Istoricul Junimii și al Convorbirilor Literare

„Convorbiri literare” – „Revue des deux mondes”.

-formula hazlie: „originea Junimii se pierde în noaptea timpurilor” era pronunțată

ritualic de secretarul perpetuu, la banchetul anual. Numele grupării: Theodor Rosetti, după
alte propuneri (Ulpia, Ulpia Traiană). Ritual de botez: „S-a lepădat copilul de Satana
pedantismului?”

-prelecțiunile: „propășirea civilizațiunei în România”. Temele conferințelor: familia și

educația, Hasdeu comentând favorabil prelegerile lui Maiorescu în „Lumina”. Prelecțiunile se
țin până în 1881, având rolul conturării și impunerii unor opinii comune. Ceremonialul
prelecțiunilor (frac, apariție din culise, vorbit liber – Theodor Rosetti se blochează).

Caracuda: N. Culianu, Gh. Racoviță, N. Mandrea, N. Burghele, N. Skeletti. 1865: noi

aderenți – N. Gane, Ioan Melic, I. Ianov, M. Cerchez ș.a.

-zeflemeaua, refuzul protocolului: „oamenii ăștia n-au nimic sfânt”. Refuzul

protocolului. Dosarul: „perlele” din presă. Tologirea pe canapele, bătaia cu perini. Nu erau
acceptate studiile, ci doar literatura, orice dezbatere putând fi întreruptă prin spunerea unei
anecdote („Anecdota primează!”).

-finisarea poeziilor îi revenea lui Ștefan Vîrgolici („Io spako”, după numele unui
dulgher). Vasile Pogor e creatorul mitologiei junimiste: „Entre qui veut, reste qui peut!”.

P.P. Carp inițiază prima dezbatere literară, în cadrul cenaclului, despre traducerea lui
Macbeth, de Shakespeare.

Iacob Negruzzi dă numele revistei „Convorbiri literare”, apărute la 1 martie 1867.

Tirajul: 300-800 de exemplare. Disocierea de politic: „Când vorbesc pasiunile politice, arta și
știința își ascund producerile lor liniștite”

-rolul traducerilor din marii autori: Shakespeare, Goethe, Cervantes.

-istoria: G. Panu, 1872: Introducere la Studii asupra neatârnării politice a românilor în

deosebite secole. Studiul istoriei la români: împotriva școlii romantice a lui Hasdeu, căreia îi
opune școala modernă și pozitivistă germană (Ranke). Istorici neojunimiști: I. Bogdan, D.
Onciul, Nicolae Iorga.

-filosofia: Vasile Conta, Teoria fatalismului (1875) , Teoria ondulațiunii universale

(1876).
1
 -filologia: Al. Lambrior, Vasile Burlă, I. Caragiani, Al. Philippide, Tiktin, Sextil
Pușcariu

-problema ortografiei: reevaluarea fenomenului cultural-ideologic. Antologia poeziei

române de până atunci (1865); degradarea literaturii era motivată de imixtiunea politicului și
a emoțiilor necontrolate.

- ideologia junimistă se cristalizează până în 1871. Ultimul banchet are loc la Hotelul
Binder, în 1886 (a 23-a aniversare). Junimea se muta la București, acasă la Maiorescu, pe
strada Mercur, la Iași rămânând un grup patronat de Creangă și de alți junimiști de orientare
liberală, ce simpatizau pe fracționiști și pe Hasdeu.

Reviste concurente: „Literatură și artă română” (N. Petrașcu), „Vieața” (Vlahuță),

„Vatra” etc.

Reviste adversare: „Revista contimporană” (Petre Grădișteanu, V:A: Urechia),

publicațiile lui Hasdeu, „Literatorul” lui Macedonski, „Contemporanul” lui Gherea

1900: revista e condusă de un colegiu director, apoi de I. Bogdan și de S. Mehedinți

(din 1907).

Junimiștii erau masoni (vezi Horia Nestorescu Bălcești, Ordinul masonic român,
1993).

Caracuda era compusă din: Miron Pompiliu, Xenophon Gheorghiu, M. Strajan, Abgar
Buicliu, pictorul P. Verussi, economistul T. Nica, C. Constantiniu, M. Cristodul – 10
persoane. Un membru al caracudei aducea pergamentul când se isca vreo controversă.
Xenopol a fost secretarul Junimii în epoca ei de glorie.

-„cei trei români”: Tasu, Lambrior, Panu – eterogenitatea grupului.

-Casu, nepotul lui Pogor, donează grupării o tipografie și o casă de editură:

Aritmetica, de I.M. Melic, Despre scrierea limbei române, de Maiorescu, Epitome literariae
Sacrae, de Pavel Paicu, traducerea dnei Emilia Maiorescu din Moartea lui Wallenstein, de
Schiller, și a lui Carp din Macbeth.

