurilor de
muncă;
- organizarea judicioasă a producţiei şi a muncii;
- respectarea termenelor (şi reducerea )de efectuare a reparaţiilor şi reviziilor periodice;
- efectuarea la timp şi de calitate a operaţiilor de întreţinere curente şi reglare pentru a evita
căderile accidentale;
- aplicarea unor măsuri coercitive pentru nerespectarea programului de lucru şi pentru absenţe
nemotivate;
- corelarea veniturilor cu efortul şi rezultatele muncii;
- crearea unui climat de muncă stimulativ;
- stabilirea şi repartizarea sarcinilor pe lucrări astfel încât să se asigure încărcarea raţională şi
completă a timpului disponibil pe un muncitor, etc.

3.5. Analiza productivităţii muncii şi a căilor sale de creştere


Productivitatea muncii este unul dintre cei mai importanţi indicatori sintetici ai eficienţei
activităţii economice a întreprinderilor, care exprimă rodnicia cu care este cheltuită munca vie.
Creşterea productivităţii muncii constituie cel mai important factor de sporire a volumului
producţiei, de reducere a costurilor de producţie şi de creştere a rentabilităţii şi competitivităţii
produselor pe piaţa internă şi externă.
Principalele obiective ale analizei productivităţii muncii sunt:
a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii;
b) analiza efectelor economice ale modificării productivităţii muncii;
c) analiza productivităţii marginale a muncii;
d) analiza căilor de creştere a productivităţii muncii.

Analiza situaţiei generale a productivităţii muncii


Productivitatea muncii se manifestă ca raport între rezultatele activităţii de exploatare şi
comercializare şi consumul total de muncă (producţia pe unitatea de consum de muncă ) sau ca
49
raport între consumul total de muncă şi rezultatele totale (consum de muncă pe unitatea de
rezultate).
Q T
W = sau t =
T Q

în care: W – productivitatea muncii;


Q – volumul producţiei;
T – consumul total de timp de muncă;
t – consumul de timp de muncă pe unitatea de produs.
Deci, nivelul productivităţii muncii exprimă volumul producţiei obţinute într-o unitate de timp
de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creşterea productivităţii muncii
presupune sporirea volumului producţiei cu aceleaşi cheltuieli de muncă sau reducerea consumului
de muncă pe unitatea de produs.
Între nivelul celor doi indicatori ai productivităţii muncii există un raport de inversă
proporţionalitate, astfel:
1 1
W = ; t=
t W
În funcţie de sfera de cuprindere, productivitatea muncii îmbracă două forme: productivitatea
muncii sociale şi productivitatea muncii individuale.
Productivitatea muncii sociale exprimă eficacitatea consumului total de muncă vie şi
materializată la nivelul întregii societăţi, în condiţiile sociale de producţie dintr-o anumită perioadă.
Productivitatea muncii individuale indică eficacitatea cu care este cheltuită forţa de muncă de
către un muncitor sau de un colectiv de lucrători dintr-o secţie, întreprindere sau ramură în condiţii
specifice de înzestrare tehnică, calificare şi intensitate normală a muncii. Ea arată, de obicei, gradul
de economisire a muncii vii şi se măsoară prin timpul de muncă individual cheltuit pentru
producerea unui anumit produs sau prin cantitatea de produse obţinute de către un muncitor sau de
întregul colectiv al secţiei, întreprinderii sau ramurii respective.
Principalii indicatori ai volumului producţiei utilizaţi în calculul productivităţii muncii pot fi:
producţia exerciţiului, producţia marfă, cifra de afaceri, valoarea adăugată. Nivelul productivităţii
muncii stabilit pe baza indicatorilor valorici ai producţiei industriale trebuie apreciat prin prisma
avantajelor şi deficienţelor pe care le prezintă aceşti indicatori.
În funcţie de unităţile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate fi orară,
zilnică şi anuală. Pentru calcularea productivităţii muncii orare sau zilnice, timpul de muncă se
exprimă în om-ore şi respectiv om-zile, iar în cazul productivităţii anuale, ca unitate de măsură a
timpului de muncă se foloseşte indicatorul „ număr mediu de muncitori sau de salariaţi ”.
Pentru analiza situaţiei generale a productivităţii muncii exprimată valoric se pot utiliza
următorii indicatori:
- productivitatea muncii anuală;
50
- productivitatea muncii zilnică;
- productivitatea muncii orară.
Nivelul productivităţii muncii anuale se stabileşte prin raportarea producţiei exerciţiului,
producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul mediu de personal sau de
muncitori:
Qe ; Q f ;VA ; CA
Wa =
N p ; Nm

Productivitatea muncii anuale nu evidenţiază influenţa numărului de zile nelucrate în timpul


anului şi pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine productivitatea zilnică.
Nivelul productivităţii muncii zilnice se poate stabili fie prin raportarea producţiei
exerciţiului, producţiei marfă sau a valorii adăugate la numărul total de om-zile lucrate, fie prin
raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu de zile lucrate de un muncitor sau o
persoană angajată într-un an:
Qe ; Q f ;VA ; CA Wa
Wz = sau Wz =
∑z z
în care: z – numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o persoană angajată;
∑z – numărul total de om-zile lucrate într-un an de către toţi muncitorii sau de
întregul personal.
Nivelul productivităţii muncii orare se determină fie prin raportarea producţiei exerciţiului,
producţiei marfă, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul total de om-ore lucrate de către
toţi muncitorii sau întregul personal, prin raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu
de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, sau ca raport între productivitatea
muncii zilnice la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi:
Qe ; Q f ;VA ; CA Wa Wz
Wh = ; Wh = ; Wh =
∑h ha hz

în care: ha – numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o


persoană angajată;
hz – numărul mediu de ore lucrate într-o zi (durata medie a zile de

lucru) de un muncitor sau o persoană angajată;


∑h – numărul total de om-ore lucrate de toţi muncitorii sau întregul
personal în perioada analizată.
După determinarea nivelului productivităţii muncii trebuie să se stabilească:
 abaterea absolută a productivităţii muncii:
∆W = W1 −W0

- diferenţa, în mărimi absolute, dintre nivelul productivităţii din perioada curentă şi cea de
bază;
51
 indicele productivităţii muncii :
W1
IW = ×100
W0
- proporţia în care se regăseşte nivelul productivităţii din perioada curentă în nivelul
perioadei de bază;
 abaterea în mărimi relative a productivităţii muncii:
∆W W − W0
∆W % = × 100 = 1 × 100
W0 W0
W1
∆W % = IW − 100 = × 100 − 100
W0
Analiza factorială a productivităţii muncii se realizează cu ajutorul metodei substituirilor în
lanţ.
Astfel, productivitatea muncii anuală depinde în mod direct de numărul mediu de zile lucrate
de un muncitor sau o persoană angajată, numărul de ore lucrate într-o zi şi de nivelul productivităţii
muncii orare. Aceste legături se exprimă astfel:
Wa = z ×Wz

Wz = hz ×Wh

Wa = z ×hz ×Wh

Wa = z ×Wz = z ×hz ×Wh

Măsurarea sensului şi mărimii factorilor:


1. Modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor:
∆zWa = z1 × Wz 0 − z0 × Wz 0 = ( z1 − z0 ) × Wz 0

2. Modificarea productivităţii muncii zilnice:

(
∆WWza = z1 × Wz1 − z1 × Wz 0 = z1 Wz1 − Wz 0 )
2.1. Modificarea numărului mediu de ore lucrate într-o zi:

( )
∆hWz a = z1 × hz1 × Wh0 − z1 × hz 0 × Wh0 = z1 hz1 − hz 0 × Wh0

2.2. Modificarea productivităţii muncii orare:

(
∆WWha = z1 × hz1 × Wh1 − z1 × hz1 × Wh0 = z1 × hz1 Wh1 − Wh0 )

Analiza productivităţii marginale a muncii


În urmărirea productivităţii muncii, pe lângă nivelul acestui indicator, stabilit ca o medie la
nivelul unităţii economice, se impune şi analiza eficienţei consumatorilor suplimentare (marginale)
a forţei de muncă şi care se apreciază prin intermediul productivităţii muncii marginale:

52
∆Q
Wm =
∆T
în care: Wm – productivitatea marginală a muncii;
∆ Q – sporul de producţie determinat de consumul suplimentar de muncă;
∆ T – consumul suplimentar de muncă.
Consumul suplimentar de muncă poate viza sporirea producţiei sau îmbunătăţirea calităţii
produselor şi implicit a cifrei de afaceri şi a valorii adăugate. Se justifică un consum suplimentar de
muncă atunci când ritmul de creştere a producţiei devansează pe cel al evoluţiei consumului de
muncă. În aceste condiţii productivitatea marginală va fi superioară productivităţii medii a muncii.

Analiza căilor de creştere a productivităţii muncii


Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de o serie de factori naturali,
tehnico-organizatorici, economici, social-politici, psihologici şi structurali.
Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt:
- introducerea progresului tehnic;
- ridicarea calificării forţei de muncă;
- introducerea unor metode moderne de management;
- perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor.
Pentru stabilirea corectă a căilor de creştere a productivităţii muncii este necesar să se ţină
seama de toţi factorii care acţionează asupra nivelului şi dinamicii productivităţii muncii, precum şi
de particularităţile procesului de producţie din fiecare ramură şi întreprindere.
Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a productivităţii muncii,
de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere. În cadrul analizei se urmăreşte
situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele sale precum şi a consecinţelor acestuia. În
acest scop trebuie să se studieze situaţia mecanizării, automatizării şi cibernetizării producţiei,
dotarea întreprinderilor cu maşini şi utilaje de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor
tehnologice avansate.
Situaţia mecanizării producţiei se analizează cu ajutorul gradului de mecanizare stabilit ca
raport între volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat şi volumul total de
activitate, adică:
Qm
Gm = × 100
Qt

în care: Gm - gradul de mecanizare;


Qm - volumul producţiei, lucrărilor sau operaţiilor efectuate mecanizat;

Qt - volumul total de activitate.

53
O formă superioară de introducere a progresului tehnic o reprezintă automatizarea. Situaţia
automatizării proceselor de producţie se urmăreşte cu ajutorul gradului de automatizare al

producţiei şi al muncii, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinută în mod automatizat ( Qa )
şi volumul total al producţiei fabricate sau ca raport între numărul de muncitori care lucrează la

liniile automatizate ( N a ) şi numărul total al muncitorilor, adică:


Qa Na
Gap = ×100 ; Gam = ×100
Qt Nm

în care: Gap - gradul de automatizare al producţiei;


Gam - gradul de automatizare al muncii.

În mod asemănător, se poate stabili şi gradul de chimizare sau cibernetizare a producţiei prin
raportarea producţiei obţinute prin asemenea procedee la volumul total al producţiei fabricate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra
activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii, reducerea
timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de muncitori, reducerea costurilor
de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.
Perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a muncii reprezintă o cale importantă
de sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care tehnica şi nivelul
înzestrării tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea fondurilor de investiţii.
Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii cuprinde trei laturi principale: perfecţionarea
metodelor de conducere, perfecţionarea managementului producţiei şi perfecţionarea organizării
muncii.
Perfecţionarea metodelor de conducere necesită introducerea metodelor moderne de
conducere şi decizie, perfecţionarea sistemului informaţional, îmbunătăţirea structurii
organizatorice a întreprinderii, delimitarea corectă a competenţelor şi răspunderilor, etc. În cadrul
analizei se pot urmări unele aspecte legate de eficienţa activităţii de conducere, cum ar fi: mărimea
cheltuielilor de conducere, modul de fundamentare a deciziilor, numărul nivelelor ierarhice şi
mărimea ponderii ierarhice, volumul lucrărilor efectuate, cantitatea, calitatea, circuitul şi costul
informaţiilor, etc.
Perfecţionarea managementului producţiei presupune: optimizarea concentrării, specializării
şi cooperării în producţie, îmbunătăţirea pregătirii, programării, lansării şi urmăririi operative a
producţiei, organizarea raţională a fluxului tehnologic şi amplasarea judicioasă a utilajelor,
eliminarea locurilor înguste, a întreprinderilor şi golurilor de producţie, aprovizionarea ritmică a
întreprinderilor, secţiilor şi locurilor de muncă cu materii prime, materiale, piese de schimb, scule,
dispozitive, verificatoare, asigurarea documentaţiei şi asistenţei tehnice corespunzătoare,
organizarea riguroasă a controlului calităţii producţiei.

54
Perfecţionarea organizării muncii contribuie la creşterea producţiei şi a productivităţii muncii
prin folosirea deplină şi eficientă a timpului de lucru, prin eliminarea pierderilor de timp
nejustificate, perfecţionarea sistemului de normare a muncii, organizarea raţională a locului de
muncă şi asigurarea unor condiţii optime de muncă în conformitate cu principiile ergonomiei.
O altă cale importantă de sporire a productivităţii muncii o constituie ridicarea calificării
forţei de muncă şi folosirea eficientă a acesteia.
În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al producţiei cu
nivelul de calificare şi folosire a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe linia ridicării calificării şi
consecinţele acestora.
Un rol important în sporirea productivităţii muncii revine perfecţionării cointeresării
materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte îmbinarea stimulării materiale pentru
rezultatele obţinute în producţie cu răspunderea materială pentru daunele provocate în activitatea
depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare, de premiere, de participare la profit.

55
CAPITOLUL IV

ANALIZA ASIGURĂRII ŞI FOLOSIRII CAPITALULUI FIX

Un factor principal care influenţează modul de realizare a programului de producţie, precum


şi rezultatele economico-financiare ale întreprinderilor industriale îl constituie mijloacele (activele)
fixe sau capitalul fix. De aceea, dotarea întreprinderilor cu mijloace fixe necesare şi folosirea
raţională a acestora constituie o cale importantă de sporire a eficienţei fiecărei societăţi comerciale.
Principalele obiective ale analizei asigurării şi folosirii mijloacelor fixe sunt:
- analiza dinamicii, structurii şi stării funcţionale a mijloacelor fixe;
- analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe;
- analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe;
- analiza eficienţei folosirii mijloacelor fixe.

4.1. Analiza dinamicii, structurii şi stării mijloacelor fixe


Pentru analiza asigurării societăţilor comerciale industriale cu mijloace fixe se studiază
următoarele aspecte:
- volumul şi dinamica mijloacelor fixe;
- structura mijloacelor fixe;
- starea funcţională a mijloacelor fixe.
În vederea studierii acestor aspecte, trebuie să se cunoască posibilităţile de grupare a
mijloacelor fixe, în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după destinaţia lor, mijloacele fixe se
împart în:
- mijloace fixe productive, adică acele mijloace fixe care se află în sfera producţiei materiale
şi participă nemijlocit în procesul de producţie;
- mijloace fixe neproductive care sunt folosite în scopuri neproductive.
56
După locul şi rolul pe care îl ocupă în procesul de producţie, mijloacele fixe se împart în:
- mijloace fixe active – sunt cele care participă în mod efectiv la procesul de producţie;
- mijloace fixe pasive – au rolul de a asigura condiţiile necesare desfăşurării normale a
producţiei şi de a proteja activităţile umane.
După apartenenţa lor, mijloacele fixe pot fi proprii şi închiriate.
Pentru analiza dinamicii mijloacelor fixe trebuie să se urmărească volumul acestora pe
ansamblul întreprinderii şi pe grupe de mijloace fixe precum şi evoluţia lor în timp. În acest scop se
calculează modificarea absolută şi procentuală a valorii mijloacelor fixe la sfârşitul perioadei faţă de
începutul perioadei analizate sau faţă de altă perioadă luată ca bază de comparaţie.
Valoarea mijloacelor fixe sau a capitalului fix de la sfârşitul perioadei ( K f ) depinde de
valoarea de inventar ( intrare ) a mijloacelor fixe de la începutul perioadei ( K i ) şi de situaţia
intrărilor ( I ) şi a ieşirilor ( E ) de mijloace fixe în cursul perioadei respective , adică :
K f = Ki + I − E

Asigurarea capitalului fix în cursul unei perioade poate fi apreciată mai bine folosind o
valoare medie, care depinde de valoarea de intrare ( inventar ) a mijloacelor fixe, de la începutul
perioadei respective şi de valoarea medie a intrărilor şi ieşirilor de mijloace fixe, astfel :
Vi ⋅ tf Ve ⋅ tn
K f = Ki + I − E = Ki + −
12 12
unde :
Vi ;Ve - valoarea de intrare sau de inventar a mijloacelor fixe intrate sau ieşite în cursul

anului ;
tf ; tn – timpul de funcţionarea sau nefuncţionare rămas până la sfârşitul anului, exprimat în
luni întregi;
Kf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.
Modificarea absolută şi procentuală a valorii medii anuale a mijloacelor fixe atât pe total, cât
şi pe grupe ale acestora, se determină astfel :
∆K f = K f1 − K f 0

∆K f K f1
∆K f % = × 100 = × 100 − 100
K f0 K f0

Prin studierea modificărilor absolute şi procentuale pe categorii de mijloace fixe se pot face
aprecieri cu privire la preocuparea fiecărei societăţi comerciale pentru asigurarea, în principal, cu
acele mijloace fixe care au un rol hotărâtor în îndeplinirea programului de producţie şi în ridicarea
nivelului de înzestrare tehnică a muncii. De regulă, mijloacele fixe direct productive trebuie să
înregistreze ritmul cel mai mare de creştere, ceea ce are consecinţe pozitive asupra eficienţei
activităţii economice a întreprinderilor.

57
O latură importantă a analizei asigurării cu capital fix o constituie studierea structurii
mijloacelor fixe. În acest scop se determină ponderea ( g ) deţinută de fiecare categorie de mijloace
fixe în totalul mijloacelor fixe ale întreprinderii, precum şi modificările care au intervenit în cadrul
acestei structuri la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei analizate, sau în dinamică pe mai
mulţi ani, astfel :
K fi
g= × 100 , iar ∆g = g1 − g 0
∑K fi

unde : K f i – valoarea capitalului fix pe categorii


Un aspect important al analizei asigurării cu mijloace fixe îl constituie studierea stării
funcţionale a acestora. În acest scop se urmăreşte :
- gradul de uzură ;
- gradul de reînnoire ;
- modul de întreţinere a mijloacelor fixe.
Gradul de uzură sau coeficientul de uzură ( K u ) a mijloacelor fixe se calculează ca raport
între mărimea uzurii sau a amortizării mijloacelor fixe şi valoarea de inventar sau de intrare a
acestora. Acest coeficient se stabileşte la începutul şi la sfârşitul perioadei analizate, atât pe total cât
şi pe categorii de mijloace fixe, astfel :
AI Af
Ku = ×100 ; Ku = ×100
Vi Vf

în care : Ai , A f - amortizarea mijloacelor fixe la începutul sau sfârşitul anului;


Vi ,V f - valoarea de inventar a mijloacelor fixe la începutul sau sfârşitul anului.
Coeficientul de uzură se poate stabili şi prin raportarea duratei consumate, respectiv a duratei
de funcţionare efectivă, la durata normată de funcţionare a mijloacelor fixe, exprimată în ani:
Dc Dn − Dr
Ku = ×100 ; Ku = × 100
Dn Dn

în care: Dc – durata de serviciu consumată ;


Dr – durata de serviciu rămasă ;
Dn – durata de serviciu normată.

