Gaură neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Parte a seriei de articole despre

Relativitate generală


o Istoric 
o  Teste
 Formulare matematică


Concepte fundamentale[arată]

Fenomenologie[arată]

Ecuaţii şi teorii[arată]

Soluţii[arată]

Oameni de ştiinţă[arată]

 v
 d
 m

Poză cu gaura neagră supermasivă M87* din centrul galaxiei Messier 87, obţinută de către cercetătorii de
la Event Horizon Telescope (10.04.2019)

O gaură neagră este o regiune în spaţiu-timp cu o forţă gravitaţională atât de mare

încât nimic — nici măcar particulele şi radiaţia electromagnetică ca lumina — nu
poate scăpa odată intrat în ea. Teoria relativităţii generale prezice că o masă
suficient de compactă poate deforma spaţiul şi timpul astfel încât să formeze o gaură
neagră. Limitele unei astfel de regiuni din care nimic nu poate scăpa este numită
orizontul evenimentelor. Chiar dacă orizontul evenimentelor are un efect enorm
asupra sorţii şi circumstanţele unui obiect care trece prin aceasta, nicio caracteristică
aparentă nu poate fi observată. În multe moduri o gaură neagră se comportă ca un
corp negru ideal, deoarece nu reflectă lumină deloc. Mai mult, teoria câmpului
cuantic în spaţiu-timp curbat prezice un orizont al evenimentelor invers proporţional
masei acestuia. Temperatura este de ordinul miliardelor de grade Celsius în cazul
găurilor negre de masă stelară, făcându-le, esenţial, imposibil de observat. [necesită  citare]
Obiecte a căror câmp gravitaţional sunt suficient de puternice încât lumina nu poate
scăpa au fost considerate prima dată în secolul al XVIII-lea de John Michell şi Pierre-
Simon Laplace. Prima soluţie modernă al relativităţii generale care ar caracteriza o
gaură neagră a fost găsită de Karl Schwarzschild în 1916, chiar dacă interpretarea
sa ca o regiune din spaţiu din care nimic nu poate scăpa a fost prima dată publicată
de David Finkelstein în 1958. Găurile negre au fost de mult considerate o
curiozitate matematică; a fost în timpul anilor 1960 când munca teoretică a arătat ca
acestea au fost o predicţie a teoriei relativităţii generale. Descoperirea stelelor
neutron la sfârşitul anilor 1960 au stârnit interes în realitatea obiectelor
compacte colapsate gravitaţional.
Găurile negre cu o masă stelară sunt aşteptate a se forma atunci când o stea foarte
masivă se colapsează la sfârşitul ciclului de viaţă. După ce o gaură neagră s-a
format, aceasta poate continua să crească prin absorbţia continuă de masă din
împrejurimi. Prin absorbţia de alte stele şi coliziunea cu alte găuri negre, găuri negre
supermasive cu o masă de milioane de sori se pot forma. Există o prezumţie
generală cum că aproape fiecare galaxie are o gaură supermasivă la centrul ei.
În ciuda interiorului invizibil, prezenţa unei găuri negre poate fi dedusă prin
interacţiunea acesteia cu materia şi prin radiaţia electromagnetică cum ar fi lumina
vizibilă. Materia care intră într-o gaură neagră poate forma un disc de acreţie exterior
încălzit de frecare, formând unele dintre cele mai luminoase obiecte din univers.
Dacă există alte stele care orbitează o gaură neagră, orbitele lor pot fi folosite pentru
a determina masa şi locaţia unei găuri negre. Astfel de observaţii pot fi folosite
pentru a exclude posibilităţi alternative cum ar fi stelele neutron. În acest fel,
astronomii au identificat numeroase găuri negre stelare în sisteme binare, şi au
stabilit că sursa radio cunoscută sub numele de Sagittarius A*, la centrul propriei
noastre galaxii, conţine o gaură neagră supermasivă cu o masă aproximativă de 4,3
milioane de sori.
Pe data de 11 februarie 2017, parteneriatul LIGO a anunţat prima detecţie a undelor
gravitaţionale, care reprezintă de asemenea şi prima observaţie a unei fuziuni al unei
găuri negre.[1]
 Simularea efectului de lentilare gravitaţională cauzată de o gaură neagră, care distorsionează imaginea
galaxiei din spate.

