Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ANALIZĂ
ECONOMICO-FINANCIARĂ
PETROŞANI
2008
1
CAPITOLUL I
3
Analiza prospectivă se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi proceselor care vor avea loc într-o
perioadă viitoare. Analiza prospectivă joacă un rol important în programul de activitate a deciziilor
cu caracterul static şi strategic sau alegerea variantelor optime de acţiune. Specificul acestei analize
se bazează în principal pe informaţii incerte sau aleatorii despre evoluţia viitoare a fenomenelor.
2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenului economic:
- analiză statică;
- analiză dinamică.
Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturii de cauzalitate care
determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiza permite cunoaşterea
nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice precum şi a abaterilor existente la un moment de
referinţă ales.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele în mişcare şi condiţionarea lor reciprocă,
evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în momente ale evoluţiei lor. Pe baza
analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor
economice precum şi tendinţele în evoluţia viitoare a acestora.
3) În raport cu însuşirile şi caracteristicile fenomenelor studiate:
- analiză calitativă;
- analiză cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive a fenomenelor şi proceselor
economice. Cu ajutorul acesteia se stabilesc însuşirile esenţiale ale fenomenelor economice şi
factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice exprimată prin
diferite determinări cantitative precum şi modificările structurale intervenite în mărimea acestor
fenomene.
4) După nivelul la care se desfăşoară:
- analiză microeconomică;
- analiză macroeconomică.
Analiza microeconomică studiază fenomenele economice la nivelul unităţilor economice.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice la nivelul ramurii, al economiei
naţionale sau a economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate.
Cele două analize permit cunoaşterea evoluţiei fenomenelor economice în timp şi spaţiu, ceea
ce asigură luarea măsurilor necesare în vederea conducerii ştiinţifice a activităţii economice.
4
- analiza economico-financiară, studiază corelaţiile dintre activitatea economică şi cea
financiară;
- analiza financiară, studiază modul de gestionare a capitalurilor şi a fluxurilor financiare ce se
formează la nivelul unităţii.
6) În funcţie de sfera de cuprindere şi obiectivul analizat:
- analiza globală pe ramuri, subramuri, întreprindere;
- analiza parţială (pe probleme).
Dintre toate tipurile de analiză economică, cel care s-a desprins ca o disciplină ştiinţifică
independentă, obiect şi metodă proprie, îl constituie analiza economico-financiară a întreprinderii.
Acest tip de analiză numit şi analiză diagnostic se poate diferenţia pe ramuri de activitate formându-
se discipline autonome ca: analiza economico-financiară a întreprinderii industriale, de construcţii,
de transporturi, agricole, comerciale.
5
Prin îmbinarea analizei retrospective cu analiza previzională se face legătura între activitatea
trecută, prezentă şi viitoare a unei întreprinderi şi se pot lua măsuri corespunzătoare pentru reglarea
fenomenelor şi proceselor economice în viitor.
Un rol important îl are analiza economică în realizarea funcţiei de organizare pentru că
permite conducerii întreprinderii luarea măsurilor necesare pentru organizarea corespunzătoare a
tuturor activităţilor care se desfăşoară la nivelul întreprinderii precum şi pentru utilizarea raţională a
resurselor materiale şi umane.
De asemenea, cu ajutorul metodelor şi proceselor de analiză se apreciază eficienţa structurii
organizatorice a întreprinderii şi se fundamentează propunerile pentru perfecţionarea acesteia în
vederea sporirii eficienţei activităţii manageriale.
Analiza economică serveşte şi la exercitarea funcţiei de coordonare prin care se urmăreşte
corelarea diferitelor funcţiuni ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între
necesităţi şi resurse, între venituri şi cheltuieli sau alte fenomene economice care au loc la nivelul
întreprinderii.
Un rol foarte important revine analizei în realizarea funcţiei de comandă pentru că asigură
fundamentarea tuturor deciziilor cu caracter operativ, tactic, strategic luate de conducerea
întreprinderii.
Metodele folosite de analiza economică servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor
economice ce au loc la nivelul întreprinderii în toată complexitatea şi interacţiunea lor, a influenţei
exercitate de diferiţi factori ceea ce permite fundamentarea temeinică a deciziilor, alegerea variantei
optime de acţiune şi sporirea eficienţei întregii activităţi economice.
Prin conţinutul său, analiza economică are un loc foarte important în exercitarea funcţiei de
control întrucât permite cunoaşterea întregii activităţi desfăşurate în întreprindere, rezultatele
economico-financiare obţinute şi eficienţa deciziilor luate de managerii întreprinderii.
Pentru înţelegerea rolului analizei în procesul conducerii, o importanţă deosebită prezintă
abordarea sistematică a unităţii economice.
Privită în sens cibernetic, orice întreprindere reprezintă un sistem complex şi dinamic de
elemente sau subsisteme interdependente a căror conducere şi reglare se bazează pe principiul
conexiunii inverse.
Sistemele economice prin natura lor sunt sisteme deschise întrucât se află în permanentă
interacţiune cu mediul ambiant.
În cadrul întreprinderii ca sistem se poate distinge un sistem reglat în care se desfăşoară toate
funcţiunile specifice întreprinderilor şi un sistem reglator ce are rolul de a asigura dirijarea şi
funcţionarea normală în vederea realizării obiectivelor stabilite cu eficienţă maximă.
6
1.4. Metode folosite în analiza economico-financiară
Pentru analiza activităţii economico-financiară a întreprinderilor se pot folosi mai multe
metode şi procedee cu caracter general sau specific.
Metodele generale folosite în analiza activităţii economico-financiară a întreprinderilor sunt
de regulă metode statistico-matematice cum ar fi: metoda grupărilor, metoda corelaţiei, metoda
funcţiei de producţie, metoda cercetării operaţionale.
În afară de aceste metode cu caracter general, analiza economico-financiară mai foloseşte şi
unele metode şi procedee specifice cum ar fi:
- metoda comparaţiei rezultatelor economice;
- metoda diviziunii sau descompunerii rezultatelor economice;
- metoda stabilirii factorilor de influenţă;
- metoda măsurării influenţei factorilor;
- metoda generalizării.
În procesul de analiză trebuie să se îmbine metodele generale cu metodele şi procedeele
specifice fapt care permite studierea complexă a fenomenelor economice şi luarea măsurilor
corespunzătoare pentru îmbunătăţirea activităţii întreprinderii.
7
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor
economice sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;
c) diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor economice.
Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor economice permite cunoaşterea evoluţiei
în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp
între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei
diviziuni de timp (zi, săptămână, decadă, lună, trimestru, an) la modificarea totală a fenomenelor
cercetate pe o anumită perioadă de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice permite cunoaşterea
rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină)
precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor
studiate.
Descompunerea sau diviziunea pe părţi sau pe elemente componente a rezultatelor
economice contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderii prin stabilirea
contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi sau
elemente componente se poate aplica majorităţii indicatorilor care reflectă diferite laturi ale
întreprinderii, fapt care permite efectuarea unor analize structurale asupra indicatorilor calitativi şi
cantitativi. Totodată diviziunea pe părţi şi elemente componente constituie o etapă premergătoare a
stabilirii factorilor care acţionează asupra fenomenelor analizate şi a măsurării influenţei lor.
8
b) Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă, analiza economică trebuie să parcurgă un
drum invers în raport cu evoluţia reală a fenomenului studiat. Astfel cauzele finale descoperite în
procesul de analiză reprezintă de fapt cauzele generale care au generat apariţia fenomenului
cercetat;
c) Determinarea legăturilor de condiţionare dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul
analizat precum şi între factorii care acţionează.
Pentru stabilirea corectă a factorilor de influenţă este necesară cunoaşterea criteriilor de
clasificare a acestora:
1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în următoarele categorii:
a) factori economici;
b) factori tehnici;
c) factori organizatorici;
d) factori social-politici;
e) factori naturali.
2) După importanţa acţiunilor factorilor de influenţă, aceştia pot fi:
a) factori principali sau esenţiali;
b) factori secundari sau neesenţiali.
Această grupare permite cunoaşterea factorilor care au un rol hotărâtor în obţinerea unui
fenomen sau rezultat economic şi asupra cărora trebuie să se acţioneze în procesul de reglare şi
optimizare.
3) În funcţie de modul cum îşi transmit influenţa asupra fenomenului analizat:
a) factori cu acţiune directă;
b) factori cu acţiune indirectă.
4) În funcţie de locul acţiunii lor:
a) factori interni sau endogeni;
b) factori externi sau exogeni.
5) În funcţie de efortul propriu al întreprinderii:
a) factori dependenţi de efortul propriu;
b) factori independenţi de efortul propriu.
6) În funcţie de durata acţiunii lor:
a) factori temporari;
b) factori permanenţi.
7) Ţinând seama de influenţă:
a) factori previzibili sau determinativi;
b) factori imprevizibili sau aleatori.
8) Având în vedere conţinutul lor:
9
a) factori simpli;
b) factori complecşi.
9) În raport de poziţia şi caracterul lor într-o relaţie cauzală:
a) factori cantitativi;
b) factori de structură;
c) factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai factorilor calitativi fiind condiţia indispensabilă
a acţiunilor acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de fenomenul analizat.
Aceşti factori reflectă latura extensivă a fenomenului analizat.
Factorii de structură reflectă raporturile structurale dintre elementele factorilor cantitativi şi
exprimă ponderea acestor elemente în mărimea totală a factorilor respectivi. Factorii de structură
sunt strâns legaţi de factorii cantitativi, iar modificarea lor influenţează asupra tuturor indicatorilor
sintetici ai activităţii întreprinderilor.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în aceleaşi
unităţi de măsură. Aceşti factori reflectă latura intensivă a fenomenului economic analizat.
Această grupare a factorilor reprezintă o mare importanţă în munca de analiză fiind o etapă
premergătoare a metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra fenomenului studiat.
10
Legăturile de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a fenomenelor
independente sau factoriale se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă eşalonate într-o
zona de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă. Acest tip de legături au caracter
probabilistic, aleatoriu şi pot fi exprimate prin diferite funcţii statistico-matematice de tip liniar sau
neliniar.
Ţinând seama de tipul relaţiilor de condiţionare dintre fenomenele economice şi de scopul
analizei pentru măsurarea influenţei factorilor şi a intensităţii legăturilor de cauzalitate dintre
fenomene, se pot folosi următoarele metode şi procedee:
- metoda substituirilor în lanţ;
- metoda balanţieră;
- metoda soldului;
- metoda corelaţiei;
- metoda funcţiilor de producţie;
- metoda programării liniare.
Metoda substituirilor în lanţ
Această metodă se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra modificării
fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci când între fenomenul analizat şi factorii săi de
influenţă există legături de tip funcţional exprimate sub forma relaţiei de produs sau raport între
factori.
Esenţa acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra
modificării fenomenului analizat ceilalţi factori rămânând constanţi.
Metoda substituirilor în lanţ se poate prezenta sub două variante:
- metoda substituirilor în lanţ în formă desfăşurată;
- metoda substituirilor în lanţ în formă simplificată.
Cele două procedee se pot aplica pentru calcularea influenţei factorilor atât în cazul exprimării
factorilor în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative sau sub formă de indici.
La baza acestei metode se află următoarele principii :
- aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea poziţionării lor economice : factori
cantitativi, factori structurali şi factori calitativi;
- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi terminând cu cei
calitativi;
- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză şi se ia în calcul
la valoarea lui efectivă;
- factorul care urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa previzionată sau din
perioada de bază.
11
Metodologia de calcul a influenţei factorilor
R1
sau ∆ R%= I R −100 unde IR = ×100
R0
• Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării fenomenului studiat se
stabileşte în mod succesiv după cum urmează :
- influenţa modificării factorului a asupra modificării rezultatului R ( ∆aR ) :
∆aR = (a 1 × b1 × c1 ) − (a 0 × b 0 × c 0 ) = (a 1 − a 0 ) × b 0 × c 0
∆aR
∆aR = × 100
R0
∆bR = (a 1 × b1 × c 0 ) − (a 1 × b 0 × c 0 ) = a 1 × (b1 − b 0 ) × c 0
∆bR
∆bR % = × 100
R0
∆cR = (a 1 × b1 × c1 ) − (a 1 × b1 × c 0 ) = a 1 × b1 × (c1 − c 0 )
∆cR
∆cR % = × 100
R0
respectiv :
∆ aR % + ∆ bR % + ∆ cR % = ∆ R %
R1
unde I R = ×100
R0
Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la studierea
majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut cu efortul depus
sau invers, cum ar fi : productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe, cheltuieli la 1000 lei cifră
de afaceri, rata rentabilităţii.
Metoda balanţieră – se foloseşte pentru determinarea influenţei factorilor atunci când între
fenomenul analizat şi elementele sale componente există relaţii de sumă şi diferenţă.
Metodologia stabilirii influenţelor este următoarea :
• Considerăm un fenomen sau rezultat economic, notat cu R, influenţat de trei
elemente (a, b, c) între care există relaţia de sumă sau diferenţă:
R= a + b – c
Mărimea rezultatului în perioada de bază şi cea efectivă va fi :
14
R 0 = a 0 + b0 − c0
R 1 = a 1 + b 1 − c1
- deci influenţa fiecărui factor sau element component se determină ca diferenţă între mărimea
efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv, ţinând seama de
semnul său algebric din relaţia de condiţionarea analizată.
Metoda balanţieră poate fi considerată ca un caz particular al metodei substituirilor în lanţ,
deoarece dacă s-ar utiliza această metodă ar fi obţinut aceleaşi rezultate.
Metoda soldului – cu ajutorul acesteia se poate determina influenţa unui singur factor atunci
când se cunosc influenţele pentru (n-1) factori, precum şi modificarea fenomenului analizat (∆ R).
Influenţa necunoscută se poate stabili pe baza soldului.
De exemplu, într-o relaţie de condiţionare care poate îmbrăca forma de produs, raport, sumă
sau diferenţă între factori, intervin trei factori de influenţă (a, b şi c). În procesul de analiză au fost
stabilite deja influenţele factorilor a şi b, precum şi modificarea fenomenului studiat (∆ R), dar nu
se cunoaşte influenţa factorului c. Această influenţă se poate prin metoda soldului astfel :
∆cR = ∆R − (∆aR + ∆bR )
15
Metoda generalizării
Cu ajutorul acestei metode se scot în evidenţă principalele aspecte pozitive sau negative din
activitatea unităţii economice şi se fac aprecieri asupra evoluţiei fenomenelor analizate.
De asemenea, pe baza generalizării se precizează diagnosticul şi măsurile de reglare a
activităţii fiecărei întreprinderi în vederea valorificării resurselor interne şi a îmbunătăţirii
rezultatului economico-financiar.
Metoda generalizării permite utilizarea concluziilor analizei în procesul managerial pentru
fundamentarea deciziilor cu caracter tactic şi strategic la diverse nivele ierarhice. Pe baza
generalizării se asigură finalizarea întregului proces de analiză diagnostic şi formularea unor
concluzii cu caracter general privind aprecierea evoluţiei fenomenelor studiate şi a posibilităţilor de
reglare şi optimizare a performanţelor activităţii unităţilor economice în viitor.
16
- externe sau exogene, provin din afara întreprinderii şi sunt reflectate în diferite publicaţii de
specialitate, în presă sau legislaţia economico-financiară.
După conţinutul lor:
- informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;
- informaţii normative, sunt reglementate prin anumite norme, normative financiare, bugete
sau standarde;
- informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în activitatea unei
întreprinderi în perioada curentă sau perioadele precedente;
- informaţii de prognoză, estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor fenomene sau
procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.
Sursele documentare de unde se pot culege aceste informaţii sunt: programul de activitate al
întreprinderii, diferite acte normative, contracte economice, bugetul de venituri şi cheltuieli,
documente de evidenţă contabila, financiară şi de gestiune.
În funcţie de periodicitatea lor, informaţiile pot fi:
- curente sau operative;
- periodice.
În raport de rolul lor în procesul conducerii:
- informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderii şi pot genera măsuri
concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective;
- informaţii pasive, se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt necesare în
fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii economice.
Deoarece obiectivul esenţial al analizei diagnostic al activităţii economico-financiare a
întreprinderii îl constituie studierea modului de realizare a obiectivelor stabilite a rezultatelor
economico-financiare obţinute, informaţii folosite în munca de analiză provin din datele cuprinse în
programul economic şi financiar al întreprinderii, bugetul de venituri şi cheltuieli precum şi din
datele sistemului de evidenţă contabilă şi statistică.
