PREGĂTIREA PROFESORULUI

Posibilitatea observării pe de o parte a dezvoltării vieţii psihice a copilului,

ca un fenomen natural, iar pe de alta a reacţiilor experimentale transformă şcoala
însăşi în acţiune într-un fel de laborator ştiinţific pentru studiul omului din punct de
vedere psihogenetic. Va deveni poate in viitorul apropiat terenul experimental -
prin excelenţă al psihologului. Pentru pregătirea unei astfel de şcoli într-un mod cât
se poate de perfect, presupune nu numai pregătirea ,,unei metode mai bune pentru
educarea copiilor” dar și pregătirea materialelor pentru o ştiinţa innoita. Toată
lumea acum ştie că studenţilor de la ştiinţe naturale li se cerere la laboratoarele lor
o organizare direcţionată înspre pregătirea materialului de observat. Pentru a
observa o singură celulă în mişcare este necesar să ai microscop cu cavitate pentru
picatură agaţată ; să ai pregătite ,, soluţii proaspete” în care celulele vii pot fi
imersate pentru a le asigura vitalitate continuă; să ai pregătite soluri pentru culturi
etc.
Pentru toate aceste scopuri, există pasiuni speciale, acelea a celor aşa- numiti
,,preparatori” (laboranti n. tr.) care nu sunt asistenţi sau ajutoarele profesorului ci
angajaţi, care erau odată servitori de rang înalt, apoi devenind muncitori superiori.
În zilele noastre, sunt, aproape tot timpul ei înşişi absolvenţi de studii ştiinţifice.
Pentru că, într-adevăr treaba lor este cea mai delicată; ei trebuie să aibe cunostinţe
biologice, fizice și chimice şi cu cât sunt pregatiţi mai riguros cu atât au o cultură
asemănătoare cu maieştrii cercetării, astfel şi marşul ştiinţei divine mai sigur şi mai
rapid.
Este straniu să te gândesti că printre toate aceste laboratoare de ştiinţe
naturale, numai cel de, psihologie experimentală a găsit cu cale să dispensere cu o
organizare pregătirea subiecţilor spre a fii observaţi. Dacă astazi i s-ar spune unui
psiholog să facă munca laborantului său, acesta ar înţelege-o ca pe o pregătire
a ,,instrumentelor sale” adoptând astfel mai mult sau mai puţin standardul
laboratoarelor de fizică.
Însă ideea de a pregăti finţa umană, care produce fenomenul nici nu i-ar
trece prin minte, şi totuşi dacă pentru a observa o celulă, un microb viu, oamenilor
de ştiinţa le trebuie un ,,laborant”, cu cât mai mare trebuie să fie necesitatea unui
astfel de ,,laborant” cand subiectul ce trebuie observat este omul!
Psihologi consideră că iei îşi pot pregăti ,,subiecţii” arestându-le atenţia cu
un cuvânt, şi explicându-le cum să înceapă pentru a răspunde la experiment; orice
persoană necunoscută întâlnită în laborator la întâmplare le va servi scopului lor.
Pe scurt, psihologii contemporani se poartă cumva asemănător unui copiil ce
prinde un fluture în zbor, îl observă pentru o secundă iar apoi îl lasă liber; nu ca
biologul care se îngrijeşte ca pregătirile sale sunt făcute cum trebuie într-un
laborator ştiinţific.
Pe de altă parte, tabloul dezvoltării psihologice, care ne este arătat în
experimentele noastre, chiar dacă este incomplet, demonstrează fineţea cu care este
necesar să-i prezinţi copilului mijloaceledezvoltării sale, şi mai presus de toate, să-i
respecţi libertatea; condiţii care sunt esenţiale pentru a asigura fenomenul psihic să
se arate şi să constituie un adevărat ,,material de observaţii”; tot acest proces cere
un studiu special şi pregătirea unui staf practic care să formeze un tot infinit
superior în complexitate şi organizare faţă de laboratoarele ordinare de ştinţe
naturale.