Un nor gazos fiind rupt în bucăţi de o gaură neagră la centrul galaxiei noastre (observaţii din 2006, 2010 şi
2013 sunt arătate în albastru, verde şi roşu)

Cuprins

 1Istoria
o 1.1Relativitatea generală
o 1.2Epoca de aur
o 1.3Etimologia
 2Proprietăţile şi structura
o 2.1Proprietăţi fizice
o 2.2Orizontul evenimentelor
o 2.3Singularitatea
o 2.4Sfera foton
o 2.5Ergosfera
o 2.6Cea mai înaltă orbită circulară stabilă (CÎOCS sau ISCO)
 3Formarea şi evoluţia
o 3.1Colapsul gravitaţional
 3.1.1Găurile negre primordiale şi Big Bangul
o 3.2Coliziuni de mare energie
o 3.3Creşterea
o 3.4Evaporarea
 4Dovezi observaţionale
o 4.1Detecţia de unde gravitaţionale produse de fuziunea găurilor negre
o 4.2Mişcarea adecvată a stelelor care orbitează Sagittarius A*
o 4.3Acreţia materiei
 4.3.1Sisteme de raze X binare
 4.3.1.1Fluxul dominant-advecţie de acreţie şi quiescence
 4.3.1.2Oscilaţii cvasi-periodice
 4.3.2Nucleele galactice
o 4.4Microlentile (propus)
o 4.5Alternative
 5Întrebări deschise
o 5.1Entropia şi termodinamică
o 5.2Paradoxul pierderii informaţiei
o 5.3Paradoxul firewall
 6Prima fotografie a unei găuri negre
 7Note
 8Vezi şi
 9Legături externe

Istoria[modificare | modificare sursă]

O vedere simulată a unei găuri negre în faţa Marelui Nor al lui Magellan. De notat efectul lentilării
gravitaţionale, care produce două imagini mărite dar distorsionate ale norului. Deasupra, discul galaxiei
noastre este distorsionat într-un arc.

