Al-Badi Daiana-Alexandra

P.I.P.P anul 2
Copilul normalizat

Maria Montessori credea că scopul educației este de a fi un ajutor pentru viață. Aceasta ar trebui
să depășească cu mult simpla dobândire a cunoștințelor în diferite domenii ale culturii.
Ea a crezut de asemenea că asupra copiilor cărora cade această "povară a educației" au o natură
destul de diferită de cea a adulților. În timp ce adulții au atins norma speciei, copiii sunt într-o
stare constantă de metamorfoză, creând pentru ei înșiși indivizii care urmează să fie. Iar mediul
în care evoluează îi va modela la fel de sigur ca moștenirea lor genetică.
În timp ce Sigmund Freud făcea cercetări cu privire la anomaliile comportamentului ,care își are
rădăcinile în copilăria timpurie, Montessori a abordat problema psihicului copilului sugerând ca
mediul ideal să fie pregătit pentru fiecare ființă umană în curs de dezvoltare, că nevoile unui
copil în fiecare etapă să fie studiate, și să se ofere o modalitate prin care acestea să fie satisfăcute.
Primele grupuri de copii pe care Maria Montessori s-a angajat să-i studieze i-au oferit ocazia de a
observa aceste nevoi.
Montessori a fost ideală pentru a face această observație datorită experienței sale în antropologie
și a înțelegerii fiziologiei și neurologiei copilului. Mai mult, ea a studiat lucrările dr. Seguin și
Itard adăugând cercetările sale privind procesele cognitive ale copilului.
Cu toate acestea, acuzațiile ei timpurii trebuie să fi fost o provocare chiar și pentru Montessori.
În Metoda Montessori, îi descrie ca fiind "șaizeci de copii înlăcrimați și speriați, atât de timizi
încât era imposibil să-i faci să vorbească; cu ochii uimiți, de parcă nu ar fi văzut nimic în viața
lor.
Acești șaizeci de copii i-au fost dați împreună cu un asistent neantrenat deoarece proprietarul din
apartamentul în care locuiau voia să-i țină ocupați, mai mult sau mai puțin pentru a-i împiedica
să deterioreze zidurile și să-i vandalizeze proprietatea. Din moment ce ea nu a avut intenția de a
evolua un sistem pedagogic, ea a început fără o idee fixă despre ce să îi învețe pe acești copii. În
schimb, ea a observat ceea ce trebuiau să facă și să învețe, și ea a pregătit materiale necesare
pentru a-i ajuta să dobândească aceste achiziții. Ea a observat ce obstacole trebuiau să
depășească și a stabilit eliminarea lor.
Ceea ce a urmat părea incredibil chiar și pentru Dr. Montessori, deoarece acești copii
defavorizați înflorit sub această libertate și sub posibilitatea de a face munca adaptată nevoilor
lor. Ei i-au dezvăluit nu numai capacitatea lor enormă de realizare intelectuală, ci și un caracter
ciudat de dulceață și seninătate. Ei au afișat un spirit cu adevărat necorupt, disprețuind
recompensele și pedepsele și găsindu-și bucuria în lucrarea prodigioasă care i-a angajat. Ei au
venit din aceste munci reîmprospătate, ca și dintr-o experiență creativă, și pe măsură ce au lucrat,
au crescut în disciplina interioară și pace.
Vederea acestor copii, care au afișat personajele cu adevărat "normale" ale copilăriei, a fost forța
care a motivat-o pe Montessori pentru tot restul vieții ei. Acest "secret al copilăriei" ea l-a
urmărit cu toată vitalitatea geniului care și-a găsit rațiunea, a fi, și, din observațiile și eforturile ei
neobosite, a evoluat percepția ei asupra personalității copilului.
În timp ce călătorea dintr-o țară în alta, ținea prelegeri, instruind profesorii, astfel ajutând și
înființând școală după școală, același fenomen a fost observat ori de câte ori condițiile care
promovau creșterea sa erau perfect realizate.
Acest copil normalizat este imaginea pe care profesorii Montessori o păstrează cel mai mult în
mintea lor. Pentru aceasta ne străduim, ceea ce sperăm să realizăm. Cu toate acestea, acest copil
va apărea numai dacă ne pregătim conștiincios pe noi înșine și sălile noastre de clasă , creând
astfel un mediu pe care îl putem numi casa copilului.