Gradul sau coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe ( K r ) se stabileşte ca raport între


valoarea mijloacelor fixe noi ( Vn ) adică intrările de mijloace fixe, prin investiţii şi valoarea de
inventar a mijloacelor fixe de la sfârşitul anului ( V f ) astfel:
Vn
Kr = ×100
Vf

Pentru aprecierea cât mai corectă a stării de funcţionare a mijloacelor fixe trebuie să se
urmărească situaţia realizării programului de reparaţii capitale şi curente. Modul de efectuare al
58
acestor reparaţii scoate în evidenţă preocuparea întreprinderilor pentru întreţinerea corespunzătoare
a mijloacelor fixe şi menţinerea capacităţii funcţionale a acestora.
Cu ocazia analizei realizării programului de reparaţii capitale trebuie să se studieze şi situaţia
cheltuielilor pentru reparaţii, calitatea reparaţiilor efectuate, precum şi măsurile luate de
întreprindere pentru scurtarea perioadei de reparaţii. În acest sens, se poate stabili un coeficient ca
raport între costul reparaţiilor preluarea iniţială a mijloacelor fixe, iar depăşirea anumitor limite ale
acestui coeficient evidenţiază ineficienţa activităţii de reparaţii şi necesitatea înlocuirii utilajelor
uzate.

4.2. Analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe


Îmbunătăţirea folosirii extensive a mijloacelor fixe presupune folosirea deplină a parcului de
maşini şi utilaje aflate în dotarea întreprinderilor industriale şi creşterea timpului de funcţionare al
maşinilor şi utilajelor.
În vederea caracterizării modului de folosire a parcului de maşini şi utilaje se pot stabili
anumiţi coeficienţi, cum ar fi: coeficientul parcului inventar, coeficientul parcului instalat.
Coeficientul de folosire a parcului total ( K t ) sau inventar se determină ca raport între
numărul de maşini şi utilaje instalate ( N i ), indiferent dacă acestea funcţionează sau nu şi numărul
total ( N t ) de maşini şi utilaje existente în inventarul întreprinderii, adică:
Ni
Kt = ×100
Nt

Rezerva totală ( Rt ) de creştere a capacităţii prin reducerea numărului de maşini neinstalate


se determină pe baza relaţiei:
Rt =100 − K t

Coeficientul de folosire a parcului instalat ( K i ) se determină ca raport între numărul de


maşini şi utilaje aflate în funcţiune ( N f ) şi numărul de maşini şi utilaje instalate ( N i ), respectiv:
Nf
Ki = ×100
Ni

Rezerva de creştere a capacităţii prin eliminarea utilajelor care nu funcţionează datorită


avariilor, intervenţiilor, reparaţiilor neprogramate se calculează cu formula:
K c =100 − K i

Cei doi indicatori se pot stabili pe grupe de maşini şi utilaje sau pe total.
Gradul de utilizare extensivă a maşinilor şi utilajelor se poate aprecia mai corect cu ajutorul
timpului de funcţionare al acestora.
Pe baza datelor din raportul statistic privind utilizarea timpului de lucru al maşinilor şi
utilajelor şi a datelor din raportul statistic privind folosirea capacităţilor de producţie, se poate

59
stabili structura timpului de lucru al maşinilor şi utilajelor care cuprinde: mărimea fondului de timp
calendaristic, a fondului de timp disponibil, a fondului de timp programat şi a fondului de timp
efectiv lucrat.
Fondul de timp calendaristic ( Tc ) reprezintă limita maximă de timp şi se determină prin
înmulţirea numărului de maşini şi utilaje instalate ( N i ) cu numărul de zile calendaristice ( Z c ) şi
cu durata zilei calendaristice, care este de 24 ore, adică:
n
Tc = N i × Z c × 24 sau Tc = ∑ mi × tc
i =1

în care: mi – numărul de maşini instalate la care se urmăreşte timpul de lucru;


t c - timpul calendaristic pe fiecare maşină.

Fondul de timp disponibil ( Td ) se determină prin scăderea din timpul calendaristic a


timpului aferent duminicilor şi sărbătorilor legale ( Ts ), precum şi a celui aferent reparaţiilor
planificate ( Tr ) şi opririlor tehnologice programate ( To ), adică:
n
Td = Tc − ( Ts + Tr + To ) sau Td = ∑ mi × t d
i =1

unde: t d – fondul de timp disponibil pe fiecare maşină.


Fondul de timp programat ( Tp ) reprezintă diferenţa dintre fondul de timp disponibil şi
timpul aferent schimburilor neprogramate ( Tsn ):
n
T p = Td −Tsn sau Tp = ∑ mi × t p
i =1

unde: t p – timpul programat pe fiecare maşină.


Mărimea timpului efectiv lucrat ( Te ) reprezintă diferenţa dintre timpul programat şi
întreruperile accidentale sau neprogramate ( Tn ), respectiv:

Te = ∑ mi ( t p − tn ) = ∑ mi × te
n n
Te = Tp −Tn sau
i =1 i =1

unde: te – timpul efectiv lucrat pe fiecare maşină;


t n – timpul neutilizat pe fiecare maşină.

Analiza utilizării extensive a maşinilor şi utilajelor se utilizează pe baza categoriilor de timp


prezentate, cu ajutorul următorilor indicatori:
Indicele utilizării fondului de timp calendaristic ( I Tc ) care se determină ca raport între
fondul de timp efectiv şi fondul de timp calendaristic:
Te
ITc = ×100
Tc

60
Indicele utilizării fondului de timp disponibil ( I T ), care se determină sub forma raportului
d

dintre timpul efectiv şi timpul disponibil:


Te
I Td = ×100
Td

Indicele utilizării fondului de timp programat ( I T ), se calculează prin raportarea timpului


p

efectiv la timpul programat:


Te
IT p = ×100
Tp

De asemenea, pentru urmărirea folosirii extensive a mijloacelor fixe în diferite întreprinderi


industriale se poate utiliza şi coeficientul de schimburi al utilajelor. În acest scop se pot folosi două
modalităţi pentru calculul coeficientului de schimburi al utilajelor ( K s ):
- prin raportarea numărului de utilaje care au funcţionat în fiecare schimb, la numărul de
utilaje folosite în schimbul cu activitate maximă care este de obicei schimbul întâi:
N1 + N 2 + N 3 Nt
Ks = =
N1 N max
- prin raportarea timpului de funcţionare din toate schimburile la timpul de funcţionare din
schimbul maxim:
T1 + T2 + T3 T
Ks = =
T1 Tmax
Îmbunătăţirea folosirii timpului de lucru al maşinilor şi utilajelor necesită eliminarea cauzelor
care provoacă pierderile de timp cum ar fi: absenţele nemotivate, învoirile, fluctuaţia forţei de
muncă, întreruperile în procesul de producţie datorită lipsei de comenzi, materiale sau energie, etc.

4.3. Analiza folosirii intensive a capitalului fix


Utilizarea intensivă a mijloacelor fixe reflectă producţia ce se poate obţine pe o unitate de
capacitate într-o perioadă de timp. Pentru caracterizarea folosirii intensive a capitalului fix se
folosesc următorii indicatori:
- indicii tehnico-economici de utilizare intensivă;
- indicii de utilizare a capacităţii de producţie;
- randamentul mediu pe un utilaj şi pe oră-maşină.
Indicii tehnico-economici de utilizare intensivă a mijloacelor fixe ( I ui ) se determină pe
grupe de maşini şi utilaje şi reprezintă raportul dintre volumul producţiei (Q) şi caracteristica
utilajului (C) înmulţită cu timpul de funcţionare (T), adică:
Q
I ui =
C ×T

61
Acest indicator se exprimă în mod diferit în funcţie de caracteristica utilajelor (volum,
suprafaţă, capacitate) şi de particularităţile procesului tehnologic.
Indicele de utilizare a capacităţii de producţie ( I uc ) se determină ca un raport între volumul
producţiei obţinute (Q) şi capacitatea de producţie a întreprinderii ( C p ):
Q
I uc = ×100
Cp

La rândul său, mărimea capacităţii de producţie se determină, în general, cu ajutorul relaţiei:


C p = C ×Td × I ui

Modalităţile de determinare a capacităţii de producţie prezintă o serie de particularităţi, în


funcţie de tipul tehnologiei de fabricaţie şi de organizarea procesului de producţie.
Un obiectiv important al analizei îl constituie stabilirea rezervelor de capacităţi de producţie
întrucât existenţa unor locuri înguste de producţie determină anumite diferenţe între mărimea
capacităţii de producţie ( C p ), producţia programată ( Q p ) şi producţia efectivă ( Q1 ). Rezervele
de capacitate se stabilesc astfel:
R = C p −Q p ;

R = C p −Q1 ;

R = Q p −Q1.

În cadrul analizei se pot scoate în evidenţă evoluţia rezervelor de capacităţi de producţie pe


seama creşterii gradului de folosire extensivă sau intensivă a mijloacelor fixe, precum şi prin
înlăturarea locurilor înguste de producţie.
Folosirea intensivă a maşinilor şi utilajelor se mai poate aprecia şi cu ajutorul randamentului
mediu pe un utilaj şi a randamentului mediu orar.
Randamentul mediu pe un utilaj ( Ru ) se determină prin raportarea producţiei obţinute (Q)
la numărul mediu de maşini şi utilaje folosite într-o perioadă de timp ( N u ):
Q
Ru =
Nu

Acest indicator se poate calcula pentru toate maşinile şi utilajele direct productive sau pe
anumite grupe de maşini şi utilaje.
Randamentul mediu orar ( Rh ) se obţine prin raportarea volumului producţiei la timpul total
de funcţionare al maşinilor şi utilajelor exprimat în ore-maşină (T):
Q
Rh =
T
În cadrul analizei se poate determina şi randamentul marginal al folosirii utilajelor ( Rm ) ca
raport între variaţia volumului producţiei şi variaţia factorului utilizat (X), exprimat prin numărul de
utilaje sau timpul lucrat, adică:

62
∆Q
Rm =
∆X
Un obiectiv important al analizei îl reprezintă studierea corelaţiei dintre volumul producţiei şi
utilizarea extensivă şi intensivă a maşinilor şi utilajelor. Această corelaţie poate fi redată prin
următoarele relaţii de condiţionare:
1) Q = N u × Ru
2) Q = N u ×t × Rh
Astfel, modificarea volumului producţiei depinde în mod direct proporţional de modificarea
numărului mediu de utilaje şi a randamentului mediu pe un utilaj, care la rândul său este în funcţie
de timpul de funcţionare al unui utilaj şi de randamentul mediu orar.

4.4. Analiza eficienţei utilizării capitalului fix


Eficienţa generală a capitalului fix caracterizează în mod sintetic rezultatele folosirii extensive
şi intensive a mijloacelor fixe.
Principalii indicatori prin care se apreciază eficienţa generală a folosirii capitalului fix, sunt:
- producţia marfă fabricată la 1000 lei capital fix;
- cifra de afaceri la 1000 lei capital fix;
- valoarea adăugată brută sau netă la 1000 lei capital fix;
- profitul brut şi net la 1000 lei capital fix.
Toţi aceşti indicatori reflectă în mod sintetic eficienţa utilizării extensive şi intensive a
capitalului fix şi se calculează prin raportarea efectelor utile obţinute în urma utilizării capitalului
fix la valoarea medie a acestuia astfel:
Q f , CA ,VA , P
EK f = ×1000
Kf

în care: Kf – valoarea medie anuală a capitalului fix;


EK f – eficienţa capitalului fix;

Qf – producţia marfă fabricată;


VA– valoarea adăugată (brută sau netă);
CA – cifra de afaceri;
P – profitul (brut sau net);
Valoarea medie anuală a capitalului fix se calculează în funcţie de valoarea iniţială sau de

inventar a capitalului fix existent la începutul anului ( K f1 ), şi de valoarea medie a capitalului fix

intrat ( K f ) şi a capitalului fix ieşit ( K f ), pe baza formulei:


i e

K f = K f1 + K f i − K f e

63
Eficienţa utilizării capitalului fix se mai poate aprecia şi în mod indirect prin raportarea valorii
capitalului fix la efectele utile obţinute, ceea ce scoate în evidenţă necesarul relativ de capital fix
pentru a obţine un leu sau 1000lei producţie, cifră de afaceri, valoare adăugată sau profit, adică:
Kf
EK' f = ×1000
Q f , CA ,VA , P

Aceşti indicatori se află în raport invers proporţional cu indicatorii direcţi ai eficienţei


capitalului fix şi arată o creştere a eficienţei mijloacelor de muncă în cazul reducerii necesarului
relativ de capital fix pentru obţinerea producţiei, valorii adăugate, a profitului sau a cifrei de afaceri.
Indicatorii de eficienţă ai mijloacelor fixe sunt influenţaţi de o serie de factori cu acţiune
directă şi indirectă, care reflectă modificările intervenite în nivelul şi dinamica acestor indicatori.
Pentru a aprecia cât mai corect modificarea indicatorilor de eficienţă şi rezervele lor de sporire, este
necesar să se determine influenţele tuturor factorilor şi să se aprecieze efortul unităţii pe linia
folosirii depline şi raţionale a mijloacelor fixe, astfel:
K Q0 Q0
1) ∆EK = K − K
f
f
f f 1 0

Q1 Q0
2) ∆EK = K − K
Q
f
f f 1 1

Caracterizarea eficienţei utilizării capitalului fix se poate face şi cu ajutorul unui indice de
corelaţie calculat ca raport între indicele volumului producţiei sau al cifrei de afaceri şi indicele
valorii medii a mijloacelor fixe:
IQ
IC =
IKf

Creşterea eficienţei folosirii mijloacelor fixe are loc atunci când indicele de corelaţie este
supraunitar (Ic > 1), adică dinamica producţiei sau a cifrei de afaceri devansează dinamica valorii
mijloacelor fixe.

64
CAPITOLUL V

ANALIZA ASIGURĂRII ŞI FOLOSIRII CAPITALULUI CIRCULANT

Capitalul circulant cuprinde obiectele muncii sau resursele materiale necesare procesului de
producţie şi sunt alcătuite din materii prime şi materiale, piese de schimb, semifabricate, obiecte de
inventar, combustibili, energie, etc.
În cadrul analizei se studiază două probleme principale:
- analiza aprovizionării cu materii şi materiale;
- analiza folosirii materiilor prime şi materialelor în procesul de producţie.

5.1. Analiza aprovizionării cu materii şi materiale


Organizarea şi desfăşurarea judicioasă a aprovizionării cu materii şi materiale contribuie la
îndeplinirea ritmică a programelor de producţie, la reducerea cheltuielilor de aprovizionare, la
creşterea vitezei de rotaţie a activelor circulante precum şi la o utilizare cât mai bună a capacităţilor
de producţie şi a forţei de muncă. Având în vedere consecinţele multiple ale aprovizionării şi
folosirii acestor materii şi materiale, este necesară perfecţionarea continuă a procesului de
aprovizionare cu materii şi materiale, precum şi valorificarea lor superioară în toate unităţile
economice.
Analiza economică trebuie să studieze modul de fundamentare a necesarului de aprovizionat,
să urmărească modul în care se face aprovizionarea cu materiale, recepţionarea şi păstrarea lor, dacă
stocurile de materiale sunt bine dimensionate şi dacă asigură desfăşurarea neîntreruptă a procesului
de producţie. Ca rezultat al acestei analize trebuie să se evidenţieze în ce măsură a influenţat
aprovizionarea tehnico-materială asupra realizării programului de producţie şi să se constate
lipsurile existente în aprovizionare, în vederea luării măsurilor necesare pentru înlăturarea sau
prevenirea acestor lipsuri.
Pentru rezolvarea acestor probleme trebuie să se ţină seama de modul în care a fost
fundamentat necesarul de aprovizionat. De aceea, trebuie să se urmărească modul de acoperire a
necesarului de aprovizionat, aprovizionarea completă şi la timp cu materialele necesare, precum şi
calitatea materialelor aprovizionate.
Pentru a se vedea dacă necesarul de aprovizionat a fost bine fundamentat se analizează
principalele elemente care au stat la baza stabilirii sale: normele de consum şi stocurile de materiale.
Normele de consum – stau la baza determinării necesarului de materii prime principale şi
materiale auxiliare pentru îndeplinirea programului de producţie şi exprimă cantitatea maximă de
materiale ce se poate consuma pentru obţinerea unei unităţi de produs sau executarea unei lucrări.

65
Norma de consum de aprovizionare se compune din norma de consum tehnologic şi pierderile
netehnologice care nu pot fi recuperate. La rândul său, consumul tehnologic se obţine prin
însumarea consumului util de materiale şi a pierderilor tehnologice:
N c = Ct + ∑ pn = Cu + ∑ pt + ∑ pn

în care: N c - norma de consum de materiale;


Ct - consumul tehnologic;

Cu - consumul util sau net;

∑pt - suma pierderilor tehnologice;


∑pn - suma pierderilor netehnologice.
În cadrul analizei se poate studia structura normei de consum în dinamică, prin care se poate
evidenţia tendinţa ponderii consumului util în consumul total de materiale.
Pe baza normelor de consum se poate determina necesarul total de materii şi materiale pentru
producţie sau consumul total de materiale, cu ajutorul relaţiei:
M = Q × Nc

în care: M – necesarul total de materiale pentru producţie;


Q – volumul producţiei (în unităţi fizice);
N c - norma de consum de materiale.

Ţinând seama de elementele programului de aprovizionare, rezultă că necesarul total sau


consumul total de materii şi materiale depinde atât de mărimea stocurilor iniţiale şi finale, cât şi de
mărimea intrărilor sau aprovizionărilor cu materiale într-o anumită perioadă de timp, adică:
M = Si + I − S f

unde: Si - stocul de materiale de la începutul perioadei;


Sf - stocul de materiale de la sfârşitul perioadei;
I – intrările de materiale în cursul perioadei (necesarul de aprovizionare).
Modificarea consumului efectiv de materiale pentru producţie faţă de cel normat, se poate
explica prin influenţa modificării elementelor componente, calculată cu ajutorul metodei balanţiere,
astfel:
∆M = M 1 − M 0

din care, datorită:


1) modificării stocului iniţial de materiale
∆SMi = Si1 − Si0
2) modificării intrărilor de materiale
∆IM = I1 − I 0

3) modificării stocului final de materiale

66
S
∆ Mf = S f1 − S f 0

Pentru desfăşurarea normală a activităţii de producţie, întreprinderile trebuie să se


aprovizioneze din timp şi în cantităţi suficiente cu materiile prime şi materialele necesare. Întrucât
desfăşurarea procesului de aprovizionare are un caracter periodic, pentru asigurarea continuităţii
procesului de producţie este necesară crearea unor stocuri de materiale pentru producţie.
Fundamentarea temeinică a programului de aprovizionare necesită normarea şi dimensionarea
judicioasă a stocurilor de producţie care cuprind: stocul curent, stocul de siguranţă şi stocul de
pregătire sau condiţionare.
Stocul curent reprezintă cantitatea de materii şi materiale destinată asigurării continuităţii şi
desfăşurării normale a activităţii de producţie în intervalul dintre două aprovizionări succesive.

