TRADITIONALISMUL

In Gradina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu
Perioada interbelica se caracterizeaza in ceea ce priveste domeniul literaturii prin doua tendinte manifestate
simultan, atat in proza cat si in poezie: modernismul si traditionalismul. Spre deosebire de modernism care promova
sincronizarea literaturii romane prin deschiderea catre cultura occidentala, traditionalismul se manifesta intr-o
directie contrara, sustinand promovarea valorilor autohtone.
Traditionalismul se defineste ca o miscare literara ampla, manifestata in perioada interbelica a carei ideologie
se cristalizeaza in jurul revistei “Gandirea”, marcand orientarea poeziei catre valorificarea specificului national, a
traditiilor autohtone si catre ilustrarea dimensiunii ortodoxiste. Astfel, surprinderea particularitatii acestor traditii si
credintelor stravechi se impleteste cu o poetica a melancoliei si a nostalgiei fata de trecut.
Poet, prozator si dramaturg apartinand epocii interbelice, alaturi de Ion Pillat, Vasile Voiculescu se inscrie in
literatura romana ca reprezentant al traditionalismului mai ales prin dimensiunea religioasa a creatiei sale. Incepand
volumul “Parga”, poezia “In Gradina Ghetsemani” este emblematica pentru viziunea traditionalista a autorului care
valorificand scene si motive biblice, ilustreaza o trasatura definitorie a curentului literar. Poemul este inspirat din
motivul biblic al rugaciunii lui Isus pe Muntele Maslinilor, dupa Cina cea de Taina, care, in sens crestin dezvaluie
lupta cu ispitele si victoria asupra indoielii de sine, iar in sens moral denota incercarea Mantuitorului de a-si
convinge ucenicii ca spiritul uman trebuie sa raman neadormit si sa vegheze asupra propriilor patimi.
Tema confruntarii fiintei cu propiul destin este asociata cu natura duala a lui Isus, poetul retinand zbuciumul
interior din Evanghelia dupa Luca: “Si fiind in zbucium, mai cu staruinta se ruga. Si sudoarea lui s-a facut ca niste
picaturi de sange ce cad pe pamant”. Autorul deplaseaza insa accentul dinspre componenta divina spre omenescul
fiintei. Evidentiind tema, titlul nu fixeaza doar cadrul fizic al rugaciunii, ci denumeste un spatiu sacru cu multiple
semnificatii, in plan spiritual: locul purifcarii lui Isus de patimi, prin virtuti.
Viziunea poetica se constituie prin intermediul unui discurs liric obiectiv, care din punct de vedere
compozitional este organizat in patru strofe cu caracter descriptiv ce se distribuie in trei secvente poetice. Trairile
sunt mascate prin intermediul unui simbol, cel al lui Isus, versurile surprinzand atat starile sufletesti ale acestuia,
planul subiectiv, cat si amplificarea durerii ce se rasfrange asupra planului exterior, obiectiv, al naturii.
Ideea impotriviriiomului in fata destinului precum si revolta impotriva conditiei de Mantuitor este exprimata
printr-un incipit construit in jurul unei metafore-simbol relevante pentru tema poeziei, cea a paharului, “Isus lupta cu
Soarta si nu primea paharul...”. In sens biblic, aceasta metafora reprezinta jertfa, suferinta pe care Isus trebuie sa le
accepte, in timp ce in text simbolul paharului sugereaza si ispita si tentatia de a se sustrage misiunii mantuitoare.
Ideea ispitei este de altfel sustinuta, in aceasta prima secventa si prin termeni din acelasi camp semantic: “apa
verzuie”, “moartea”, “infama bautura”.