Un astfel de laborator poate fi cea mai perfectă şcoală, organizată dupã
metode ştiinţifice, unde profesorul este o persoană care răspunde ,,laborantului” -
absolvent.
Într-adevăr nu toate şcolile vor atinge acest înalt ideal ştiinţific. Însă este
indisputabil faptul că şcolile şi profesorii, toţi ar trebui să-şi direcţioneze eforturile
înspre domeniul ştiinţelor experimentale. Salvarea psihică a copiilor se bazează pe
mijloacele şi libertatea de a trăi, iar acestea ar trebuii să devină alte ,,drepturi
naturale” după părerea noilor generaţii; stabilită ca o concepţie socială şi filozofică,
ar trebui să depăşească prezenta ,,obligaţie de a oferi instruire”, care este o povară
nu numai pentru economia de stat, ci deasemenea pentru vigoarea prosperităţii.
Dacă fenomenul psihic al copiilor din şcolile naţionale, nu tinde să îmbogăţească
psihologia, ei devin scopuri în ei înşişi, la fel cum frumuseţea Naturii este un scop
în ea însăşi.
Noua şcoală, într-adevăr, nu trebuie creată pentru a sluji stiinţa, ci pentru a
servi umanitatea vie şi profesorii vor putea să se bucure de observarea vietilor care
se desfăşoară sub ochii lor, fără a împărţii spectacolul cu ştiinţa, învelit într-un
egoism sfânt care le va exalta spiritul, la fel cum face orice contact intim cu
sufletele vii.
Este fără îndoială faptul că această metodă de educaţie a profesorului trebuie
făcută ,,ex novo” (din nou) şi personalitatea şi importanţa socială a instructoarei
va fi astfel transformată.
Chiar şi după primele experimente nemetodice făcute aleatoriu, un nou tip
de educatoare a evoluat: în loc de uşurinţa discursului, ea trebuie să- şi însuşească
puterea tăcerii; în loc să predea, ea trebuie să observe, în locul mândriei demnităţi
a uneia ce pretinde să fie infailibilă, ea îşi asumă haina umilinţei.

*******
 Această transformare are o paralelă în cea întreprinsă de profesorul
universitar, când ştiinţele pozitive au început să-şi joace rolul în lume. Ce diferenţă
între profesorul demn, de şcoală veche, înveşmântat într-o probă deseori ermine-
trimmed aşezat pe scaunul său înalt, ca pe un tron, şi vorbind atât de autoritar încât
nu numai că studenţii credeau tot ceea ce spunea ci ,,to swear in verba magistre”,
şi profesorul zilelor noastre, care lasă locurile înalte studenţilor ca ei să poată
vedea, păstrând pentru el locul cel mai de jos pe podeaua goală; în timp ce studenţii
sunt aşezaţi cu toţii, nu-mai el stă în picioare, deseori purtând o cămaşă gri de in ca
un muncitor.
Studenţii ştiu că vor fi pe calea înspre cel mai înalt grad de progres când vor
fi capabili să ,,verifice” tezele profesorului şi chiar mai mult decât atât, să dea mai
departe de un imbold ştiinţei şi să-şi înscrie numele în rândul celor citaţi ca si
contribuabili la bunăstare sau la descoperirea unor adevăruri noi.
Demnitatea şi ierarhia în aceste şcoli au fost depăşite de producerea
interesului în chimie, fizică sau biologie; iar în prezenţa acestora, toate celelalte
dispar. Tot aranjamentul laboratorului este supus aceluiaşi scop; dacă fenomenul
are nevoie de lumină, toţi pereţii sunt de sticlă; dacă intunericul este necesar,
laboratorul este construit în aşa fel încât poate fi transformat în cameră obscură.