Mărimea stocului curent ( S c ) depinde de consumul mediu zilnic de materii şi materiale ( C z ) şi de


timpul sau intervalul mediu dintre două aprovizionări (T), adică:
S c = C z ×T

Consumul mediu zilnic se calculează la rândul său prin raportarea necesarului sau consumului

total de materiale (M) la numărul de zile calendaristice ( Z c ) din perioada respectivă, astfel:
M
Cz =
Zc

Consumul zilnic de materiale se mai poate stabili în funcţie de volumul producţiei zilnice pe
sortimente de produse şi consumul specific pe unitatea de produs:
C z = ∑qz i × cs i

în care: qz i - producţia zilnică pe sortimente sau repere;


cs i - consumul specific pe unitatea de produs.

Intervalul mediu dintre două aprovizionări se determină prin diferite metode, în funcţie de
condiţiile concrete de aprovizionare şi consum din fiecare întreprindere. În cazul când intervalul
mediu se stabileşte pe baza datelor statistice privind intervalele efective din perioada precedentă,
mărimea lui se calculează astfel:

T =
∑t × q
∑q
în care: t – intervalul dintre două livrări succesive de materiale;
q – cantităţile primite din fiecare material.
Stocul de siguranţă reprezintă cantităţile de materii şi materiale destinate asigurării
continuităţii şi desfăşurării normale a procesului de producţie în cazul în care intervin anumite
dereglări în procesul de aprovizionare. Mărimea acestui stoc se determină ca produs între consumul

mediu zilnic ( C z ) şi timpul necesar unui ciclu complet de aprovizionare (Ta ) , format din timpul

67
necesar stabilirii legăturii cu furnizorul şi al pregătirii lotului de livrare (T1 ) , timpului de transport

(T2 ) şi timpului de descărcare, recepţionare şi depozitare (T3 ) , adică:


S sig = C z ×Ta = C z (T1 + T2 + T3 )

Stocul de pregătire sau condiţionare ( S p ) se constituie atunci când este necesară pregătirea
prealabilă a materialelor pentru consumul productiv şi se determină prin înmulţirea consumului

mediu zilnic ( C z ) şi timpul de pregătire (Tp ) , adică:


S p = C z ×Tp

La analiza stocurilor trebuie urmărită şi situaţia stocurilor normale, a celor cu mişcare lentă

sau a celor devenite disponibile. În acest scop se calculează un grad de imobilizare a stocurilor ( Gi )
:
S ×T
Gi =
E
unde: S - stocul mediu de materiale;
T – timpul exprimat în zile;
E – ieşirile de materiale.
În funcţie de mărimea stocurilor efective pe categorii de materiale se poate calcula şi rezerva

în zile ( Rz ) pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie:


Se
Rz =
Cz

unde: S e - stocurile efective de materiale.


Un obiectiv important al analizei îl constituie şi studierea corelaţiei dintre dinamica sau
indicele cifrei de afaceri şi dinamica sau indicele stocurilor de materiale. O situaţie favorabilă apare
atunci când: I CA  I ST .
Se poate calcula, de asemenea, şi un indice de corelaţie ( I c ) , care trebuie să fie supraunitar

( Ic  1) , astfel:

I CA
Ic =
I ST
CA
De asemenea se poate calcula un coeficient de rotaţie a stocurilor ( Kr ) : K r =
St
, cu

ajutorul căruia se poate aprecia creşterea sau reducerea stocului de materiale.


Cu prilejul analizei intrărilor de materiale, trebuie să se urmărească dacă acestea au avut loc în
cantităţile, sortimentele şi la termenele programate. În acest sens se poate stabili gradul de realizare
a programului de aprovizionare ca raport între intrările efective de materiale şi necesarului

programat de materiale, precum şi gradul de asigurare a necesarului de materiale ( Gm ) stabilit ca

68
raport între numărul de zile pentru care a fost asigurată întreprinderea cu materialul respectiv ( Z m )

şi numărul de zile al perioadei analizate ( Z l ) :


Zm
Gm =
Zl
Modul de desfăşurare a procesului de aprovizionare şi de formare şi consumare a stocurilor de
materiale, influenţează şi alte laturi ale activităţii economice a întreprinderii ca: ritmicitatea
producţiei, folosirea forţei de muncă şi a mijloacelor fixe, cheltuielile de producţie, viteza de rotaţie
a activelor circulante, rentabilitatea întreprinderii, îndeplinirea obligaţiilor contractuale, etc.
Analiza aprovizionării cu materii şi materiale se poate adânci prin urmărirea îndeplinirii
programului de aprovizionare pe feluri de materiale, cât şi pe principalii furnizori.
Rezultatele analizei realizării programului de aprovizionare trebuie să servească conducerii
întreprinderilor pentru luarea unor măsuri corespunzătoare în vederea desfăşurării normale a
activităţii de aprovizionare şi de producţie.

5.2. Analiza folosirii materiilor prime şi materialelor în procesul de producţie


Pentru urmărirea modului de folosire a materiilor şi materialelor un rol important îl are
respectarea normelor de consum.
Economisirea materiilor şi materialelor permite obţinerea unei producţii suplimentare, cu
acelaşi consum total de materiale în timp ce depăşirea normelor de consum şi a consumurilor
specifice echivalează cu o nerealizate a programului de aprovizionare, având consecinţe negative
asupra volumului producţiei şi a celorlalţi indicatori economico-financiari ai întreprinderii.
Modificarea consumului de materii şi materiale se poate stabili prin urmărirea evoluţiei
consumurilor specifice pe unitatea de produs. Mărimea economiei sau depăşirii consumului se face
diferenţiat în funcţie de situaţia în care avem de-a face cu folosirea unui singur material pentru un
singur produs sau consumarea mai multor materiale pentru mai multe produse.
În cazul unui singur material folosit pentru un singur produs, economia sau depăşirea
consumului de materii şi materiale se stabileşte astfel:
∆cs = cs1 − cs 0

în care: ∆cs - modificarea absolută a consumului de materii şi materiale;


cs 1, 0 - consumul specific efectiv şi respectiv cel normat.
În cazul folosirii mai multor materiale la un singur produs, economia sau depăşirea
consumului de materii şi materiale se stabileşte ca diferenţă între suma consumurilor specifice
efective şi cele planificate astfel:
∆cs = ∑cs1 − ∑cs 0

69
Atunci când se folosesc mai multe materiale pentru mai multe produse, economia sau
depăşirea totală de materii şi materiale se determină având în vedere volumul efectiv al producţiei,
astfel:
∆cs = ∑q1 × cs1 − ∑q1 × cs 0 = ∑q1 ( cs1 − cs 0 )

în care: q1 - cantitatea efectivă de produse;


Modul de folosire al materiilor şi materialelor se poate urmări şi cu ajutorul indicelui
consumului specific de materii şi materiale, stabilit în mod diferenţiat, pentru cele 3 cazuri:
a) un produs şi un singur material:
cs1
I cs =
cs0
b) un produs şi mai multe materiale:

I cs =
∑cs 1

∑cs 0

c) mai multe produse şi mai multe materiale:

I cs =
∑q × cs
1 1

∑q × cs
1 0

Îmbunătăţirea modului de folosire a materiilor şi materialelor are loc numai atunci când
indicele consumurilor specifice este subunitar şi tinde să se îndepărteze de unu.
Ţinând seama de nivelul consumurilor specifice, mărimea volumului producţiei se poate
exprima astfel:
M Si + I − S f
Q= =
cs cs
Modul de folosire a materiilor şi materialelor se poate urmări şi cu ajutorul randamentului
materialelor, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinute şi consumul fizic de materii şi
materiale:
Q
Rm =
M
în care: Rm - randamentul folosirii materialelor;
Din această relaţie rezultă că volumul producţiei depinde în mod direct proporţional de
consumul total de materiale şi de randamentul acestora, adică:
Q = M × Rm

Între randamentul folosirii materialelor şi consumul specific de materii şi materiale există un


raport invers proporţional, care se poate exprima astfel:
1 1
Rm = ; cs = ; Rm ×cs = 1
cs Rm

70
Pentru analiza modului de folosire a materiilor şi materialelor se mai poate utiliza şi

coeficientul de folosinţă sau gradul de valorificare productivă a materialelor ( K m ) stabilit ca raport


între greutatea netă a produsului sau cantitatea de materii şi materiale încorporată în produsele finite
(Mi ) şi cantitatea totală de materii şi materiale introdusă în procesul de fabricaţie ( M t ) :
Mi
Km = × 100
Mt
Diferenţa dintre cantitatea de materiale care se regăseşte în produsele finite şi cantitatea de
materiale introdusă în fabricaţie reprezintă deşeurile sau pierderile în procesul prelucrării.
Diminuarea acestor pierderi indică îmbunătăţirea modului de folosire al materiilor şi materialelor şi
creşterea consumurilor utile.
În scopul caracterizării sintetice a folosirii materiilor şi materialelor, este necesar să se
compare valoarea producţiei obţinute exprimată în preţuri comparabile cu valoarea materiilor şi
materialelor consumate, determinându-se indicatorul „producţie la 1000 lei materiale consumate” (

Q
×1000 ).
M
Un alt indicator sintetic folosit la analiza modului de utilizare a materiilor şi materialelor îl
constituie „necesarul relativ de materiale”, care arată consumul mediu de materiale exprimat în

M M
unităţi naturale sau valorice, la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri ( Q ×1000 ; ×1000 ).
CA
În anumite întreprinderi şi ramuri care sunt mari consumatoare de metal, laminate, lemn,
combustibil, energie, etc., se pot utiliza diverşi indicatori specifice cu ajutorul cărora se studiază
nivelul şi dinamica necesarului sau consumului acestor materiale la 1000 sau 1milion lei producţie
marfă, cifră de afaceri sau valoare adăugată, astfel:
C m ; Cc ; Ce
c/ 1000 (1mil ) = ×1000 (1mil )
Q f ; CA ;VA

unde: Cm - consumul de metal;


Cc - consumul de combustibil;

Ce - consumul de energie.

Perfecţionarea procesului de aprovizionare cu materii şi materiale şi folosirea raţională a


acestora, reprezintă una din căile principale de sporire a eficienţei economice în toate întreprinderile
industriale.

71
CAPITOLUL VI

ANALIZA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII

Cheltuielile unei întreprinderi reflectă sub formă valorică întregul consum de factori de
producţie sau de resurse materiale, umane şi financiare efectuat pentru fabricarea şi vânzarea
producţiei. Nivelul, dinamica şi structura acestor cheltuieli reflectă în mod sintetic activitatea
întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar reducerea
nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toţi agenţii economici în vederea
sporirii eficienţei întregii activităţi desfăşurate.
Principalele probleme ale analizei cheltuielilor întreprinderii sunt următoarele:
1) analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale întreprinderii;
2) analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale;
3) analiza cheltuielilor de exploatare;
4) analiza cheltuielilor variabile şi fixe;
5) analiza cheltuielilor materiale;
6) analiza cheltuielilor salariale;
7) analiza cheltuielilor cu dobânzile;
8) analiza costurilor pe produs.

6.1. Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale întreprinderii.


Cheltuielile totale ale întreprinderii se structurează după mai multe criterii, unul important în
funcţie de care se grupează şi în contul de profit şi pierdere fiind natura acestora. Potrivit acestui
criteriu, cheltuielile totale cuprind:
- cheltuieli de exploatare;
- cheltuieli financiare;
- cheltuieli extraordinare.
Ct = Ce + C f + Cex

În mod corespunzător veniturile totale obţinute din activitatea unei întreprinderi cuprind:
- venituri de exploatare;
- venituri financiare;
- venituri extraordinare.
Vt =Ve +V f +Vex

Pentru analiza cheltuielilor totale este necesar să se calculeze modificările absolute şi


procentuale intervenite în nivelul acestora, astfel:
72
∆Ct = Ct1 − Ct 0

∆Ct Ct1
∆Ct % = × 100 sau ∆Ct % = I Ct − 100 = × 100 − 100
Ct 0 Ct 0

În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite se pot face aprecieri cu privire la


creşterea sau scăderea cheltuielilor totale efective faţă de cele prevăzute sau din perioada de bază. În
procesul de analiză se pot calcula şi influenţele fiecărei categorii de cheltuieli asupra modificării
cheltuielilor totale ale întreprinderii prin aplicarea metodei balanţiere astfel:

- ∆ Cet = Ce1 − Ce0


C

C
- ∆ Cft = C f1 − C f 0

- ∆ Cext = Cex1 − Cex0


C

În cadrul analizei este necesar să se studieze şi structura cheltuielilor totale pe cele 3 categorii.
În acest scop se va calcula ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale, precum şi
modificarea acestor ponderi:
Ce ; C f ; Cex
G= ×100
Ct

∆G = G1 − G0

În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite în nivelul lui „G”, se pot face
aprecieri cu privire la modificările intervenite în structura cheltuielilor totale în perioada curentă
faţă de cea prevăzută sau cea din perioada de bază.
Analiza structurii cheltuielilor totale se mai poate efectua ţinând seama şi de alte posibilităţi
de grupare a cheltuielilor întreprinderii. Astfel, în funcţie de dependenţa acestor cheltuieli faţă de
variaţia volumului fizic al producţiei, cheltuielile totale se împart cheltuieli variabile şi cheltuieli
fixe:
Ct = Cv + C f

Dacă se ţine seama de modul de repartizare a cheltuielilor pe produse se poate face o grupare
în cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte:
Ct = Cd + Ci

Cheltuielile directe sau cele indirecte se pot grupa pe categorii sau elemente de cheltuieli în
cheltuieli materiale şi cheltuieli salariale efectuate în cadrul întreprinderii.
Ţinând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor
totale prin calcularea modificărilor absolute şi procentuale pe fiecare categorie de cheltuieli, precum
şi a ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.
6.2. Analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale.

73
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor efectuate de către o întreprindere este necesar să se
calculeze nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale ale întreprinderii. Acest indicator
numit şi rată de eficienţă a cheltuielilor totale se calculează prin raportarea cheltuielilor totale la
veniturile totale şi înmulţit cu 1000:
Ct Ce + C f + Cex
Ct / 1000 Vt = ×1000 = ×1000
Vt Ve +V f +Vex

Ţinând cont de modul de calcul al indicatorului, ca raport între efort şi efect, o reducere a
nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situaţie favorabilă respectiv de creştere a
eficienţei cheltuielilor totale.
Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea cheltuielilor totale la 1000 lei venituri
totale se explică prin modificarea veniturilor totale şi a cheltuielilor totale ale întreprinderii ale căror
influenţe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:
∆Ct / 1000 Vt = Ct1 / 1000 Vt − Ct 0 / 1000 V t

Ct 0 Ct 0
∆VCt t / 1000V = × 1000 − × 1000
t
Vt1 Vt 0

Ct1 Ct 0
∆CCtt / 1000V = × 1000 − × 1000
t
Vt1 Vt1

Modificarea nivelului cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale mai poate fi explicată şi
prin efectuarea unui alt tip de analiză factorială. În acest caz, nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei
venituri totale se poate calcula în funcţie de structura sau ponderea veniturilor întreprinderii pe cele
3 categorii şi de nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii de venituri şi cheltuieli:

Ct / 1000 Vt =
∑g i × ci / 1000
100
unde: gi = ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii (

Vi V ;V ;V
gi = ×100 = e f ex ×100 );
Vt Vt

ci / 1000 = nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii sau rata

e f ex C ;C ;C
de eficienţă a cheltuielilor pe cele 3 categorii ( ci / 1000 = V ;V ;V ×1000 ).
e f ex

Influenţa celor 2 factori asupra modificării cheltuielilor la 1000lei venituri se calculează de


asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

- ∆gC i
=
∑g 1i × c0i / 1000

∑g 0i × c0i / 1000
t / 1000 V t
100 100

- ∆cCi
=
∑g 1i × c1i / 1000

∑g 1i × c0i / 1000
t / 1000 V t
100 100

74
În finalul analizei este necesar să surprindem principalele măsuri ce trebuie întreprinse pentru
reducerea nivelului cheltuielilor totale la 1000lei venituri totale. În general acestea se referă la:
a) preţurile de vânzare şi tarifele practicate pentru realizarea produselor şi serviciilor
trebuie să acopere costurile şi să permită obţinerea unui profit corespunzător;
b) adaptarea unei structuri optime de finanţare a mijloacelor economice;
c) valorificarea activelor fixe la valori cât mai mari precum şi onorarea la timp a
obligaţilor faţă de clienţi şi faţă de bugetul statului.