Semnificativ pentru tema operei este si gestul ingenunchierii lui Isus care nu este al unui invins, ci al
rugaciunii si al invocarii divinitatii. Contrastul cromatic alb-rosu realizat prin metafora si comparatie pune in
evidenta zbuciumul sufletesc si conditia duala a acestuia. Metafora “sudori de sange” sugereaza dimensiunea
trupeasca, conditia de om si suferinta fizica, iar comparatia “Chipul alb ca varul” evidentiaza componenta spirituala,
conditia divina. Proiectarea cosmica a durerii si amplificarea acesteia prin dezlantuirea stihiilor sunt sugerate prin
imaginile auditive din versul “si amarnica-i strigare, starnea in slavi furtuna”.
Dramatismul este accentuat in cea de-a doua secventa poetica reprezentata de urmatoarele doua strofe care
concenteaza in jurul metaforei-simbol “grozava cupa” care evidentiaza ideea confruntarii lui Isus cu ispita. Acest
dramatism este pus in lumina prin epitetele care sugereaza atat rezistenta cat si iminenta sacrificiului: “mana
neindurata”, “sete uriasa”.
Ultima structura sugereaza ideea ca aceasta lupta cu pacatele implica suferinta atat in plan fizic, cat si in plan
sufletesc: “Si-o sete uriasa sta sufletu-i sa rupa.../ Dar nu voia s-atinga infama bautura”. Esenta bauturii simbolice
reprezinta de fapt moartea dinaintea invierii, Isus fiind prin sacrificu, cel ce vesteste un nou inceput si o posibilitate
de a aspira la viata vesnica. Utilizarea frecventa a oximoronului in aceasta secventa sugereaza ideea interiorizarii si a
trecerii la o alta etapa a purificarii, de la lupta cu lumea la lupta cu sinele: “In apa ei verzuie jucau sterlici de miere/
Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata”. Rezistenta lui Isus la ispitire alterneaza cu necesitatea asumarii
conditiei divine fapt care atrade in mod firesc zbuciumul omenesc. Metafora din versul: “luptandu-se cu Moartea,
uitase de viata” sugereaza ideaa mortii trupesti urmate de viata de apoi.
Ultima secventa poetica evidentiaza proeictia suferintei interioare asupra cadrului natural, imaginile artistice
surprinzand elemente ale decorului prin personificare si hiperbola: “Deasupra, fara tihna, se framantau maslinii/
Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada..”. Mesagerii divini nu insotesc in mod explicit zbaterea omului
metafora “batai de aripi” sugerand insa atat prezenta unui inger al mortii, cat si al mantuirii. Ultimul vers intareste
aceasta sugestie prin reperul temporal “de seara” si prin imaginea “uliilor” care “dau roate dupa prada”.
Viziunea poetica este sustinuta si de nivelurile expresivitatii. Inscrierea poziei in traditionalism se realizeaza
prin valorificarea registrului regional si argaic care are functia de a evoca specificul unei epoci indepartate: “cazut pe
branci”, “slavi”, “sterlici”, “vraistea”. Dintre procedeele artistice valorifciate la nivel stilistic se remarca frecventa
epitetelor care definesc dimensiunile zbuciumului interior: “mana neindurata”, “grozava cupa”, “sete uriasa”. La
nivel prozodic se observa conservarea prozodiei clasice, textul fiind structura in patru catrene cu rima incrucisata si
ritm iambic.
Asadar, poezia valorifica momentul simbolic al rugaciunii lui Isus pe Muntele Maslinilor ca pe un pretext
pentru o meditatie asupra conditiei umane duale aflate intre viata si moarte, tentatie si rezistenta la ispitire. Meditatia
este nu atat mai elocventa cu cat acest zbucium ii este atribuit fiului lui Dumnezeu, situatia sa fiind emblematica
pentru drama omului in general.
In concluzie, poezia “In Gradina Ghetsemani” scrisa de Vasile Voiculescu apartine tradionalismului
interbelic prin valorficarea motivului biblic, prin conservarea prozodiei clasice si a unor registre stilistice specifice,
reflectand viziunea autorului asupra dualitatii conditiei umane.