Ideea existenţei unui corp atât de masiv încât nici lumina nu poate scăpa, a fost
propusă iniţial de către pionierul astronom şi clericul englez John Michell într-o
scrisoare publicată în noiembrie 1784. Calculele simple ale lui Michell au presupus
că un astfel de obiect poate avea aceeaşi densitate ca soarele nostru, şi a
concluzionat că un astfel de obiect s-ar forma când diametrul unei stele îl depăşeşte
pe cel al soarelui nostru la o scară de 500, şi viteza cosmică o întrece pe cea a
luminii. Michell a notat corect că astfel de obiecte supermasive dar non-radiante pot
fi observate prin studierea efectelor lor gravitaţionale asupra obiectelor din
vecinătate. Învăţaţii vremii au fost încântaţi în primă fază de ideea că stele gigant pot
apărea ca invizibile, dar entuziasmul s-a stins uşor, odată cu descoperirea în secolul
al 19-lea, a faptului că lumina este o undă.
Dacă lumina era o undă în loc de un „crepuscul”, a devenit neclar dacă şi ce
influenţă poate avea gravitaţia asupra razelor de lumină. Relativitatea modernă
discreditează noţiunea lui Michell de rază de lumină care se împrăştie direct de pe
suprafaţa unei stele supermasive, fiind încetinită de gravitaţia stelei, oprită, şi apoi
eliberată înapoi în cădere pe suprafaţa stelei. [2]
Relativitatea generală[modificare | modificare sursă]
În 1915, Albert Einstein şi-a dezvoltat şi publicat teoria relativităţii generale, arătând
anterior faptul că gravitaţia influenţează mişcarea luminii. La scurt timp, Karl
Schwarzschild a găsit o soluţie la ecuaţiile câmpului ale lui Einstein, care descriu
câmpul gravitaţional al unei mase punct şi al unei mase sferice. La câteva luni după
Schwarzschild, Johannes Droste, un student al lui Hendrik Lorentz, a dat
independent aceiaşi soluţie pentru masa punct şi a scris mai pe larg despre
proprietăţile acesteia. Soluţia a avut un comportament ciudat şi este ceea ce astăzi
este numită Raza lui Schwarzschild, devenind singulară, însemnând că unii dintre
termenii din ecuaţiile lui Einstein au devenit infiniţi. Natura acestei suprafeţe nu a fost
înţeleasă bine la acea vreme. În 1924, Arthur Eddington a arătat că singularitatea
dispare după o schimbare în coordonate (vezi Eddington-Finkelstein coordonate),
chiar dacă a trebuit ca Georges Lemaître în 1933 să realizeze că acest lucru
înseamnă că singularitatea Razei lui Schwarzschild era o coordonată singulară non-
fizică. Arthur Eddington a făcut oarecum un comentariu asupra posibilităţii unei stele
cu o masă compresată la Raza lui Schwarzschild în cartea din 1926, notând că
teoria lui Einstein ne permite să conducem peste densităţi mult mai largi pentru
stelele vizibile cum ar fi Betelgeuse deoarece „o stea cu o rază de 250 milioane km
nu ar putea să aibă o densitate la fel de mare ca soarele. În primul rând, forţa
gravitaţională ar fi atât de mare încât lumina nu ar putea scăpa, razele căzând înapoi
pe suprafaţa stelei ca rocile pe pământ. În al doilea rând, schimbarea bruscă în liniile
spectrale ar fi atât de mare încât spectrul ar fi mutat din existenţă. În al treilea rând,
masa ar produce atât de multă curbare în timp şi spaţiu încât s-ar închide în jurul
stelei, lăsându-ne pe noi înafară” (adică nicăieri). [3][4]
În 1931, Subrahmanyan Chandrasekhar a calculat, folosind relativitatea specială, că
un obiect non-rotativ format din materie electron-degenerată asupra unei mase
specifice (acum numită limita lui Chandrasekhar la 1.4 M☉) nu are soluţii stabile.
Argumentele lui au fost respinse de mulţi dintre contemporanii lui precum Eddington
sau Lev Landau, care au susţinut că un mecanism necunoscut încă ar opri
colapsarea. Au fost într-o oarecare măsură corecţi: o pitică albă cu puţin mai masivă
decât limita lui Chandrasekhar s-ar colapsa într-o stea neutron, care este în sine
stabilă. Dar în 1939, Robert Oppenheimer şi alţii au prezis că stelele neutron asupra
unei alte limite (limita Tolman-Oppenheimer-Volkoff) s-ar colapsa în continuare din
motivele prezentate de Chandrasekhar, şi au ajuns la concluzia că nicio lege a fizicii
nu ar fi intervenit şi ar fi oprit cel puţin unele stele din colapsarea în găuri negre.
Calculele lor originale, bazate pe principiul lui Pauli, le-au dat 0.7 M☉; consideraţii
ulterioare a unei forţe repulsive puternice neutron-neutron au crescut estimările la
aproximativ 1.5 M☉ până la 3.0 M☉. Observaţii ale fuziunii stelei neutron
GW170817, care se credea a genera o gaură neagră la scurt timp după, au redefinit
limitele TOV estimate la 2.17 M☉.
Oppenheimer şi co-autorii săi au interpretat că singularitatea la marginile Razei lui
Schwarzschild indică că aceasta a fost limitele unei bule în care timpul s-a oprit.
Acest punct este unul valid pentru un observator extern, dar nu şi pentru cei care
cad în gaura neagră. Din cauza acestei proprietăţi, stelele colapsate au fost numite
„stele îngheţate”, deoarece un observator din afară vedea suprafaţa stelei îngheţată
în timp în momentul în care colapsul gravitaţional a adus-o la Raza lui Schwarzschild
Epoca de aur[modificare | modificare sursă]
Fizica modernă

Ecuaţia lui Schrödinger şi Ecuaţia Klein–Gordon

Fondatori[arată]

Concepte[arată]
 Ramuri[arată]

Oameni de ştiinţă[arată]