6.3. Analiza cheltuielilor de exploatare


Cheltuielile de exploatare deţin ponderea principală în cheltuielile totale ale întreprinderii. Ele
cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare, respectiv pentru aprovizionarea materiilor
prime şi materialelor, stocarea acestora, producerea bunurilor şi serviciilor şi desfacerea acestora.
Cheltuielile de exploatare pot fi grupate în 3 categorii:
- cheltuieli aferente producţiei vândute;
- cheltuieli aferente producţiei stocate;
- cheltuieli aferente producţiei imobilizate.
Ce = C pv + C ps + C pi

În mod corespunzător, veniturile de exploatare cuprind:


- venituri aferente producţiei vândute;
- venituri aferente producţiei stocate;
- venituri aferente producţiei imobilizate.
Ve =V pv +V ps +V pi

Indicatorul cu ajutorul căruia se apreciază eficienţa cheltuielilor de exploatare se numeşte


cheltuieli de exploatare la 1000lei venituri de exploatare sau rată de eficienţă a cheltuielilor de
exploatare şi se determină raportând nivelul cheltuielilor de exploatare la veniturile de exploatare
înmulţit cu 1000.
Ce C pv + C ps + C pi
Ce / 1000 Ve = ×1000 = ×1000
Ve V pv +V ps +V pi

Reducerea cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare arată o creştere a eficienţei activităţii


de exploatare prin îmbunătăţirea utilizării resurselor materiale, umane şi financiare din fiecare fază
a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere).
Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea se explică prin modificarea veniturilor de
exploatare şi a cheltuielilor de exploatare ale căror influenţe se calculează cu metoda substituirilor
în lanţ:
Ce0 Ce0
∆VCee / 1000V = × 1000 − × 1000
e
Ve1 Ve0

75
Ce1 Ce 0
∆CCee / 1000V = × 1000 − × 1000
e
Ve1 Ve1

Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a celor 3categorii de venituri de exploatare
şi cheltuieli de exploatare. Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi continuată pe baza
unui alt model factorial, caz în care nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de
exploatare se poate stabili în funcţie de ponderea fiecărei categorii de venituri de exploatare faţă de
totalul veniturilor de exploatare şi de nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de
exploatare pe cele 3 categorii:

Ce / 1000 Ve =
∑g j × c j / 1000
100
unde: g j - ponderea categoriilor de venituri de exploatare în totalul veniturilor de

V pv ;V ps ;V pi
exploatare ( g j = ×100 );
Ve
cj - nivelul cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii

pv ps pi C ;C ;C
sau rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare pe categorii ( c j = V ;V ;V ×1000 ).
pv ps pi

Influenţa celor 2 factori asupra ratei de eficienţă a cheltuielilor de exploatare se determină cu


ajutorul metodei substituirilor în lanţ:
g
∆Cje / 1000V e =
∑g 1j × c0 j / 1000

∑g 0j × c0 j / 1000
100 100

c
∆Cj e / 1000 Ve =
∑g 1j × c1 j / 1000

∑g 1j × c0 j / 1000
100 100
În cadrul cheltuielilor de exploatare, ponderea cea mai mare revine cheltuielilor aferente
producţiei vândute sau cheltuielile aferente cifrei de afaceri, fapt pentru care este necesară
aprofundarea analizei prin determinarea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri.
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se foloseşte indicatorul
cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri sau rata de eficienţă a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri,
calculat ca un raport între cheltuielile aferente producţiei vândute sau cifrei de afaceri şi veniturile
aferente producţiei vândute înmulţit cu 1000:

C/ 1000 =
C pv
×1000 =
∑q × c ×1000
V pv ∑q × p
în care: q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul complet pe o unitate de produs;
p – preţul unitar de vânzare.

76
Asupra modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri influenţează 3 factori cu acţiune
directă, respectiv:
- modificarea structurii producţiei vândute;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea costurilor complete pe o unitate de produs.
Modificarea volumului fizic al producţiei vândute nu influenţează în mod direct nivelul
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pentru că acţionează cu aceeaşi mărime atât asupra
numărătorului cât şi a numitorului relaţiei de calcul. Totuşi modificarea volumului fizic al
producţiei vândute influenţează în mod indirect nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri prin
intermediul costului pe unitatea de produs care se modifică în sens invers faţă de variaţia volumului
fizic al producţiei vândute pe seama cheltuielilor fixe ce revin pe unitatea de produs.
În ceea ce priveşte modificarea structurii, deşi ea apare atât la numărător cât şi la numitor,
influenţa sa nu este nulă pentru că la numărător avem structura producţiei vândute exprimată cu
ajutorul costului în timp ce la numitor avem structura producţiei vândute exprimată cu ajutorul
preţului, iar raportul cost-preţ nu este constant pentru toate produsele, şi deci, şi cele două
posibilităţi de exprimare a structurii sunt diferite.
Calculul influenţelor celor 3 indicatori se realizează de asemenea cu ajutorul metodei
substituirilor în lanţ:
∆C/ 1000 = C1 / 1000 − C0 / 1000

1) influenţa modificării structurii producţiei vândute:

∆qC / 1000 =
∑q × c
1 0
×1000 −
∑q × c
0 0
×1000
∑q × p
1 0 ∑q × p
0 0

unde: q1 ×c0 - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costul prevăzut;


q1 × p0 - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în preţul prevăzut;

q0 ×c0 - cheltuielile aferente cifrei de afaceri din perioada de bază;

q0 × p0 - cifra de afaceri previzionată.

2) influenţa modificării preţului de vânzare:

∆pC / 1000 =
∑q × c
1 0
×1000 −
∑q × c
1 0
×1000
∑q × p
1 1 ∑q × p
1 0

q1 ×co - volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în costuri prevăzute;.

q1 × p1 - cifra de afaceri efectivă.

3) influenţa modificării costurilor pe unitatea de produs:

∆cC / 1000 =
∑q × c
1 1
×1000 −
∑q × c
1 0
×1000
∑q × p
1 1 ∑q × p
1 1

77
În finalul analizei este necesar să se studieze şi consecinţele modificării cheltuielilor la 1000
lei cifră de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii şi anume:
- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;
- asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe;
- asupra eficienţei activelor circulante;
- asupra eficienţei utilizării forţei de muncă.

6.4. Analiza cheltuielilor întreprinderii în corelaţie cu volumul fizic al producţiei


În funcţie de corelaţia cu volumul fizic al producţiei, cheltuielile întreprinderii se împart în
cheltuieli variabile şi fixe. Cele variabile reprezintă acea categorie de cheltuieli care se modifică o
dată cu variaţia volumului fizic al producţiei. Această modificare poate fi strict proporţională, caz în
care cheltuielile variabile evoluează după o funcţie de tipul: Cv = a × Q , sau nonstrict proporţională
când cheltuielile variabile evoluează după o funcţie: Cv = f (Q ) .
Dacă reprezentăm grafic evoluţia acestora, aceasta ar fi următoarea:

Din categoria cheltuielilor variabile fac parte cheltuielile cu materii prime şi materiale directe;
cheltuielile cu salariile directe precum şi o parte din cheltuielile legate de întreţinerea şi
funcţionarea utilajelor (cheltuieli legate de combustibil – energie).
Cheltuielile fixe sau constante reprezintă acele cheltuieli care în anumite limite ale modificării
volumului fizic al producţiei rămân constante. Din această categorie fac parte: cheltuielile cu
amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile cu repartiţiile clădirilor administrative, cheltuielile
generale ale secţiilor şi ale întreprinderilor legate de administrarea şi conducerea întreprinderii.
Dacă ar fi să reprezentăm grafic evoluţia acestor cheltuieli, acesta s-ar prezenta astfel:

78
Observăm deci că mărimea acestor cheltuieli nu este nelimitat constantă, ci peste un anumit
volum de activitate se modifică şi nivelul lor. Pe unitatea de produs, aceste cheltuieli capătă un
caracter variabil şi se modifică în sens invers în raport cu variaţia volumului producţiei.
Ţinând seama de gruparea cheltuielilor întreprinderii în cheltuielile variabile şi fixe, nivelul
lor se poate determina însumând cele 2 categorii de cheltuieli:
Ct = Cv + C f

Rezultă deci că modificarea cheltuielilor totale se explică prin modificarea cheltuielilor


variabile şi a celor fixe ale căror contribuţii se pot calcula cu ajutorul metodei bilanţiere.
∆Ct = Ct1 − Ct 0

∆CCvt = Cv1 − Cv0


C
∆ Cft = C f1 − C f o

În cadrul analizei este necesar să se stabilească şi ponderea cheltuielilor variabile şi a


cheltuielilor fixe faţă de cheltuielile totale precum şi modificarea acestor ponderi, astfel:
Cv
GC v = ×100
Ct

Cf
GC f = ×100
Ct

∆G = G1 − G0

În funcţie de modificările absolute intervenite în mărimea cheltuielilor variabile sau


cheltuielilor fixe, precum şi în ponderea acestor categorii de cheltuieli se pot face aprecieri cu
privire la creşterea sau scăderea cheltuielilor variabile sau cheltuielilor fixe şi contribuţia lor la
modificarea cheltuielilor totale ale întreprinderii.
Analiza eficienţei cheltuielilor variabile
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor variabile se folosesc indicatorii:
a) cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare:
Cv
Cv / 1000 Ve = ×1000
Ve

b) cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri:

79
Cv
Cv / 1000 CA = × 1000
CA
Pentru analiza factorială a acestora vom utiliza următorul model:

Cv / 1000 =
∑q × c ×1000 v

∑q × p
Factorii care influenţează rata de eficienţă a cheltuielilor variabile sunt:
- structura producţiei vândute,
- preţurile unitare de vânzare;
- costurile variabile pe unitatea de produs.
Influenţele acestor factori se vor calcula cu ajutorul metodelor substituţiei în lanţ:
∆Cv / 1000 = Cv1 / 1000 − Cv0 / 1000

1) ∆ Cv / 1000 =
q ∑q × c 1 v0
× 1000 −
∑q × c 0 v0
× 1000
∑q × p 1 0 ∑q × p 0 0

2) ∆ C v / 1000
p
=
∑q × c 1 v0
× 1000 −
∑q × c 1 v0
× 1000
∑q × p 1 1 ∑q × p 1 0

3) ∆ Cv v / 1000
c
=
∑q × c 1 v1
× 1000 −
∑q × c 1 v0
× 1000
∑q × p 1 1 ∑q × p 1 1

Analiza eficienţei cheltuielilor fixe


Ca şi în cazul cheltuielilor variabile, pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor fixe se foloseşte
indicatorul cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri al cărui mod de calcul şi model de analiză este
următorul:
Cf Cf
Cf = ×1000 = ×1000
∑q × p
/ 1000
CA

∆C f / 1000 = C f1 / 1000 − C f 0 / 1000

C f0 C f0
1) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
CA

∑q × p1 1 ∑q 0 × p0

din care:
C f0 C f1
1.1) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
q

∑q × p 1 0 ∑q 0 × p0

C f0 C f1
1.2) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
p

∑q × p 1 1 ∑q × p 1 0

C C f1 C f0
2) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
f

∑q × p1 1 ∑q × p 1 1

6.5. Analiza cheltuielilor materiale

80
Cheltuielile materiale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă trecută şi
materializată, efectuat pentru fabricarea şi vânzarea produselor. Cheltuielile materiale cuprind atât
cheltuielile pentru materii prime, materiale, combustibili şi energie precum şi cheltuielile cu
amortizarea mijloacelor fixe.
Principalele probleme studiate în cadrul analizei cheltuielilor materiale sunt:
a) analiza cheltuielilor materiale totale;
b) analiza cheltuielilor cu materialele;
c) analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe.
6.5.1. Analiza cheltuielilor materiale totale
Pentru analizarea situaţiei generale a cheltuielilor materiale totale este necesar să se studieze
următoarele aspecte:
- dinamica şi structura cheltuielilor materiale,
- eficienţa cheltuielilor materiale.
Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor materiale presupune urmărirea modificărilor
absolute şi procentuale intervenite în mărimea fiecăror elemente de cheltuieli materiale precum şi în
ponderea acestora faţă de cheltuielile totale sau de exploatare şi faţă de cheltuielile materiale totale.
Aceste modificări se stabilesc astfel:
∆Cm = Cm1 − Cm0 = ∑ q1 × cm1 − ∑ q0 × cm0

∆Cm
∆Cm % = × 100
Cm0

∆g m = g m1 − g m0 =
∑q ×c1 m1
× 100 −
∑q ×c
0 mo
× 100
∑q × c
1 1 ∑q ×c
o 0

unde: Cm - cheltuieli materiale totale;


g m - ponderea cheltuielilor materiale în raport cu cheltuielile totale;

cm - cheltuielile materiale pe unitatea de produs.

Pentru analiza eficienţei cheltuielilor materiale se foloseşte indicatorul sintetic cheltuieli


materiale la 1000 lei venituri din exploatare şi cheltuieli materiale la 1000 lei cifră de afaceri.
Cm
Cm / 1000 Ve = ×1000
Ve

Cm / 1000 CA =
Cm
×1000 =
∑q × c ×1000
m

CA ∑q × p
Nivelul acestor cheltuieli este influenţat de 3 factori cu acţiune directă:
- modificarea structurii cifrei de afaceri;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.

81
Influenţele acestor factori se calculează cu metoda substituţiei în lanţ:
Cm / 1000 CA = Cm1 / 1000 CA − Cm0 / 1000 CA

1) ∆ c M / 1000 ca =
q ∑q × c
1 m0
× 1000 −
∑q × c 0 m0
× 1000
∑q × p
1 0 ∑q × p 0 0

2) ∆ c m / 1000 CA
p
=
∑q × c
1 m0
× 1000 −
∑q × c 1 m0
× 1000
∑q × p
1 1 ∑q × p 1 0

3) ∆ Cmm / 1000 CA
c
=
∑q × c
1 m1
× 1000 −
∑q × c 1 m0
× 1000
∑q × p 1 1 ∑q × p 1 1

6.5.2. Analiza cheltuielilor cu materialele


Din analiza cheltuielilor cu materiile fac parte acele cheltuieli legate de obiectele muncii
consumate în procesul de producţie, adică cheltuielile pentru materii prime, materiale, combustibili
şi energie. Aceste cheltuieli deţin ponderea principală în totalul cheltuielilor întreprinderii, fapt care
necesită luarea unor măsuri corespunzătoare pentru reducerea lor la nivelul fiecărei întreprinderi.
În cadrul analizei cheltuielilor cu materialele se studiază următoarele probleme:
- dinamica şi structura cheltuielilor cu materialele;
- eficienţa cheltuielilor cu materialele;
- principalele căi de reducere a cheltuielilor cu materialele.
Pentru a analiza dinamica şi structura cheltuielilor cu materialele este necesar să se calculeze
modificarea absolută şi procentuală a acestor cheltuieli precum şi a ponderii lor în totalul costurilor
de producţie. Astfel:
∆M = M 1 − M 0 = ∑q1 × m1 − ∑q0 × m0

∆M
∆M % = × 100
M0

∆g m = g m1 − g m0 =
∑q × m
1 1
×100 −
∑q × m
0 0
×100
∑q × c 1 1 ∑q × c
0 0

unde: M – cheltuielile cu materialele;


g m - ponderea cheltuielilor cu materiile în totalul cheltuielilor întreprinderii;

m – cheltuielile cu materialele pe unitatea de produs.


Analiza în dinamică a cheltuielilor cu materialele trebuie să scoată în evidenţă tendinţa de
reducere a cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs îndeosebi pe seama reducerii
consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibili şi energie ce revin pe unitatea de
produs ca urmare a modernizării şi perfecţionării procesului tehnologic.
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor cu materialele este necesar să se studieze corelaţia
dintre indicele cifrei de afaceri ( I CA ) şi indicele cheltuielilor cu materialele ( I M ). Deoarece

82
cheltuielile cu materialele cuprind atât cheltuielile cu materialele directe care sunt dependente de
volumul producţiei, cât şi cheltuielile cu materialele indirecte care au caracter convenţional
constant, indicele cifrei de afaceri trebuie să devanseze indicele cheltuielilor cu materialele:(
I CA  I M ).

De asemenea pentru a reflecta o îmbunătăţire a folosirii cheltuielilor cu materialele, indicele


cifrei de afaceri trebuie să devanseze atât indicele cheltuielilor cu materialele directe, cât şi indicele
cheltuielilor cu materialele indirecte.
Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor cu materialele, se Mai poate calcule şi indicatorul
cheltuielilor cu materialele la 1000lei venituri din exploatare şi cheltuielile cu materialele la 1000
lei cifră de afaceri.

M / 1000Ve =
M
× 1000 =
∑g Ve × cm / 1000Ve
Ve 100

M / 1000 CA =
M
×1000 =
∑q × m ×1000
CA ∑q × p
Nivelul indicatorului cheltuieli cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri este influenţat de 3
factori cu acţiune directă:
- modificarea structurii cifrei de afaceri;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs.
Influenţa se calculează cu metoda substituţiei în lanţ:
M / 1000 CA = M 1 / 1000 CA − M o / 1000 CA

1) ∆M / 1000 CA =
q ∑q × m1 0
×1000 −
∑q × m 0 0
×1000
∑q × p1 0 ∑q × p 0 0

2) ∆M / 1000 CA
p
=
∑q × m1 0
×1000 −
∑q × m 1 0
×1000
∑q × p1 1 ∑q × p 1 0

3) ∆M / 1000 CA
m
=
∑q × m1 1
×1000 −
∑q × m 1 0
×1000
∑q × p1 1 ∑q × p 1 1

În cadrul analizei cheltuielilor cu materiile prime trebuie să se studieze şi principalele căi de


reducere a acestora. Aceste căi ar putea fi:
- reducerea consumurilor specifice;
- reproiectarea produselor;
- ridicarea calificării forţei de muncă;
- folosirea unor materiale noi mai ieftine, dar fără a prejudicia calitatea produselor;
- reducerea cheltuielilor de aprovizionare.

83
6.5.3. Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe
Cheltuielile cu amortizarea reflectă sub formă bănească consumul de mijloace fixe în procesul
de producţie, adică acea parte din valoarea mijloacelor fixe care se transmite în mod treptat asupra
produselor finite.
Ca parte componentă a cheltuielilor materiale, cheltuielile cu amortizarea au un caracter
convenţional constant. De aceea prin creşterea volumului producţiei, are loc reducerea cheltuielilor
cu amortizarea ce revin pe unitatea de produs, fapt care contribuie la tendinţa de reducere a
costurilor pe unitatea de produs.
În cadrul analizei este necesar să se studieze următoarele aspecte:
- modificarea absolută şi procentuală a cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe;
- corelaţia dintre dinamica cheltuielilor cu amortizarea şi dinamica volumului producţiei;
- eficienţa cheltuielilor cu amortizarea.
Modificarea absolută şi procentuală a cheltuielilor cu amortizarea se determină astfel:
MF1 × n1 MF0 × n0
∆A = A1 − A0 = −
100 100
∆A
∆A% = × 100
A0

în care: A – cheltuielile cu amortizarea;


MF - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
n - norma medie de amortizare.
Asupra modificării absolute a cheltuielilor cu amortizarea, influenţează următorii factori cu
acţiune directă:
- modificarea valorii medii anuale a mijloacelor fixe;
- modificarea normei medii de amortizare.
MF1 × n0 MF0 × n0
1) ∆MAF = −
100 100
MF1 × n1 MF1 × n0
2) ∆nA = −
100 100
La rândul său, valoarea medie anuală a mijloacelor fixe depinde de următorii factori:
- valoarea iniţială a mijloacelor fixe existente la începutul anului ( MF ' );
- valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe ( MFi );
- valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe ( MFe ).
De asemenea, valoarea medie a intrărilor şi ieşirilor de mijloace fixe depinde de valoarea
iniţială sau de inventar a mijloacelor fixe intrate ( Vi ) şi a celor ieşite( Ve ), precum şi de perioada
de funcţionare ( tf ) sau de nefuncţionare ( tn ) a mijloacelor fixe până la finele anului.

