Cerul cimitirului

Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 23 Iul, 2021

Purtăm în adâncul nostru amintiri ale persoanelor care ne-au marcat drumul vieții. Când
pleacă la cele veșnice, simțim nevoia să-i căutăm în continuare, numai că de această dată
la mormânt, aducând o floare și aprinzând o lumânare. La mormântul părintelui Teofan
Merlă din cimitirul Mănăstirii Cetățuia, Iași, vin permanent oameni, deși vrednicul de
pomenire duhovnic a plecat la întâlnirea cu Domnul de peste 15 ani. Printre morminte,
cerul e mai senin ca oriunde în altă parte, căci ne amintește de vremelnicia noastră și de
faptul că modul cum trăim se reflectă în conștiința celor din jurul nostru și în eternitate.

De câte ori revin în dulcele târg al Ieșilor, oraș al studenției și al primei tinereți, îmi rezerv timp
pentru a trece pe la mormintele bătrânilor mei învățători care mi-au luminat mintea și sufletul:
părintele Teofan Merlă de la Mănăstirea Cetățuia, părinții Ieronim Gagea și Hrisostom Dănilă de
la Mănăstirea Bucium, din marginea orașului.

Părintele Teofan, „duhovnicul din cetate”

Am urcat la Mănăstirea Cetățuia într-o după-amiază însorită, iar după ce m-am închinat în
biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru şi Pavel”, ctitorită de voievodul Gheorghe Duca, am
mers cu pași grăbiți către cimitir, pentru a aprinde o lumânare la mormântul părintelui Teofan. Aici
am găsit un grup de credincioși. Toți aveau, într-un fel sau altul, o legătură cu vrednicul de
pomenire duhovnic. Pe unii îi cunoșteam din anii când veneam mai des la Cetățuia, pe alții i-am
cunoscut acum: medici, profesori, teologi, șefi de instituții din Iași. Atmosfera prietenească și
caldă m-a făcut să cred că marele duhovnic, care în viață aduna mii de oameni în duminici și
sărbători, ne aduce împreună chiar și după trecerea sa la cele veșnice. Vorbim în jurul
mormântului despre cel care a fost ca un balsam în alinarea problemelor sufletești și model de
viețuire. Mormântul părintelui Teofan, plin de florile recunoștinței, este atât de grăitor pentru
supranumele pe care i l-au dat ucenicii: „duhovnicul din cetate”.

Model de statornicie, duhovnicie și jertfelnicie

Părintele Teofan (1921-2006) a fost model de statornicie, duhovnicie și jertfelnicie, după cum
mărturisesc cei care l-au cunoscut îndeaproape. Născut la data de 8 septembrie 1921, în satul
Tătărăni, județul Vaslui, a fost al nouălea din cei unsprezece copii ai familiei Vasile și Maria
Merlă, primind la naștere numele Teodor. A parcurs școala în localitatea natală, iar în anul 1947
a intrat ca frate în Mănăstirea Cetățuia, unde a trăit până la sfârșitul vieții și unde este
înmormântat. Ca ascultări, a fost mai întâi la vie, apoi la pivniță și mai târziu s-a ocupat de
întreaga gospodărie a mănăstirii. În anul 1959, ca urmare a Decretului 410, au fost desființate
multe mănăstiri și schituri și mulți călugări au fost nevoiți să părăsească așezămintele monahale.
La fel s-a întâmplat și cu părintele Teofan, numai că el nu s-a îndepărtat de Iași, ci a lucrat prin
apropiere, cu speranța că acele vremuri grele într-o zi se vor sfârși și va putea reveni la
mănăstirea sa de metanie. În lume a lucrat mai întâi în Vlădiceni, la un atelier unde se producea
cărămidă, apoi la Ciurea, în cadrul CFR-ului. Ulterior, călugărul ascuns în lume a lucrat ca paznic
la Banca Națională a României din Iași, de unde, în 1968, la inițiativa Episcopului-vicar al
Arhiepiscopiei Iașilor, Irineu Crăciunaș Suceveanul, a revenit la Mănăstirea Cetățuia, pe care nu
a mai părăsit-o, ci s-a mutat, în urmă cu 15 ani, în cimitirul monahal, de unde împreună cu frații
lui monahi așteaptă învierea obștească.

Cimitirul, loc de comuniune între oamenii vii și cei adormiți

Am petrecut câteva ore cu acei vechi prieteni în cimitirul Mănăstirii Cetățuia, la umbra crucii
părintelui Teofan. Aici, sufletul se deschide ușor, iar vorbele curg ca mângâiere și mulțumire în
același timp. Fiecare povestește despre întâlnirea sa cu părintele, despre cum l-a ajutat și salvat,
prin sfat și rugăciune, în situații dificile. Din acest loc, orașul Iași se vede într-o deschidere
panoramică, iar vrednicul duhovnic aș spune metaforic că veghează asupra cetății și a oamenilor
ei.

În timp ce vorbeam, unele persoane îngrijeau mormintele, altele puneau ulei în candele sau udau
florile. Cimitirul arată ca o grădină bine îngrijită, împodobită cu icoane și flori. La fiecare mormânt
veghează o candelă. Și asta datorită comunității strânse în jurul părintelui Teofan. Mi-au povestit
cum în perioada stării de urgență din anul 2020, când nu li s-a mai permis să intre în biserică,
oamenii se adunau în cimitir. Polițiștii vedeau că urcă oameni la Cetățuia, păzeau biserica să nu
intre, dar ei se adunau în jurul fostului duhovnic, iar autoritățile nu-i puteau opri pentru că este
spațiu deschis. Tot aici, în cadrul comunității din jurul părintelui Teofan, ne-am hrănit atât sufetul,
precum și trupul, cu bucatele prieteniei duhovnicești. Părintele diacon Dosoftei Jitaru, monah
școlit și format de protosinghelul Teofan, fiindu-i chiar nepot de sânge, îi duce mai departe
frumoasa tradiție de a asculta și mângâia oamenii. De aceea este nelipsit din mijlocul acestei
minunate comunități.
Am plecat spre București cu sufletul încărcat de florile recunoștinței cultivate în cimitirul Mănăstirii
Cetățuia de către ucenicii părintelui Teofan. În lacrima de dor din colțul ochiului se reflectă
binecuvântarea bătrânului duhovnic, pe care-l simt viu în mijlocul comunității.