Programul economic şi financiar al întreprinderii cuprinde indicatori de plan şi unele norme
care servesc drept bază de comparaţie în aprecierea rezultatelor economico-financiare obţinute în
perioada analizată.
Un rol important în analiza diagnostic revine informaţiilor din bilanţul contabil, anexele la
bilanţ, contul de profit şi pierdere.
Pentru efectuarea analizei economico-financiare este necesar să se recurgă şi la unele date din
afara evidenţei economice, cum sunt: rapoarte prezentate în consiliile de administraţie, în adunările
generale ale acţionarilor, procese verbale încheiate de organele de control financiar-bancar,
materiale apărute în presă şi altele.
17
Indiferent de sursele de provenienţă, informaţiile folosite în procesul de analiză economico-
financiară şi activitatea managerială a firmei, trebuie să satisfacă anumite cerinţe cum sunt:
utilitatea, exactitatea, profunzimea, operativitatea, valoarea şi costul informaţiei.
18
În interiorul fiecărei întreprinderi, compartimentele funcţionale şi îndeosebi cele financiar-
contabile sau anumite birouri specializate, pot efectua analize lunare, trimestriale şi lunare privind
activitatea economică şi financiară desfăşurată, modul de realizare a obiectivelor stabilite,
disfuncţionalităţile intervenite şi măsurile necesare pentru reglarea şi îmbunătăţirea rezultatelor
economico-financiare în viitor. De asemenea, prin intermediul compartimentelor financiar-
contabile, se efectuează analize anuale pe bază de bilanţ care se prezintă în Consiliul de
administraţie şi Adunării Generale a Acţionarilor.
Analiza diagnostic poate fi efectuată şi de organe din afara unităţii, cum ar fi:
- organe fiscale ale statului care efectuează îndeosebi analize financiare asupra modului cum
s-a stabilit baza de impozitare şi cum se respectă legislaţia în vigoare;
- unităţi bancare, în special cu ocazia acordării de credite şi urmăririi rambursării lor;
- firme specializate de consultanţă la solicitarea agenţilor economici pentru elaborarea unor
planuri de afaceri, studii de fezabilitate şi evaluarea unor active sau a întregii activităţi în funcţie de
anumite necesităţi.
Analizele efectuate de firme specializate au un caracter temporar în vederea elaborării unor
soluţii şi strategii de dezvoltare.
Analizele cu caracter permanent sunt efectuate de către compartimentele funcţionale sau de
cele constituite în mod special.
La nivelul fiecărei firme se pot crea organisme mixte cu caracter special şi temporar în
vederea efectuării unor analize tematice şi soluţionarea unor probleme, cum ar fi:
- promovarea unor noi produse;
- studierea concurenţei;
- stabilirea strategiei de dezvoltare;
- restructurarea activităţii.
Având în vedere complexitatea activităţii de analiză economico-financiară şi rolul său în
procesul managerial, la nivelul fiecărei firme se impune crearea unor compartimente speciale de
analiză pentru efectuarea unor analize diagnostic cu caracter parţial sau global ale căror concluzii să
permită fundamentarea temeinică a obiectivelor şi a deciziilor privind reglarea şi adaptarea continuă
la cerinţele economiei de piaţă.
19
CAPITOLUL II
20
Adâncirea analizei activităţii de producţie şi comercializare pe secţii se realizează prin
utilizarea dărilor de seamă a acestora care conţin un număr mai mare de indicatori faţă de darea de
seamă în întreprindere.
21
- urmărirea productivităţii muncii.
Este cunoscut că între diferite categorii de muncă există deosebiri în ceea ce priveşte
calificarea forţei de muncă şi complexitatea muncii. Aceste aspecte nu sunt luate în considerare
când producţia industrială se exprimă în unităţi de muncă ceea ce reprezintă un inconvenient al
acestei metode, limitându-se în acelaşi timp utilizarea ei.
Metoda cea mai larg utilizată şi care înlătură inconvenientele tuturor celorlalte metode este
metoda valorică.
Printre avantajele acestei metode amintim:
- exprimarea întregului volum al la diverse nivele respectiv întreprindere, ramură sau
economie naţională;
- cuprinde atât producţia finită cât şi producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial;
- permite calcularea unor indicatori ca: producţia exerciţiului, producţia marfă, valoarea
adăugată, producţia la 1.000 lei active totale, productivitatea muncii;
- prin intermediul preţurilor diferenţiate pe calităţi, permite exprimarea calităţii producţiei şi
determinarea pierderilor cauzate de neîndeplinirea condiţiilor de calitate;
- ajută la stabilirea proporţiilor între ramurile economiei naţionale şi a schimbărilor structurale
apărute în economia naţională.
Dezavantajele acestei metode constau în aceea că nu permite delimitarea corectă a volumului
producţiei ca urmare a creşterii ponderii muncii materializate, este influenţată de modificările
intervenite în structura producţiei şi în nivelul preţurilor. Acest lucru face ca unele întreprinderi să
manifeste tendinţa de a se orienta către produsele cu un consum redus de muncă vie şi cu un
consum ridicat de muncă materializată spre creşterea volumului producţiei neterminate şi implicit al
producţiei exerciţiului.
Pentru a aprecia modificarea structurii producţiei şi schimbarea raportului dintre consumul de
muncă vie şi materializată este necesar ca alături de metoda valorică să se utilizeze ……………
Exprimarea valorică se poate face în preţuri curente sau în preţuri constante comparabile.
Preţurile curente se utilizează la analiza realizării programului de producţie, iar preţurile constante
pentru a face o analiză în dinamică pe o anumită perioadă de timp.
De regulă pentru evaluarea producţiei industriale se folosesc preţurile de vânzare întrucât
acestea exprimă cel mai complet rezultatele activităţii întreprinderii.
Principalii indicatori valorici ai producţiei industriale sunt:
- producţia exerciţiului;
- producţia marfă fabricată;
- valoarea adăugată;
- cifra de afaceri.
22
2.3 Analiza producţiei exerciţiului şi a producţiei marfă fabricată
Producţia exerciţiului ca indicator valoric al producţiei industriale, exprimă rezultatul direct
şi util al activităţii industriale productive pe o anumită perioadă de timp.
În calcularea producţiei exerciţiului (Q e) se vor lua în considerare următoarele elemente:
- valoarea producţiei vândute în acea perioadă (Q v);
- creşterea sau descreşterea producţiei stocate (Δ Q s), în care se cuprind stocurile de produse
finite, semifabricate şi producţie neterminată;
- valoarea producţiei imobilizate (Q i), reprezentată de imobilizări corporale şi necorporale
realizată în regie, cât şi de consumul intern de semifabricate şi produse finite din producţie proprie.
Pornind de la elementele componente, calculul producţiei exerciţiului se face pe baza
următoarei relaţii:
Q e= Q v + Δ Q s + Q i
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificările intervenite în mărimea
producţiei exerciţiului sau producţie globală, respectiv modificarea absolută şi modificarea
procentuală:
Δ Q e = Qe1 – Q e 0
Δ Q e % = Δ Q e / Q e 0 * 100 sau Δ Q e % = IQ e – 100
IQ e = Qe1 / Qe0 *100
Aceste modificări intervenite în mărimea producţiei exerciţiului se explică prin influenţele
exercitate de modificările elementelor componente. Aceste influenţe se calculează cu ajutorul
metodei balanţiere:
1) influenţa modificării valorii producţiei vândute:
∆QQve
=Q v 1 – Q v 0
2) influenţa modificării valorii producţiei stocate:
∆QQse = + ( ΔQs1 – Δ Q s 0 )
∆QQve
+ ∆Qe + ∆Qe = Δ Q e
Qs Qi
23
Producţia marfă fabricată exprimă sub formă bănească rezultatele activităţilor industrial-
productive destinate vânzării pe o anumită perioadă de timp.
Valoarea producţiei marfă fabricate (Q f) se determină prin însumarea următoarelor elemente
componente:
- valoarea produselor finite livrate sau destinate livrării (P f) în afara întreprinderii şi care au
fost fabricate în toate secţiile întreprinderii;
- valoarea semifabricatelor din producţie proprie livrate (S l) în afara întreprinderii, în cursul
perioadei analizate;
- valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial prestate pentru terţi (L t).
Q f= P f + S l+ L t
În cadrul analizei este necesar să se calculeze modificările absolute şi relative intervenite în
mărimea producţiei marfă fabricate atât faţă de perioada de bază cât şi de ce s-a prevăzut în
perioada de fabricaţie.
Δ Q f= Q f1– Q f0
Δ Q f % = Δ Q f / Q f 0 * 100 sau Δ Q f % = IQ f – 100
IQ f = Q f 1 / Q f 0 * 100
Contribuţia fiecărui element la modificarea absolută a producţiei marfă fabricate se determină
cu ajutorul metodei balanţiere:
1) influenţa modificării valorii produselor finite fabricate:
∆PQff =P f 1 – P f 0
24
Raportul dinamic se calculează pentru a urmări dacă s-a respectat un raport just între ritmul
de creştere al producţiei marfă şi ritmul de creştere al producţiei exerciţiului faţă de perioada
anterioară, pe baza relaţiei: R d = I Qf /I Qe . raportul dinamic poate fi egal, mai mare sau mai mic
decât 1 sau 100. Dacă acest raport are o valoare mai mare decât unu atunci se prevede o creştere
mai rapidă a producţiei marfă comparativ cu producţia exerciţiului.
În funcţie de modificările intervenite se pot face aprecieri cu privire la creşterea sau scăderea
valorii adăugate, pentru creşterea acestui indicator putându-se acţiona fie prin creşterea producţiei
exerciţiului, dar mai ales prin scăderea cheltuielilor materiale.
25
b) Metoda analitică are în vedere însumarea următoarelor elemente pentru calculul valorii
adăugate: cheltuielile cu salariile (C s), contribuţia pentru asigurările sociale ( CAS), cheltuielile
pentru protecţia socială ( CPS), cheltuielile financiare (CF), cheltuielile cu amortizarea (A), profitul
brut (P) şi alte impozite şi taxe (AIT):
VA = Cs + CAS + CPS + CF + A + AIT
Asupra mărimii valorii adăugate acţionează toate aceste elemente componente, influenţele lor
stabilindu-se cu ajutorul metodei balanţiere, astfel:
1) influenţa modificării cheltuielilor cu salariile:
∆CVsA = Cs 1 – Cs 0
26
Analiza valorii adăugate poate fi continuată prin determinarea raportului static şi dinamic
între valoarea adăugată şi producţia exerciţiului sau producţia marfă fabricată.
Raportul static arată ponderea valorii adăugate în producţia exerciţiului sau producţia marfă
fabricată:
R s = VA / (Q e; Q f ) *100
Raportul dinamic exprimă ritmul modificării valorii adăugate în funcţie de dinamica sau
ritmul modificării producţiei exerciţiului sau producţiei marfă fabricată:
R d = IVA / ( IQ e; IQ f ) *100
IVA = VA1 / VA0 *100
IQ e = Q e 1 / Q e 0 *100
IQ f = Q f 1 / Q f 0 *100
Un obiectiv important al analizei îl constituie analiza factorială a valorii adăugate pe baza
unor modele factoriale de tip multiplicativ sau produs între factori.
Astfel, mărimea valorii adăugate se poate stabili în funcţie de mărimea producţiei exerciţiului
şi ponderea cheltuielilor materiale în producţia exerciţiului:
VA = Q e – C m
VA = Q e (1 - C m / Q e )
VA = Q e * vQ ,unde vQ reprezintă valoarea medie adăugată la 1 leu producţia exerciţiului
Mărimea influenţei producţiei exerciţiului şi a valorii medii adăugate se determină de
asemenea cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, astfel:
1) influenţa modificării producţiei exerciţiului:
∆QVeA = Q e1 * vQo – Q e 0 * vQo = (Q e1 - Q e 0 ) * vQo
27
2.5. Analiza cifrei de afaceri
Cifra de afaceri reprezintă veniturile totale obţinute din activitatea comercială a unei
întreprinderi într-o perioadă de timp determinată (de regulă un an).
În cadrul cifrei de afaceri nu sunt incluse veniturile financiare şi cele extraordinare.
Analiza cifrei de afaceri este importantă pentru aprecierea locului întreprinderii în sectorul său
de activitate şi a poziţiei sale pe piaţă.
În funcţie de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de
importantă, dacă este semnificativă raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, analiza
acesteia permiţând şi o raportare permanentă la poziţia strategică a firmei.
Orice întreprindere este interesată de crede creşterea cifrei de afaceri în vederea obţinerii unui
profit cât mai mare sau a uneia moderate, dar cu grad de certitudine în viitor.
Conceptual cifra de afaceri poate fi abordată ca cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie,
cifră de afaceri marginală şi cifră de afaceri critică.
Cifra de afaceri totală (CA) exprimă volumul total al afacerilor unei firme evaluate în
preţurile pieţei, respectiv încasările totale.
Cifra de afaceri medie ( CA ) reflectă încasarea realizată pe un produs: CA = CA / q ,unde q
reprezintă volumul fizic al vânzărilor totale.
Cifra de afaceri marginală (CA m) exprimă variaţia încasărilor unei firme la creşterea sau
scăderea cu o unitate a cantităţii vândute: CA m = Δ CA / Δ Q.
Cifra de afaceri critică (CA min ) reprezintă nivelul încasărilor la care se asigură acoperirea
cheltuielilor, respectiv pragul de la care firma începe să producă beneficii: CA min = Cf / (1 – Cv /
Ct), unde: Cf reprezintă suma cheltuielilor fixe, Cv reprezintă suma cheltuielilor variabile şi Ct
suma cheltuielilor totale.
Principalele probleme ale analizei cifrei de afaceri sunt următoarele:
- analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri;
- analiza factorială a cifrei de afaceri;
- analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea;
- determinarea cifrei de afaceri minime;
- implicaţiile economico-financiare ale variaţiei cifrei de afaceri.
Analiza dinamică şi structurală a cifrei de afaceri
Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanţă deosebită deoarece modificarea acesteia se
reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari precum şi asupra eficienţei activităţii
societăţii comerciale.
Mărimea cifrei de afaceri se determină prin însumarea veniturilor provenite din activitatea de
bază a întreprinderii cu cele provenite din alte activităţi.
28
CA = V b + Va
Unde: Vb – reflectă cifra de afaceri din activitatea de bază a întreprinderii şi se referă la
vânzarea produselor rezultate din activitatea de bază a acesteia;
Va – reflectă cifra de afaceri din alte activităţi cu caracter industrial sau din executarea
unor lucrări şi prestarea unor servicii către terţi.
Pentru a defini cadrul general în care se înscrie activitatea întreprinderii se folosesc mărimile
absolute şi ritmurile de creştere.
Mărimile absolute caracterizează evoluţia generală a cifrei de afaceri, iar cele relative indică
proporţiile de creştere a cifrei de afaceri faţă de o anumită bază de comparaţie. Studierea acestora pe
mai multe exerciţii permite stabilirea tendinţei activităţii întreprinderii.
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea absolută şi procentuală
intervenite în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă faţă de cea previzionată sau din
perioada de bază, astfel:
Δ CA = CA 1 – CA 0 = (Vb 1 + Va 1) – (Vb 0 +Va 0)
Δ CA % = Δ CA / CA 0 * 100 sau Δ CA % = ICA – 100 = (CA 1/ CA 0 *100) - 100
În funcţie de mărimea şi sensul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la creşterea
sau scăderea cifrei de afaceri în perioada supusă analizei.
Contribuţia elementelor componente la modificarea cifrei de afaceri se poate calcula cu
ajutorul metodei balanţiere:
∆VCA
b
1. = Vb 1 – Vb 0
2. ∆ CA = Va 1 – Va 0
Va
În funcţie de mărimea şi sensul acestor influenţe se pot face aprecieri cu privire la contribuţia
pozitivă sau negativă a veniturilor din activitatea de bază sau a celor din alte activităţi la
modificarea totală a cifrei de afaceri a întreprinderii. De regulă contribuţia principală la modificarea
cifrei de afaceri totale revine veniturilor din activitatea de bază.
În cadrul analizei se poate calcula şi ponderea veniturilor din activitatea de bază şi din alte
activităţi faţă de cifra de afaceri totală fiind de asemenea necesar să se stabilească modificările
intervenite prin mărimea acestor ponderi.
G = Vb sau Va / CA *100
Δ G = G1 – G0
În funcţie de schimbările intervenite în mărimea acestor ponderi se poate face o analiză
structurală a cifrei de afaceri precum şi aprecierea asupra schimbărilor intervenite în ponderea cifrei
de afaceri din activitatea de bază şi din alte activităţi.