84
Ţinând seama de sistemul legăturilor cauzale dintre aceşti factori, mărimea amortizării
mijloacelor fixe se poate determina cu ajutorul următoarelor relaţii:

A=
MF × n
=
(
MF ' + MFi − MFe × n )
100 100
 V × tf Ve × tn  n
A =  MF ' + i − ×
 12 12  100
Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor cu amortizarea şi implicit a utilizării mijloacelor fixe,
este necesar să se studieze corelaţia dintre dinamica cheltuielilor cu amortizarea şi dinamica
cheltuielilor de producţie. Deoarece cheltuielile cu amortizarea au un caracter convenţional
constant, o situaţie favorabilă se înregistrează atunci când indicele volumului producţiei devansează
indicele cheltuielilor cu amortizarea ( I Q  I A ).
O imagine mai completă asupra eficienţei cheltuielilor cu amortizarea se obţine prin analiza
factorială a indicatorilor: cheltuieli cu amortizarea la 1000lei venituri din exploatare şi cheltuieli cu
amortizarea la 1000lei cifră de afaceri. Nivelul acestora se calculează pe baza relaţiilor:
A A
A/ 1000 Ve = ×1000 A/ 1000 CA = ×1000
Ve CA
Modificarea cheltuielilor cu amortizarea la 1000lei cifră de afaceri sau venituri din exploatare
este influenţată de 2 factori cu acţiune directă:
- modificarea cifrei de afaceri sau a veniturilor din exploatare;
- modificarea sumei amortizării.
Influenţa lor se determină cu metoda substituirilor în lanţ:
A1 A
1) ∆ A = ×1000 − 0 ×1000
V e
/ 1000 V e
Ve1 Ve0

A1 A
2) ∆ A = ×1000 − 0 ×1000
A
/ 1000 V e
Ve1 Ve1

6.6.Analiza cheltuielilor salariale


Cheltuielile salariale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă vie sau
cheltuielile totale efectuate de întreprindere pentru plata forţei de muncă şi pentru achitarea
obligaţiilor legate de asigurările sociale şi protecţia socială a salariaţilor.
Pentru analiza situaţiei generale a cheltuielilor salariale este necesar să se studieze
următoarele aspecte:
- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor salariale;
- eficienţa cheltuielilor salariale.

85
Ponderea principală în totalul cheltuielilor salariale o deţine fondul de salarii ( Fs ) . Mărimea

fondului de salarii depinde de numărul mediu de salariaţi ( N s ) şi de salariul mediu anual pe o

persoană (S a ) :
Fs = N s × S a

La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană într-un an,
exprimat în ore (t ) şi de salariul mediu orar (sh ) :
S a = t × sh

Prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ se pot calcula influenţele factorilor cu acţiune
directă şi indirectă asupra modificării absolute a fondului de salarii, astfel:
∆Fs = Fs1 − Fs 0

1. (
∆NFss = N s1 − N s0 × S a 0 )
2. (
∆SFas = N s1 × S a1 − S a0 )
din care: 2.1. ∆tFs = N s1 × ( t1 − t0 ) × sh0

2.2. (
∆sFhs = N s1 × t1 × sh1 − sh0 )
2

∑∆ 1
N s ,Sa
= ∆Fs

Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor salariale se folosesc următorii indicatori:


a) cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei venituri din exploatare:
Cs
Cs / 1000 Ve = ×1000
Ve

Fs
Fs / 1000 Ve = ×1000
Ve

b) cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei cifră de afaceri:


Cs
Cs / 1000 CA = × 1000
CA
Fs
Fs / 1000 CA = ×1000
CA
c) cheltuieli salariale sau fond de salarii la 1000 lei valoare adăugată:
Cs
Cs / 1000 VA = ×1000
VA
Fs
Fs / 1000 VA = ×1000
VA
Reducerea cheltuielilor salariale la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri sau
valoare adăugată reflectă o creştere a eficienţei cheltuielilor salariale, ca urmare a sporiri mai

86
accentuate a veniturilor din exploatare, cifrei de afaceri sau valorii adăugate faţă de creşterea
cheltuielilor salariale sau a fondului de salarii. Practic, trebuie respectate următoarele corelaţii:
( )
IVe  I C s I Fs ; ( )
I CA  I C s I Fs ; ( )
IVA  I C s I Fs

6.7. Analiza costurilor pe produse


Analiza costurilor pe produse are rolul de a evidenţia tendinţele ce se manifestă în evoluţia
costurilor pe unitatea de produs, precum şi a căilor de reducere a acestora. Principalele obiective
vizează:
a) – analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor;
b) – analiza principalelor categorii de cheltuieli;
c) – analiza costului marginal.
a) Analiza nivelului, dinamicii şi structurii costului produselor.
Nivelul costurilor pe unitatea de produs (c) se determină prin raportarea cheltuielilor totale
aferente unui produs (C) la volumul fizic al producţiei din produsul respectiv (q):
C
c=
q

În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările absolute şi procentuale


intervenite în nivelul costurilor pe unitatea de produs în perioada curentă, comparativ cu o perioadă
precedentă sau cu realizările unor firme concurente, calculate astfel:
∆c = c1 − c0

∆c
∆c% = × 100
c0

b) Analiza principalelor categorii de cheltuieli.


Are ca scop identificarea abaterilor pe categorii de cheltuieli şi stabilirea posibilităţilor de
reducere a acestora.
I. Cheltuielile cu materiile prime ( cm ) depind de consumul specific din diferitele materiale
( cs ) şi de preţul materialului ( pm ) :
cm = cs × pm
Modificarea lor este influenţată de doi factori cu acţiune directă: consumul specific şi preţul
materialului:
1. ∆cm = ( cs1 − cs0 ) × pm0
cs

2. ∆cm = cs1 × ( pm1 − pm0 )


pm

Acţiunea de reducere a cheltuielilor cu materialele vizează atât preţul de achiziţie cât şi


reducerea consumului de materiale.
II. Cheltuielile cu salariile ( chs ) depind de productivitatea muncii exprimată prin timpul
consumat pe unitatea de produs (t) şi de salariul mediu orar (sh ) :
87
chs = t × sh

Modificarea lor este determinată de doi factori cu acţiune directă: timpul pe unitatea de
produs şi salariul mediu orar:
1. ∆chs = ( t1 − t0 ) × sh0
t

2. ∆schs
h
= t1 ( sh1 − sh0 )

Reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs trebuie să se realizeze prin creşterea


productivităţii muncii şi nu prin reducerea salariului mediu orar.
III. Cheltuielile de regie ( ci ) ca sumă totală reprezintă acele cheltuieli care nu depind de
volumul producţiei. Pe unitatea de produs se obţin prin raportarea cheltuielilor de regie totale la
volumul producţiei:
Ci
ci =
q

c) Analiza costului marginal


Costul marginal reprezintă costul la care este produsă o unitate suplimentară dintr-un produs.
Nivelul său se determină cu relaţia:
∆CT
cm =
∆q

unde: ∆CT - creşterea cheltuielilor totale;


∆q - creşterea producţiei.
Analiza costului marginal permite determinarea punctului în care întreprinderea îşi desfăşoară
activitatea cu cheltuielile cele mai mici.

CAPITOLUL VII

ANALIZA RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

88
În condiţiile de piaţă profitul reprezintă unul dintre obiectivele de bază ale activităţii unei
întreprinderi. Chiar dacă obiectivul privind maximizarea profitului a fost detronat din calitatea sa de
scop primordial al unui agent economic, datorită unor neajunsuri de ordin conceptual şi practic, cum
ar fi caracterul său static şi neincluderea în calcul a riscului, studiul profitului prezintă o importanţă
deosebită pentru analiza situaţiei financiar-patrimoniale a oricărei întreprinderi. Obiectivul de
maximizare a averii acţionarilor, respectiv de creştere a valorii de piaţă a unei firme, devenit de
primă importanţă, nu exclude în nici un fel existenţa sau sporirea profitului, ci dimpotrivă
recunoaşte rolul acestuia de principal factor de influenţă în atingerea acestui obiectiv.
De fapt, dacă înlăturăm, pe termen mediu, conceptului de profit componentele de lichiditate,
de localizare temporală şi de risc, obţinem noţiunea de cash-flow net, adică elementul de bază
folosit la evaluarea averii acţionarilor, respectiv în determinarea valorii de piaţă a acţiunilor unei
întreprinderi. În acelaşi timp, maximizarea profitului oferă o orientare foarte bună a activităţii
managerilor, deoarece acest obiectiv reflectă punctul până la care trebuie extinsă producţia, adică
punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal al ultimei unităţi de produs realizată.
Dacă se produce mai puţin nu se va putea atinge profitul maxim posibil, iar dacă producţia trece de
punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal, veniturile suplimentare care se vor
obţine vor fi depăşite de costurile suplimentare.
Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a realiza profit, respectiv de a obţine venituri
de pe urma vânzării şi încasării producţiei, care să depăşească cheltuielile ocazionate de activitatea
sa. Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte şi anume prin prisma profitului privit ca un
indicator de volum şi prin rata profitului (rata rentabilităţii), care exprimă eficienţa folosirii
principalelor resurse angajate în obţinerea profitului.
Rentabilitatea reprezintă principala formă de manifestare a eficienţei economice, iar profitul,
ca fundament al rentabilităţii, se prezintă în cadrul diverselor modele de analiză a rentabilităţii sub
mai multe forme, şi anume: profit de exploatare, profit financiar, profit impozabil, profit net (profit
după impozitare).
Principalele probleme ale analizei diagnostic a rentabilităţii sunt:
- analiza dinamică şi structurală a profitului;
- analiza factorială a profitului;
- analiza ratei rentabilităţii;
- analiza rentabilităţii pe produse;
- analiza rentabilităţii pe baza punctului critic;
- analiza corelaţiei dintre rentabilitate şi risc;
Informaţiile necesare analizei rentabilităţii se regăsesc în contul de profit şi pierderi, în
bilanţul contabil şi anexele sale, precum şi în alte documente ale contabilităţii financiare şi de
gestiune ale oricărei firme.

89
7.1. Analiza dinamică şi structurală a profitului
Analiza structurală a profitului ţine seama de elementele componente şi de sursele de
provenienţă ale profitului. Astfel, mărimea rezultatului total al exerciţiului înainte de impozitare
(Rt), numit şi profit brut (Pb), se determină ca diferenţă între veniturile totale (Vt), obţinute în
perioada respectivă şi cheltuielile totale (Ct) efectuate de către întreprindere:
Rt(Pb) = Vt - Ct
La rândul său, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve), a
veniturilor financiare (Vf) şi a veniturile extraordinare (Vex):
Vt = Ve + Vf + Vex
De asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce), cheltuieli
financiare (Cf) şi cheltuieli extraordinare (Cex).
Ct = Ce + Cf + Cex
În procesul de analiză se pot calcula modificările absolute şi procentuale intervenite în
mărimea rezultatului total (profitului brut), astfel:
∆Rt
∆ Rt = Rt1 - Rt0 ∆ Rt% = Rt x 100
0

Influenţa factorilor asupra modificării rezultatului total (profitului brut) se stabilesc cu


ajutorul metodei balanţiere:
1. ∆Vt Rt = Vt 1 −Vt 0

2. ∆Ct Rt = −(Ct 1 − Ct 0 )
2

∑∆
1
Vt ,Ct
Rt = ∆Rt

Analiza structurală a rezultatului total se poate adânci prin luarea în considerare a influenţelor
exercitate de modificarea fiecărei categorii de venituri, precum şi a categoriilor de cheltuieli
aferente.
Mărimea rezultatului total (profitului brut) se mai poate stabili prin însumarea rezultatului
aferent exploatării sau a profitului aferent exploatării sau a profitului financiar (Rf sau Pf) şi cu
rezultatul extraordinar sau profitul extraordinar (Rex sau Pex):
Rt(Pb) = Re + Rf + Rex = (Ve - Ce) + (Vf – Cf) + (Vex - Cex)
Prin însumarea rezultatului de exploatare şi a rezultatului financiar se obţine rezultatul curent
(Rc):
Rc = Re + Rf
În cadrul analizei se pot calcula influenţele fiecărei categorii de rezultate asupra modificării
rezultatului total (profitului brut) prin aplicarea metodei balanţiere. De asemenea, se poate stabili

90
ponderea fiecărei categorii de rezultat în cadrul rezultatului total al întreprinderii, precum şi
modificarea acestor ponderi, astfel:
Re, Rf , Re x
GRe, Rf , Re x = * 100 iar ∆G = G1 − G0
Rt
Se poate calcula şi contribuţia procentuală a modificării fiecărei categorii de rezultat asupra
modificării procentuale a rezultatului total (a profitului brut), astfel exprimând contribuţia
procentuală a rezultatului de exploatare:
∆ Re, ∆Rf , ∆ Re x
K = * 100
Rt 0 ( Pb 0 )

sau
G Re, Rf ,Re x * ∆% Re, Rf , Re x G ( I Re, Rf , Re x − 100 )
K = =
100 100
Suma algebrică a contribuţiei tuturor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea
procentuală a rezultatului total (a profitului brut).
3

∑ K = ∆Rt %
1

În funcţie de mărimea acestor ponderi şi contribuţii şi de modificările intervenite în mărimea


ponderilor se poate forma o concluzie asupra structurii profitului şi a modificării acestuia şi se pot
stabili eventuale corecţii ale unor stări negative.
În cadrul analizei se poate stabili mărimea rezultatului impozabil (Ri) sau a profitului
impozabil (Pi), în funcţie de rezultatul total sau profitul brut al întreprinderi, la care se adaugă
cheltuielile nedeductibile (Cn) şi se scad deducerile fiscale (Df):
Ri(Pi) = Rt(Pb) + Cn - Df
Mărimea profitului net sau a rezultatului net Pn (Rn) se determină sa diferenţă între rezultatul
sau profitul impozabil şi impozitul pe profit corespunzător:
Rn(Pn) = Ri(Pi) - Ip
Pentru analiza structurală a profitului prezintă interes şi studiul indicatorilor cuprinşi în
situaţia soldurilor intermediare de gestiune, care reprezintă importante puncte de sprijin în
elaborarea deciziilor financiare şi de producţie ale întreprinderii industriale. Ele caracterizează
situaţia economică şi financiară a întreprinderii, prezentând interes atât pentru fundamentarea
internă a deciziilor de conducere cât şi pentru analiştii externi ai activităţii firmei. Astfel,
principalul indicator în care este cuprins în această situaţie este excedentul brut al întreprinderii,
determinat de activitatea de exploatare. Acest indicator prezintă avantajul că nu este influenţat de
activitatea financiară sau de politica financiar-contabilă a firmei, respectiv nu depinde de sistemul
de amortizare şi aprovizionare, de nivelul impozitelor şi taxelor sau de politica de distribuire a
dividendelor. Excedentul brut de exploatare se determină astfel:
EBE = VA + Sb - Cp - ITV
91
în care:
VA - reprezintă valoarea adăugată;
Sb - subvenţiile de exploatare;
Cp - totalul cheltuielilor legate de personal;
ITV – impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate (mai puţin impozitul pe profit şi TVA).
Dacă scădem din excedentul brut de exploatare creşterea necesarului financiar de exploatare
(NFE), sau dacă se adaugă scăderea NFE, vom obţine excedentul de trezorerie de exploatare. Acest
indicator măsoară capacitatea unei întreprinderi de a genera lichidităţi din activitatea de exploatare,
exprimând contribuţia exploatării la formarea cash-flowului total al întreprinderii.
Indicatorii cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de gestiune se obţin în cascadă, prin
scăderi succesive. Valoarea adăugată, spre exemplu, se obţine prin scăderea din producţia
exerciţiului plus marja comercială sau suma adaosului comercial, a consumurilor intermediare
provenite de la terţi. Analiza structurală a excedentului brut de exploatare şi implicit a celorlalţi
indicatori cuprinşi în situaţia soldurilor intermediare de gestiune se realizează cu ajutorul metodei
bilanţiere.

7.2. Analiza factorială a profitului


Analiza factorială a profitului necesită stabilirea factorilor care influenţează mărimea şi
evoluţia profitului, precum şi cuantificarea acestor influenţe. În cadrul analizei factoriale a profitului
vom urmări trei indicatori de bază şi anume:
- analiza rezultatului total (profitului brut);
- analiza rezultatului exploatării (profitului de exploatare);
- analiza rezultatului aferent cifrei de afaceri.
Analiza rezultatului total (profitului brut) se realizează pornind de la următorul model de
analiză:
Pb
Rt ( Pb ) = Vt * = Vt * Pb
Vt
în care :
Pb - profitul mediu ce revine la 1leu venituri totale;
Vt – venituri totale.
Modificarea profitului brut total se explică astfel:
1. Influenţa modificării veniturilor totale:
∆VtPb = ( Vt 1 − Vt 0 ) * Pb 0 ;

2. Influenţa modificării profitului mediu la 1leu venituri totale:


∆Pb
Pb = Vt 1 ( Pb 1 − Pb 0 )
1

Analiza factorială a rezultatului exploatării se poate realiza cu ajutorul următorului model:

92
Pe = Ve × p e

în care:
pe- profitul mediu la 1leu venituri de exploatare:
Pe - este profitul aferent fiecărei componente a veniturilor de exploatare.
Deoarece în cadrul profitului de exploatare ponderea cea mai mare o deţine profitul aferent
producţiei vândute (cfrei de afaceri), ne vom opri în continuare asupra lui.
Primul model de analiză pe care îl folosim în analiza profitului aferent cifrei de afaceri se
prezintă astfel:
Pr = ∑q ×p − ∑q ×c

în care:
q - este volumul fizic al producţiei pe tipuri de produse;
p - preţul unitar de vânzare fără TVA pe produs;
c - costul unitar complet pe tipuri de produse.
Modificarea absolută a nivelului profitului în anul curent faţă de anul de bază, (∆ Pr) este:
∆ Pr = Pr1 − Pr 0 = (∑q1 × p1 − ∑q1 × c1 ) − (∑q 0 × p 0 − ∑ q 0 × p 0 )

Influenţa celor trei factori (cantitate, cost şi preţ) se determină astfel:


1. influenţa volumului producţiei vândute:
∆qPr = ∑ q 1 × p 0 − ∑ q 1 × c 0 − ( ∑ q 0 × p 0 − ∑ q 0 × c 0 )

2. influenţa costurilor unitare de producţie:


∆cPr = ( ∑ q 1 × p 0 − ∑ q 1 × c1 ) − ( ∑ q 1 × p o − ∑ q 1 × c 0 )

3. influenţa modificării preţurilor de vânzare (exclusiv TVA):


∆vPr = ( ∑ q1 × p1 − ∑ q1 × c1 ) − ( ∑ q1 × p 0 − ∑ q1 × c1 )

În general, creşterea profitului se poate obţine pe următoarele căi:


- creşterea volumului producţiei fabricate şi vândute, în funcţie şi de evoluţia cererii şi a
ofertei de bunuri pe piaţă;
- îmbunătăţirea structurii structurii producţiei în favoarea celor mai rentabile produse pe piaţă;
- reducerea cheltuielilor unitare, prin: reducerea cheltuielilor materiale, în principal prin
scăderea consumurilor specifice şi prin reducerea cheltuielilor cu amortizarea pe unitatea de produs;
7.3. Analiza ratei rentabilităţii
Rata rentabilităţii reprezintă un indicator sintetic, prin care se apreciază sub formă relativă
situaţia profitabilităţii întreprinderii. Rata rentabilităţii este unul dintre cei mai importanţi indicatori
prin care se apreciază eficienţa activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obţinute ca
urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi desfacere.