Singurul lucru important este producerea fenomenului ,fie el miros urât sau
parfum, o scânteie electrică pe culorile tuburilor lui Geissler, un sunet cu reflectorul
lui Helmoholtz, sau aranjarea geometrică a unui praf fin pe o farfurie metalică în
vibraţie; forma unei frunze sau contracţia muşchiului unei broaşte, studiul unui
punct întunecat din ochi, sau ritmul pulsului cardiac, toate sunt egale şi toate sunt
incluse, căutarea doritoare şi absorbantă este căutarea adevărului. Aceasta este
ceea ce tânăra generaţie cerere de la ştiinţă, nu arta oratorica a profesorului, gestul
nobil, gluma care înseninează greutatea discursului, încheierea însufleţită a
discursului elaborat cu grijă, şi toate acele convenienţe ce arau odată dezvoltate de
o artă specială pentru scopul precis de a captura atenţia. Este pasiunea pentru
cunoaştere mai degrabă decât atenţia, ceea ce ne animă tinerii, care ies uneori din
sălile de curs neamintindu-şi nici vocea nici faţa profesorului.
Însă acest lucru nu implică absenţa dragostei sau a respectului pentru
maiestru. Numai veneraţia pe care o simte un student modern în adâncimile inimii
sale pentru marele om de ştiinţă şi binefăcător al umanităţii, care stă în faţa lui
purtând neasumat o bluză de în, se diferenţiază esenţial de înfricoşătorul prin
ridicol pe care ,,roba si toga” le inspirau odată. Transformarea şcolilor şi a
profesorilor trebuie să înceapă acum pe aceleaşi linii. Când într-o şcoală totul se
învârte în jurul unui fapt funda- mental, iar acest fapt este un fenomen natural,
şcoala va fi intrat pe orbita ştiinţei. Apoi profesorul trebuie să-şi asume acele,
caracteristici necesare în prezenţa ştiinţei.
Printre devotaţii săi găsim ,,caracteristici” independente de conţinut, deşi
pe scurt fizicienii, chimiştii, astronomii, botaniştii şi zoologiştii, cu toate că,
conţinutul lor de cunoştinţe este în totalitate diferit, sunt cu siguranţă toţi studenţii
ai ştiinţelor pozitive şi nu cei diferenţiază de metafizicienii trecutului. Aceste
caracteristici sunt înrudite, nu în conţinut, ci în metoda ştiinţelor. Dacă ar fi ca
pedagogia să-şi ia locul între ştiinţe, trebuie să fie caracterizată de propria metodă;
iar profesoara trebuie să se pregătească, nu prin mijloace de conţinut , ci prin
mijloace ale metodei. Pe scurt, ea trebuie să se distingă prin calitate chiar mai mult
decât prin cultură.
Calitatea fundamentală este capacitatea de a ,,observa” o calitate atât de
importantă încât ştiinţele pozitive au fost deasemenea numite ,,ştiinţe ale
observaţiei”, un termen care a fost schimbat în ,,ştiinţe experimentale” pentru
acelea în care observaţia este combinată cu experimentul . Acum, este evident că
posesiunea simţurilor şi al cunoaşterii nu este suficientă să abiliteze o persoană se
observe; este un obicei ce trebuie dezvoltat prin practicare. Când se face o
încercare să arăţi unei persoane neinstruite fenomenul stelar cu ajutorul
telescopului, sau detaliile unei celule sub
microscop, oricât de mult ar încerca demonstratorul să explice cu cuvintele sale, ce
trebuie sa fie văzut, nespecialistul nu poate vedea. Când persoanele care sunt
convinse de marea descoperire făcută de De Vries, merg în laboratorul său să
observe mutaţiile în variile plante de un minut ale Aenotherei, explică uneori în
van diferenţele infinite, dar esenţiale care denotă într-adevăr, o nouă specie printre
seminţe care tocmai au germinat. Este bine ştiut că atunci când o nouă descoperire
trebuie explicată în public, este necesar să se lămurească detaliile brute; cel ne
iniţiat nu poate inţelege în acele minute detalii ce au constituit adevărata esenţă a
descoperiri. Şi acest lucru se întâmplă pentru că ei nu sunt obilitaţi să observe. Să
observi este necesar să fi ,,antrenat” şi acesta este adevaratul mod de abordare al
ştiinţei. Pentru că dacă fenomenele nu pot fi văzute, este ca şi cum ele nu ar fi
existat, în timp ce, pe de altă parte sufletul omului de ştiinţă este în totalitate
posedat de un interes pasionat în ceea ce vede. Cel ce a fost ,,antrenat” să vadă,
incepe să simtă interes, şi astfel interesul este motivul puternic care creează spiritul
omului de ştiinţă. Cum în copilul mic coordonarea internă este punctul cristalizării
rotund cu care toată forma psihică va fuziona, tot astfel şi interesul profesorului
în fenomenele observate va fi centrul rotund pe care personalitatea sa complet
nouă o va forma spontan.