Schimbările intervenite în structura cifrei de afaceri trebuie corelate cu schimbările care au
avut loc în profilul şi structura producţiei vândute şi în cerinţele pieţei.
29
Analiza cifrei de afaceri poate fi continuată prin determinarea raportului static şi a raportului
dinamic între aceasta şi producţia marfă fabricată:
R s = CA / Q f * 100
R d = I CA / IQf * 100
Raportul static arată ponderea cifrei de afaceri în producţia marfă fabricată, el putând lua
valori mai mici, egale sau mai mari ca 1 sau 100 şi exprimă modificările intervenite în stocurile de
produse finite.
Raportul dinamic arată dinamica cifrei de afaceri în dinamica producţiei marfă fabricată.
Analiza factorială a cifrei de afaceri
Un obiectiv important al analizei cifrei de afaceri îl constituie analiza factorială a acesteia pe
baza unor modele deterministe de tip multiplicativ sau produs între factori. Astfel, mărimea cifrei de
afaceri într-o întreprindere depinde de volumul fizic al producţiei vândute şi de preţul de vânzare pe
n
unitate de produs: CA = ∑ q i * pi
i =1
Δq
Δ CA
Δp
Creşterea cifrei de afaceri la nivelul fiecărei firme poate avea loc prin creşterea volumului
producţiei vândute în funcţie de cerinţele pieţei şi de resursele disponibile ale fiecărei întreprinderi.
Un rol important în creşterea cifrei de afaceri îl are creşterea preţului de vânzare însă în
corelaţie cu calitatea producţiei şi evoluţia dintre cerere şi ofertă.
Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri ia în considerare următoarele elemente:
numărul mediu de salariaţi, productivitatea muncii şi gradul de valorificare al producţiei marfă
fabricată.
CA = Ns *W*β
30
W=Qf/ Ns
β = CA / Q f
∆NCAs = ( N s1 - N s 0 ) * W0 * β 0
∆WCA = N s1 * (W1 - W0 ) * β 0
∆βCA = N s1 * W1 * (β1 - β 0 )
31
Prin sortiment se înţelege un produs sau o grupă de produse care figurează ca poziţie distinctă
în nomenclatorul de producţie al întreprinderii. Analiza programului de producţie pe sortimente se
face mai întâi prin simpla comparare a indicatorilor efectivi cu cei programaţi, pe fiecare sortiment.
În acest fel avem posibilitatea să examinăm modul de realizare a producţiei la fiecare produs sau
grupă de produse. Astfel se poate evidenţia dacă în unitate există tendinţa de a se realiza şi depăşi
producţia programată numai la unele sortimente şi din ce considerente.
Modificările absolute şi procentuale pe fiecare sortiment se stabilesc astfel:
∆q = q1 − q0
∆q
∆q % = x100 = iq − 100
q0
Pentru aprecierea unitară a realizării producţiei pe toate produsele sau grupele de produse se
foloseşte un indicator sintetic numit coeficient mediu de sortiment. Acest indicator se determină
prin raportarea volumului producţiei obţinute în contul producţiei programate la volumul întregii
producţii programate, pe baza relaţiei:
∑q
'
Q'
ks = x100 = x100
∑q 0 Q0
32
Mărimea coeficientului mediu de sortiment arată intensitatea modificărilor intervenite pe
ansamblul întreprinderii în realizarea programului de producţie pe sortimente şi este influenţată de
următorii factori:
- numărul sortimentelor la care nu s-a realizat producţia;
- proporţia nerealizării producţiei la sortimentele respective;
- ponderea sortimentelor la care nu s-a realizat producţia în volumul total al producţiei.
Nivelul coeficientului mediu de sortiment reflectă atât proporţia de realizare a programului la
unele sortimente, cât şi numărul acestora. Analiza poate fi completată pe baza coeficientului de
nomenclatură ( k n ) calculat cu relaţia:
n
k n =1 −
N
unde: n – numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul;
N – numărul total al poziţiilor din program.
33
Pentru determinarea acestui coeficient trebuie să se parcurgă următoarele etape:
a) Mai întâi trebuie să se recalculeze volumul producţiei efective la structura programată.
Recalcularea se face ponderând valoarea efectivă totală a producţiei cu greutatea specifică
programată a fiecărui sortiment:
r
q1 = g 0 xQ1
∑q =Q r
1
r
1
r
în care: q1 – volumul producţiei efective recalculată la structura programată pe fiecare
sortiment;
g 0 – ponderea programată a fiecărui sortiment în volumul total al producţiei
programate;
Q1 – volumul total al producţiei efective.
k st =
∑q ''
=
Q ''
∑q r
1
r
Q
Cu ajutorul coeficientului mediu de asortiment se poate aprecia dacă s-a respectat structura
programată a producţiei şi intensitatea abaterilor care au avut loc faţă de program.
Mărimea coeficientului mediu de structură poate fi egală sau mai mică decât 1 sau 100 ( k st
≤1). Acest coeficient este egal cu 1 când programul de producţie a fost realizat 100% la toate
sortimentele sau a fost depăşit ori nerealizat în aceeaşi proporţie la toate sortimentele şi este mai
mic decât 1 când programul de producţie pe sortimente a fost realizat în ritmuri diferite.
34
Realizarea producţiei pe o perioadă mai îndelungată de timp (trimestru, semestru, an) nu este
suficientă pentru a caracteriza în mod pozitiv activitatea unei întreprinderi. Desfăşurarea ritmică a
producţiei şi desfacerii presupune realizarea producţiei nu numai pe întreaga perioadă, ci şi pe
perioade mai scurte de timp (lună, decadă, zi sau chiar oră).
Ritmicitatea în procesul de producţie şi desfacere are consecinţe pozitive atât asupra
programului de producţie cât şi asupra tuturor indicatorilor cantitativi şi calitativi ce caracterizează
activitatea economico-financiară a întreprinderii.
Analiza are ca sarcină să evidenţieze cauzele nerespectării ritmicităţii, consecinţele economice
ale acesteia şi măsurile menite să contribuie la reglarea ritmicităţii. Pentru realizarea acestor
obiective, analiza foloseşte următoarele surse informaţionale:
- programul de producţie;
- programele operative;
- dările de seamă statistice privind realizarea producţiei;
- datele evidenţei curente.
Analiza ritmicităţii producţiei se poate face prin mai multe procedee:
- structura producţiei marfă fabricate şi realizate pe diviziuni de timp (zile, decade, luni,
trimestre);
- indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp;
- coeficientul de ritmicitate;
- coeficientul de aritmicitate;
- coeficientul de variaţie;
- metoda reprezentării grafice.
Structura producţiei pe diviziuni de timp se determină raportând valoarea producţiei
exerciţiului, a producţiei marfă fabricată sau a cifrei de afaceri pe diferite diviziuni de timp (zile,
decade, luni, trimestre) la valoarea totală a producţiei din perioada analizată:
qt
gt = x100
∑qt
∆g t = g t1 − g t 0
Dacă structura efectivă este egală cu cea programată, pe diferite diviziuni de timp, înseamnă
că s-a respectat ritmicitatea programată. Cu cât diferenţa între ponderea producţiei efective şi cea
programată este mai mare, cu atât aritmicitatea este mai accentuată.
35
Indicele de realizare a producţiei pe diviziuni de timp poate caracteriza ritmicitatea producţiei
pe intervale mai scurte de timp. Avem de-a face cu o ritmicitate perfectă atunci când indicele
realizării producţiei este acelaşi pentru toate diviziunile de timp.
Indicele de realizare a producţiei pe diviziuni de timp şi modificarea sa se determină astfel:
qt1
iqt = x100
qt 0
∆i qt = i qt − 100
∆i qt – modificarea indicelui.
kr =
∑q ''
=
Q ''
∑q r
1
r
Q
timp ( r q1 ). Această recalculare se face prin înmulţirea volumului efectiv al producţiei pe întreaga
36
Coeficientul mediu de aritmicitate sau de neritmicitate ( k n ) se determină prin raportarea
sumei abaterilor dintre producţia efectivă şi producţia executată în limitele ritmicităţii programate la
producţia efectivă recalculată din perioada respectivă, sau ca diferenţă între 1 şi coeficientul mediu
de ritmicitate:
kn =
∑( q − q ) = Q
1
''
1 − Q ''
∑q r
1
r
Q
k n =1 - kr
Acest coeficient poate fi cuprins între 0 şi 1 (0 ≤ k n ≤ 1). Cu cât mărimea lui se apropie de
0, cu atât aritmicitatea este mai redusă şi invers. Rezultă că între coeficientul mediu de ritmicitate şi
cel de aritmicitate există următoarele relaţii:
k r + k n =1; k r =1 - k n ; k n =1 - kr
În analiza ritmicităţii producţiei se poate utiliza şi metoda reprezentării grafice. Aceasta
constă în reprezentarea pe acelaşi grafic, în mod distinct, atât a producţiei programate pe perioade,
cât şi a producţiei efective.
Graficul se poate executa în două modalităţi: - graficul simplu;
- graficul cumulat.
Graficul simplu constă în înscrierea pe grafic a producţiei din fiecare moment, iar graficul
cumulat constă în înscrierea pe grafic a producţiei curente, cumulată cu cea din perioadele
anterioare.
Asigurarea ritmicităţii în procesul de producţie influenţează ritmicitatea în procesul de livrare
şi creează premisele desfăşurării unei activităţi eficiente în întreprinderile industriale.
kc =
∑q ⋅ k i i
sau k =
∑g i ⋅ ki
∑q i 100
Coeficientul calităţii medii se calculează atât pentru perioada curentă cât şi pentru perioada de
bază.
Prin raportarea coeficientului mediu de calitate efectiv din perioada analizată la cel programat
sau din perioada de bază, se poate aprecia modificarea calităţii medii a producţiei, cu ajutorul
Dacă nivelul efectiv al coeficientului mediu de calitate este mai mic decât nivelul programat
sau din perioada de bază, indicele coeficientului mediu de calitate are o valoare sub 1 sau 100 şi
indică o îmbunătăţire a calităţii.
În situaţia când într-o întreprindere se obţin două sau mai multe produse împărţite pe calităţi,
se impune calcularea coeficientului mediu de calitate generalizat, care se stabileşte pe baza
relaţiei:
k gc =
∑q ⋅ px k c
sau k gc =
∑gx k c
∑q ⋅ p 100
următorilor factori:
- modificarea structurii producţiei:
∆gk =
∑g 1 ⋅ kc 0
−
∑g 0 ⋅ kc 0
=r k g c − k g c
gc
100 100 0
∆kkc =
∑g 1 ⋅ kc1
−
∑g 1 ⋅ kc0
= k g c −r k g c
gc
100 100 1
Gradul de îmbunătăţire al calităţii producţiei la întreprinderile care fabrică mai multe produse
grupate pe clase de calitate se apreciază prin intermediul indicelui coeficientului mediu generalizat
de calitate:
k g c1
Ik = x100
gc
k g c0
Analiza calităţii produselor împărţite pe clase de calitate se poate face şi prin calcularea unui
preţ mediu de vânzare ( p ) în funcţie de ponderea produselor ( g ) din fiecare clasă de calitate şi
preţul de vânzare pe clase de calitate:
p=
∑g i ⋅ pi
sau p=
∑q ⋅ p
i i
100 ∑q i
Ridicarea calităţii medii a produselor are loc atunci când p1 p0 , ceea ce arată o creştere a
volumului sau ponderii produselor de calitate superioară care au preţuri de vânzare mai mari cu
consecinţe pozitive asupra rezultatelor economico-financiare ale firmei.
CAPITOLUL III
39
Obiectivele principale ale analizei asigurării şi utilizării resurselor umane în întreprinderile
industriale sunt următoarele:
- asigurarea cu personal pe total şi pe categorii;
- situaţia calificării personalului;
- circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă;
- utilizarea timpului de lucru;
- productivitatea muncii şi căile sale de creştere.
40
în funcţie de nivelul de calificare: - muncitori calificaţi / necalificaţi;
în funcţie de posibilitatea determinării manoperei pe unitatea fizică / valorică de
producţie: - muncitori direct productivi / indirect productivi.
Structura personalului se apreciază cu ajutorul:
- ponderii categoriilor de personal rezultate din aplicarea criteriului în totalul
salariaţilor (raportul dintre numărul de salariaţi pe categorii şi totalul salariaţilor);
- numărul de salariaţi din alte categorii ce revin la 100 muncitori (exemplu:
numărul de ingineri la 100 muncitori , numărul de personal TESA la 100 muncitori).
Evoluţia structurii salariaţilor se apreciază prin:
- compararea ponderii (greutăţii specifice) diferitelor categorii de personal din perioada
curentă cu cea din perioada precedentă;
- compararea indicilor de modificare a numărului de personal pe categorii cu indicele pe
total salariaţi.
Analiza structurii salariaţilor poate fi aprofundată prin luarea în considerare şi a altor criterii şi
anume: - gruparea după vârstă (grupele de vârstă constituite din intervale de 3,5,7,10 ani sau alte
intervale considerate adecvate activităţii studiate formează piramida vârstei salariaţilor); - gruparea
după vechimea în muncă (se poate utiliza drept criteriu de grupare: vechimea totală în muncă,
vechimea în aceeaşi unitate, vechimea în aceeaşi profesie, vechimea în post); - gruparea pe sexe.
În cadrul analizei asigurării cu personal sub aspect cantitativ se urmăreşte modificarea
absolută şi procentuală a personalului atât pe total cât şi pe fiecare categorie, conform relaţiilor:
∆N = N1 − N 0
N1 ∆N
∆N % = ×100 − 100 = ×100
N0 N0
41
unde: I Q - indicele modificării producţiei.
Numărul mediu admisibil reflectă de fapt, numărul de muncitori pe care putea să-i utilizeze
întreprinderea, ţinând seama de modificarea producţiei şi respectându-se nivelul planificat al
productivităţii muncii.
În legătură cu celelalte categorii de salariaţi, trebuie făcută distincţie între personalul care are
legături directe cu producţia, la care modificarea se poate stabili la fel ca în cazul muncitorilor şi
restul personalului, la care se urmăreşte respectarea schemei de încadrare.
Analiza modificărilor absolute intervenite în numărul muncitorilor se poate adânci prin
studierea modificărilor care au avut loc în cadrul principalelor categorii de muncitori, pe profesii,
calificări, precum şi pe secţii şi locuri de muncă.
Pentru a scoate în evidenţă modificările intervenite în personalul unei întreprinderi, e necesar
să se stabilească şi structura acestuia prin raportarea numărului de personal din fiecare categorie de
personal la totalul personalului din întreprinderea respectivă. La aprecierea modificărilor intervenite
în structura personalului trebuie să se ţină seama de schimbările care au avut loc în volumul de
activitate al întreprinderii, în profilul şi structura organizatorică a acesteia precum şi în nivelul
dotării tehnice.
d sc =
∑N s × d sc
Ns
Acest indicator arată nivelul mediu de pregătire al personalului, dar prezintă dezavantajul că
ne arată doar o imagine de ansamblu mai mult a nivelului de instruire generală decât a gradului de
calificare.
42
Coeficientul mediu de calificare (K ) =
cf exprimă categoria medie de încadrare a
muncitorilor şi se calculează ca o medie aritmetică ponderată a numărului de muncitori pe categorii
de calificare cu cifra care indică categoria de încadrare şi numărul total de muncitori:
K cf =
∑N ×kmi i
∑N m
43
- şcolarizarea prin cheltuieli proprii a viitorului personal în şcoli profesionale, licee de
specialitate, şcoli postliceale de maiştri, universităţi;
- organizarea şi promovarea formelor de calificare prin ucenicie şi practică la locurile de
muncă;
- organizarea de cursuri de reciclare şi perfecţionare în cadrul societăţii comerciale, pentru
toate categoriile de personal;
- perfecţionarea personalului în instituţii de învăţământ şi cercetare specializate;
- introducerea de examinări şi /sau teste teoretice şi practice periodice pentru confirmarea pe
post şi/sau pentru promovarea personalului pentru toate categoriile de salariaţi.
Ks =
∑t
∑T
c) vechimea medie în aceeaşi unitate:
V =
∑N × tp
∑N p
45
Timpul total de lucru al personalului dimensionează nivelul resurselor de muncă pentru o
perioadă de gestiune. Principalele obiective ale analizei utilizării timpului de lucru se referă la:
- aprecierea disponibilului de resurse umane;
- folosirea deplină şi raţională a timpului de lucru;
- identificarea cauzelor care determină neutilizarea timpului de lucru;
- estimarea efectelor neutilizării timpului de lucru;
- fundamentarea măsurilor şi acţiunilor pentru diminuarea şi eliminarea pierderilor de timp.
