Grigore Alexandrescu a creat în două registre estetice, aparent distincte, dar, în fond, exprimând

contradicţiile conştiinţei sale, ireductibile, interogative, greu de conciliat. Acest dualism estetic, în care
reverberaţiilor romantice li se alătură construcţiile de severă concepţie clasicistă, e reprezentativ pentru
poetul paşoptist. În meditaţii tonul liric este elegiac şi melancolic, în timp ce în epistole şi fabule
tonalitatea se schimbă, accentele satirice fiind mult mai pronunţate. În acest fel, putem identifica două
laturi ale operei lui Grigore Alexandrescu: pe de o parte, el este un poet melancolic şi reflexiv, marcat de
marile întrebări asupra condiţiei umane şi asupra istoriei, aflat în contradicţie cu o societate mediocră,
incapabilă să-i recunoască meritele. Pe de altă parte, prin raţionalismul său de esenţă clasicistă, Grigore
Alexandrescu se dovedeşte un scriitor satiric, de o luciditate extremă, care îşi conceptualizează emoţiile,
punând mereu o distanţă ironică sau sarcastică între sine şi lucruri. Predilecţia, în poezia de început a lui
Grigore Alexandrescu, pentru meditaţiile sumbre în privinţa destinului omenirii ori a efemerităţii
civilizaţiilor e influenţată de preromanticii francezi, în timp ce melancolia gravă, transcrisă într-un vers
solemn, are ecouri din Lamartine. În nota dominantă a personalităţii sale, Alexandrescu e un romantic,
atât în elegii şi meditaţii, cât şi în epistole şi fabule, chiar dacă acestea din urmă se remarcă printr-o
temperare a spiritului imaginativ şi prin echilibru formal.

Poetul se dovedeşte, rând pe rând, reflexiv şi problematizant, stăpânindu-şi cu luciditate trăirile, el

căutând să descopere adevărul profund al propriului destin, prin intermediul autoanalizei, dar şi adevărul
lumii exterioare, prin denunţarea şi satirizarea viciilor şi defectelor contemporane. Meditaţiile şi elegiile
lui Grigore Alexandrescu valorifică temele esenţiale ale romantismului şi preromantismului: sentimentul
tristeţii metafizice, tema ruinelor, peisajul înserării, iubirea exaltată sau tumultuoasă, evocarea copilăriei
şi a trecutului istoric, antiteza dintre nobleţea conştiinţei poetice şi mediocritatea societăţii contemporane.
Influenţa lui Lamartine este foarte evidentă în meditaţii şi elegii, prin prezenţa reveriei melancolice,
sentimentul nostalgic al timpului ireversibil, percepţia grandiosului cosmic, relaţiile dintre fiinţa umană şi
Divinitate, prezenţa elementului autobiografic, tendinţa de a spiritualiza realitatea, împletirea reflecţiei
filozofice cu autoanaliza, muzicalitatea versului etc. Versurile lui Grigore Alexandrescu valorifică, în
tonalitate elegiacă, frământările unei conştiinţe care caută mereu să-şi afle echilibrul afectiv sau să se
integreze într-o lume rău întocmită, în care principiul malefic e atotputernic, iar individul suferă datorită
solitudinii sale. Drama poetului e cea a interogaţiilor fără răspuns, a căutărilor zadarnice şi a eşecului, a
speranţelor şi deziluziilor. În câteva elegii sentimentul dominant este acela de resemnare în faţa
efemerităţii fiinţei umane şi a tragismului existenţei, transcris în versuri expresive şi plasticizante, de
sobrietate formală, dar marcate şi de un anume retorism (Miezul nopţei, Adio. La Târgovişte,
Cimitirul sau Candela).