93
Rata rentabilităţii, ca indicator economic, poate avea mai multe forme, în funcţie de modul de
raportare a profitului brut sau net la capitalul total sau capitolul propriu, la resursele consumate sau
la rezultatele obţinute în urma vânzării produselor.
(1) Rata rentabilităţii economice se exprimă ca raport între rezultatul exerciţiului înainte de
impozitare (profit brut) şi capitalul total (propriu şi împrumutat), denumit şi capital permanent:
Pb Pb
Re = * 100 = * 100 ,
Kp Kpr + Kî

în care:
Re- rentabilitatea economică;
Pb- profitul brut;
Kp- capitalul permanent.
În acest caz rata rentabilităţii economice arată performanţa economică a întreprinderii,
respectiv modul în care acesta utilizează ansamblul resurselor de capital aflate la dispoziţia sa.
Rata rentabilităţii financiare se determină ca raport între rezultatul după impozitare (profitul
net) şi capitalul propriu:
Pn
Rf = * 100 ,
Kpr

în care:
Kpr- capitalul propriu;
Pn- profitul net;
Rata rentabilităţii financiare este influenţată de pârghia financiară, respectiv de raportul care
există între capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung. Costul capitalului împrumutat
depinde de rata medie a dobânzii, care se exprimă astfel:
Sd
Rd = * 100
D
în care:
Sd- reprezintă suma dobânzilor;
D- volumul datoriilor financiare (pe termen mediu şi lung).
Creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate poate avea loc prin:
- îmbunătăţirea structurii producţiei în favoarea sortimentelor mai rentabile pentru
întreprindere şi cerute pe piaţă;
- creşterea preţurilor de vânzare, care poate avea loc numai prin creşterea calităţii produselor
şi în corelaţie cu raportul dintre cererea şi oferta de bunuri respective.
Rata rentabilităţii vânzărilor, numită şi rata rentabilităţii comerciale (Rv), care se determină
ca raport între profitul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri, exprimată în preţuri de vânzare,
exclusiv TVA:

94
Rv =
Pr
*100 =
∑q( s) p − ∑q( s)c *100
∑q * p ∑q( s) p
Acest model cunoaşte aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor consumate,
situaţi în aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul influenţelor are loc în mod asemănător cu
cazul ratei rentabilităţii resurselor consumate, prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ.
(4) Rata rentabilităţii capitalului avansat (ocupat) are următoarea exprimare:
Rc Re + Rf
Ra = * 100 = * 100
Kt Kf + Kc

în care:
Kf – capitalul fix;
Kc – capitalul circulant al întreprinderii;
Rc – rezultatul curent al exerciţiului.
Ca factor cantitativ apare în acest model capitalul avansat, influenţat la rândul său de capitalul
fix şi capitalul circulant, iar ca factor calitativ se prezintă rezultatul curent al exerciţiului, cu factorii
săi indirecţi: rezultatul de exploatare (profitul de exploatare) şi rezultatul financiar:

7.4 Analiza rentabilităţii pe produse


Analiza rentabilităţii pe produse permite cunoaşterea profitului şi a ratei rentabilităţii pe
fiecare sortiment, precum şi a căilor prin care se poate acţiona în vederea cunoaşterii rentabilităţii
întreprinderii. Pentru aprecierea rentabilităţii pe produse se folosesc doi indicatori principali:
profitul pe categorii de produse şi rata rentabilităţii pe categorii de produse.
Profitul pe unitatea de produs (pr) se stabileşte ca diferenţă între preţul de vânzare (p) fără
TVA şi costul pe unitatea de produs (c), adică:
pr = p - c
Suma profitului pe produse se determină în funcţie de cantitatea de produse vândută (q) şi de
diferenţa dintre preţul de vânzare fără TVA şi costul complet pe unitatea de produs astfel:
Pr = q(p-c)=qp-qc
Stabilirea influenţelor celor trei factori se realizează aplicând metoda substituţiei în lanţ, după
cum urmează:
1. DPr = (q1 − q0 )( p0 − c0 );
q

2. DPr = ( p 0 − c1 )q 2 − ( p 0 − c 0 )q1 ;
c

3. DPr = ( p1 − c1 ) q1 − ( p 0 − c1 )q1
p

Rata rentabilităţii pe categorii de produse se poate exprima prin raportarea profitului pe


produs la costul complet al producţiei vândute, respectiv la preţul de vânyare fără TVA:
q( p − c) p −c p −c
r= * 100 = * 100 ; r= * 100 .
q*c c p

95
Nivelul ratei rentabilităţii pe produs este deci influenţat de doi factori cu acţiune directă:
costul unitar şi preţul de vânzare fără TVA, a căror modificare se răsfrânge asupra modificării ratei
rentabilităţii. Astfel, în cazul primei exprimări a ratei rentabilităţii pe produs influenţele celor doi
factori se calculează cu relaţiile:
p 0 − c1 p − c0
1. ∆ r = * 100 − 0
c
* 100
c1 c0

p1 − c1 p − c1
2. ∆ r = * 100 − 0
p
* 100
c1 * 100 c1

Analiza ratei pe produs trebuie să pună în evidenţă, pe de o parte, situaţia îndeplinirii


prevederilor la cei doi indicatori, profitul pe produs şi rata rentabilităţii pe produs, prin stabilirea
factorilor care au determinat abaterile respective faţă de program şi propunerea unor măsuri de
îmbunătăţire a situaţiei. Pe de altă parte, această analiză trebuie să evidenţieze produsele a căror
profit şi respectiv rată a rentabilităţii sunt situate sub un nivel considerat acceptabil pentru firmă,
pentru viitor existând alternativa creşterii rentabilităţii acelor produse sau restrângerea producţiei,
ari chiar renunţarea la producerea lor, în funcţie de studiile de piaţă şi de politica firmei în cauză.
Căile principale de creşterea a rentabilităţii pe produse se referă la reducerea cheltuielilor pe
unitatea de produs, atât pe seama cheltuielilor materiale cât şi a cheltuielilor cu munca vie, precum
şi la creşterea preţurilor de vânzare, în funcţie de creşterea calităţii şi de evoluţia raportului cerere –
ofertă.

CAPITOLUL VIII

ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE


A ÎNTREPRINDERII

96
8.1. Obiectivele şi metodele analizei situaţiei financiar - patrimoniale a întreprinderii
Analiza situaţiei financiare la nivelul întreprinderii vizează studierea modalităţilor de realizare
a autofinanţării în condiţiile autonomiei decizionale, asigurarea unui echilibru financiar dinamic
între diferitele resurse şi întrebuinţări ale acestora, a unei corelaţii optimale între volumul şi
structura activelor şi pasivelor folosite de către agentul economic în realizarea obiectului său de
activitate şi asigurarea integrităţii patrimoniului acestuia.
Informaţiile folosite în analiza financiară provin din următoarele surse: bugetul de venituri şi
cheltuieli, bugetele operative de trezorerie, bilanţul contabil cu anexele sale, informaţiile operative
ale contabilităţii financiare şi ale celei de gestiune.
Analiza financiar – patrimonială a întreprinderii poate fi efectuată de către specialiştii firmei,
pe baza informaţiilor interne, de către specialiştii externi firmei, pe baza datelor publicate de către
firmă, sau în mod combinat, de către angajaţii firmei şi de către specialiştii din afară, în funcţie de
interesele şi motivaţiile care generează realizarea acestor analize. Se consideră că acest ultim tip de
analiză poate conduce la cele mai obiective şi fundamentate aprecieri.
Principalele aspecte vizate în cadrul analizei financiar – patrimoniale sunt următoarele:
- analiza activelor întreprinderii (imobilizate şi circulante);
- studiul integrităţii patrimoniale;
- analiza surselor financiare de acoperire a activelor economice;
- analiza echilibrului financiar al firmei;
- analiza eficienţei utilizării mijloacelor patrimoniale de activ şi pasiv;
Analiza bilanţieră poate fi realizată prin următoarele modalităţi:
- analiza pe orizontală, care pune în evidenţă corelaţiile dintre active şi pasive şi care
evidenţiază modul în care activele imobilizate şi circulante au fost formate, pe baza surselor
financiare mobilizate de către firmă;
- analiza pe verticală, care vizează structura grupelor, posturilor şi elementelor;
- analiza combinată, pe orizontală şi pe verticală, prin folosirea ratelor;
- analiza încrucişată, care vizează nişte corelaţii specifice care trebuie să existe între volumul
anumitor posturi de activ şi pasiv.

8.2. Analiza mijloacelor economice din activul bilanţului


În activul bilanţului sunt reflectate bunurile şi disponibilităţile deţinute de către întreprindere,
precum şi drepturile de creanţă asupra terţilor. De asemenea, în activul bilanţului se regăsesc şi
soldurile conturilor de regularizare şi asimilate lor, cât şi primele privind rambursarea
obligaţiunilor. În procesul de analiză se va avea în vedere că în activul bilanţului sunt cuprinse

97
numai valori nete (valori neamortizate) grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, respectiv a
posibilităţii de a fi transformate în numerar (în funcţie de ordinea inversă a lichidităţii).
Deci, mijloacele economice, sau elementele patrimoniale directe, sunt formate din activele
imobilizate şi activele circulante, care sunt utilizate în procesele de investiţii, aprovizionare,
producţie, stocare, conservare, desfacere (vânzare) şi încasare a bunurilor obţinute, mărfurilor,
lucrărilor executate şi serviciilor prestate.
Elementele de activ sunt organizate în bilanţ în ordinea inversă a lichidităţii, fiind grupate
totodată şi în funcţie de modul în care participă la circuitul economic din cadrul întreprinderii, în
elemente de activ cu utilizare (alocare) aciclică, în care se include grupa de „Active imobilizate” şi
elemente de activ cu utilizare (alocare) ciclică, în care se include grupa de „Active circulante”.
În procesul de analiză se studiază evoluţia mijloacelor economice în dinamică, a abaterilor
faţă de perioada anterioară, a structurii acestora şi a raporturilor de echilibru şi de proporţionalitate
dintre diferitele categorii de active nete, cu ajutorul relaţiilor următoare:
∆Ai = Ai 1 − Ai 0 ; ∆Ac = Ac 1 − Ac 0 ;

∆Ai Ai − Ai 0
∆Ai % = × 100 = 1 × 100
Ai 0 Ai 0

∆Ac Ac − Ac 0
∆Ac % = × 100 = 1 × 100
Ac 0 Ac 0

Ai1 Ac1
I Ai = ×100 ; I Ac = ×100
Ai 0 Ac 0
Ai ( Ac )
G Ai ( Ac ) = ×100 ∆G = G1 − G0
At
în care: Ai – active imobilizate;
Ac – active circulante;
At – active totale.
Analiza modificărilor structurale ale activului bilanţului se realizează cu ajutorul ratelor de
structură a activului bilanţului (rate de structură a activelor imobilizate, circulante, etc).
8.2.1. Analiza activelor imobilizate
În procesul de analiză este necesar să se aibă în vedere structura activelor imobilizate pentru
care, în literatura de specialitate, se utilizează şi alte denumiri ca: „Imobilizări”, „Active fixe”,
„Capital fix”, „Active aciclice” sau „Imobilizări pe termen lung”.
Având în vedere gruparea activelor imobilizate, analiza se va efectua ca structură şi dinamică,
pe următoarele categorii:
- imobilizări corporale: terenuri (agricole şi silvice, cu construcţii, fără construcţii, cu
zăcăminte, amenajări de terenuri); mijloace fixe (clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje,
instalaţii, alte imobilizări corporale);

98
- imobilizări necorporale: cheltuieli de constituire repartizate pe mai mulţi ani, cheltuieli de
cercetare şi dezvoltare repartizate pe mai mulţi ani, concesiuni, locaţii de gestiune, brevete şi alte
drepturi şi valori similare, fond comercial, alte imobilizări necorporale – ca elemente de patrimoniu,
care pot constitui aport de capital al asociaţilor şi acţionarilor sau pot fi create pe parcursul
desfăşurării activităţii;
- imobilizări în curs (corporale şi necorporale);
- imobilizări financiare: titluri de participare (inclusiv vărsăminte de efectuat), împrumuturi
acordate pe termen lung, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, creanţe legate de participaţii
şi alte creanţe de natura imobilizărilor.
Analiza se poate efectua cu ajutorul indicilor de dinamică, de realizare a programului intern, a
comparaţiei, a abaterilor în mărime absolută şi relativă, a indicatorilor statistici de dispersie, de
tendinţe în dezvoltare, etc.
8.2.2. Analiza activelor circulante
În cadrul activelor circulante se includ stocurile (ca valori din exploatare), creanţele sau
datoriile terţilor (valori realizabile pe termen scurt) şi disponibilităţile în numerar şi de la bancă
(valori disponibile).
Analiza stocurilor
În cadrul stocurilor sunt cuprinse stocurile de rezerve materiale şi cheltuielile pentru producţia
neterminată, stocurile de produse finite, semifabricate, mărfuri (inclusiv cheltuielile de circulaţie
aferente) şi ambalaje, care reprezintă valori materiale consumabile, pe termen scurt, existente în
cadrul firmei, pentru asigurarea continuităţii şi ritmicităţii activităţii acesteia.
Principalele obiective ale analizei stocurilor sunt:
- studierea pe total şi pe categorii, a stocurilor efective (St1) în comparaţie cu cele optime
(St0), minime sau medii antecalculate şi determinarea stocurilor peste cele optime sau sub cele

optime şi a imobilizărilor în stocuri ( ∆St = St 1 − St 0 );


- stabilirea cauzelor care au provocat apariţia stocurilor efective peste sau sub cele optime sau
minime, precum şi a posibilităţilor de reducere şi lichidare a imobilizărilor în stocuri nenecesare;
- analiza structurii calitative a stocurilor şi depistarea celor care au o utilizare lentă, a celor
neutilizabile în producţia firmei, a celor declasate, depozitate necorespunzător, în curs de casare;
- analiza lipsurilor de valori materiale.
Cu ajutorul datelor din bugetul de venituri şi cheltuieli, evidenţa contabilă şi cea tehnico-
operativă, se urmăreşte măsura în care stocurile efective corespund, pe total şi pe elemente, cu cele
optime sau minime.
Pentru o apreciere mai completă a activităţii firmei în ceea ce priveşte încadrarea în volumul
optim al stocurilor se vor compara şi soldurile medii cu cele optime, stabilindu-se, în medie, pe
trimestru sau pe an, dacă au apărut depăşiri sau nerealizări.
99
Cauzele principale care duc la apariţia stocurilor peste sau sub cele optime se stabilesc şi se
studiază pe cele trei stadii ale circuitului economic: aprovizionare, producţie, desfacere.
Cauzele pot fi de ordin obiectiv, fiind legate de modificarea volumului sau structurii
producţiei, ca urmare a unor noi condiţii ale pieţei interne sau externe de aprovizionare şi desfacere.
În aceste cazuri, pentru acoperirea nevoilor sale financiare, firma poate solicita şi primi
împrumuturi pe termen scurt sau alte forme de sprijin financiar.
Există însă şi cauze de ordin subiectiv, ca: activitatea neritmică, depăşirea costurilor, calitatea
necompetitivă a produselor firmei, stocarea unor materiale peste necesităţi, care impun luarea unor
măsuri energice şi susţinute de lichidare a apariţiei lor.
Analiza stocurilor este necesar să se continue pe feluri de materiale şi de produse pentru se
constata dacă firma nu a avut unele materiale deficitare iar la altele stocuri peste necesar. În acest
sens, trebuie să se urmărească şi evoluţia stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare şi modul în
care s-a acţionat pentru lichidarea lor.
Principalele măsuri de lichidare a cauzelor de formare a unor stocuri peste cele optime pot fi:
întocmirea la timp şi în strânsă legătură a necesarului de aprovizionare cu programul intern de
producţie, cunoaşterea din timp a obligaţiilor contractuale, întocmirea graficelor de aprovizionare în
concordanţă cu lansările în producţie a comenzilor sau a seriilor de produse, aprovizionarea ritmică
cu materiale, utilizarea în producţie a stocurilor de materiale peste necesar şi diminuarea
corespunzătoare a aprovizionării lor, etc.
Analiza creanţelor
Apariţia creanţelor este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu momentele pe care le
parcurge în procesul schimbării formei acestuia (creanţe comerciale). Formarea creanţelor este
determinată de relaţiile care apar între firmă, în calitate de furnizor şi clienţii săi. În această
categorie se cuprind clienţii, debitorii şi decontările cu sold debitor.
În procesul de analiză se studiază dinamica acestora, pe total şi pe posturi, pe o perioadă de la
1 la 3 ani, pentru a constata evoluţia lor şi îndeosebi reducerea volumului lor, atât în mărime
absolută, cât şi ca pondere în totalul activului. Având în vedere caracterul lor de imobilizare pe
termen scurt a disponibilităţilor băneşti, de scoatere a acestora în afara circuitului economic al
întreprinderii, creanţele se analizează şi din punctul de vedere al structurii lor, în funcţie de diferite
criterii:
a) după natura lor calitativă: normale şi nenormale. În cadrul celor normale sunt cuprinse
cele legate de desfăşurarea normală a circuitului economic, iar în cadrul celor nenormale se includ:
debitori din reclamaţii, clienţi pentru livrări de produse refuzate, debitori pentru lipsuri, furturi şi
delapidări, lipsuri de valori materiale şi pierderi din degradarea valorilor materiale, alţi debitori, etc.
b) după gradul de certitudine a încasării lor, indiferent de natura şi termenul de realizare,
creanţele se grupează în creanţe certe (confirmate în scris de clienţii solvabili) şi incerte

100
(neconfirmate) sau cu un grad diferit de probabilitate de încasare (de regulă, în această grupă se
include cea mai mare parte din creanţele nenormale).
c) după durata de întârziere la încasare, creanţele se grupează în creanţe realizabile pe
termen scurt (30 zile), mijlociu (60 zile) şi lung (90 zile).
Pentru încadrarea creanţelor pe cele trei categorii se calculează indicatorul „durata de
imobilizare (Di)”, pe baza relaţiei:
Soldul mediu al conturilor de crean ţr ×360 Sm ×360
Di = =
Rulajul debitor al conturilor de crean ţr Rd
În acest fel se pot analiza creanţele şi după gradul lor de vechime, pentru a se evita termenele
de prescriere prevăzute de legislaţie.
Analiza disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Mărimea disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor cuprinde disponibilul în casă şi la bănci,
valorile mobiliare de plasament din soldurile debitoare ale conturilor: acţiuni mobiliare de
plasament, obligaţiuni mobiliare de plasament, alte valori mobiliare de plasament, prin care se
evidenţiază acţiunile cotate sau necotate cumpărate de firmă pentru vânzare, obligaţii de trezorerie
emise de întreprindere în vederea lansării lor pe piaţă şi a obţinerii de împrumuturi publice şi
bonurile de casă sau alte valori de trezorerie emise de firmă.
Pentru a analiza disponibilităţile băneşti, ca principal element de caracterizare a trezoreriei
unui agent economic, se studiază în dinamica şi structura acestora pe o anumită perioadă. Dinamica
reflectă îmbunătăţirea de la un an la altul a stării de sănătate financiară a societăţii comerciale.
În procesul analizei este necesar să se stabilească gradul (net şi brut) de asigurare a
întreprinderii cu disponibilităţi băneşti şi plasamente.
Gradul net de asigurare (Gnd) se determină cu ajutorul relaţiilor:

Disponib . banesti Db
Gnd = ×100 = ×100
Active circulante Ac

sau:
Disponib . banesti
Gnd = ×100
Active imobilizat e + Active circulante

Din teoria şi practica economică rezultă că circa 3-5% din activele circulante şi –1,5% din
totalul activelor imobilizate şi activelor circulante ar asigura necesităţile curente de disponibilităţi
băneşti ale întreprinderii.
Gradul brut de asigurare(Gbd) se poate calcula cu relaţiile:
Disponib + Plasamente
Gbd = ×100
Active circulante

sau:
Disponib + Plasamente
Gbd = ×100
Active imobilizat e + Active circulante

101
În cazul gradului brut de asigurare se consideră că nivelul de 30% din activele circulante şi
10% din totalul activelor imobilizate şi circulante reprezintă o situaţie normală.
Analiza structurală a acestei grupe va evidenţia măsura în care, pe parcursul anului,
întreprinderea a dispus de disponibilităţi băneşti, pe care le-a plasat în titluri de valoare pentru
revânzare în vederea obţinerii de profit suplimentar.