Pentru analiza utilizării timpului de lucru se folosesc datele din balanţa timpului de lucru al
muncitorilor şi al celorlalte categorii de salariaţi.
Principalele categorii de timp utilizate pot fi exprimate în om-zi /om-ore şi sunt următoarele:
a) Fond de timp calendaristic (Tc ) - se determină înmulţind numărul mediu al muncitorilor
cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (dacă e exprimat în om-zile) şi se va ţine
seama şi de durata legală a zilei de lucru (dacă e exprimat în om-ore):
- în om-zile: Tc = N p ×Z c ;
- în om-ore: Tc = N p × Z c ×h
în care: Tc - fond de timp calendaristic;
Np - număr de personal;
Z c - număr de zile calendaristice;
46
Td = Te +Tn
Tn = Td −Te
Te = Td −Tn
Indicatorul om-zile indică zilele în care muncitorii s-au prezentat la lucru, indiferent dacă au
lucrat ziua întreagă conform duratei legale sau nu au lucrat ziua întreagă, ori dacă au prestat ore
suplimentare. Deci acesta nu ia în calcul pierderile de timp din cadrul zilei de lucru.
Indicatorul om-ore exprimă mărimea timpului efectiv lucrat, respectiv numărul de ore în care
lucrătorul a fost prezent la lucru.
Pentru a caracteriza gradul de utilizare a timpului de lucru se folosesc următorii indicatori
ai utilizării timpului de lucru:
a) Gradul de folosire a fondului de timp disponibil KTd ( ) - se determină prin raportarea
fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:
Te
K Td = ×100
Td
între numărul mediu al muncitorilor care s-au prezentat efectiv la lucru ( N e ) şi numărul mediu
b) prin raportarea timpului efectiv lucrat în toate schimburile exprimat în om-zile / om-ore, la
timpul efectiv lucrat în schimbul cu activitatea cea mai mare:
Ks =
T1 + T2 + T3
=
∑T
T1 Tmax
- diferenţa, în mărimi absolute, dintre nivelul productivităţii din perioada curentă şi cea de
bază;
51
indicele productivităţii muncii :
W1
IW = ×100
W0
- proporţia în care se regăseşte nivelul productivităţii din perioada curentă în nivelul
perioadei de bază;
abaterea în mărimi relative a productivităţii muncii:
∆W W − W0
∆W % = × 100 = 1 × 100
W0 W0
W1
∆W % = IW − 100 = × 100 − 100
W0
Analiza factorială a productivităţii muncii se realizează cu ajutorul metodei substituirilor în
lanţ.
Astfel, productivitatea muncii anuală depinde în mod direct de numărul mediu de zile lucrate
de un muncitor sau o persoană angajată, numărul de ore lucrate într-o zi şi de nivelul productivităţii
muncii orare. Aceste legături se exprimă astfel:
Wa = z ×Wz
Wz = hz ×Wh
Wa = z ×hz ×Wh
(
∆WWza = z1 × Wz1 − z1 × Wz 0 = z1 Wz1 − Wz 0 )
2.1. Modificarea numărului mediu de ore lucrate într-o zi:
( )
∆hWz a = z1 × hz1 × Wh0 − z1 × hz 0 × Wh0 = z1 hz1 − hz 0 × Wh0
(
∆WWha = z1 × hz1 × Wh1 − z1 × hz1 × Wh0 = z1 × hz1 Wh1 − Wh0 )
52
∆Q
Wm =
∆T
în care: Wm – productivitatea marginală a muncii;
∆ Q – sporul de producţie determinat de consumul suplimentar de muncă;
∆ T – consumul suplimentar de muncă.
Consumul suplimentar de muncă poate viza sporirea producţiei sau îmbunătăţirea calităţii
produselor şi implicit a cifrei de afaceri şi a valorii adăugate. Se justifică un consum suplimentar de
muncă atunci când ritmul de creştere a producţiei devansează pe cel al evoluţiei consumului de
muncă. În aceste condiţii productivitatea marginală va fi superioară productivităţii medii a muncii.
53
O formă superioară de introducere a progresului tehnic o reprezintă automatizarea. Situaţia
automatizării proceselor de producţie se urmăreşte cu ajutorul gradului de automatizare al
producţiei şi al muncii, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinută în mod automatizat ( Qa )
şi volumul total al producţiei fabricate sau ca raport între numărul de muncitori care lucrează la
În mod asemănător, se poate stabili şi gradul de chimizare sau cibernetizare a producţiei prin
raportarea producţiei obţinute prin asemenea procedee la volumul total al producţiei fabricate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra
activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii, reducerea
timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de muncitori, reducerea costurilor
de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.
Perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a muncii reprezintă o cale importantă
de sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care tehnica şi nivelul
înzestrării tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea fondurilor de investiţii.
Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii cuprinde trei laturi principale: perfecţionarea
metodelor de conducere, perfecţionarea managementului producţiei şi perfecţionarea organizării
muncii.
Perfecţionarea metodelor de conducere necesită introducerea metodelor moderne de
conducere şi decizie, perfecţionarea sistemului informaţional, îmbunătăţirea structurii
organizatorice a întreprinderii, delimitarea corectă a competenţelor şi răspunderilor, etc. În cadrul
analizei se pot urmări unele aspecte legate de eficienţa activităţii de conducere, cum ar fi: mărimea
cheltuielilor de conducere, modul de fundamentare a deciziilor, numărul nivelelor ierarhice şi
mărimea ponderii ierarhice, volumul lucrărilor efectuate, cantitatea, calitatea, circuitul şi costul
informaţiilor, etc.
Perfecţionarea managementului producţiei presupune: optimizarea concentrării, specializării
şi cooperării în producţie, îmbunătăţirea pregătirii, programării, lansării şi urmăririi operative a
producţiei, organizarea raţională a fluxului tehnologic şi amplasarea judicioasă a utilajelor,
eliminarea locurilor înguste, a întreprinderilor şi golurilor de producţie, aprovizionarea ritmică a
întreprinderilor, secţiilor şi locurilor de muncă cu materii prime, materiale, piese de schimb, scule,
dispozitive, verificatoare, asigurarea documentaţiei şi asistenţei tehnice corespunzătoare,
organizarea riguroasă a controlului calităţii producţiei.
54
Perfecţionarea organizării muncii contribuie la creşterea producţiei şi a productivităţii muncii
prin folosirea deplină şi eficientă a timpului de lucru, prin eliminarea pierderilor de timp
nejustificate, perfecţionarea sistemului de normare a muncii, organizarea raţională a locului de
muncă şi asigurarea unor condiţii optime de muncă în conformitate cu principiile ergonomiei.
O altă cale importantă de sporire a productivităţii muncii o constituie ridicarea calificării
forţei de muncă şi folosirea eficientă a acesteia.
În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al producţiei cu
nivelul de calificare şi folosire a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe linia ridicării calificării şi
consecinţele acestora.
Un rol important în sporirea productivităţii muncii revine perfecţionării cointeresării
materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte îmbinarea stimulării materiale pentru
rezultatele obţinute în producţie cu răspunderea materială pentru daunele provocate în activitatea
depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare, de premiere, de participare la profit.
55
CAPITOLUL IV
Asigurarea capitalului fix în cursul unei perioade poate fi apreciată mai bine folosind o
valoare medie, care depinde de valoarea de intrare ( inventar ) a mijloacelor fixe, de la începutul
perioadei respective şi de valoarea medie a intrărilor şi ieşirilor de mijloace fixe, astfel :
Vi ⋅ tf Ve ⋅ tn
K f = Ki + I − E = Ki + −
12 12
unde :
Vi ;Ve - valoarea de intrare sau de inventar a mijloacelor fixe intrate sau ieşite în cursul
anului ;
tf ; tn – timpul de funcţionarea sau nefuncţionare rămas până la sfârşitul anului, exprimat în
luni întregi;
Kf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.
Modificarea absolută şi procentuală a valorii medii anuale a mijloacelor fixe atât pe total, cât
şi pe grupe ale acestora, se determină astfel :
∆K f = K f1 − K f 0
∆K f K f1
∆K f % = × 100 = × 100 − 100
K f0 K f0
Prin studierea modificărilor absolute şi procentuale pe categorii de mijloace fixe se pot face
aprecieri cu privire la preocuparea fiecărei societăţi comerciale pentru asigurarea, în principal, cu
acele mijloace fixe care au un rol hotărâtor în îndeplinirea programului de producţie şi în ridicarea
nivelului de înzestrare tehnică a muncii. De regulă, mijloacele fixe direct productive trebuie să
înregistreze ritmul cel mai mare de creştere, ceea ce are consecinţe pozitive asupra eficienţei
activităţii economice a întreprinderilor.
57
O latură importantă a analizei asigurării cu capital fix o constituie studierea structurii
mijloacelor fixe. În acest scop se determină ponderea ( g ) deţinută de fiecare categorie de mijloace
fixe în totalul mijloacelor fixe ale întreprinderii, precum şi modificările care au intervenit în cadrul
acestei structuri la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei analizate, sau în dinamică pe mai
mulţi ani, astfel :
K fi
g= × 100 , iar ∆g = g1 − g 0
∑K fi
Pentru aprecierea cât mai corectă a stării de funcţionare a mijloacelor fixe trebuie să se
urmărească situaţia realizării programului de reparaţii capitale şi curente. Modul de efectuare al
58
acestor reparaţii scoate în evidenţă preocuparea întreprinderilor pentru întreţinerea corespunzătoare
a mijloacelor fixe şi menţinerea capacităţii funcţionale a acestora.
Cu ocazia analizei realizării programului de reparaţii capitale trebuie să se studieze şi situaţia
cheltuielilor pentru reparaţii, calitatea reparaţiilor efectuate, precum şi măsurile luate de
întreprindere pentru scurtarea perioadei de reparaţii. În acest sens, se poate stabili un coeficient ca
raport între costul reparaţiilor preluarea iniţială a mijloacelor fixe, iar depăşirea anumitor limite ale
acestui coeficient evidenţiază ineficienţa activităţii de reparaţii şi necesitatea înlocuirii utilajelor
uzate.
Cei doi indicatori se pot stabili pe grupe de maşini şi utilaje sau pe total.
Gradul de utilizare extensivă a maşinilor şi utilajelor se poate aprecia mai corect cu ajutorul
timpului de funcţionare al acestora.
Pe baza datelor din raportul statistic privind utilizarea timpului de lucru al maşinilor şi
utilajelor şi a datelor din raportul statistic privind folosirea capacităţilor de producţie, se poate
59
stabili structura timpului de lucru al maşinilor şi utilajelor care cuprinde: mărimea fondului de timp
calendaristic, a fondului de timp disponibil, a fondului de timp programat şi a fondului de timp
efectiv lucrat.
Fondul de timp calendaristic ( Tc ) reprezintă limita maximă de timp şi se determină prin
înmulţirea numărului de maşini şi utilaje instalate ( N i ) cu numărul de zile calendaristice ( Z c ) şi
cu durata zilei calendaristice, care este de 24 ore, adică:
n
Tc = N i × Z c × 24 sau Tc = ∑ mi × tc
i =1
Te = ∑ mi ( t p − tn ) = ∑ mi × te
n n
Te = Tp −Tn sau
i =1 i =1
60
Indicele utilizării fondului de timp disponibil ( I T ), care se determină sub forma raportului
d
61
Acest indicator se exprimă în mod diferit în funcţie de caracteristica utilajelor (volum,
suprafaţă, capacitate) şi de particularităţile procesului tehnologic.
Indicele de utilizare a capacităţii de producţie ( I uc ) se determină ca un raport între volumul
producţiei obţinute (Q) şi capacitatea de producţie a întreprinderii ( C p ):
Q
I uc = ×100
Cp
R = C p −Q1 ;
R = Q p −Q1.
Acest indicator se poate calcula pentru toate maşinile şi utilajele direct productive sau pe
anumite grupe de maşini şi utilaje.
Randamentul mediu orar ( Rh ) se obţine prin raportarea volumului producţiei la timpul total
de funcţionare al maşinilor şi utilajelor exprimat în ore-maşină (T):
Q
Rh =
T
În cadrul analizei se poate determina şi randamentul marginal al folosirii utilajelor ( Rm ) ca
raport între variaţia volumului producţiei şi variaţia factorului utilizat (X), exprimat prin numărul de
utilaje sau timpul lucrat, adică:
62
∆Q
Rm =
∆X
Un obiectiv important al analizei îl reprezintă studierea corelaţiei dintre volumul producţiei şi
utilizarea extensivă şi intensivă a maşinilor şi utilajelor. Această corelaţie poate fi redată prin
următoarele relaţii de condiţionare:
1) Q = N u × Ru
2) Q = N u ×t × Rh
Astfel, modificarea volumului producţiei depinde în mod direct proporţional de modificarea
numărului mediu de utilaje şi a randamentului mediu pe un utilaj, care la rândul său este în funcţie
de timpul de funcţionare al unui utilaj şi de randamentul mediu orar.
inventar a capitalului fix existent la începutul anului ( K f1 ), şi de valoarea medie a capitalului fix
K f = K f1 + K f i − K f e
63
Eficienţa utilizării capitalului fix se mai poate aprecia şi în mod indirect prin raportarea valorii
capitalului fix la efectele utile obţinute, ceea ce scoate în evidenţă necesarul relativ de capital fix
pentru a obţine un leu sau 1000lei producţie, cifră de afaceri, valoare adăugată sau profit, adică:
Kf
EK' f = ×1000
Q f , CA ,VA , P
Q1 Q0
2) ∆EK = K − K
Q
f
f f 1 1
Caracterizarea eficienţei utilizării capitalului fix se poate face şi cu ajutorul unui indice de
corelaţie calculat ca raport între indicele volumului producţiei sau al cifrei de afaceri şi indicele
valorii medii a mijloacelor fixe:
IQ
IC =
IKf
Creşterea eficienţei folosirii mijloacelor fixe are loc atunci când indicele de corelaţie este
supraunitar (Ic > 1), adică dinamica producţiei sau a cifrei de afaceri devansează dinamica valorii
mijloacelor fixe.
64
CAPITOLUL V
Capitalul circulant cuprinde obiectele muncii sau resursele materiale necesare procesului de
producţie şi sunt alcătuite din materii prime şi materiale, piese de schimb, semifabricate, obiecte de
inventar, combustibili, energie, etc.
În cadrul analizei se studiază două probleme principale:
- analiza aprovizionării cu materii şi materiale;
- analiza folosirii materiilor prime şi materialelor în procesul de producţie.
65
Norma de consum de aprovizionare se compune din norma de consum tehnologic şi pierderile
netehnologice care nu pot fi recuperate. La rândul său, consumul tehnologic se obţine prin
însumarea consumului util de materiale şi a pierderilor tehnologice:
N c = Ct + ∑ pn = Cu + ∑ pt + ∑ pn
66
S
∆ Mf = S f1 − S f 0
Consumul mediu zilnic se calculează la rândul său prin raportarea necesarului sau consumului
total de materiale (M) la numărul de zile calendaristice ( Z c ) din perioada respectivă, astfel:
M
Cz =
Zc
Consumul zilnic de materiale se mai poate stabili în funcţie de volumul producţiei zilnice pe
sortimente de produse şi consumul specific pe unitatea de produs:
C z = ∑qz i × cs i
Intervalul mediu dintre două aprovizionări se determină prin diferite metode, în funcţie de
condiţiile concrete de aprovizionare şi consum din fiecare întreprindere. În cazul când intervalul
mediu se stabileşte pe baza datelor statistice privind intervalele efective din perioada precedentă,
mărimea lui se calculează astfel:
T =
∑t × q
∑q
în care: t – intervalul dintre două livrări succesive de materiale;
q – cantităţile primite din fiecare material.
Stocul de siguranţă reprezintă cantităţile de materii şi materiale destinate asigurării
continuităţii şi desfăşurării normale a procesului de producţie în cazul în care intervin anumite
dereglări în procesul de aprovizionare. Mărimea acestui stoc se determină ca produs între consumul
mediu zilnic ( C z ) şi timpul necesar unui ciclu complet de aprovizionare (Ta ) , format din timpul
67
necesar stabilirii legăturii cu furnizorul şi al pregătirii lotului de livrare (T1 ) , timpului de transport
Stocul de pregătire sau condiţionare ( S p ) se constituie atunci când este necesară pregătirea
prealabilă a materialelor pentru consumul productiv şi se determină prin înmulţirea consumului
La analiza stocurilor trebuie urmărită şi situaţia stocurilor normale, a celor cu mişcare lentă
sau a celor devenite disponibile. În acest scop se calculează un grad de imobilizare a stocurilor ( Gi )
:
S ×T
Gi =
E
unde: S - stocul mediu de materiale;
T – timpul exprimat în zile;
E – ieşirile de materiale.