Calitatea observaţiei conţine calităţi minore variate, precum răbdarea. În
comparaţie cu omul de ştiinţă persoana neinstruită nu numai că pare a fi oarbă,
care nu pot vedea nici cu ochiul liber, nici cu ajutorul lentilelor; are aparenţa unui
om ,,neliniştit”. Dacă astronomul nu și-a focusat deja telescopul, omul neantrenat
nu poate astepta pana ce acesta să o facă, în timp ce omul de ştiinţă ar face asta
fără ca măcar să perceapă că desfaşoară un proces lung şi rabdător, neiniţiatul ar
fumega de mânie şi s-ar gândi tulburat: ,,Ce cauti eu aici? Nu-mi pot irosi timpul
aşa”.
 Când biologii aşteaptă vizite cu public neiniţiat, ei pregătesc un lung rând
de microscoape deja focusate pentru că ştiu că vizitatori lor vor dori să
vadă ,,deodată” şi ,,repede” şi vor dori să vadă ,,mare lucru”.
Ne putem imagina cu siguranţă un om de ştiinţă ale cărui contribuţii la
munca din laborator sunt de cel mai înalt ordin/grad, care are funcţii şi demnităţi
civile şi onoruri de orice fel, consimţind amiabil să arate unei doamne un ţesut
celular la microscop. Ca şi cum ar fi cel mai obişnuit lucru din lume, el va începe
după cum urmează, cu gravitate solemnă şi serenă.
Va tăia o bucată minusculă dintr-o parte de ţesut păstrat în alcool, va curăţi
cu grijă placheta pe care va fi pus, şi placheta cu care o va acoperii, va şterge din
nou lentile microscopului, îl va focusa şi se va pregăti să explice. Dar, fară îndoială
că tot acest timp doamna va fi fost în punctul de a spune asta de o sută de
ori : ,,Scuzaţi-mă domnule Profesor, dar serios … am o întâlnire…. am multe de
făcut ...” Când s-a uitat fără să vadă nimic, lamentaţiile ei sunt amare: ,,Cat timp
am pierdut?” Şi totuşi nu are nimic de făcut şi îşi iroseşte tot timpul! Ceea ce îi
lipseşte nu este timpul, ci rabdarea.
Cel nerăbdător nu poate preţui lucrurile cum trebuie, poate să-şi aprecieze
numai propriile impulsuri şi propriile satisfacţii. El apreciază timpul numai în
funcţie de activitatea sa. Ceea ce îl satisface pe el poate fi un lucru gol fără valoare,
neeficace; nu contează; valoarea sa stă în satisfacţie care i-o dă lui; şi dacă-i dă
satisfacţie nu se poate spune spune că este o pierdere de timp. Dar ceea ce nu poate
el îndura, şi ceea ce vede el ca pierdere de timp este o tensiune a nervilor, un
moment de auto-control, un interval de aşteptare fără un rezultat imediat. Este, într-
adevăr un proverb italian cunoscut: ,,Aspettare e non venire e una cosa de
morire”(să aştepţi fără să vină este moarte goală). Aceste persoane nerăbdătoare
sunt ca acei prieteni ocupaţi care se eschivează tot timpul când este ceva de făcut.