Categorii[arată]

 v
 d
 m

În 1958, David Finkelstein a identificat suprafaţa Schwarzschild ca un orizont al

evenimentelor, „o membrană perfect nedirecţională: influenţe normale o pot trece
doar într-o direcţie”. Aceasta nu au contrazis rezultatele lui Oppenheimer direct, dar
le-au extins la a include şi punctul de vedere al observatorilor care cad în gaura
neagră. Soluţia lui Finkelstein a extins soluţia lui Schwarzschild pentru viitorul
observatorilor care cad în gaura neagră. O extensie completă a fost deja găsită de
Martin Kruskal, care s-a grăbit s-o publice.[5]
Rezultatele au venit la începutul erei de aur al relativităţii generale, care a fost
marcată de relativitatea generală şi găurile negre devenind subiectul principal de
cercetare. Acest proces a fost ajutat de descoperirea pulsarilor în 1967, care, până
în 1969, au fost arătate a fi stele neutron care se rotesc rapid. Până atunci, stelele
neutron, ca găurile negre, au fost categorisite ca curiozităţi teoretice; dar
descoperirea de pulsari au arătat relevanţa lor fizică şi au sporit interesul în toate
obiectele compacte care au putut fi formate printr-un colaps gravitaţional. [necesită  citare]
În această perioadă mai multe soluţii generale la găurile negre au fost găsite. În
1963, Roy Kerr a găsit soluţia exactă pentru o gaură neagră rotativă. Doi ani mai
târziu, Ezra Newman a găsit o soluţie asimetrică pentru o gaură neagră care se şi
roteşte şi este şi încărcată electric. Prin munca lui Werner Israel, Brandon Carter şi
David Robinson, a apărut teoria fără-păr, susţinând că o soluţia unei găuri negre
staţionare este descrisă complet de cei trei parametri al lui Kerr-Newman: masă,
impuls unghiular şi încărcătura electrică.
La început, s-a suspectat că caracteristicile ciudate al soluţiilor găurilor negre au fost
artefacte patologice de la condiţiile simetrice impuse, şi că singularităţile nu ar
apărea în situaţii generice. Acest punct de vedere a fost ţinut în particular de
Vladimir Belinsky, Isaak Khalatnikov şi Evgeny Lifshitz, care au încercat să
dovedească că nicio singularitate nu ar apărea în soluţii generice. Chiar şi aşa, în
anii 1960 Roger Penrose şi Stephen Hawking au folosi tehnici globale pentru a
dovedi că singularităţile apar generic. [6]
Munca depusă de James Bardeen, Jacob Bekenstein, Carter, şi Hawking în 1970 au
condus la formularea termodinamicilor găurilor negre. Aceste legi descriu
comportamentul unei găuri negre în analogie strânsă cu legile termodinamicii prin
relatarea masei cu energia, zona cu entropia şi gravitatea suprafeţei cu temperatura.
Analogia a fost completă când Hawking, în 1974, a arătat că teoria câmpului cuantic
prezice că găurile negre ar radia precum un corp negru cu o temperatură
proporţională cu gravitatea suprafeţei unei găuri negre.
Etimologia[modificare | modificare sursă]
Prima folosire a termenului de „gaură neagră” a fost publicată de jurnalistul ştinţific
Ann Ewing în articolul ei intitulat „Găuri negre” în spaţiu”, datat la 18 ianuarie 1964,
care a fost un reportaj la întâlnirea Asociaţiei Americane pentru Avansarea Ştiinţei
ţinută în Cleveland, Ohio.[7][8]
În decembrie 1967, un student a sugerat fraza „gaură neagră” la o lectură de John
Wheeler; Wheeler a adoptat termenul pentru propria sa concizie, şi a fost prins rapid,
lăsându-i pe unii cu acordarea creditului lui Wheeler pentru frază. [9]

Proprietăţile şi structura[modificare | modificare sursă]