8.3. Analiza integrităţii patrimoniale şi a patrimoniului net al întreprinderii


Această analiză se axează pe cunoaşterea integrităţii valorilor materiale şi băneşti ale firmei,
pe asigurarea condiţiilor păstrării şi gestionării corespunzătoare ale acestora şi stabilirea măsurilor
pentru recuperarea pagubelor provocate.
În acest scop se analizează modul de realizare a programului de inventariere a gestiunilor şi de
control gestionar de fond, ritmicitatea inventarelor efectuate, constatările cu privire la modul de
gestionare a valorilor materiale, la mişcarea, depozitarea, stocarea şi desfacerea acestora, plusurile
sau minusurile de inventar stabilite şi persoanele vinovate de apariţia acestora.
Evaluarea şi reevaluarea patrimoniului întreprinderii reprezintă comensurarea valorică a
avuţiei reale a firmei, pe baza valorilor de întrebuinţare existente. Evaluarea patrimoniului, se
realizează, în primul rând, pe baza prevederilor legale cuprinse în legislaţia în vigoare. În acest sens,
primul aspect al analizei constă în verificarea modului de aplicare a prevederilor legale de evaluare
şi reevaluare a patrimoniului societăţii şi în urmărirea reflectării în posturile bilanţului a rezultatului
acestor reevaluări.
De asemenea, reevaluarea patrimoniului unei firme are în vedere stabilirea valorii economice
a patrimoniului, cu ajutorul unor metode de evaluare ca: metoda activului net corectat, metoda
valorii de randament, metoda raportului preţ-beneficiu, metode good-will sau a altor metode care se
bazează pe fluxul disponibilităţilor (cash-flow), pe valori bursier, pe comparaţii. Pentru analiza pe
bază de bilanţ se va avea în vedere valoarea contabilă a patrimoniului cuprinsă în bilanţ.
Pentru analiza activului bilanţului şi a cunoaşterii situaţiei sintetice a acestuia se determină
mărimea patrimoniului net şi structura surselor financiare de acoperire a patrimoniului net al
societăţii comerciale.
Patrimoniul net, (Pn) reprezintă averea reală a firmei şi se calculează astfel:
Pn = Active imobilizate + Active circulante – Total datorii = ( Ai + Ac ) – Dt
Sub formă analitică, patrimoniul net rezultă din următoarele elemente:
A. Elemente de activ
Active imobilizate la valoarea rămasă (netă);
Active circulante, exclusiv creanţe şi decontări;
Creanţe certe, exclusiv cele de investiţii;
Alte decontări;

102
Mijloace şi decontări pentru investiţii.
B. Elemente de pasiv
Obligaţii certe, exclusiv cele către personalul propriu, investiţii şi subunităţi;
Obligaţii către salariaţii proprii şi unităţile subordonate;
Creditori şi furnizori pentru investiţii;
Credite pentru investiţii;
Credite pentru pierderi.
Patrimoniul net = A – B
În acest fel se obţine patrimoniul net contabil (patrimoniul societăţii negrevat de datorii), care
se foloseşte şi în operaţiunile de evaluare a întreprinderii.
Sursele financiare de acoperire a patrimoniului net sunt reflectate de capitalul propriu şi
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.

8.4. Analiza surselor financiare de acoperire a mijloacelor economice


Desfăşurarea normală a activităţii fiecărei firme necesită asigurarea surselor financiare pentru
acoperirea ( constituirea ) mijloacelor economice ale firmei. Aceste surse pot fi grupate după
destinaţie, pentru constituirea mijloacelor economice, sub forma activelor imobilizate şi circulante,
ori după provenienţă, (surse proprii, asimilate, atrase sau împrumutate). În pasivul bilanţului, în
grupa capitalurilor proprii, regăsim posturile de capital social subscris şi vărsat primele legate de
capital ( de emisiune, de fuziune sau de aport ), subvenţii pentru investiţii, diferenţe din reevaluare,
rezerve (legale, statutare şi alte rezerve), rezultatul raportat şi reportat, precum şi posturile de
fonduri ( de dezvoltare, de participare la profit, de cercetare – dezvoltare, de asigurare, de
organizare s.a. ). În bilanţ se cuprinde, de asemenea, şi grupa de provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli, reflectând sursele financiare ale firmei cu o destinaţie specifică. Totodată, sunt înscrise
datoriile întreprinderii sub forma obligaţiilor şi creditelor.
8.4.1. Analiza dinamicii şi structurii capitalurilor
Pentru această analiză se utilizează categoriile de capital folosite în teoria şi practica
economică : capital propriu, capital străin ( împrumutat şi atras ), capital permanent ( capital propriu
+ datoriile financiare sau împrumuturile pe termen mediu şi lung ), capital social.
În ceea ce priveşte structura capitalului social în analiză se au în vedere următoarele criterii :
a) criteriul subscrierii capitalului : capital social subscris ( prevăzut în actul de asociere sau
statut), capital social nesubscris (oferta publică de cumpărare);
b) criteriul naturii capitalului : capital în natură, capital în numerar ( lei sau valută );
c) criteriul depunerii capitalului : capital vărsat, capital nevărsat ( normal sau întârziat);
d) criteriul amortizării : capital amortizat, capital neamortizat;

103
e) criteriul proprietăţii : capital de stat, capital cooperatist, capital privat sau capital propriu,
capital străin;
f) criteriul provenienţei : capital autohton, capital din alte ţări;
g) criteriul duratei de utilizare : capital propriu, capital permanent.
În procesul de analiză trebuie avut în vedere că în mărimea capitalului social sau a cifrei
statutare a surselor oricărui agent apar modificări prin operaţiuni de sporire, reducere şi amortizare.
Analiza sporirii sau a creşterii capitalului social evidenţiază realizarea acestei operaţiuni, fie
prin majorarea patrimoniului, situaţie în care apare ca o creştere reală de capital, fie fără majorare
de patrimoniu, respectiv o creştere internă sau fictivă de capital.
Creşterea normală şi reală a capitalului are loc concomitent cu majorarea elementelor
patrimoniale de activ şi se poate realiza prin : emisiunea de noi acţiuni şi reevaluarea capitalului.
Emisiunea de noi acţiuni permite ca societatea comercială să-şi completeze cu noi acţiuni
necesarul de surse financiare, pe lângă împrumuturile de la alte societăţi sau credite bancare.
Emiterea de noi acţiuni prezintă avantajul că nu ajung la rambursare ca obligaţiunile şi sunt
purtătoare de dividende, care depind de mărimea profitului obţinut.
Reevaluarea activului are loc prin modificarea ( fluctuaţia ) preţurilor bunurilor aflate în
patrimoniul societăţii ( îndeosebi în sensul majorării ).
Sporirea fictivă sau internă a capitalului social se realizează fără majorarea patrimoniului ( a
elementelor de activ ), în situaţii extraordinare şi cu acordul a ¾ din asociaţii participanţi la capitalul
social prin :
- atribuirea în mod gratuit de acţiuni către creditori ( cu acordul lor scris ) pentru a
compensa datoriile întreprinderii faţă de aceştia, producându-se o creştere a surselor proprii, pe de
op parte, iar pe de altă parte o reducere de surse atrase, în pasivul bilanţului. Această operaţiune
poate apărea numai dacă întreprinderea nu este falimentară;
- conversia obligaţiunilor în acţiuni, prin care cu acordul obligatarilor, aceştia schimbă
obligaţiunile cu acţiuni. Motivaţia acestei operaţiuni constă în dorinţa conducerii întreprinderii de a
micşora volumul datoriilor fără să apeleze la trezorerie.
- încorporarea rezervelor, situaţie care apare în momentul în care întreprinderea nu-şi poate
achita dividendul în numerar, deci nu se regăseşte ca lichidităţi, din cauză că întregul profit este
investit în averea imobiliară sau alte imobilizări. Ca urmare, prin hotărâre, cu majoritate de voturi, a
AGA se poate trece din fondul de rezervă în contul de profit şi pierderi, suma care se cuvine ca
dividende acţionarilor. În contul acestei sume care apare la profit, se vor emite acţiuni noi, care se
distribuie în mod gratuit acţionarilor sau se pot reştampila acţiunile vechi deţinute de acţionari, cu
suma care se cuvine ca dividend.

104
Reducerea sau diminuarea capitalului social şi, respectiv a elementelor de patrimoniu trebuie
realizată cu acordul acţionarilor, reconsiderându-se mărimea capitalului. Această reducere poate
apărea în două situaţii :
- datorită pierderilor societăţii, capitalul social urmând să fie diminuat şi reconsiderat la
valoarea rămasă;
- datorită constatării unui cuantum prea mare al capitalului social în raport cu scopul
societăţii.
Micşorarea-creşterea capitalului social, situaţie care apare atunci când o întreprindere care a
obţinut pierderi, doreşte majorarea capitalului. De regulă, se parcurg două etape :
- reducerea capitalului pentru a acoperi pierderile;
- majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor sau prin emiterea de noi acţiuni.
Răscumpărarea propriilor acţiuni, în principiu, nu este admisă. Totuşi, în anumite cazuri,
legislaţia poate admite răscumpărarea propriilor acţiuni cu scopul de a fi anulate, distribuite
salariaţilor sau vândute terţilor.
Amortizarea capitalului social. Prin amortizarea capitalului social se înţelege operaţia de
rambursare a mizelor sociale către acţionari fără să se reducă capitalul social. Teoretic, amortizarea
înseamnă a rambursa depunerile acţionarilor fără ca prin aceasta să scadă capitalul social.
Amortizarea nu trebuie să se confunde cu reducerea capitalului social pentru că prin
amortizare nu se pot nivela pierderile şi nici nu se poate renunţa la vărsăminte neefectuate. Prin
amortizare capitalul se modifică numai formal, transformându-se în capital amortizat numai pe
seama rezervelor disponibile constituite sau prin alocarea unor părţi din beneficiile realizate. Privit
din acest punct de vedere contul „Capital social” reprezintă pentru întreprindere o rezervă.
Modalităţile practice de reclasare a amortizării capitalului pot fi :
- amortizarea prin rambursare egală şi directă;
- amortizare prin tragere la sorţi.
În cadrul relaţiilor financiar-bancare ale întreprinderii pentru asigurarea flexibilă a surselor de
fonduri necesare asigurării continuităţii economico-financiare se obţin surse împrumutate de la
bănci sau terţi, persoane fizice sau juridice, ceea ce implică şi analiza limitelor de îndatorare.
Pentru realizarea unei asemenea analize se calculează, de regulă, rata de îndatorare ( netă
sau brută ) cu ajutorul datelor referitoare la capitalul străin total, împrumutat sau atras şi a
capitalului social, a capitalului propriu şi a capitalului permanent. Depăşirea limitelor impuse de
practica economică reprezintă un risc, de aceea aceste rate pot fi denumite şi rate de risc pentru
împrumutător.
Gradul de îndatorare ( de risc ) reprezintă, de regulă, raportul dintre capitalul împrumutat pe
termen lung şi mijlociu şi cel subscris şi vărsat sau cel propriu, astfel :

105
Dtlm
Gni = x100
Ks
în care :
Gni – gradul sau rata netă de îndatorare;
Dtlm – datorii pe termen lung şi mediu;
Ks – capital subscris.
În mod asemănător, prin prisma interesului băncilor sau a altor persoane fizice sau juridice, se
poate calcula şi gradul de acoperire a capitalului împrumutat cu capitalul propriu sau cu cel
subscris, astfel :
Ks
Gai = x100
Dtlm
în care :
Gai - gradul de acoperire a capitalului împrumutat.
În procesul de analiză se poate calcula şi o rată brută generală de îndatorare (Gbi) şi de
acoperire a capitalului străin utilizat în firma respectivă, luându-se în calcul, fie numai
împrumuturile pe termen lung, mijlociu şi scurt, fie că la acesta se adaugă şi obligaţiile faţă de terţi,
deci toate datoriile pe termen scurt :
Dtlm + Dts + Ob Dt (datorii totale )
Gbi = x100 = x100
Kpr Kp (capital propriu )

Pentru urmărirea limitelor îndatorării pe baza datelor din bilanţul contabil şi anexele acestuia
se mai pot calcula următorii indicatori :
Datorii pe termen lung şi mijlociu Dtlm
a) Gar = Cash − flow
x100 =
CF
x100

în care :
Gar – gradul acoperirii riscurilor;

RALM
b) Gr = x100
CF
în care :
Gr – gradul de rambursare sau rata de acumulare;
RALM – suma ratelor anuale de rambursare a împrumuturilor pe termen lung şi mijlociu.
DF Dtlm
c) Grdf = x100 sau Grdf = x100
CAF Kpr

în care :
Grdf – gradul de rambursare a datoriilor financiare;
DF – datorii financiare;
CAF – capacitatea de autofinanţare;
Kpr – capital propriu.
106
În cazurile a) şi b) se urmăreşte ca fluxul de numerar ( cash – flow ) să asigure acoperirea
datoriilor pe termen lung şi mijlociu sau cel puţin suma anuală a ratelor acestora împreună cu
dobânzile aferente.
În cazul analizei capitalurilor întreprinderii este necesar să se evidenţieze şi gradul de
autonomie financiară şi, corespunzător de autofinanţare. Gradul de autonomie financiară ( Gaf ) se
stabileşte ca raport între capitalul propriu şi capitalul permanent, astfel ;
Kpr
Gaf = x100
Kper

Pentru analiza capitalurilor prezintă interes şi gradul de imobilizare a acestora. Gradul de


imobilizare ( Gi ) se stabileşte cu ajutorul raportului dintre activele imobilizate şi capitalul social,
capitalul propriu şi, mai ales, capitalul permanent. În cazul dat, situaţia se prezintă astfel :
Ai
Gi = x100
Ks , Kpr , Kper

8.4.2. Analiza fondului de rulment


Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent al firmei destinată şi utilizată
pentru finanţarea activităţii curente de exploatare. Fondul de rulment ( FR ) se determină ca
diferenţă între capitalul permanent ( Kp ) şi activele imobilizate ( Ai ), astfel:
FR = Kp − Ai

Fondul de rulment reflectă partea din capitalul permanent care acoperă parţial activele
circulante ( cu precădere stocurile ). Deci, fondul de rulment reprezintă necesarul de surse
financiare proprii pentru acoperirea unei părţi din stocurile de active circulante.
În teoria şi practica economică se au în vedere mai multe categorii de fond de rulment :
- fond de rulment previzionat, antecalculat sau normat cunoscut sub denumirea de fond de
rulment necesar( FRN );
- fond de rulment real sau efectiv ( FRE ), care la rândul său, după modul de calcul poate fi :
social, propriu sau permanent ( total );
Din compararea celor două categorii de fond de rulment, efectiv utilizat şi cel necesar sau
previzionat prin bugetul de venituri şi cheltuieli, pot apărea următoarele situaţii :
FRE>FRN – diferenţa reprezintă un excedent de fond de rulment faţă de cel antecalculat;
FRE<FRN – diferenţa reprezintă un deficit de fond de rulment faţă de cel antecalculat;
FRE = FRN – egalitatea reflectă concordanţa la momentul respectiv, între fondul real şi cel
antecalculat.
Această analiză se efectuează cu ajutorul datelor din bugetele de venituri şi cheltuieli,
execuţia acestuia şi bilanţul contabil, studiindu-se următoarele probleme:
- analiza diagnostic a modului de fundamentare a fondului de rulment antecalculat;