O educaţie temeinică este într-adevăr necesar să depășească această
atitudine; trebuie să ne conducem şi să ne controlăm propriile voinţe ca să putem
relaţiona cu lumea externă şi să-i putem aprecia valorile. Făra această pregătire nu
putem oferii atenţia cuvenită detaliilor din care ştiinţa îşi trage concluziile.
Capacitatea pentru aplicarea susţinută şi exactă unei cerinţe, care este
aparent de foarte mică importanţă, este cu adevărat cel mai valoros bun pentru cel
ce spera să avanseze în ştiinţă.Să ne gândim ce face un fizician pentru a aşeza un
instrument la nivel absolut; cu câtă răbdare înşurubrează un şurub, iar apoi altul,
incearcă iar şi iar, uşor şi cu grijă: şi cu ce scop? pentru a obţine o direcţie absolut
orizontală pentru o suprafaţă. Când această măsură de comparatie este stabilită în
metalul tare cu câtă grijă trebuie păstrată pentru a se asigura că oscilaţiile de
temperatură nu va modifica lungimea nici în cel mai infinit grad; şi totuşi este
implicat un lucru atât de neînsemnat în el însuşi! Păstrarea unei măsuri! Când
marele chimist doreşte se afle care urme ale substanţei pot da o reacţie, pare ca se
joacă cu eprubetele ca un băieţel; ia un flacon îl umple cu substanţa pe care doreşte
să o studieze, apoi îl goleşte; apoi îl umple cu apă şi aşteaptă reacţia; reacţia are loc,
apoi îl goleşte din nou, îl reumple cu apă şi vedem daca mai există vre-o reacţie.
Apoi stabileşte gradul de diluare în care substanţa va lăsa urme. În acest caz
minimul este lucrul important; pentru a găsi acest
imperceptibil, neglijabil minim, a acţionat ca un copil.
Această atitudine de umilinţă este un element de răbdare. În toate lucrurile
omul de ştiinţă este umil, de la acţiunea externă de a coborâ de pe trolul său
profesional, pentru a lucra în picioare la o masuţă, de la scoaterea robelor sale,
purtând o bluză de muncitor, de la lăsarea deoparte a demnităţii unei persoane care
enunţă un adevăr autoritar şi indisputabil, pentru a-şi asuma poziţia unuia care
caută adevărul împreună cu elevi săi, şi-i invită să-l verifice, nu pentru ca ei să
inveţe o doctrină, dar ca ei să fie stimulati la activitate de adevăr - din toate
acestea, înapoi la treburile pe care le desfăşoară în laboratorul său. Nu consideră
nimic prea mic pentru a-i absorbi toate puterile, să-i atragă toată atenţia, să-i ocupe
tot timpul. Chiar şi atunci când onorurile sociale sunt îngrămădite peste el, îşi
păstrează aceeasi atitudine, care pentru el este singura onoare adevărată, adevărata
sursă a măreţiei sale. Un microb, o excreţie, orice îl poate interesa pe omul de
ştiinţă, chiar dacă ar fii senator sau ministru. Exemplul lui Cincinnatus nu se poate
compara cu cel al oamenilor de ştiinţă moderni, pentru că aceşti muncitori îl
depăşesc pe Cincinnatus imensurabil în puterea lor de a aduce glorie şi salvare
umanităţii.
Însă cea mai mare formă de umilinţă la oamenii de ştiinţă este auto-
abnegaţia, nu numai în afară, dar chiar şi în lucrurile spirituale, precum un ideal
pretuit, convingeri care au germinat în minţile lor. Confruntaţi cu adevărul, omul
de ştiinţă nu are preconcepţii, el este gata să renunţe la toate acele preţuite idei ale
lui care le-ar putea abate de acolo . Astfel gradual se purifică de eroare, şi îşi
păstrează mintea tot timpul proaspătă, curată, goală ca Adevărul cu care tânjeşte
să se unifice într-o unire sublimă.
Este oare acesta motivul pentru care specialistul de boli infantile are în
prezent o demnitate şi o autoritate socială cu mult superioară celor ale unui
director? Cu toate că specialistul cauta adevarul preponderent printre exerciţiile
corpului bolnav al copilului, însă directorul îi înveleşte sufletul în erori.