În funcţie de mărimea stocurilor efective pe categorii de materiale se poate calcula şi rezerva
( Ic 1) , astfel:
I CA
Ic =
I ST
CA
De asemenea se poate calcula un coeficient de rotaţie a stocurilor ( Kr ) : K r =
St
, cu
68
raport între numărul de zile pentru care a fost asigurată întreprinderea cu materialul respectiv ( Z m )
69
Atunci când se folosesc mai multe materiale pentru mai multe produse, economia sau
depăşirea totală de materii şi materiale se determină având în vedere volumul efectiv al producţiei,
astfel:
∆cs = ∑q1 × cs1 − ∑q1 × cs 0 = ∑q1 ( cs1 − cs 0 )
I cs =
∑cs 1
∑cs 0
I cs =
∑q × cs
1 1
∑q × cs
1 0
Îmbunătăţirea modului de folosire a materiilor şi materialelor are loc numai atunci când
indicele consumurilor specifice este subunitar şi tinde să se îndepărteze de unu.
Ţinând seama de nivelul consumurilor specifice, mărimea volumului producţiei se poate
exprima astfel:
M Si + I − S f
Q= =
cs cs
Modul de folosire a materiilor şi materialelor se poate urmări şi cu ajutorul randamentului
materialelor, stabilit ca raport între volumul producţiei obţinute şi consumul fizic de materii şi
materiale:
Q
Rm =
M
în care: Rm - randamentul folosirii materialelor;
Din această relaţie rezultă că volumul producţiei depinde în mod direct proporţional de
consumul total de materiale şi de randamentul acestora, adică:
Q = M × Rm
70
Pentru analiza modului de folosire a materiilor şi materialelor se mai poate utiliza şi
Q
×1000 ).
M
Un alt indicator sintetic folosit la analiza modului de utilizare a materiilor şi materialelor îl
constituie „necesarul relativ de materiale”, care arată consumul mediu de materiale exprimat în
M M
unităţi naturale sau valorice, la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri ( Q ×1000 ; ×1000 ).
CA
În anumite întreprinderi şi ramuri care sunt mari consumatoare de metal, laminate, lemn,
combustibil, energie, etc., se pot utiliza diverşi indicatori specifice cu ajutorul cărora se studiază
nivelul şi dinamica necesarului sau consumului acestor materiale la 1000 sau 1milion lei producţie
marfă, cifră de afaceri sau valoare adăugată, astfel:
C m ; Cc ; Ce
c/ 1000 (1mil ) = ×1000 (1mil )
Q f ; CA ;VA
Ce - consumul de energie.
71
CAPITOLUL VI
Cheltuielile unei întreprinderi reflectă sub formă valorică întregul consum de factori de
producţie sau de resurse materiale, umane şi financiare efectuat pentru fabricarea şi vânzarea
producţiei. Nivelul, dinamica şi structura acestor cheltuieli reflectă în mod sintetic activitatea
întreprinderilor industriale pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar reducerea
nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toţi agenţii economici în vederea
sporirii eficienţei întregii activităţi desfăşurate.
Principalele probleme ale analizei cheltuielilor întreprinderii sunt următoarele:
1) analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor totale ale întreprinderii;
2) analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale;
3) analiza cheltuielilor de exploatare;
4) analiza cheltuielilor variabile şi fixe;
5) analiza cheltuielilor materiale;
6) analiza cheltuielilor salariale;
7) analiza cheltuielilor cu dobânzile;
8) analiza costurilor pe produs.
În mod corespunzător veniturile totale obţinute din activitatea unei întreprinderi cuprind:
- venituri de exploatare;
- venituri financiare;
- venituri extraordinare.
Vt =Ve +V f +Vex
∆Ct Ct1
∆Ct % = × 100 sau ∆Ct % = I Ct − 100 = × 100 − 100
Ct 0 Ct 0
C
- ∆ Cft = C f1 − C f 0
În cadrul analizei este necesar să se studieze şi structura cheltuielilor totale pe cele 3 categorii.
În acest scop se va calcula ponderea fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale, precum şi
modificarea acestor ponderi:
Ce ; C f ; Cex
G= ×100
Ct
∆G = G1 − G0
În funcţie de mărimea şi semnul modificărilor intervenite în nivelul lui „G”, se pot face
aprecieri cu privire la modificările intervenite în structura cheltuielilor totale în perioada curentă
faţă de cea prevăzută sau cea din perioada de bază.
Analiza structurii cheltuielilor totale se mai poate efectua ţinând seama şi de alte posibilităţi
de grupare a cheltuielilor întreprinderii. Astfel, în funcţie de dependenţa acestor cheltuieli faţă de
variaţia volumului fizic al producţiei, cheltuielile totale se împart cheltuieli variabile şi cheltuieli
fixe:
Ct = Cv + C f
Dacă se ţine seama de modul de repartizare a cheltuielilor pe produse se poate face o grupare
în cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte:
Ct = Cd + Ci
Cheltuielile directe sau cele indirecte se pot grupa pe categorii sau elemente de cheltuieli în
cheltuieli materiale şi cheltuieli salariale efectuate în cadrul întreprinderii.
Ţinând seama de aceste grupări se poate adânci analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor
totale prin calcularea modificărilor absolute şi procentuale pe fiecare categorie de cheltuieli, precum
şi a ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în cheltuielile totale.
6.2. Analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale.
73
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor efectuate de către o întreprindere este necesar să se
calculeze nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale ale întreprinderii. Acest indicator
numit şi rată de eficienţă a cheltuielilor totale se calculează prin raportarea cheltuielilor totale la
veniturile totale şi înmulţit cu 1000:
Ct Ce + C f + Cex
Ct / 1000 Vt = ×1000 = ×1000
Vt Ve +V f +Vex
Ţinând cont de modul de calcul al indicatorului, ca raport între efort şi efect, o reducere a
nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri relevă o situaţie favorabilă respectiv de creştere a
eficienţei cheltuielilor totale.
Pornind de la acest model de corelaţie, modificarea cheltuielilor totale la 1000 lei venituri
totale se explică prin modificarea veniturilor totale şi a cheltuielilor totale ale întreprinderii ale căror
influenţe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:
∆Ct / 1000 Vt = Ct1 / 1000 Vt − Ct 0 / 1000 V t
Ct 0 Ct 0
∆VCt t / 1000V = × 1000 − × 1000
t
Vt1 Vt 0
Ct1 Ct 0
∆CCtt / 1000V = × 1000 − × 1000
t
Vt1 Vt1
Modificarea nivelului cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale mai poate fi explicată şi
prin efectuarea unui alt tip de analiză factorială. În acest caz, nivelul cheltuielilor totale la 1000 lei
venituri totale se poate calcula în funcţie de structura sau ponderea veniturilor întreprinderii pe cele
3 categorii şi de nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii de venituri şi cheltuieli:
Ct / 1000 Vt =
∑g i × ci / 1000
100
unde: gi = ponderea veniturilor întreprinderii pe cele 3 categorii (
Vi V ;V ;V
gi = ×100 = e f ex ×100 );
Vt Vt
ci / 1000 = nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele 3 categorii sau rata
e f ex C ;C ;C
de eficienţă a cheltuielilor pe cele 3 categorii ( ci / 1000 = V ;V ;V ×1000 ).
e f ex
- ∆gC i
=
∑g 1i × c0i / 1000
−
∑g 0i × c0i / 1000
t / 1000 V t
100 100
- ∆cCi
=
∑g 1i × c1i / 1000
−
∑g 1i × c0i / 1000
t / 1000 V t
100 100
74
În finalul analizei este necesar să surprindem principalele măsuri ce trebuie întreprinse pentru
reducerea nivelului cheltuielilor totale la 1000lei venituri totale. În general acestea se referă la:
a) preţurile de vânzare şi tarifele practicate pentru realizarea produselor şi serviciilor
trebuie să acopere costurile şi să permită obţinerea unui profit corespunzător;
b) adaptarea unei structuri optime de finanţare a mijloacelor economice;
c) valorificarea activelor fixe la valori cât mai mari precum şi onorarea la timp a
obligaţilor faţă de clienţi şi faţă de bugetul statului.
75
Ce1 Ce 0
∆CCee / 1000V = × 1000 − × 1000
e
Ve1 Ve1
Analiza se poate adânci prin luarea în considerare a celor 3categorii de venituri de exploatare
şi cheltuieli de exploatare. Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare poate fi continuată pe baza
unui alt model factorial, caz în care nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de
exploatare se poate stabili în funcţie de ponderea fiecărei categorii de venituri de exploatare faţă de
totalul veniturilor de exploatare şi de nivelul cheltuielilor de exploatare la 1000lei venituri de
exploatare pe cele 3 categorii:
Ce / 1000 Ve =
∑g j × c j / 1000
100
unde: g j - ponderea categoriilor de venituri de exploatare în totalul veniturilor de
V pv ;V ps ;V pi
exploatare ( g j = ×100 );
Ve
cj - nivelul cheltuielilor la 1000lei venituri de exploatare pe cele 3 categorii
pv ps pi C ;C ;C
sau rata de eficienţă a cheltuielilor de exploatare pe categorii ( c j = V ;V ;V ×1000 ).
pv ps pi
c
∆Cj e / 1000 Ve =
∑g 1j × c1 j / 1000
−
∑g 1j × c0 j / 1000
100 100
În cadrul cheltuielilor de exploatare, ponderea cea mai mare revine cheltuielilor aferente
producţiei vândute sau cheltuielile aferente cifrei de afaceri, fapt pentru care este necesară
aprofundarea analizei prin determinarea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri.
Pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se foloseşte indicatorul
cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri sau rata de eficienţă a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri,
calculat ca un raport între cheltuielile aferente producţiei vândute sau cifrei de afaceri şi veniturile
aferente producţiei vândute înmulţit cu 1000:
C/ 1000 =
C pv
×1000 =
∑q × c ×1000
V pv ∑q × p
în care: q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul complet pe o unitate de produs;
p – preţul unitar de vânzare.
76
Asupra modificării cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri influenţează 3 factori cu acţiune
directă, respectiv:
- modificarea structurii producţiei vândute;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea costurilor complete pe o unitate de produs.
Modificarea volumului fizic al producţiei vândute nu influenţează în mod direct nivelul
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pentru că acţionează cu aceeaşi mărime atât asupra
numărătorului cât şi a numitorului relaţiei de calcul. Totuşi modificarea volumului fizic al
producţiei vândute influenţează în mod indirect nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri prin
intermediul costului pe unitatea de produs care se modifică în sens invers faţă de variaţia volumului
fizic al producţiei vândute pe seama cheltuielilor fixe ce revin pe unitatea de produs.
În ceea ce priveşte modificarea structurii, deşi ea apare atât la numărător cât şi la numitor,
influenţa sa nu este nulă pentru că la numărător avem structura producţiei vândute exprimată cu
ajutorul costului în timp ce la numitor avem structura producţiei vândute exprimată cu ajutorul
preţului, iar raportul cost-preţ nu este constant pentru toate produsele, şi deci, şi cele două
posibilităţi de exprimare a structurii sunt diferite.
Calculul influenţelor celor 3 indicatori se realizează de asemenea cu ajutorul metodei
substituirilor în lanţ:
∆C/ 1000 = C1 / 1000 − C0 / 1000
∆qC / 1000 =
∑q × c
1 0
×1000 −
∑q × c
0 0
×1000
∑q × p
1 0 ∑q × p
0 0
∆pC / 1000 =
∑q × c
1 0
×1000 −
∑q × c
1 0
×1000
∑q × p
1 1 ∑q × p
1 0
∆cC / 1000 =
∑q × c
1 1
×1000 −
∑q × c
1 0
×1000
∑q × p
1 1 ∑q × p
1 1
77
În finalul analizei este necesar să se studieze şi consecinţele modificării cheltuielilor la 1000
lei cifră de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii şi anume:
- asupra profitului aferent cifrei de afaceri;
- asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe;
- asupra eficienţei activelor circulante;
- asupra eficienţei utilizării forţei de muncă.
Din categoria cheltuielilor variabile fac parte cheltuielile cu materii prime şi materiale directe;
cheltuielile cu salariile directe precum şi o parte din cheltuielile legate de întreţinerea şi
funcţionarea utilajelor (cheltuieli legate de combustibil – energie).
Cheltuielile fixe sau constante reprezintă acele cheltuieli care în anumite limite ale modificării
volumului fizic al producţiei rămân constante. Din această categorie fac parte: cheltuielile cu
amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile cu repartiţiile clădirilor administrative, cheltuielile
generale ale secţiilor şi ale întreprinderilor legate de administrarea şi conducerea întreprinderii.
Dacă ar fi să reprezentăm grafic evoluţia acestor cheltuieli, acesta s-ar prezenta astfel:
78
Observăm deci că mărimea acestor cheltuieli nu este nelimitat constantă, ci peste un anumit
volum de activitate se modifică şi nivelul lor. Pe unitatea de produs, aceste cheltuieli capătă un
caracter variabil şi se modifică în sens invers în raport cu variaţia volumului producţiei.
Ţinând seama de gruparea cheltuielilor întreprinderii în cheltuielile variabile şi fixe, nivelul
lor se poate determina însumând cele 2 categorii de cheltuieli:
Ct = Cv + C f
Cf
GC f = ×100
Ct
∆G = G1 − G0
79
Cv
Cv / 1000 CA = × 1000
CA
Pentru analiza factorială a acestora vom utiliza următorul model:
Cv / 1000 =
∑q × c ×1000 v
∑q × p
Factorii care influenţează rata de eficienţă a cheltuielilor variabile sunt:
- structura producţiei vândute,
- preţurile unitare de vânzare;
- costurile variabile pe unitatea de produs.
Influenţele acestor factori se vor calcula cu ajutorul metodelor substituţiei în lanţ:
∆Cv / 1000 = Cv1 / 1000 − Cv0 / 1000
1) ∆ Cv / 1000 =
q ∑q × c 1 v0
× 1000 −
∑q × c 0 v0
× 1000
∑q × p 1 0 ∑q × p 0 0
2) ∆ C v / 1000
p
=
∑q × c 1 v0
× 1000 −
∑q × c 1 v0
× 1000
∑q × p 1 1 ∑q × p 1 0
3) ∆ Cv v / 1000
c
=
∑q × c 1 v1
× 1000 −
∑q × c 1 v0
× 1000
∑q × p 1 1 ∑q × p 1 1
C f0 C f0
1) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
CA
∑q × p1 1 ∑q 0 × p0
din care:
C f0 C f1
1.1) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
q
∑q × p 1 0 ∑q 0 × p0
C f0 C f1
1.2) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
p
∑q × p 1 1 ∑q × p 1 0
C C f1 C f0
2) ∆C f / 1000 = × 1000 − × 1000
f
∑q × p1 1 ∑q × p 1 1
80
Cheltuielile materiale exprimă sub formă valorică întregul consum de muncă trecută şi
materializată, efectuat pentru fabricarea şi vânzarea produselor. Cheltuielile materiale cuprind atât
cheltuielile pentru materii prime, materiale, combustibili şi energie precum şi cheltuielile cu
amortizarea mijloacelor fixe.
Principalele probleme studiate în cadrul analizei cheltuielilor materiale sunt:
a) analiza cheltuielilor materiale totale;
b) analiza cheltuielilor cu materialele;
c) analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe.
6.5.1. Analiza cheltuielilor materiale totale
Pentru analizarea situaţiei generale a cheltuielilor materiale totale este necesar să se studieze
următoarele aspecte:
- dinamica şi structura cheltuielilor materiale,
- eficienţa cheltuielilor materiale.
Analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor materiale presupune urmărirea modificărilor
absolute şi procentuale intervenite în mărimea fiecăror elemente de cheltuieli materiale precum şi în
ponderea acestora faţă de cheltuielile totale sau de exploatare şi faţă de cheltuielile materiale totale.
Aceste modificări se stabilesc astfel:
∆Cm = Cm1 − Cm0 = ∑ q1 × cm1 − ∑ q0 × cm0
∆Cm
∆Cm % = × 100
Cm0
∆g m = g m1 − g m0 =
∑q ×c1 m1
× 100 −
∑q ×c
0 mo
× 100
∑q × c
1 1 ∑q ×c
o 0
Cm / 1000 CA =
Cm
×1000 =
∑q × c ×1000
m
CA ∑q × p
Nivelul acestor cheltuieli este influenţat de 3 factori cu acţiune directă:
- modificarea structurii cifrei de afaceri;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.