O simplă ilustrare a unei găuri negre non-rotative

Conjunctura fără-păr postulează că, odată ce aceasta atinge o condiţie stabilă după
formare, o gaură neagră are doar trei caracteristici fizice independente: masă,
încărcătură şi impuls unghiular: altfel, gaura neagră este lipsită de caracteristici.
Dacă conjunctura este adevărată, oricare două găuri negre care servesc aceleaşi
proprietăţi, sau parametri, sunt imperceptibile una de cealaltă. Scara la care
conjunctura este adevărată pentru găurile negre reale sub legile moderne ale fizicii,
este momentan o problemă nerezolvată. [10]
Aceste proprietăţi sunt speciale deoarece sunt vizibile din exteriorul unei găuri negre.
Spre exemplu, o gaură neagră încărcată respinge alte încărcături asemănătoare la
fel ca orice alt obiect încărcat. Similar, masa totală din interiorul unei sfere care
conţine o gaură neagră poate fi găsită folosind analogia gravitaţională a Legii lui
Gauss, masa ADM, departe de o gaură neagră. De asemenea, impulsul unghiular
poate fi măsurat departe e o gaură neagră folosind tragerea de cadre din câmpul
gravitaţional.
Atunci când un obiect cade într-o gaură neagră, orice informaţie despre forma
obiectului sau distribuţia încărcăturii de pe acesta este distribuită egal de-a lungul
orizontului unei găuri negre, şi este pierdută pentru observatorii din afară.
Comportamentul orizontului este, în această situaţie, un sistem disipativ care este
aproape analog cu acela al unei membrane conductivă cu frecare şi rezistenţă
electrică--paradigma membranei. Acest lucru este diferit de celelalte teorii ale
câmpului cum ar fi electromagnetismul, care nu au nicio frecare sau rezistenţă la un
nivel microscopic, deoarece sunt reversibile în timp. Deoarece o gaură neagră
atinge, eventual, o stare stabilă cu doar trei parametrii, nu există o cale de a evita
pierderea de informaţii despre condiţiile iniţiale: câmpurile gravitaţionale şi de
încărcătură ale unei găuri negre dau foarte puţine informaţii despre ce a intrat
înăuntru. Informaţia care este pierdută include orice cantitate care nu poate fi
măsurată departe de orizontul unei găuri negre, incluzând numerele conservate
cuantic cum ar fi numărul baryon total şi numărul lepton. Acest comportament este
atât de încurcat încât a fost numit paradoxul informaţiilor pierdute al unei găuri
negre.[11][12]

Dilatarea gravitaţională a timpului în jurul unei găuri negre

Proprietăţi fizice[modificare | modificare sursă]

Cele mai simple găuri negre statice au masă dar fie nu au încărcătură electrică sau
impuls unghiular. Aceste găuri negre sunt deseori numite ca găurile negre ale lui
Schwarzschild după Karl Schwarzschild care a descoperit această soluţie în 1916.
Conform teoremei lui Birkhoff, este singura soluţie care este simetrică sferic. Acest
lucru înseamnă că nu există nicio diferenţă din punct de vedere observaţional între
câmpul gravitaţional al unei astfel de găuri negre şi al unui alt obiect sferic cu
aceeaşi masă. Noţiunea populară de gaură neagră care „trage totul înăuntru” este,
aşadar, doar corect în apropierea orizontului găurii negre; departe, câmpul
gravitaţional extern este identic cu cel al oricărui corp cu aceiaşi masă. [13]
Soluţii care descriu mai multe găuri negre generale există de asemenea. Găuri
negre non-rotative încărcate sunt descrise de către sistemul metric al lui Reissner-
Nordstrom, în timp ce sistemul metric al lui Kerr descrie găurile negre ne-încărcate
rotative. Cea mai cunoscută soluţie pentru găurile negre generale staţionare
cunoscută sub numele de sistemul metric Kerr-Newmann, care descrie o gaură
neagră cu atât încărcătură cât şi impuls unghiular. [14]
În timp ce masa unei găuri negre poate avea orice valoare pozitivă, încărcătura şi
impulsul unghiular sunt constrânse de masă. În unităţile lui Planck, încărcătura
electrică totală Q şi impulsul unghiular total J sunt aşteptate a satisface
pentru o gaură neagră cu o masă M. Găurile negre cu o masă minimă posibilă
care satisfac această inegalitate sunt numite extremale. Soluţii la ecuaţiile lui
Einstein care violează această inegalitate există, dar acestea nu posedă un
orizont. Aceste soluţii au aşa-numitele singularităţi goale care pot fi observate din
exterior, de unde sunt numite nefizice. Ipoteza cenzurii cosmice exclude
formarea unor astfel de singularităţi, atunci când sunt create prin colapsul
gravitaţional al materiei reale. Acest lucru este susţinut de simulaţii numerice. [15]
Din cauza forţei relativ mare al forţei electromagnetice, găurile negre care se
formează din colapsarea stelelor sunt aşteptate a reţine o încărcătură aproape
neutră a stelei. Rotaţia, oarecum, este aşteptată a fi o caracteristică universală a
obiectelor astrofizice compacte. Candidatul binar al unei găuri negre cu o sursă
X-Ray GRS 1915+105 apare a avea un impuls unghiular aproape de valoarea
maximă admisă. Limita neîncărcată este
permiţând definiţia unui spin nedimensional precum
Clasificări găuri negre