107
- determinarea mărimii fondului de rulment real şi compararea lui cu cel antecalculat
pentru stabilirea excedentului sau deficitului de fond, a cauzelor şi a măsurilor de evitare a
abaterilor;
- compararea fondului de rulment real cu nevoia de fond de rulment ( NFR ), respectiv
creanţele şi stocurile de active circulante neacoperite cu obligaţii pe termen scurt şi determinarea
plusului sau minusului de fond de rulment real faţă de stocuri.
Analiza diagnostic a modului de fundamentare a mărimii antecalculate a fondului de rulment
are în vedere, în primul rând, cunoaşterea metodei folosite pentru calculul fondului de rulment
necesar sau previzionat. În acest caz are loc o analiză critică a modului de calcul a necesarului de
fond de rulment. Se va urmări ca necesarul de fond de rulment să nu fie larg calculat, deoarece
creează fluxuri băneşti suplimentare fără efect economic sau să nu fie îngust deoarece creează
distorsiuni şi lipsă de fonduri şi de disponibilităţi la fiecare depreciere sau modificare a volumului
valoric a activelor circulante.
În procesul de analiză se va avea în vedere că în calculul fondului de rulment antecalculat,
obiectivul de bază este stabilirea neconcordanţei dintre gradul de lichiditate al posturilor de activ
( stocuri şi creanţe ) şi gradul de exigibilitate al posturilor de pasiv ( furnizori, creditori etc. ).
Totodată este necesar ca în antecalculul în zile ( viteza de rotaţie ) să se aibă în vedere atât
posturile aferente exploatării, cât şi cele din afara exploatării, deoarece în unele cazuri contribuţia
acestora să fie decisivă. De regulă, în antecalcul se are în vedere, cu precădere şi durata ciclului de
fabricaţie , ponderea valorii adăugate şi politica financiară a firmei. De asemenea, pentru un grad
mai mare de siguranţă, trebuie să se adauge şi un coeficient pentru acoperirea riscurilor de
depreciere a valorii stocurilor de active circulante şi de acoperire a unor creanţe neachitate de unii
clienţi faliţi.
Fondul de rulment efectiv ( FRE ) sau net ( FRN ) se mai calculează c diferenţă între capitalul
permanent şi totalul activelor imobilizate nete ( Ain ), adică la valoarea rămasă neamortizată :
FRE = Capital permanent – Active imobilizate = Kp – Ai
După alte modele, fondul de rulment se calculează astfel :
FRE = Capital propriu (Kpr) + Datorii financiare (Df) – Imobilizări nete (In)
= ( Kpr + Df ) - In
Datoriile financiare sunt sinonime cu împrumuturile pe termen lung şi mijlociu. În condiţiile
în care datele permit şi se consideră necesar, fondul de rulment real se poate calcula şi pe baza
capitalului social subscris şi vărsat sau a capitalului propriu.
De asemenea, fondul de rulment real sau efectiv utilizat se mai poate calcula ca diferenţă între
activele circulante ( Ac ) şi datoriile pe termen scurt ( Dts ), adică :
FRE = Ac – Dts

108
Fondul de rulment real ( efectiv ), pe baza sistemului de calcul folosit poate avea valori
pozitive, negative sau poate fi egal cu zero.
În literatura de specialitate se mai utilizează şi alte procedee de determinare a fondului de
rulment sub diferite denumiri, care au în vedere şi structura actuală a bilanţurilor întocmite în ţările
din CEE:
- Fondul de rulment net global ( FRNG ) = Capitaluri proprii + Amortismente şi provizioane
+ Datorii financiare – Active imobilizate la valoarea lor brută = Kpr + AP + Df – Aib
- Fondul de rulment real ( FRR ) = Active circulante – Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
– Datorii pe termen scurt = Ac – Prc – Dts

8.5. Analiza echilibrului financiar


În teoria economică, noţiunea de echilibru are semnificaţii multiple. Într-o concepţie generală,
echilibrul economico – financiar la nivelul întreprinderii se realizează atunci când se recuperează
integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu cheltuielile. O asemenea
înţelegere are un caracter reducţionist, nu pune în evidenţă legătura ansamblului cu componentele
echilibrului general, cu stările parţiale ale lui, care se constituie într-un sistem de proporţionalitate şi
relaţii prin care se realizează şi se menţine starea generală. Rezultă ca trebuie avute în vedere mai
multe tipuri de „egalităţi” şi „corelaţii” între „necesităţile” şi „posibilităţile” întreprinderii. În starea
generală de echilibru se circumscriu atât „egalităţi” ale elementelor, cât şi „inegalităţi” cu
semnificaţia lui economică. Astfel, în cadrul egalităţii generale dintre venituri şi cheltuieli, trebuie
avut în vedere că, în fapt, acesta înseamnă recuperarea mijloacelor consumate, dar şi realizarea unui
profit care să permită constituirea surselor necesare finanţării unor activităţi sau stingerii unor
obligaţii. Existenţa fluxurilor băneşti, concomitent cu cele materiale, impune luarea în considerare
în definirea echilibrului financiar a elementelor implicate de aceste fluxuri prin indicatori specifici
de caracterizare. Deci, echilibrul economico – financiar al întreprinderii trebuie înţeles ca fiind un
ansamblu de corelaţii care se formează în procesul de rotaţie a capitalului. Acest echilibru poate şi
trebuie să fie prestabilit prin bugetul de venituri şi cheltuieli şi realizat în fiecare exerciţiu.
Instrumentele practice prin intermediul cărora se poate evidenţia echilibrul financiar sunt bugetul de
venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, balanţa de verificare ş.a. Analiza echilibrului financiar,
indiferent de subiectul care o realizează vizează caracterizarea situaţiei în care se găseşte firma
respectivă în raport şi de scopul urmărit.

Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante


Pentru analiza echilibrului financiar al firmei, una dintre corelaţiile importante o constituie
cea dintre fondul de rulment ( FR ) şi nevoia de fond de rulment ( NFR ). Nevoia de fond de

109
rulment ( NFR ) reprezintă activele circulante care trebuie finanţate din fondul de rulment, iar
mărimea sa se poate stabili ca diferenţă între activele circulante (Ac) fără disponibilităţi şi datoriile
curente pe termen scurt (Dts), adică :
NFR = Ac – Dts
Rezultatul acestei comparaţii este plusul sau minusul de fond de rulment.
Trezoreria netă a firmei ( TN ) sau disponibilităţile băneşti ale firmei sde calculează ca
diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment :
TN = FR – NFR
Trezoreria netă poate fi pozitivă, negativă sau egală cu zero.
În unele lucrări de specialitate, îndeosebi din ţările de limbă engleză nevoia de fond de
rulment poartă denumirea de capital de lucru. Capitalul de lucru are aceeaşi funcţie ca şi fondul de
rulment reprezentând volumul de bani necesar pentru a funcţiona firma în timpul de aşteptare a
încasării creanţelor sale, calculându-se pe baza relaţiei :
NFR = Creanţe de încasat (clienţi şi debitori ) + Stocurile de active circulante – obligaţiile
de plată pe termen scurt ( furnizori, creditori ş.a.) = CRI + SAC – Dts
În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de rate
cum ar fi :
Fondul de rulment FR
1) Rfac = Active circulante x100 =
AC

unde :
Rfac – rata de finanţare a activelor circulante
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se
apreciază că mărimea normală a acestei rate este de cca. 50%.
Fondul de rulment FR
2) Rfs = x100 = x100
Stocuri St
unde :
Rfs – rata de finanţarea a stocurilor.
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează stocurile şi se consideră o
acoperire normală dacă fondul de rulment reprezintă cca. 2/3 din totalul stocurilor.
Fondul de rulment FR
3) Rfsc = Stocuri plus creantele x100 = Stc x100

în care :
Rfsc – rata de finanţare a stocurilor şi creanţelor
Această rată reflectă raportul dintre fondul de rulment şi mărimea stocuri şi creanţelor achitate
şi necreditate, exprimate prin nevoia de fond de rulment. În mod normal această rată trebuie să fie >
100.

110
Analiza lichidităţii, solvabilităţii şi a capacităţii de plată a întreprinderii
Lichiditatea reprezintă proprietate elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.
Solvabilitatea şi capacitatea de plată sunt elemente ale lichidităţii, prin care se evidenţiază
proprietatea partea materială a capitalului de a se transforma în bani. Pentru a caracteriza starea de
lichiditate pot fi folosiţi mai mulţi indicatori, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, în momentul
declarării stării de faliment se poate calcula gradul de lichiditate generală (Lg) cu relaţia :
Alp
Lg = x100
Dt
unde:
Alp – Active lichide şi care pot deveni lichide
Dt- Total obligaţii ( pe termen scurt, mediu şi lung )
Elementele care pot deveni lichide se reevaluează întrucât gradul de lichiditate reprezintă şi
capacitatea de despăgubire a clienţilor. În acest caz se urmăreşte ca nivelul de lichiditate să fie cât
mai mare. În studiile de bonitate efectuate de bănci în cazul solicitării de credite se folosesc
indicatorii următori:
a) Lichiditatea patrimonială (Lp) se stabileşte ca raport între elementele de activ
( disponibilităţi băneşti (Db), materiale în stoc, produse finite, mărfuri, titluri de plasament, creanţe,
alte active ) şi elementele de pasiv ( credite pe termen scurt, rate de rambursat în anul curent la
creditele pe termen mediu şi lung, creditori, obligaţii) sau datorii curente astfel :
Dp + Mdl
Lp =
Dc
în care :
Mdl – mijloace care pot deveni lichide;
Acest raport trebuie să fie supraunitar, ceea ce constituie un grad corespunzător de siguranţă
pentru acordarea de noi credite. Dacă raportul este subunitar , se consideră a fi o situaţie riscantă,
întrucât unitatea a imobilizat o parte din împrumuturile anterioare şi nu a obţinut efectele scontate.
b) Solvabilitatea patrimonială (Sp) numită şi rata autonomiei financiare, se
calculează pe baza relaţiei :
Capital propriu ( Kpr ) Kpr
Sp = x100 = x100
Capital propriu + Credite bancare (Cb ) Kpr + Cb

Se apreciază că valoarea minimă acceptabilă este de 30 %, iar peste 50% situaţia este
normală.
c) Solvabilitatea generală (Sg) se poate stabili ca raport între activele circulante
(Ac) şi datoriile curente (Dc), adică :

111
Ac
Sg = x100
Dc
d) Solvabilitatea totală (St) sau globală calculată ca raport între activele
circulante (Ac) plus activele finale (Af) şi datoriile totale (Dt), astfel :
Ac + Af
St = x100
Dc
e) Solvabilitatea imediată (Si) care se poate stabili cu ajutorul relaţiei :
Active circulante ( Ac ) − Stocuri ( St )
Si = x100
Obligatii (Ob )

Cu cât aceşti indicatori cresc se măreşte gradul de independenţă şi capacitatea financiară a


întreprinderii.
Solvabilitatea reprezintă, deci, capacitatea economico – financiară a întreprinderii de a-şi
onora obligaţiile de plată sau capacitatea de a face faţă plăţilor pe o anumită perioadă de timp.
Determinarea şi analiza solvabilităţii şi a capacităţii de plată presupune o confruntare a datelor cu
privire la disponibilităţile băneşti imediate şi în perspectivă, cu obligaţiile de plăţi ale firmei pe
acelaşi interval de timp. Deoarece elementele activelor circulante au un grad diferit de lichiditate, în
calculul solvabilităţii se iau în considerare, pe lângă mijloacele băneşti, şi acele stocuri (imobilizări)
care pot fi valorificate pe termen apropiat şi au asigurată desfacerea, precum şi creanţele care pot fi
încasate pe termen scurt.
Capacitatea de plată a întreprinderii sau solvabilitatea imediată exprimă situaţia mijloacelor
băneşti disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp ( de obicei până la 15 – 30
zile), în raport cu obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp.
Pentru exprimarea solvabilităţii şi a capacităţii de plată pot fi utilizate atât mărimile absolute,
cât şi cele relative. Astfel, în mărimi absolute, solvabilitatea (S) sau capacitatea de plată (Kp)
rezultă din compararea disponibilităţilor băneşti (lichide şi potenţiale Db), cu obligaţiile curente ale
firmei (Ob), adică :
Kp(S) = Db – Ob
Pentru asigurarea solvabilităţii este necesar ca :
Db>Ob
Pentru calculul disponibilităţilor băneşti imediate trebuie să se aibă în vedere modul în care
elementele activelor circulante pot contribui la asigurarea capacităţii de plată a firmei. Astfel,
disponibilităţile aflate în conturi la bancă şi în numerar, sunt prin natura lor active lichide, pe al 2-
lea loc se situează creanţele din livrări de produse, executări de lucrări sau prestări de servicii, cu
condiţia ca beneficiarii să le accepte la plată ( deci, să fie asigurată desfacerea lor prin contracte sau
comenzi directe ). În al 3-lea rând participă stocurile de mărfuri, produse finite şi ambalaje, dacă
acestea sunt de calitate corespunzătoare, stocurile de materiale, valorificarea pieselor de schimb sau

112
a obiectelor de inventar care depăşesc nevoile interne şi sumele obţinute prin lichidarea altor
imobilizări.
Deoarece mărimile absolute nu permite întotdeauna efectuarea unor comparaţii în timp şi
spaţiu, întrucât influenţe ale factorilor dimensionali ( volumul operaţiilor de aprovizionare,
producţie şi desfacere, mărimea firmei etc.), este necesară utilizarea mărimilor relative, cum ar fi :
a) Coeficientul solvabilităţii sau al capacităţii de plată la o anumită dată (Kpt), care se
calculează după formula :
Db + I + C '
Kpt = x100
Obt
b) Coeficientul capacităţii de plată (Kpi)care se calculează după formula :
Db Db + C
Kpi = x100 sau Kpi = x100
Ob Ob
în care :
I – încasările ce se vor realiza până la sfârşitul perioadei analizate;
Db – Disponibilităţi băneşti efective ( în numerar şi în bancă )
C şi C’ – credite disponibile sau care se vor obţine până la sfârşitul perioadei;
Ob şi Obt – plăţi exigibile imediat ( curente ) sau cele până la sfârşitul perioadei, inclusiv
rambursarea creditelor.
Întreprinderea are o situaţie financiară normală în privinţa capacităţii de plată, în cazul în care
gradul de solvabilitate este mai mare sau cel puţin egal cu 100.
În literatura de specialitate pentru caracterizarea stării de solvabilitate se foloseşte şi termenul
de trezorerie. In acest caz se pot calcula următorii indicatori :

a) Trezoreria la vedere (Tv)

Disponibil itati banesti ( Db )


Tv =
Exigibilit ati pe termen scurt ( Dts )

Nivelul normal al acestei rate se consideră a fi de 0,2 la 0,3.

b) Trezoreria la scadenţă (Ts) :

Valori realizabil e pe termen scurt + Disponibil itati banesti


Ts = ≥1
Exigibilit ati pe termen scurt

c) Trezoreria previzională (Tp) :

113
V alorirealizate+ D ispo nibitati
il + A ltein casari− V al.realziabeildu pa
pe term ensc urt b anesti ex pirareaperio adei
Tp =
atipem enen +teA lteplatiprev azu te
E x igibilit in - E xigib ilit
atid up a
aceastap erioad a ex p irareap erioad ei

Nivelul acestei rate este mai mare sau egal cu 1.


Pentru analiza solvabilităţii poate fi pusă şi problema gradului de asigurare a întreprinderii
cu disponibilităţi băneşti calculat ca raport între disponibilităţile băneşti şi activele circulante
totale. Din activitatea practică a reieşit că existenţa unor disponibilităţi băneşti în proporţie de 3% şi
5% din activele circulante asigură necesarul zilnic curent pentru a satisface plăţile normale imediate
ale firmei. Existenţa unui nivel mai ridicat nu constituie un semnal care să impună măsuri de
redresare. În schimb, nivelul mai redus al gradului de asigurare cu disponibilităţi băneşti implică
accelerarea ritmului încasărilor.

BLIOGRAFIE

1. Gheorghiu A. - Analiza activităţii economice a întreprinderilor, E.D.P., Bucureşti,


1982
2. Işfănescu A. - Analiză economico – financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996
3. Mărgulescu D. - Analiza economico – financiară a întreprinderii, Ed. Tribuna
Economică, Bucureşti, 1994
4. Mărgulescu D - Diagnostic economico – financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1993
5 Mihai I. - Analiza economico – financiară a întreprinderii, Ed. Mirton,
Timişoara, 2000
6 Mihai I. - Analiza situaţiei financiare a agenţilor economici, Ed. Mirton,

114
Timişoara, 1997
7 Niculescu M. - Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1998
8 Radu F. - Analiza economico – financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria,
Craiova, 1997
9 Stancu I. - Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

CUPRINS

Capitolul I: Bazele teoretice şi metodologice ale analizei economico-financiare


1.1. Necesitatea şi conţinutul analizei economico-financiare
1.2. Tipurile de analiză economică
1.3. Rolul şi funcţiile analizei economico financiare
1.4. Metode folosite în analiza economico-financiară
1.5. Sursele informaţionale folosite în analiza diagnostic a activităţii economico-financiare
1.6. Etapele şi organizarea analizei diagnostic a activităţii economico-financiare
Capitolul II: Analiza activităţii de producţie şi comercializare
2.1. Obiectivele şi sursele analizei activităţii de producţie şi comercializare
2.2. Analiza indicatorilor ce caracterizează volumul producţiei industriale
2.3. Analiza producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricate

115
2.4. Analiza valorii adăugate
2.5. Analiza cifrei de afaceri
2.6. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente şi structură
2.6.1. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente
2.6.2. Analiza structurii producţiei
2.7. Analiza ritmicităţii producţiei
2.8. Analiza producţiei
Capitolul III: Analiza asigurării şi folosirii resurselor umane
3.1. Analiza asigurării întreprinderilor cu forţă de muncă
3.2. Analiza calificării forţei de muncă
3.3. Analiza stabilităţii forţei de muncă
3.4. Analiza utilizării timpului de lucru
3.5. Analiza productivităţii muncii şi a căilor sale de creştere
Capitolul IV: Analiza asigurării şi folosirii capitalului fix
4.1. Analiza dinamicii, structurii şi stării mijloacelor fixe
4.2. Analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe
4.3. Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe
4.4.Analiza eficienţei utilizării capitalului fix
Capitolul V: Analiza utilizării şi folosirii capitalului circulant
5.1. Analiza aprovizionării cu materii şi materiale
5.2. Analiza folosirii materiilor şi materialelor în procesul de producţie

Capitolul VI: Analiza cheltuielilor întreprinderii


6.1.Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale întreprinderii
6.2. Analiza cheltuielilor totale le 1000 lei venituri totale
6.3. Analiza cheltuielilor de exploatare
6.4. Analiza cheltuielilor întreprinderilor în corelaţie cu volumul fizic al producţiei
6.4.1. Analiza eficienţei cheltuielilor variabile
6.4.2. Analiza eficienţei cheltuielilor fixe
6.5. Analiza cheltuielilor materiale
6.5.1. Analiza cheltuielilor materiale totale
6.5.2. Analiza cheltuielilor cu materialele
6.5.3. Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe
6.6. Analiza cheltuielilor salariale
6.7. Analiza costurilor pe produse

116
Capitolul VII: Analiza rentabilităţii întreprinderii
7.1. Analiza dinamică şi structurală a profitului
7.2. Analiza factorială a profitului
7.3. Analiza ratei rentabilităţii
7.4. Analiza rentabilităţii pe produse
Capitolul VIII: Analiza situaţiei financiar patrimoniale a întreprinderii
8.1. Obiectivele şi metodele analizei situaţiei financiar patrimoniale a întreprinderii
8.2. Analiza mijloacelor economice din activul bilanţului
8.2.1. Analiza activelor imobilizate
8.2.2. Analiza activelor circulante
8.3. Analiza integrităţii patrimoniale şi a patrimoniului net al întreprinderii
8.4. Analiza surselor financiare de acoperire a mijloacelor economice
8.4.1. Analiza dinamicii şi structurii capitalurilor întreprinderii
8.4.2. Analiza fondului de rulment
8.5. Analiza echilibrului financiar
Bibliografie

117