81
Influenţele acestor factori se calculează cu metoda substituţiei în lanţ:
Cm / 1000 CA = Cm1 / 1000 CA − Cm0 / 1000 CA
1) ∆ c M / 1000 ca =
q ∑q × c
1 m0
× 1000 −
∑q × c 0 m0
× 1000
∑q × p
1 0 ∑q × p 0 0
2) ∆ c m / 1000 CA
p
=
∑q × c
1 m0
× 1000 −
∑q × c 1 m0
× 1000
∑q × p
1 1 ∑q × p 1 0
3) ∆ Cmm / 1000 CA
c
=
∑q × c
1 m1
× 1000 −
∑q × c 1 m0
× 1000
∑q × p 1 1 ∑q × p 1 1
∆M
∆M % = × 100
M0
∆g m = g m1 − g m0 =
∑q × m
1 1
×100 −
∑q × m
0 0
×100
∑q × c 1 1 ∑q × c
0 0
82
cheltuielile cu materialele cuprind atât cheltuielile cu materialele directe care sunt dependente de
volumul producţiei, cât şi cheltuielile cu materialele indirecte care au caracter convenţional
constant, indicele cifrei de afaceri trebuie să devanseze indicele cheltuielilor cu materialele:(
I CA I M ).
M / 1000Ve =
M
× 1000 =
∑g Ve × cm / 1000Ve
Ve 100
M / 1000 CA =
M
×1000 =
∑q × m ×1000
CA ∑q × p
Nivelul indicatorului cheltuieli cu materialele la 1000 lei cifră de afaceri este influenţat de 3
factori cu acţiune directă:
- modificarea structurii cifrei de afaceri;
- modificarea preţurilor de vânzare;
- modificarea cheltuielilor cu materialele pe unitatea de produs.
Influenţa se calculează cu metoda substituţiei în lanţ:
M / 1000 CA = M 1 / 1000 CA − M o / 1000 CA
1) ∆M / 1000 CA =
q ∑q × m1 0
×1000 −
∑q × m 0 0
×1000
∑q × p1 0 ∑q × p 0 0
2) ∆M / 1000 CA
p
=
∑q × m1 0
×1000 −
∑q × m 1 0
×1000
∑q × p1 1 ∑q × p 1 0
3) ∆M / 1000 CA
m
=
∑q × m1 1
×1000 −
∑q × m 1 0
×1000
∑q × p1 1 ∑q × p 1 1
83
6.5.3. Analiza cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe
Cheltuielile cu amortizarea reflectă sub formă bănească consumul de mijloace fixe în procesul
de producţie, adică acea parte din valoarea mijloacelor fixe care se transmite în mod treptat asupra
produselor finite.
Ca parte componentă a cheltuielilor materiale, cheltuielile cu amortizarea au un caracter
convenţional constant. De aceea prin creşterea volumului producţiei, are loc reducerea cheltuielilor
cu amortizarea ce revin pe unitatea de produs, fapt care contribuie la tendinţa de reducere a
costurilor pe unitatea de produs.
În cadrul analizei este necesar să se studieze următoarele aspecte:
- modificarea absolută şi procentuală a cheltuielilor cu amortizarea mijloacelor fixe;
- corelaţia dintre dinamica cheltuielilor cu amortizarea şi dinamica volumului producţiei;
- eficienţa cheltuielilor cu amortizarea.
Modificarea absolută şi procentuală a cheltuielilor cu amortizarea se determină astfel:
MF1 × n1 MF0 × n0
∆A = A1 − A0 = −
100 100
∆A
∆A% = × 100
A0
84
Ţinând seama de sistemul legăturilor cauzale dintre aceşti factori, mărimea amortizării
mijloacelor fixe se poate determina cu ajutorul următoarelor relaţii:
A=
MF × n
=
(
MF ' + MFi − MFe × n )
100 100
V × tf Ve × tn n
A = MF ' + i − ×
12 12 100
Pentru a aprecia eficienţa cheltuielilor cu amortizarea şi implicit a utilizării mijloacelor fixe,
este necesar să se studieze corelaţia dintre dinamica cheltuielilor cu amortizarea şi dinamica
cheltuielilor de producţie. Deoarece cheltuielile cu amortizarea au un caracter convenţional
constant, o situaţie favorabilă se înregistrează atunci când indicele volumului producţiei devansează
indicele cheltuielilor cu amortizarea ( I Q I A ).
O imagine mai completă asupra eficienţei cheltuielilor cu amortizarea se obţine prin analiza
factorială a indicatorilor: cheltuieli cu amortizarea la 1000lei venituri din exploatare şi cheltuieli cu
amortizarea la 1000lei cifră de afaceri. Nivelul acestora se calculează pe baza relaţiilor:
A A
A/ 1000 Ve = ×1000 A/ 1000 CA = ×1000
Ve CA
Modificarea cheltuielilor cu amortizarea la 1000lei cifră de afaceri sau venituri din exploatare
este influenţată de 2 factori cu acţiune directă:
- modificarea cifrei de afaceri sau a veniturilor din exploatare;
- modificarea sumei amortizării.
Influenţa lor se determină cu metoda substituirilor în lanţ:
A1 A
1) ∆ A = ×1000 − 0 ×1000
V e
/ 1000 V e
Ve1 Ve0
A1 A
2) ∆ A = ×1000 − 0 ×1000
A
/ 1000 V e
Ve1 Ve1
85
Ponderea principală în totalul cheltuielilor salariale o deţine fondul de salarii ( Fs ) . Mărimea
persoană (S a ) :
Fs = N s × S a
La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană într-un an,
exprimat în ore (t ) şi de salariul mediu orar (sh ) :
S a = t × sh
Prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ se pot calcula influenţele factorilor cu acţiune
directă şi indirectă asupra modificării absolute a fondului de salarii, astfel:
∆Fs = Fs1 − Fs 0
1. (
∆NFss = N s1 − N s0 × S a 0 )
2. (
∆SFas = N s1 × S a1 − S a0 )
din care: 2.1. ∆tFs = N s1 × ( t1 − t0 ) × sh0
2.2. (
∆sFhs = N s1 × t1 × sh1 − sh0 )
2
∑∆ 1
N s ,Sa
= ∆Fs
Fs
Fs / 1000 Ve = ×1000
Ve
86
accentuate a veniturilor din exploatare, cifrei de afaceri sau valorii adăugate faţă de creşterea
cheltuielilor salariale sau a fondului de salarii. Practic, trebuie respectate următoarele corelaţii:
( )
IVe I C s I Fs ; ( )
I CA I C s I Fs ; ( )
IVA I C s I Fs
∆c
∆c% = × 100
c0
Modificarea lor este determinată de doi factori cu acţiune directă: timpul pe unitatea de
produs şi salariul mediu orar:
1. ∆chs = ( t1 − t0 ) × sh0
t
2. ∆schs
h
= t1 ( sh1 − sh0 )
CAPITOLUL VII
88
În condiţiile de piaţă profitul reprezintă unul dintre obiectivele de bază ale activităţii unei
întreprinderi. Chiar dacă obiectivul privind maximizarea profitului a fost detronat din calitatea sa de
scop primordial al unui agent economic, datorită unor neajunsuri de ordin conceptual şi practic, cum
ar fi caracterul său static şi neincluderea în calcul a riscului, studiul profitului prezintă o importanţă
deosebită pentru analiza situaţiei financiar-patrimoniale a oricărei întreprinderi. Obiectivul de
maximizare a averii acţionarilor, respectiv de creştere a valorii de piaţă a unei firme, devenit de
primă importanţă, nu exclude în nici un fel existenţa sau sporirea profitului, ci dimpotrivă
recunoaşte rolul acestuia de principal factor de influenţă în atingerea acestui obiectiv.
De fapt, dacă înlăturăm, pe termen mediu, conceptului de profit componentele de lichiditate,
de localizare temporală şi de risc, obţinem noţiunea de cash-flow net, adică elementul de bază
folosit la evaluarea averii acţionarilor, respectiv în determinarea valorii de piaţă a acţiunilor unei
întreprinderi. În acelaşi timp, maximizarea profitului oferă o orientare foarte bună a activităţii
managerilor, deoarece acest obiectiv reflectă punctul până la care trebuie extinsă producţia, adică
punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal al ultimei unităţi de produs realizată.
Dacă se produce mai puţin nu se va putea atinge profitul maxim posibil, iar dacă producţia trece de
punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal, veniturile suplimentare care se vor
obţine vor fi depăşite de costurile suplimentare.
Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a realiza profit, respectiv de a obţine venituri
de pe urma vânzării şi încasării producţiei, care să depăşească cheltuielile ocazionate de activitatea
sa. Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte şi anume prin prisma profitului privit ca un
indicator de volum şi prin rata profitului (rata rentabilităţii), care exprimă eficienţa folosirii
principalelor resurse angajate în obţinerea profitului.
Rentabilitatea reprezintă principala formă de manifestare a eficienţei economice, iar profitul,
ca fundament al rentabilităţii, se prezintă în cadrul diverselor modele de analiză a rentabilităţii sub
mai multe forme, şi anume: profit de exploatare, profit financiar, profit impozabil, profit net (profit
după impozitare).
Principalele probleme ale analizei diagnostic a rentabilităţii sunt:
- analiza dinamică şi structurală a profitului;
- analiza factorială a profitului;
- analiza ratei rentabilităţii;
- analiza rentabilităţii pe produse;
- analiza rentabilităţii pe baza punctului critic;
- analiza corelaţiei dintre rentabilitate şi risc;
Informaţiile necesare analizei rentabilităţii se regăsesc în contul de profit şi pierderi, în
bilanţul contabil şi anexele sale, precum şi în alte documente ale contabilităţii financiare şi de
gestiune ale oricărei firme.
89
7.1. Analiza dinamică şi structurală a profitului
Analiza structurală a profitului ţine seama de elementele componente şi de sursele de
provenienţă ale profitului. Astfel, mărimea rezultatului total al exerciţiului înainte de impozitare
(Rt), numit şi profit brut (Pb), se determină ca diferenţă între veniturile totale (Vt), obţinute în
perioada respectivă şi cheltuielile totale (Ct) efectuate de către întreprindere:
Rt(Pb) = Vt - Ct
La rândul său, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve), a
veniturilor financiare (Vf) şi a veniturile extraordinare (Vex):
Vt = Ve + Vf + Vex
De asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce), cheltuieli
financiare (Cf) şi cheltuieli extraordinare (Cex).
Ct = Ce + Cf + Cex
În procesul de analiză se pot calcula modificările absolute şi procentuale intervenite în
mărimea rezultatului total (profitului brut), astfel:
∆Rt
∆ Rt = Rt1 - Rt0 ∆ Rt% = Rt x 100
0
2. ∆Ct Rt = −(Ct 1 − Ct 0 )
2
∑∆
1
Vt ,Ct
Rt = ∆Rt
Analiza structurală a rezultatului total se poate adânci prin luarea în considerare a influenţelor
exercitate de modificarea fiecărei categorii de venituri, precum şi a categoriilor de cheltuieli
aferente.
Mărimea rezultatului total (profitului brut) se mai poate stabili prin însumarea rezultatului
aferent exploatării sau a profitului aferent exploatării sau a profitului financiar (Rf sau Pf) şi cu
rezultatul extraordinar sau profitul extraordinar (Rex sau Pex):
Rt(Pb) = Re + Rf + Rex = (Ve - Ce) + (Vf – Cf) + (Vex - Cex)
Prin însumarea rezultatului de exploatare şi a rezultatului financiar se obţine rezultatul curent
(Rc):
Rc = Re + Rf
În cadrul analizei se pot calcula influenţele fiecărei categorii de rezultate asupra modificării
rezultatului total (profitului brut) prin aplicarea metodei balanţiere. De asemenea, se poate stabili
90
ponderea fiecărei categorii de rezultat în cadrul rezultatului total al întreprinderii, precum şi
modificarea acestor ponderi, astfel:
Re, Rf , Re x
GRe, Rf , Re x = * 100 iar ∆G = G1 − G0
Rt
Se poate calcula şi contribuţia procentuală a modificării fiecărei categorii de rezultat asupra
modificării procentuale a rezultatului total (a profitului brut), astfel exprimând contribuţia
procentuală a rezultatului de exploatare:
∆ Re, ∆Rf , ∆ Re x
K = * 100
Rt 0 ( Pb 0 )
sau
G Re, Rf ,Re x * ∆% Re, Rf , Re x G ( I Re, Rf , Re x − 100 )
K = =
100 100
Suma algebrică a contribuţiei tuturor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea
procentuală a rezultatului total (a profitului brut).
3
∑ K = ∆Rt %
1
92
Pe = Ve × p e
în care:
pe- profitul mediu la 1leu venituri de exploatare:
Pe - este profitul aferent fiecărei componente a veniturilor de exploatare.
Deoarece în cadrul profitului de exploatare ponderea cea mai mare o deţine profitul aferent
producţiei vândute (cfrei de afaceri), ne vom opri în continuare asupra lui.
Primul model de analiză pe care îl folosim în analiza profitului aferent cifrei de afaceri se
prezintă astfel:
Pr = ∑q ×p − ∑q ×c
în care:
q - este volumul fizic al producţiei pe tipuri de produse;
p - preţul unitar de vânzare fără TVA pe produs;
c - costul unitar complet pe tipuri de produse.
Modificarea absolută a nivelului profitului în anul curent faţă de anul de bază, (∆ Pr) este:
∆ Pr = Pr1 − Pr 0 = (∑q1 × p1 − ∑q1 × c1 ) − (∑q 0 × p 0 − ∑ q 0 × p 0 )
93
Rata rentabilităţii, ca indicator economic, poate avea mai multe forme, în funcţie de modul de
raportare a profitului brut sau net la capitalul total sau capitolul propriu, la resursele consumate sau
la rezultatele obţinute în urma vânzării produselor.
(1) Rata rentabilităţii economice se exprimă ca raport între rezultatul exerciţiului înainte de
impozitare (profit brut) şi capitalul total (propriu şi împrumutat), denumit şi capital permanent:
Pb Pb
Re = * 100 = * 100 ,
Kp Kpr + Kî
în care:
Re- rentabilitatea economică;
Pb- profitul brut;
Kp- capitalul permanent.
În acest caz rata rentabilităţii economice arată performanţa economică a întreprinderii,
respectiv modul în care acesta utilizează ansamblul resurselor de capital aflate la dispoziţia sa.
Rata rentabilităţii financiare se determină ca raport între rezultatul după impozitare (profitul
net) şi capitalul propriu:
Pn
Rf = * 100 ,
Kpr
în care:
Kpr- capitalul propriu;
Pn- profitul net;
Rata rentabilităţii financiare este influenţată de pârghia financiară, respectiv de raportul care
există între capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung. Costul capitalului împrumutat
depinde de rata medie a dobânzii, care se exprimă astfel:
Sd
Rd = * 100
D
în care:
Sd- reprezintă suma dobânzilor;
D- volumul datoriilor financiare (pe termen mediu şi lung).
Creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate poate avea loc prin:
- îmbunătăţirea structurii producţiei în favoarea sortimentelor mai rentabile pentru
întreprindere şi cerute pe piaţă;
- creşterea preţurilor de vânzare, care poate avea loc numai prin creşterea calităţii produselor
şi în corelaţie cu raportul dintre cererea şi oferta de bunuri respective.
Rata rentabilităţii vânzărilor, numită şi rata rentabilităţii comerciale (Rv), care se determină
ca raport între profitul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri, exprimată în preţuri de vânzare,
exclusiv TVA:
94
Rv =
Pr
*100 =
∑q( s) p − ∑q( s)c *100
∑q * p ∑q( s) p
Acest model cunoaşte aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor consumate,
situaţi în aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul influenţelor are loc în mod asemănător cu
cazul ratei rentabilităţii resurselor consumate, prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ.
(4) Rata rentabilităţii capitalului avansat (ocupat) are următoarea exprimare:
Rc Re + Rf
Ra = * 100 = * 100
Kt Kf + Kc
în care:
Kf – capitalul fix;
Kc – capitalul circulant al întreprinderii;
Rc – rezultatul curent al exerciţiului.