Etape:

1. 1863-1874. Se elaborează principiile sociale și estetice; bătălia filologică cu

latiniștii și ardelenii, polemicile cu bărnuțiștii, cu Hasdeu și cu revistele bucureștene;

2. 1874-1885: Maiorescu se mută la București, și odată cu el și cenaclul junimist, care

devine salon literar;

2
 3. 1885-1900: caracter academic, universitar –din revistă și salonul maiorescian se
recrutează figurile poeminente ale științei și oratoriei parlamentare. După 1900, nume noi de
savanți și universitari: Gr. Antipa, I.N. Bazilescu, I. Bogdan, I. Mrazec, A. Naum, D. Onciul,
Șt. Orășanu, Emil Pangrati, I. Paul etc.

Secretarul general de redacție al Convorbirilor: Iacob Negruzzi (1867-1893), apoi un

comitet format din Teohari Antonescu, I.Al. Brătescu Voinești, Mihail Drgomirescu, D.
Evolceanu, I.S: Floru, P.P. Negulescu, C.Rădulescu-Motru, I.A:Rădulescu-Pogoneanu (1895-
1903); – lupta cu socialiștii și cu Gherea: Petru Missir, PP Negulescu, Dragomirescu, Gr.
Tăușan, S. Mehedinți etc. Colaborează la „Convorbiri”: Caragiale, Coșbuc, D. Zamfirescu,
Vlahuță

4. I. Bogdan (1903-1907) – revista devine o arhivă de cercetări istorice – epoca

polemicilor erudite, și nu a celor pe teme de cultură generală.

5. S.Mehedinți (1907-1921) – cercetări filosofice: I. Petrovici, C. Antoniade, Mircea

Djuvara, Mircea Florian; scriitori: Panait Cerna. Polemici cu ”Vieața nouă” și „Viața
Romînească”. Al. Tzigara-Samurcaș (1921) – istoric de artă. Din trunchiul „Convorbirilor” se
desprind publicațiile lui N. Petrașcu, C. Rădulescu-Motru, M. Dragomirescu.

Amprenta spirituală și morală a Junimii – junimismul:

1.Spiritul filozofic – oameni de idei generale, și nu specialiști. Critica junimistă se

baza nu pe argumente istoriice, ci pe speculația teoretică. VIANU: „Critica orientată numai
de gust, mărginită la impresia individuală, era aproape necunoscută în cercul Junimii”.
Junimiștii nutreau „grija pregătirii unui tânăr gânditor sistematic” – cultul gândirii abstracte și
al poeziei filozofice. Xenopol: polihistor – istoric, economist, critic literar, filosof.

2.Spiritul oratoric. Oratorul: nu ca un savant, ci ca un artist care construiește în fața

publicului încântat opera sa desăvârșită”. Modalitatea expunerii: oratorul trebuia să înceapă și
să sfârșească printr-o comparație; debit neîntrerupt, stăpânirea de sine. Și în scris – idealul
oratoric domină producția junimiștilor. Modelul dizertației filozofice: tratatele morale ale
antichității și clasicismului francez (Din experiență, Progresul adevărului). Aparatul critic în
sens modern, cu referințe și citate, e văzut ca semn al neîndemânării și al lipsei de idei
proprii. Argumentare nu în sens savant, ci oratoric – expunerea ca pledoarie. Genul predilect:
dizertația filosofică.

3. gust clasic și academic. Anton Naum traduce din André Chenier, Ollănescu-
Ascanio din Horațiu, D. Zamfirescu din Carducci, G. Murnu, Cezar Papacostea ș.a.

Refractari la noutățile literare: naturalism, simbolism.

3
 4. Ironia. Hasdeu atacă Junimea cu aceleași arme. Carp: „Gogomanilor!”, „Prost îi
Paicu!”, „Măi, romane!”, Iacob Negruzzi - „carul cu minciuni”. Pogor: dușmanul său este
dogmatismul.

Maiorescu nu avea „spirit”.

5. Spiritul critic. Criticism prejunimist și extrajunimist: Alecu Russo, C. Negruzzi,

Kogălniceanu și Odobescu. Autonomia esteticului –separația puterilor în stat. Stil de gândire
discriminativ. Modestia ca atitudine față de adevăr.

Ideologia junimistă

Maiorescu – „un Boileau didactic” (Ornea: 392)

Doctrină idealistă: Platon, Kant, Schiller, Herbart, Schopenhauer, dar și istorism și

pozitivism, evoluționism: Darwin, Feuerbach. 2 etape în gândirea lui Maiorescu: 1. hegeliană
(până în 1867) și schopenhaueriană (1886-1892). Liviu Rusu contestă influența hegeliană
(Herbart și Kant).

Psihologism: poezia ca idee și sentiment, funcția contemplativă a artei (repaosul

inteligenței). Influența lui Poe (Vladimir Streinu): valoare muzicală și sugestivă a versurilor,
raționalitatea inspirației.