Cum ar fi dacă directorul ar căuta adevărul în sufletul unui copil? Ce
demnitate incomparabilă ar fi aceasta! Să se ridice la această înălţime, ar fi ca o
iniţiere în tainele umilinţei, ale auto-abnegaţiei, ale răbdării şi să distrugă mândria
care este construită de vidul vanităţii. După aceasta, el,
deasemenea şi-ar putea pune haina spirituală a omului de ştiinţă spunând
oamenilor: ,,Ce aţi văzut în ceilalţi oameni de ştiinţă veritabili? Trestii mişcate de
vânt? Bărbaţi imbrăcaţi în straie moi? Nu, aţi văzut profeţi, dar eu sunt mai mult
de atât, eu sunt cel ce strigă în pustie :pregătiţi calea Domnului, neteziţii cărările!”
 *******

Într-adevăr mai mult decât alţi oameni de ştiinţă; pentru că ei totdeauna

trebuie să rămână străini de obiectul studiului lor; energia electrică, energia
chimică, viaţa microbilor, stelele sunt cu toate lucruri diferite şi străine de omul de
ştiinţă. Însă obiectul directorului este chiar un om, manifestările psihice ale
copilului evoca ceva mai mult în el, iar emoţiile lui vibrează la contactul cu alte
suflete cal al lui. Toate aspectele vietii îl viziează, ci nu numai un anumit domeniu
al ei.
Apoi acele virtuţi, precum umilinţa şi răbdarea care răsar în omul de ştiinţă
în limitele scopurilor externe pe care şi le-a fixat pentru el, să-i îmbrăţişeze întregul
suflet. Apoi nu se va mai pune problema de ,,răbdarea omului de ştiinţă” sau
de ,,umilinţa omului de ştiinţă” ci a virtuţilor omului în toată plenitudinea lor.
Expansiunea spirituală a omului de ştiinţă care este, cum era, comprimată
într-un tub, ca razele de lumină ce trec printr un cilindrul telescopului, fie ca aici
să se disperseze pe orizont ca strălucirea orbitoare a luminii soarelui. Aşa numitele
virtuţi sunt mijloacele necesare, metodele de existenţa prin care obtinem adevărul;
însă desfătarea omului de ştiinţă în lucrarea sa trebuie să varieze ca proporţie în
timp ce acest adevăr este manifestat într-o forţă fizică, un protozoar, sau suflet al
omului. Un singur nume nu prea este potrivit pentru cele două forme. Înţelegem
dintr-o dată că în comparaţie cu directorul de şcoală, omul de ştiinţă trebuie sa fie
intr-o anumită masură o fiinţă limitata si aridă.
Nobilitatea spiritului său este măreţă, însă dimensiunile sale sunt acele ale unei
forţe brute sau ale unei vieţi interioare.
Viaţa spirituală a unui om se poate sinergiza cu virtuţile unui om de ştiinţă
numai în momentul în care studentul şi subiectul studiului fuzionează. Apoi ştiinţa
poate deveni un izvor de înţelepciune şi adevărata ştiinţă pozitivă poate deveni
una cu cunoasterea veritabilă a sfinţilor. Există un mecanism real de corespondenţă
între virtuţile omului de ştiinţă şi virtuţile sfinţilor; numai prin mijloacele umilinţei
şi rabdării intră omul de ştiinţă în contact cu natura materială si numai prin
mijloacele umilinţei şi răbdării, sfântul intră în contact cu natura spirituală a
lucrurilor şi în consecinţă cu omul. Omul de ştiinţă este virtuos numai în limitele
contactelor sale materiale; sfântul este ,,compactat în totalitate” de o asemenea
virtute; sacrificiile şi bucuriile sale sunt deasemenea nelimitate.
Omul de ştiinţă este un profet în limitele domeniului său de observaţie,
sfântul este un profet spiritual, care vede deasemenea lucrurile materiale şi legile
lor mai clar decât alţii, și le investeşte cu duh.