Ca factor cantitativ apare în acest model capitalul avansat, influenţat la rândul său de capitalul
fix şi capitalul circulant, iar ca factor calitativ se prezintă rezultatul curent al exerciţiului, cu factorii
săi indirecţi: rezultatul de exploatare (profitul de exploatare) şi rezultatul financiar:
2. DPr = ( p 0 − c1 )q 2 − ( p 0 − c 0 )q1 ;
c
3. DPr = ( p1 − c1 ) q1 − ( p 0 − c1 )q1
p
95
Nivelul ratei rentabilităţii pe produs este deci influenţat de doi factori cu acţiune directă:
costul unitar şi preţul de vânzare fără TVA, a căror modificare se răsfrânge asupra modificării ratei
rentabilităţii. Astfel, în cazul primei exprimări a ratei rentabilităţii pe produs influenţele celor doi
factori se calculează cu relaţiile:
p 0 − c1 p − c0
1. ∆ r = * 100 − 0
c
* 100
c1 c0
p1 − c1 p − c1
2. ∆ r = * 100 − 0
p
* 100
c1 * 100 c1
CAPITOLUL VIII
96
8.1. Obiectivele şi metodele analizei situaţiei financiar - patrimoniale a întreprinderii
Analiza situaţiei financiare la nivelul întreprinderii vizează studierea modalităţilor de realizare
a autofinanţării în condiţiile autonomiei decizionale, asigurarea unui echilibru financiar dinamic
între diferitele resurse şi întrebuinţări ale acestora, a unei corelaţii optimale între volumul şi
structura activelor şi pasivelor folosite de către agentul economic în realizarea obiectului său de
activitate şi asigurarea integrităţii patrimoniului acestuia.
Informaţiile folosite în analiza financiară provin din următoarele surse: bugetul de venituri şi
cheltuieli, bugetele operative de trezorerie, bilanţul contabil cu anexele sale, informaţiile operative
ale contabilităţii financiare şi ale celei de gestiune.
Analiza financiar – patrimonială a întreprinderii poate fi efectuată de către specialiştii firmei,
pe baza informaţiilor interne, de către specialiştii externi firmei, pe baza datelor publicate de către
firmă, sau în mod combinat, de către angajaţii firmei şi de către specialiştii din afară, în funcţie de
interesele şi motivaţiile care generează realizarea acestor analize. Se consideră că acest ultim tip de
analiză poate conduce la cele mai obiective şi fundamentate aprecieri.
Principalele aspecte vizate în cadrul analizei financiar – patrimoniale sunt următoarele:
- analiza activelor întreprinderii (imobilizate şi circulante);
- studiul integrităţii patrimoniale;
- analiza surselor financiare de acoperire a activelor economice;
- analiza echilibrului financiar al firmei;
- analiza eficienţei utilizării mijloacelor patrimoniale de activ şi pasiv;
Analiza bilanţieră poate fi realizată prin următoarele modalităţi:
- analiza pe orizontală, care pune în evidenţă corelaţiile dintre active şi pasive şi care
evidenţiază modul în care activele imobilizate şi circulante au fost formate, pe baza surselor
financiare mobilizate de către firmă;
- analiza pe verticală, care vizează structura grupelor, posturilor şi elementelor;
- analiza combinată, pe orizontală şi pe verticală, prin folosirea ratelor;
- analiza încrucişată, care vizează nişte corelaţii specifice care trebuie să existe între volumul
anumitor posturi de activ şi pasiv.
97
numai valori nete (valori neamortizate) grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, respectiv a
posibilităţii de a fi transformate în numerar (în funcţie de ordinea inversă a lichidităţii).
Deci, mijloacele economice, sau elementele patrimoniale directe, sunt formate din activele
imobilizate şi activele circulante, care sunt utilizate în procesele de investiţii, aprovizionare,
producţie, stocare, conservare, desfacere (vânzare) şi încasare a bunurilor obţinute, mărfurilor,
lucrărilor executate şi serviciilor prestate.
Elementele de activ sunt organizate în bilanţ în ordinea inversă a lichidităţii, fiind grupate
totodată şi în funcţie de modul în care participă la circuitul economic din cadrul întreprinderii, în
elemente de activ cu utilizare (alocare) aciclică, în care se include grupa de „Active imobilizate” şi
elemente de activ cu utilizare (alocare) ciclică, în care se include grupa de „Active circulante”.
În procesul de analiză se studiază evoluţia mijloacelor economice în dinamică, a abaterilor
faţă de perioada anterioară, a structurii acestora şi a raporturilor de echilibru şi de proporţionalitate
dintre diferitele categorii de active nete, cu ajutorul relaţiilor următoare:
∆Ai = Ai 1 − Ai 0 ; ∆Ac = Ac 1 − Ac 0 ;
∆Ai Ai − Ai 0
∆Ai % = × 100 = 1 × 100
Ai 0 Ai 0
∆Ac Ac − Ac 0
∆Ac % = × 100 = 1 × 100
Ac 0 Ac 0
Ai1 Ac1
I Ai = ×100 ; I Ac = ×100
Ai 0 Ac 0
Ai ( Ac )
G Ai ( Ac ) = ×100 ∆G = G1 − G0
At
în care: Ai – active imobilizate;
Ac – active circulante;
At – active totale.
Analiza modificărilor structurale ale activului bilanţului se realizează cu ajutorul ratelor de
structură a activului bilanţului (rate de structură a activelor imobilizate, circulante, etc).
8.2.1. Analiza activelor imobilizate
În procesul de analiză este necesar să se aibă în vedere structura activelor imobilizate pentru
care, în literatura de specialitate, se utilizează şi alte denumiri ca: „Imobilizări”, „Active fixe”,
„Capital fix”, „Active aciclice” sau „Imobilizări pe termen lung”.
Având în vedere gruparea activelor imobilizate, analiza se va efectua ca structură şi dinamică,
pe următoarele categorii:
- imobilizări corporale: terenuri (agricole şi silvice, cu construcţii, fără construcţii, cu
zăcăminte, amenajări de terenuri); mijloace fixe (clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje,
instalaţii, alte imobilizări corporale);
98
- imobilizări necorporale: cheltuieli de constituire repartizate pe mai mulţi ani, cheltuieli de
cercetare şi dezvoltare repartizate pe mai mulţi ani, concesiuni, locaţii de gestiune, brevete şi alte
drepturi şi valori similare, fond comercial, alte imobilizări necorporale – ca elemente de patrimoniu,
care pot constitui aport de capital al asociaţilor şi acţionarilor sau pot fi create pe parcursul
desfăşurării activităţii;
- imobilizări în curs (corporale şi necorporale);
- imobilizări financiare: titluri de participare (inclusiv vărsăminte de efectuat), împrumuturi
acordate pe termen lung, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, creanţe legate de participaţii
şi alte creanţe de natura imobilizărilor.
Analiza se poate efectua cu ajutorul indicilor de dinamică, de realizare a programului intern, a
comparaţiei, a abaterilor în mărime absolută şi relativă, a indicatorilor statistici de dispersie, de
tendinţe în dezvoltare, etc.
8.2.2. Analiza activelor circulante
În cadrul activelor circulante se includ stocurile (ca valori din exploatare), creanţele sau
datoriile terţilor (valori realizabile pe termen scurt) şi disponibilităţile în numerar şi de la bancă
(valori disponibile).
Analiza stocurilor
În cadrul stocurilor sunt cuprinse stocurile de rezerve materiale şi cheltuielile pentru producţia
neterminată, stocurile de produse finite, semifabricate, mărfuri (inclusiv cheltuielile de circulaţie
aferente) şi ambalaje, care reprezintă valori materiale consumabile, pe termen scurt, existente în
cadrul firmei, pentru asigurarea continuităţii şi ritmicităţii activităţii acesteia.
Principalele obiective ale analizei stocurilor sunt:
- studierea pe total şi pe categorii, a stocurilor efective (St1) în comparaţie cu cele optime
(St0), minime sau medii antecalculate şi determinarea stocurilor peste cele optime sau sub cele
100
(neconfirmate) sau cu un grad diferit de probabilitate de încasare (de regulă, în această grupă se
include cea mai mare parte din creanţele nenormale).
c) după durata de întârziere la încasare, creanţele se grupează în creanţe realizabile pe
termen scurt (30 zile), mijlociu (60 zile) şi lung (90 zile).
Pentru încadrarea creanţelor pe cele trei categorii se calculează indicatorul „durata de
imobilizare (Di)”, pe baza relaţiei:
Soldul mediu al conturilor de crean ţr ×360 Sm ×360
Di = =
Rulajul debitor al conturilor de crean ţr Rd
În acest fel se pot analiza creanţele şi după gradul lor de vechime, pentru a se evita termenele
de prescriere prevăzute de legislaţie.
Analiza disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Mărimea disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor cuprinde disponibilul în casă şi la bănci,
valorile mobiliare de plasament din soldurile debitoare ale conturilor: acţiuni mobiliare de
plasament, obligaţiuni mobiliare de plasament, alte valori mobiliare de plasament, prin care se
evidenţiază acţiunile cotate sau necotate cumpărate de firmă pentru vânzare, obligaţii de trezorerie
emise de întreprindere în vederea lansării lor pe piaţă şi a obţinerii de împrumuturi publice şi
bonurile de casă sau alte valori de trezorerie emise de firmă.
Pentru a analiza disponibilităţile băneşti, ca principal element de caracterizare a trezoreriei
unui agent economic, se studiază în dinamica şi structura acestora pe o anumită perioadă. Dinamica
reflectă îmbunătăţirea de la un an la altul a stării de sănătate financiară a societăţii comerciale.
În procesul analizei este necesar să se stabilească gradul (net şi brut) de asigurare a
întreprinderii cu disponibilităţi băneşti şi plasamente.
Gradul net de asigurare (Gnd) se determină cu ajutorul relaţiilor:
Disponib . banesti Db
Gnd = ×100 = ×100
Active circulante Ac
sau:
Disponib . banesti
Gnd = ×100
Active imobilizat e + Active circulante
Din teoria şi practica economică rezultă că circa 3-5% din activele circulante şi –1,5% din
totalul activelor imobilizate şi activelor circulante ar asigura necesităţile curente de disponibilităţi
băneşti ale întreprinderii.
Gradul brut de asigurare(Gbd) se poate calcula cu relaţiile:
Disponib + Plasamente
Gbd = ×100
Active circulante
sau:
Disponib + Plasamente
Gbd = ×100
Active imobilizat e + Active circulante
101
În cazul gradului brut de asigurare se consideră că nivelul de 30% din activele circulante şi
10% din totalul activelor imobilizate şi circulante reprezintă o situaţie normală.
Analiza structurală a acestei grupe va evidenţia măsura în care, pe parcursul anului,
întreprinderea a dispus de disponibilităţi băneşti, pe care le-a plasat în titluri de valoare pentru
revânzare în vederea obţinerii de profit suplimentar.
102
Mijloace şi decontări pentru investiţii.
B. Elemente de pasiv
Obligaţii certe, exclusiv cele către personalul propriu, investiţii şi subunităţi;
Obligaţii către salariaţii proprii şi unităţile subordonate;
Creditori şi furnizori pentru investiţii;
Credite pentru investiţii;
Credite pentru pierderi.
Patrimoniul net = A – B
În acest fel se obţine patrimoniul net contabil (patrimoniul societăţii negrevat de datorii), care
se foloseşte şi în operaţiunile de evaluare a întreprinderii.
Sursele financiare de acoperire a patrimoniului net sunt reflectate de capitalul propriu şi
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.
103
e) criteriul proprietăţii : capital de stat, capital cooperatist, capital privat sau capital propriu,
capital străin;
f) criteriul provenienţei : capital autohton, capital din alte ţări;
g) criteriul duratei de utilizare : capital propriu, capital permanent.
În procesul de analiză trebuie avut în vedere că în mărimea capitalului social sau a cifrei
statutare a surselor oricărui agent apar modificări prin operaţiuni de sporire, reducere şi amortizare.
Analiza sporirii sau a creşterii capitalului social evidenţiază realizarea acestei operaţiuni, fie
prin majorarea patrimoniului, situaţie în care apare ca o creştere reală de capital, fie fără majorare
de patrimoniu, respectiv o creştere internă sau fictivă de capital.
Creşterea normală şi reală a capitalului are loc concomitent cu majorarea elementelor
patrimoniale de activ şi se poate realiza prin : emisiunea de noi acţiuni şi reevaluarea capitalului.
Emisiunea de noi acţiuni permite ca societatea comercială să-şi completeze cu noi acţiuni
necesarul de surse financiare, pe lângă împrumuturile de la alte societăţi sau credite bancare.
Emiterea de noi acţiuni prezintă avantajul că nu ajung la rambursare ca obligaţiunile şi sunt
purtătoare de dividende, care depind de mărimea profitului obţinut.
Reevaluarea activului are loc prin modificarea ( fluctuaţia ) preţurilor bunurilor aflate în
patrimoniul societăţii ( îndeosebi în sensul majorării ).
Sporirea fictivă sau internă a capitalului social se realizează fără majorarea patrimoniului ( a
elementelor de activ ), în situaţii extraordinare şi cu acordul a ¾ din asociaţii participanţi la capitalul
social prin :
- atribuirea în mod gratuit de acţiuni către creditori ( cu acordul lor scris ) pentru a
compensa datoriile întreprinderii faţă de aceştia, producându-se o creştere a surselor proprii, pe de
op parte, iar pe de altă parte o reducere de surse atrase, în pasivul bilanţului. Această operaţiune
poate apărea numai dacă întreprinderea nu este falimentară;
- conversia obligaţiunilor în acţiuni, prin care cu acordul obligatarilor, aceştia schimbă
obligaţiunile cu acţiuni. Motivaţia acestei operaţiuni constă în dorinţa conducerii întreprinderii de a
micşora volumul datoriilor fără să apeleze la trezorerie.
- încorporarea rezervelor, situaţie care apare în momentul în care întreprinderea nu-şi poate
achita dividendul în numerar, deci nu se regăseşte ca lichidităţi, din cauză că întregul profit este
investit în averea imobiliară sau alte imobilizări. Ca urmare, prin hotărâre, cu majoritate de voturi, a
AGA se poate trece din fondul de rezervă în contul de profit şi pierderi, suma care se cuvine ca
dividende acţionarilor. În contul acestei sume care apare la profit, se vor emite acţiuni noi, care se
distribuie în mod gratuit acţionarilor sau se pot reştampila acţiunile vechi deţinute de acţionari, cu
suma care se cuvine ca dividend.
104
Reducerea sau diminuarea capitalului social şi, respectiv a elementelor de patrimoniu trebuie
realizată cu acordul acţionarilor, reconsiderându-se mărimea capitalului. Această reducere poate
apărea în două situaţii :
- datorită pierderilor societăţii, capitalul social urmând să fie diminuat şi reconsiderat la
valoarea rămasă;
- datorită constatării unui cuantum prea mare al capitalului social în raport cu scopul
societăţii.
Micşorarea-creşterea capitalului social, situaţie care apare atunci când o întreprindere care a
obţinut pierderi, doreşte majorarea capitalului. De regulă, se parcurg două etape :
- reducerea capitalului pentru a acoperi pierderile;
- majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor sau prin emiterea de noi acţiuni.
Răscumpărarea propriilor acţiuni, în principiu, nu este admisă. Totuşi, în anumite cazuri,
legislaţia poate admite răscumpărarea propriilor acţiuni cu scopul de a fi anulate, distribuite
salariaţilor sau vândute terţilor.
Amortizarea capitalului social. Prin amortizarea capitalului social se înţelege operaţia de
rambursare a mizelor sociale către acţionari fără să se reducă capitalul social. Teoretic, amortizarea
înseamnă a rambursa depunerile acţionarilor fără ca prin aceasta să scadă capitalul social.
Amortizarea nu trebuie să se confunde cu reducerea capitalului social pentru că prin
amortizare nu se pot nivela pierderile şi nici nu se poate renunţa la vărsăminte neefectuate. Prin
amortizare capitalul se modifică numai formal, transformându-se în capital amortizat numai pe
seama rezervelor disponibile constituite sau prin alocarea unor părţi din beneficiile realizate. Privit
din acest punct de vedere contul „Capital social” reprezintă pentru întreprindere o rezervă.
Modalităţile practice de reclasare a amortizării capitalului pot fi :
- amortizarea prin rambursare egală şi directă;
- amortizare prin tragere la sorţi.
În cadrul relaţiilor financiar-bancare ale întreprinderii pentru asigurarea flexibilă a surselor de
fonduri necesare asigurării continuităţii economico-financiare se obţin surse împrumutate de la
bănci sau terţi, persoane fizice sau juridice, ceea ce implică şi analiza limitelor de îndatorare.
Pentru realizarea unei asemenea analize se calculează, de regulă, rata de îndatorare ( netă
sau brută ) cu ajutorul datelor referitoare la capitalul străin total, împrumutat sau atras şi a
capitalului social, a capitalului propriu şi a capitalului permanent. Depăşirea limitelor impuse de
practica economică reprezintă un risc, de aceea aceste rate pot fi denumite şi rate de risc pentru
împrumutător.