Clasa Aprox. Aprox.

 masa dimensiune

Gaură neagră supermasivă 105-1010 MSoare 0.001–400 UA

Gaură neagră cu masă intermediară 103 MSoare 103 m ≈ RPământ

Gaură neagră stelară 10 MSoare 30 km

Gaură neagră micro până la MLuna până la 0,1 mm

Găurile negre sunt deseori clasificate după masa acestora, independentă

de impulsul unghiular, J. Mărimea unei găuri negre, după cum este
determinată de raza orizontului evenimentelor, sau Raza Schwarzschild,
este aproximativ proporţională cu masa, M, chiar dacă
unde rs este raza Schwarzschild şi MSoare este masa Soarelui.[16] Pentru
o gaură neagră cu rotaţie nenulă şi/sau sarcină electrică, raza este
mai mică: 
până când o gaură neagră extremă ar putea avea un orizont al
evenimentelor aproape de [17]
Orizontul evenimentelor[modificare | modificare sursă]
Caracteristica definitorie a unei găuri negre este aparenţa unui
orizont al evenimentelor -- o limită în spaţiu-timp prin care materia
şi lumina pot trece doar spre centrul masei găurii negre. Nimic, nici
măcar lumina, nu poate scăpa din orizontul evenimentelor. Acest
orizont este referit în aşa fel deoarece dacă un eveniment are loc
în interiorul limitei, informaţia ca un astfel de eveniment s-a
petrecut nu poate ajunge la un observator extern, făcând
imposibilă determinarea dacă un astfel de eveniment s-a petrecut
sau nu.[18]
După cum a fost prezis de relativitatea generală, prezenţa unei
mase deformează timpul şi spaţiul în aşa fel încât calea luată de
particule se îndoaie spre masă. La orizontul evenimentelor al unei
găuri negre, această deformare devine atâta de puternică încât nu
există nicio cale care să meargă într-o altă direcţie înafară de
gaura neagră.[19]
La un observator distant, ceasurile în apropierea unei găuri negre
apar a se mişca mult mai încet decât acestea care sunt mai
departe. Din cauza acestui efect, cunoscut şi ca dilatare temporală
gravitaţională, un obiect care cade într-o gaură neagră apare a
încetini după cum se apropie tot mai mult de orizontul
evenimentelor, având nevoie de un timp infinit pentru a-l ajunge. În
acelaşi timp, toate procesele care au loc în sau în corelaţie cu
acest obiect încetinesc, din punctul de vedere al unui observator
extern, cauzând orice lumină emisă de pe obiect să apară mai
roşiatică şi mai slab luminată, un efect cunoscut sub numele de
diminuare gravitaţională. Eventual, obiectul care cade se
estompează în depărtare până în punctul în care nu mai poate fi
văzut. Tipic, acest proces are loc foarte rapid, în mai puţin de o
secundă.[20]
Pe de altă parte, observatorii indestructibili care cad spre o gaură
neagră nu sesizează niciun astfel de efect după cum parcurg
orizontul evenimentelor. Conform propriilor ceasuri, ce apar a
funcţiona normal pentru aceştia, parcurg orizontul evenimentelor
într-un timp finit fără a experimenta niciun comportament singular;
în relativitatea generală clasică, este imposibil a determina locaţia
orizontului evenimentelor din locaţii observaţionale locale, din
cauza principiului echivalenţei al lui Einstein. [21][22]
Forma orizontului evenimentelor al unei găuri negre este mereu
aproximativ sferic. Pentru găurile negre non-rotative geometria
orizontului evenimentelor este precis sferică, în timp ce pentru
găurile negre rotative orizontul evenimentelor este turtit. [23]