 Oamenii de ştiinţă moderni ştiu că fiecare vieţuitoare este minunată și că
cea mai simpla și primitivă, mai degrabă descoperă legile naturale ne ajută să
interpretam cele mai complicate fiinţe. Sfântul Francisc cu siguranţă ştia acest
lucru: ,,Apropie o soră a mea” spunea el păsării care ciripea sub brandul de lângă
fereastra celulei sale, ,, cu cât este mai mică creatura , cu atât reflectă mai perfect
puterea şi bunătatea Creatorului”.
Fiecare lucru minuscul ce este vrednic de atenţia detaliata a omului de ştiinţă
el numără articulaţiile care compun cleştii unei insecte şi cunoaşte nervurile
aripilor sale foarte delicate, gaseşte detalii interesante unde ochiul obişnuit nu ar
zăbovi nici o clipă. Sfântul Francisc observa de asemenea aceste lucruri, însă în el
trezeau un sentiment de bucurie spirituală ce-l făcea să cânte un imn de
laudă: ,,Oare cine, cine mi-a dăruit aceste mici picioruşe de zână, dăruite cu
oscioare sănătoase şi flexibile, ca să pot ţâşni repede de pe o creangă pe alta, de pe
o rămurică pe alta? Cine mi-a dat mai apoi ochii, globuri de cristal care se învârt
şi văd înainte şi înapoi, să-mi spionez toţi duşmanii, zmeul prădător, corbul cel
negru și gâsca cea lacomă? Şi cine mi-a dat aripi, ţesuturi delicate, aurite verzi şi
albastre ce reflectă culoarea cerurilor şi a pomilor mei.”
Viziunea profesorului ar trebuii să fie precisă ca a unui om de ştiinţă şi
spirituală ca a unui sfânt. Pregătirea pentru ştiinţă şi pregătirea pentru sfinţire ar
trebuit să formeze un suflet nou, pentru că atitudinea profesorului ar trebui să fie
pozitivă, ştinţifică şi spirituală.
Pozitivă şi ştiinţifică pentru că are oslijbă exactă de împlinit şi este necesar
ca ea să fie pusă în relaţia imediată cu adevărul, cu ajutorul observării riguroase,
pentru a dezbrăca toate iluziile , toate creaţiile inutile ale fanteziei, pentru a
distinge cu precizie adevăru de falsitate, că de fapt ea ar trebuii să urmeze exemplul
omului de ştiinţă, care observă fiecare secţiune minusculă a problemei fiecare
formă embrionică şi elementară a vieții, dar elimină toate iluziile optice, toată
confuzia pe care impurităţile şi substanţele străine ar fi putut-o introduce în
procesul de căutare a adevărului. Pentru a ajunge la o asemenea atitudine este
necesară multă practică şi observare a vieţii în ansamblu sub ghidarea ştiinţelor
biologice.
Spirituală pentru că puterile sale de observare vor aplica unui om şi
deoarece caracteristicile creaturi care-i va fi subiect particular pentru observare sunt
spirituale.
Aşi iniţia aşadar profesorii, în observarea celor mai simple forme de viaţă
cu toate acele ajutoare pe care ştiinţa le oferă; ia-şi face microscopist le-aş oferi
cunoştinţe despre cultivarea plantelor și ia-ş antrena să le observe fiziologia. Le-aş
direcţiona observaţia înspre insecte şi i-aş pune să studieze legile generale ale
biologiei. Şi nu mi-ar place să fie preocupaţi numai de teorie ci ia-ş încuraja să
lucreze independent în laboratoare şi în sânul naturii libere.
 Acest program complex de observare nu trebuie să excludă aspectele fizice
ale copilului.
Astfel pregătirea directă şi imediată pentru o cerinţă mai înaltă ar trebui să
fie cunoaşterea nevoilor fizice ale copilului, de la naştere până la vârsta când viaţa
psihică începe să se dezvolte în organizarea lui şi devine susceptibilă la tratament.