Maiorescu susține romanul poporan, cu tematică țărănească, drept „unică modalitate

pentru proza românească a epocii de a ridica individualul la tipic” (Ornea: 442).

Afirmarea conștiinței naționale, asemenea pașoptiștilor; specificul național bazat pe

ideea de latinitate, nu pe ortodoxie.

Maiorescu a fost „primul formulator, încă timid, al specificului național, în spiritul

filosofiei lui Schopenhauer”.

Adversari:

Aron Densusianu – acuză pe Maiorescu de plagiat după Th. Vischer în Istoria limbei
și literaturei române (1885), propunând pe Sion și Mureșanu în locul lui Eminescu și
Alecsandri. Maiorescu în răspunde În lături (1886)

„Literatorul” lui Al. Macedonski, Bonifaciu Florescu, Th. M. Stoenescu – o nouă

direcție.

„Contemporanul” (1885). Gherea, apologetul „criticii științifice”: „am zdruncinat

toate teoriile metafizice în estetică” (Ornea: 681). În 1893, Idealurile sociale și arta: „forma

4
și fondul nu pot să fie despărțite unul de altul decât în abstracție; frumosul unei opere de artă
rezidă în armonia formei și a fondului, că forma și fondul deopotrivă ajută și constituie chiar
însemnătatea și frumosul unei opere” (Ornea: 684). Gherea afirma că „tendința în artă e cam
ceea ce estetica germană numea ideea de artă” – nu a afirmat că o operă trebuie să aibă o
tendință, ci că arta are, prin obiectul ei, o tendință, izvorâtă organic din ideația ei” (Ornea:
685).

Discipolii maiorescieni: P.P. Negulescu, Impersonalitatea și morala în artă; Al.

Philippide, Idealuri. M. Dragomirescu, Eminescu și „critica științifică” (1895):
„personalitatea omenească a lui Eminescu era optimistă și numai personalitatea lui artistică în
ceea ce avea mai profund, mai ales în legătură cu reflecțiunea, era (când era) pesimistă. Astfel
că nici constituția particulară a personalității sale omenești nu explică pesimismul său: el este
inerent personalității lui artistice și se datorează propriei sale dezvoltări, independent de
stările sufletești ale personalității lui omenești”. P.P. Negulescu, Psihologia stilului (1892):
„particularitățile artistice ale unei opere sunt determinate nemijlocit de psihologia artistului”
(apud Ornea: 700).

Călinescu: Maiorescu avea „o puternică inteligență mediocră” și adapta vechea

vorbă a lui Darwin: „Copiilor, citiți voi întâi romanul cel nou; dacă se sfârșește rău, nici nu
mi-l mai dați!” (Ornea: 413).

Sorin Alexandrescu, Junimea – discurs politic și discurs cultural, în vol. Privind

înapoi, modernitatea (1999).

-1.grup de presiune; 2. Intermediar între societate, politică și cultură; 3. Un

microunivers închis în el însuși; 4. O mică lume autonomă

- o școală de cadre care produce susținători și îi plasează sistematic în toate domeniile

vieții publice (52). „o infrastructură socială, o mafie organizată ierarhic: conducători,
guvernanți, executanți. „un sistem de echivalență și de transformare reciprocă a științei în
putere”, expansiune spațială a grupului (Viena, Transilvania). Prelecțiunile: un pact de
legitimare reciprocă între intelighenție și aristocrația locală. Societatea și limba – naturale,
combaterea doctrinelor raționaliste (liberalismul, latinismul). 1866: noul regim, o nouă
cultură. Maiorescu: „ștergere sistematică a vieții în operă”. Apariția intelectualilor ca grup
specific în viața politică (discursul critic ca discurs propriu). Junimismul maiorescian e de
natură ideologică: sistemul său ar putea fi utilizat și de către adversari” (77)

5
 Sorin Adam Matei, Boierii minții

-liberalismul pașoptist: colectivist, mesianic, populist și naționalist. Idealul

egalității înlocuit de cel elitar al distincției popor-geniu. Michelet: libertatea națiunii
condiționează libertatea individului, masele fiind un fundal pentru afirmarea eroilor salvatori.
Istoricii liberali: Bălcescu, Hasdeu, Xenopol (Mihai Viteazul reînființează șerbia)

-Junimismul: un liberalism tehnocratic – „noi judecăm mai mult englezește,

evoluționar, decât franțuzește, revoluționar” (Spencer). Susțin monarhia constituțională și
aristocrația de merit. Intelectualii – grup cu pretenții la conducerea națiunii, politica „nu mai
e un tip de confruntare între clase și grupuri bine definite social și ideologic”, devenind
acum „un joc elitist, o artă”

-simplitate, realism estetic și politic. Intelectualul politician, nu specialistul.

Vulgarizarea ca formă de civilizare.

-FONDUL: cultura sufletească, moravurile, caracterologia (Z.ORNEA). cultura

devine un substitut al averii și un mijloc de a obține puterea politică.