Gradul de îndatorare ( de risc ) reprezintă, de regulă, raportul dintre capitalul împrumutat pe
termen lung şi mijlociu şi cel subscris şi vărsat sau cel propriu, astfel :
105
Dtlm
Gni = x100
Ks
în care :
Gni – gradul sau rata netă de îndatorare;
Dtlm – datorii pe termen lung şi mediu;
Ks – capital subscris.
În mod asemănător, prin prisma interesului băncilor sau a altor persoane fizice sau juridice, se
poate calcula şi gradul de acoperire a capitalului împrumutat cu capitalul propriu sau cu cel
subscris, astfel :
Ks
Gai = x100
Dtlm
în care :
Gai - gradul de acoperire a capitalului împrumutat.
În procesul de analiză se poate calcula şi o rată brută generală de îndatorare (Gbi) şi de
acoperire a capitalului străin utilizat în firma respectivă, luându-se în calcul, fie numai
împrumuturile pe termen lung, mijlociu şi scurt, fie că la acesta se adaugă şi obligaţiile faţă de terţi,
deci toate datoriile pe termen scurt :
Dtlm + Dts + Ob Dt (datorii totale )
Gbi = x100 = x100
Kpr Kp (capital propriu )
Pentru urmărirea limitelor îndatorării pe baza datelor din bilanţul contabil şi anexele acestuia
se mai pot calcula următorii indicatori :
Datorii pe termen lung şi mijlociu Dtlm
a) Gar = Cash − flow
x100 =
CF
x100
în care :
Gar – gradul acoperirii riscurilor;
RALM
b) Gr = x100
CF
în care :
Gr – gradul de rambursare sau rata de acumulare;
RALM – suma ratelor anuale de rambursare a împrumuturilor pe termen lung şi mijlociu.
DF Dtlm
c) Grdf = x100 sau Grdf = x100
CAF Kpr
în care :
Grdf – gradul de rambursare a datoriilor financiare;
DF – datorii financiare;
CAF – capacitatea de autofinanţare;
Kpr – capital propriu.
106
În cazurile a) şi b) se urmăreşte ca fluxul de numerar ( cash – flow ) să asigure acoperirea
datoriilor pe termen lung şi mijlociu sau cel puţin suma anuală a ratelor acestora împreună cu
dobânzile aferente.
În cazul analizei capitalurilor întreprinderii este necesar să se evidenţieze şi gradul de
autonomie financiară şi, corespunzător de autofinanţare. Gradul de autonomie financiară ( Gaf ) se
stabileşte ca raport între capitalul propriu şi capitalul permanent, astfel ;
Kpr
Gaf = x100
Kper
Fondul de rulment reflectă partea din capitalul permanent care acoperă parţial activele
circulante ( cu precădere stocurile ). Deci, fondul de rulment reprezintă necesarul de surse
financiare proprii pentru acoperirea unei părţi din stocurile de active circulante.
În teoria şi practica economică se au în vedere mai multe categorii de fond de rulment :
- fond de rulment previzionat, antecalculat sau normat cunoscut sub denumirea de fond de
rulment necesar( FRN );
- fond de rulment real sau efectiv ( FRE ), care la rândul său, după modul de calcul poate fi :
social, propriu sau permanent ( total );
Din compararea celor două categorii de fond de rulment, efectiv utilizat şi cel necesar sau
previzionat prin bugetul de venituri şi cheltuieli, pot apărea următoarele situaţii :
FRE>FRN – diferenţa reprezintă un excedent de fond de rulment faţă de cel antecalculat;
FRE<FRN – diferenţa reprezintă un deficit de fond de rulment faţă de cel antecalculat;
FRE = FRN – egalitatea reflectă concordanţa la momentul respectiv, între fondul real şi cel
antecalculat.
Această analiză se efectuează cu ajutorul datelor din bugetele de venituri şi cheltuieli,
execuţia acestuia şi bilanţul contabil, studiindu-se următoarele probleme:
- analiza diagnostic a modului de fundamentare a fondului de rulment antecalculat;
107
- determinarea mărimii fondului de rulment real şi compararea lui cu cel antecalculat
pentru stabilirea excedentului sau deficitului de fond, a cauzelor şi a măsurilor de evitare a
abaterilor;
- compararea fondului de rulment real cu nevoia de fond de rulment ( NFR ), respectiv
creanţele şi stocurile de active circulante neacoperite cu obligaţii pe termen scurt şi determinarea
plusului sau minusului de fond de rulment real faţă de stocuri.
Analiza diagnostic a modului de fundamentare a mărimii antecalculate a fondului de rulment
are în vedere, în primul rând, cunoaşterea metodei folosite pentru calculul fondului de rulment
necesar sau previzionat. În acest caz are loc o analiză critică a modului de calcul a necesarului de
fond de rulment. Se va urmări ca necesarul de fond de rulment să nu fie larg calculat, deoarece
creează fluxuri băneşti suplimentare fără efect economic sau să nu fie îngust deoarece creează
distorsiuni şi lipsă de fonduri şi de disponibilităţi la fiecare depreciere sau modificare a volumului
valoric a activelor circulante.
În procesul de analiză se va avea în vedere că în calculul fondului de rulment antecalculat,
obiectivul de bază este stabilirea neconcordanţei dintre gradul de lichiditate al posturilor de activ
( stocuri şi creanţe ) şi gradul de exigibilitate al posturilor de pasiv ( furnizori, creditori etc. ).
Totodată este necesar ca în antecalculul în zile ( viteza de rotaţie ) să se aibă în vedere atât
posturile aferente exploatării, cât şi cele din afara exploatării, deoarece în unele cazuri contribuţia
acestora să fie decisivă. De regulă, în antecalcul se are în vedere, cu precădere şi durata ciclului de
fabricaţie , ponderea valorii adăugate şi politica financiară a firmei. De asemenea, pentru un grad
mai mare de siguranţă, trebuie să se adauge şi un coeficient pentru acoperirea riscurilor de
depreciere a valorii stocurilor de active circulante şi de acoperire a unor creanţe neachitate de unii
clienţi faliţi.
Fondul de rulment efectiv ( FRE ) sau net ( FRN ) se mai calculează c diferenţă între capitalul
permanent şi totalul activelor imobilizate nete ( Ain ), adică la valoarea rămasă neamortizată :
FRE = Capital permanent – Active imobilizate = Kp – Ai
După alte modele, fondul de rulment se calculează astfel :
FRE = Capital propriu (Kpr) + Datorii financiare (Df) – Imobilizări nete (In)
= ( Kpr + Df ) - In
Datoriile financiare sunt sinonime cu împrumuturile pe termen lung şi mijlociu. În condiţiile
în care datele permit şi se consideră necesar, fondul de rulment real se poate calcula şi pe baza
capitalului social subscris şi vărsat sau a capitalului propriu.
De asemenea, fondul de rulment real sau efectiv utilizat se mai poate calcula ca diferenţă între
activele circulante ( Ac ) şi datoriile pe termen scurt ( Dts ), adică :
FRE = Ac – Dts
108
Fondul de rulment real ( efectiv ), pe baza sistemului de calcul folosit poate avea valori
pozitive, negative sau poate fi egal cu zero.
În literatura de specialitate se mai utilizează şi alte procedee de determinare a fondului de
rulment sub diferite denumiri, care au în vedere şi structura actuală a bilanţurilor întocmite în ţările
din CEE:
- Fondul de rulment net global ( FRNG ) = Capitaluri proprii + Amortismente şi provizioane
+ Datorii financiare – Active imobilizate la valoarea lor brută = Kpr + AP + Df – Aib
- Fondul de rulment real ( FRR ) = Active circulante – Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
– Datorii pe termen scurt = Ac – Prc – Dts
109
rulment ( NFR ) reprezintă activele circulante care trebuie finanţate din fondul de rulment, iar
mărimea sa se poate stabili ca diferenţă între activele circulante (Ac) fără disponibilităţi şi datoriile
curente pe termen scurt (Dts), adică :
NFR = Ac – Dts
Rezultatul acestei comparaţii este plusul sau minusul de fond de rulment.
Trezoreria netă a firmei ( TN ) sau disponibilităţile băneşti ale firmei sde calculează ca
diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment :
TN = FR – NFR
Trezoreria netă poate fi pozitivă, negativă sau egală cu zero.
În unele lucrări de specialitate, îndeosebi din ţările de limbă engleză nevoia de fond de
rulment poartă denumirea de capital de lucru. Capitalul de lucru are aceeaşi funcţie ca şi fondul de
rulment reprezentând volumul de bani necesar pentru a funcţiona firma în timpul de aşteptare a
încasării creanţelor sale, calculându-se pe baza relaţiei :
NFR = Creanţe de încasat (clienţi şi debitori ) + Stocurile de active circulante – obligaţiile
de plată pe termen scurt ( furnizori, creditori ş.a.) = CRI + SAC – Dts
În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de rate
cum ar fi :
Fondul de rulment FR
1) Rfac = Active circulante x100 =
AC
unde :
Rfac – rata de finanţare a activelor circulante
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se
apreciază că mărimea normală a acestei rate este de cca. 50%.
Fondul de rulment FR
2) Rfs = x100 = x100
Stocuri St
unde :
Rfs – rata de finanţarea a stocurilor.
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează stocurile şi se consideră o
acoperire normală dacă fondul de rulment reprezintă cca. 2/3 din totalul stocurilor.
Fondul de rulment FR
3) Rfsc = Stocuri plus creantele x100 = Stc x100
în care :
Rfsc – rata de finanţare a stocurilor şi creanţelor
Această rată reflectă raportul dintre fondul de rulment şi mărimea stocuri şi creanţelor achitate
şi necreditate, exprimate prin nevoia de fond de rulment. În mod normal această rată trebuie să fie >
100.
110
Analiza lichidităţii, solvabilităţii şi a capacităţii de plată a întreprinderii
Lichiditatea reprezintă proprietate elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.
Solvabilitatea şi capacitatea de plată sunt elemente ale lichidităţii, prin care se evidenţiază
proprietatea partea materială a capitalului de a se transforma în bani. Pentru a caracteriza starea de
lichiditate pot fi folosiţi mai mulţi indicatori, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, în momentul
declarării stării de faliment se poate calcula gradul de lichiditate generală (Lg) cu relaţia :
Alp
Lg = x100
Dt
unde:
Alp – Active lichide şi care pot deveni lichide
Dt- Total obligaţii ( pe termen scurt, mediu şi lung )
Elementele care pot deveni lichide se reevaluează întrucât gradul de lichiditate reprezintă şi
capacitatea de despăgubire a clienţilor. În acest caz se urmăreşte ca nivelul de lichiditate să fie cât
mai mare. În studiile de bonitate efectuate de bănci în cazul solicitării de credite se folosesc
indicatorii următori:
a) Lichiditatea patrimonială (Lp) se stabileşte ca raport între elementele de activ
( disponibilităţi băneşti (Db), materiale în stoc, produse finite, mărfuri, titluri de plasament, creanţe,
alte active ) şi elementele de pasiv ( credite pe termen scurt, rate de rambursat în anul curent la
creditele pe termen mediu şi lung, creditori, obligaţii) sau datorii curente astfel :
Dp + Mdl
Lp =
Dc
în care :
Mdl – mijloace care pot deveni lichide;
Acest raport trebuie să fie supraunitar, ceea ce constituie un grad corespunzător de siguranţă
pentru acordarea de noi credite. Dacă raportul este subunitar , se consideră a fi o situaţie riscantă,
întrucât unitatea a imobilizat o parte din împrumuturile anterioare şi nu a obţinut efectele scontate.
b) Solvabilitatea patrimonială (Sp) numită şi rata autonomiei financiare, se
calculează pe baza relaţiei :
Capital propriu ( Kpr ) Kpr
Sp = x100 = x100
Capital propriu + Credite bancare (Cb ) Kpr + Cb
Se apreciază că valoarea minimă acceptabilă este de 30 %, iar peste 50% situaţia este
normală.
c) Solvabilitatea generală (Sg) se poate stabili ca raport între activele circulante
(Ac) şi datoriile curente (Dc), adică :
111
Ac
Sg = x100
Dc
d) Solvabilitatea totală (St) sau globală calculată ca raport între activele
circulante (Ac) plus activele finale (Af) şi datoriile totale (Dt), astfel :
Ac + Af
St = x100
Dc
e) Solvabilitatea imediată (Si) care se poate stabili cu ajutorul relaţiei :
Active circulante ( Ac ) − Stocuri ( St )
Si = x100
Obligatii (Ob )
112
a obiectelor de inventar care depăşesc nevoile interne şi sumele obţinute prin lichidarea altor
imobilizări.
Deoarece mărimile absolute nu permite întotdeauna efectuarea unor comparaţii în timp şi
spaţiu, întrucât influenţe ale factorilor dimensionali ( volumul operaţiilor de aprovizionare,
producţie şi desfacere, mărimea firmei etc.), este necesară utilizarea mărimilor relative, cum ar fi :
a) Coeficientul solvabilităţii sau al capacităţii de plată la o anumită dată (Kpt), care se
calculează după formula :
Db + I + C '
Kpt = x100
Obt
b) Coeficientul capacităţii de plată (Kpi)care se calculează după formula :
Db Db + C
Kpi = x100 sau Kpi = x100
Ob Ob
în care :
I – încasările ce se vor realiza până la sfârşitul perioadei analizate;
Db – Disponibilităţi băneşti efective ( în numerar şi în bancă )
C şi C’ – credite disponibile sau care se vor obţine până la sfârşitul perioadei;
Ob şi Obt – plăţi exigibile imediat ( curente ) sau cele până la sfârşitul perioadei, inclusiv
rambursarea creditelor.
Întreprinderea are o situaţie financiară normală în privinţa capacităţii de plată, în cazul în care
gradul de solvabilitate este mai mare sau cel puţin egal cu 100.
În literatura de specialitate pentru caracterizarea stării de solvabilitate se foloseşte şi termenul
de trezorerie. In acest caz se pot calcula următorii indicatori :
113
V alorirealizate+ D ispo nibitati
il + A ltein casari− V al.realziabeildu pa
pe term ensc urt b anesti ex pirareaperio adei
Tp =
atipem enen +teA lteplatiprev azu te
E x igibilit in - E xigib ilit
atid up a
aceastap erioad a ex p irareap erioad ei
BLIOGRAFIE
114
Timişoara, 1997
7 Niculescu M. - Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1998
8 Radu F. - Analiza economico – financiară a întreprinderii, Ed. Universitaria,
Craiova, 1997
9 Stancu I. - Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 1996
CUPRINS
115
2.4. Analiza valorii adăugate
2.5. Analiza cifrei de afaceri
2.6. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente şi structură
2.6.1. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente
2.6.2. Analiza structurii producţiei
2.7. Analiza ritmicităţii producţiei
2.8. Analiza producţiei
Capitolul III: Analiza asigurării şi folosirii resurselor umane
3.1. Analiza asigurării întreprinderilor cu forţă de muncă
3.2. Analiza calificării forţei de muncă
3.3. Analiza stabilităţii forţei de muncă
3.4. Analiza utilizării timpului de lucru
3.5. Analiza productivităţii muncii şi a căilor sale de creştere
Capitolul IV: Analiza asigurării şi folosirii capitalului fix
4.1. Analiza dinamicii, structurii şi stării mijloacelor fixe
4.2. Analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe
4.3. Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe
4.4.Analiza eficienţei utilizării capitalului fix
Capitolul V: Analiza utilizării şi folosirii capitalului circulant
5.1. Analiza aprovizionării cu materii şi materiale
5.2. Analiza folosirii materiilor şi materialelor în procesul de producţie
116
Capitolul VII: Analiza rentabilităţii întreprinderii
7.1. Analiza dinamică şi structurală a profitului
7.2. Analiza factorială a profitului
7.3. Analiza ratei rentabilităţii
7.4. Analiza rentabilităţii pe produse
Capitolul VIII: Analiza situaţiei financiar patrimoniale a întreprinderii
8.1. Obiectivele şi metodele analizei situaţiei financiar patrimoniale a întreprinderii
8.2. Analiza mijloacelor economice din activul bilanţului
8.2.1. Analiza activelor imobilizate
8.2.2. Analiza activelor circulante
8.3. Analiza integrităţii patrimoniale şi a patrimoniului net al întreprinderii
8.4. Analiza surselor financiare de acoperire a mijloacelor economice
8.4.1. Analiza dinamicii şi structurii capitalurilor întreprinderii
8.4.2. Analiza fondului de rulment
8.5. Analiza echilibrului financiar
Bibliografie
117