Cu acest lucru nu mă refer la un curs teoretic de anatomie, fiziologie şi igenă; ci la
o ,,practică” printre copii mici care doresc să-şi urmeze dezvoltarea în deaproape şi
anticipează toate nevoile lor fizice. Profesoarei cu alte cuvinte ar trebuii să se
pregatească după metodele ştiinţelor biologice, intrând cu simplitate şi obiectivitate
în fiecare domeniu în care studenţii de la ştiinţe naturale si medicina sunt iniţiaţi,
când fac primele experimente în laborator, înainte de a intra în problemele mai
profunde ale vieţii despre studiul lor special/particular. Tot astfel cei tineri, care
sunt destinaţi să studieze ştiinţe complexe şi vaste în universităţile noastre, trebuie
să-şi însuseasca de la început munca liniştită şi silenţioasă de a prepara o infuzie,
sau a secţiona o tulpină de trandafir, astfel prin experienţa observând la microscop
emoţia născută de mirare, ce trezeşte conştiinţa şi o atrage către misterele vieţii cu
un entuziasm pasionat. Până acum ne-am obişnuit să citim în şcoli numai cărţi
imprimante, aride şi greoaie, am simţit că volumul Naturii se deschide în faţa
spiritului nostru infinit în posibilităţi de creaţie şi minune şi care răspunde tuturor
aspiraţiilor noastre talente neânţelese.

Aceasta ar trebui să fie caretea noii profesoare, prima care ar trebuii să o

formeze în misiunea ei de direcţionare a vieţii infantile. O astfel de pregătire ar
trebui să genereze în conştiinţa sa o concepţie a vieţii capabile să o transforme ,să
scoată la iveală în ea o ,,activitate” specială şi o ,,aptitudine” care să o facă eficientă
pentru munca ei. Ea va deveni o forţă providenţială ,,o forţă” maternă.
Dar toate acestea sunt doar o parte a ,,pregătirii”. Profesoara nu trebuie să
ramană astfel pe pragul/pridvorul vieţii, precum acei oameni de ştiinţă care sunt
destinaţi să observe plantele şi animalele şi care sunt satisfăcuţi ca atare cu ceea ce
ar are de oferit morfologia si fiziologia. Tot astfel nici misiunea ei nu este să
rămână absorbită de ,,deranjamentele în funcţiile corpului” ca medicul specialist
în bolile copilăriei, care se mulţumeşte cu patologia. Ea trebuie să recunoască
faptul că metodele acelor finţe sunt limitate. Când îşi cântă rugăciunea, ea păşeşte
pe acele trepte care în timpul vieţii urcă spre cortul spiritual, ea ar trebui să
privească în sus şi să simtă că printre gazdele adoratoare din marele templu al
ştiinţei,ea este o preoteasă.
Sera ei trebuie să fie mai vastă și mai splendidă; ea va observa ,,viaţa
interioară a omului”. Domeniul arid care este limitat la minunile părtii problemei
organice nu vor fi suficiente pentru ea, toate roadele spirituale ale istoriei
umanităţii şi ale religiei voe fi necesare pentru alimentarea ei. Manifestările
sublime ale artei iubirii, sfinţirii sunt caracteristici manifestate a acelei vieţii pe
care ea nu numai o va observa, dar o va servi, şi că este ,,propria viaţă”, nu un
lucru ciudat faţă de ea şi astfel rece şi arid; ci viaţa intimă pe care ea o are în
comuncu toţi oamenii, viaţa adevărată şi reală a Omului.
Laboratorul ştiinţific, terenul Naturii, unde profesoara va fi iniţiată
în ,,observarea fenomenului vieţii interioare”, ar trebui să fie şcoala în care copiii
liberi se dezvoltă cu ajutorul planului material să aducă dezvoltare. Când se simte
arsă de interes să vadă fenomenul spiritual al unui copil, şi să experimenteze o
ardoare insaţiabilă în ai observa, atunci vom ştii că este ,,iniţiată”. Atunci va începe
să devină o ,,profesoară”.