Singularitatea[modificare | modificare sursă]
În centrul unei găuri negre, după cum este descris de relativitatea
generală, există o singularitate gravitaţională, o regiune unde
curbura spaţiu-timp devine infinită. Pentru o gaură neagră non-
rotativă, această regiune are o formă de un singur punct şi pentru
o gaură neagră rotativă, forma este impusă a fi un inel care este
una cu rotaţia. În ambele cazuri, regiunea singularităţi are un
volum egal cu zero. Se poate arăta şi că regiunea singularităţii
conţine toată masa unei găuri negre. Aşadar, singularitatea se
crede a avea o densitate infinită.[24]
Observatorii care cad într-o gaură neagră Schwarzschild (non-
rotativă sau ne-încărcată) nu pot evita tragerea în singularitate,
odată ce au trecut orizontul evenimentelor. Aceştia pot prelungi
experienţa prin accelerarea departe pentru a le încetini coborârea,
dar doar până la o limită; odată atinsă o viteză ideală, este cel mai
bine căderea liberă în continuare. Atunci când aceştia ating
singularitatea, sunt striviţi la o densitate infinită şi masa lor este
adăugată la masa totală al găurii negre. Înainte ca acest lucru să
se întâmple, aceştia vor fi rupţi în mai multe părţi printr-un proces
uneori numit şi spaghetificare sau „efectul tăiţei”, în care diferenţa
gravitaţională de la o parte la cealaltă a obiectului este atât de
mare încât obiectul este întins până la rupere.[25]
În cazul găurilor negre încărcate (Reissner-Nordström) sau
rotative (Kerr), este posibilă evitarea singularităţii. Extinderea
acestor soluţii până la maxim arată faptul că există o posibilitate
ipotetică de a ieşi dintr-o gaură neagră într-un alt spaţiu-timp cu o
gaură neagră care acţionează ca o gaură de vierme. Posibilitatea
călătoririi în alt univers este, în orice caz, doar teoretică deoarece
orice perturbare ar distruge această posibilitate. De asemenea, se
pare că ar putea fi posibilă urmarea unei curbe închise în
timp(întoarcerea în trecutul unuia) în jurul singularităţii lui Kerr,
care ar conduce la probleme precum paradoxul bunicului. Este de
aşteptat ca niciun astfel de efect ciudat nu ar supravieţui în
tratamentul cuantic propriu al unei găuri negre rotative sau
încărcate electric.[26]
Apariţia singularităţii în relativitatea generală este frecvent
percepută ca semnalarea cedării teoriei. Această cedare, în orice
caz, este aşteptată; apare în situaţia în care efectele cuantice ar
descrie aceste acţiuni, din cauza densităţii extrem de mare şi prin
urmare interacţiunii dintre particule. Până azi, nu a fost posibilă
combinarea efectelor cuantice cu cele gravitaţionale într-o singură
teorie, chiar dacă există încercări de a formula o astfel de teorie a
gravitaţiei cuantice. Este de aşteptat ca o astfel de teorie să nu
aibă nicio singularitate.[27][28]
Sfera foton[modificare | modificare sursă]
Sfera foton este o limită sferică de grosime zero în care fotonii
care se mişcă pe tangentă cu acea sferă vor fi prinşi într-o orbită
circulară în jurul găurii negre. Pentru găurile negre non-rotative,
sfera foton are o rază de 1.5 ori Raza Schwarzschild. Orbitele lor
sunt instabile dinamic, de unde şi cea mai mică perturbare, cum ar
fi particule ale materiei care cad, ar cauza o instabilitate care ar
creşte în timp, punând sfera pe o traiectorie în afara găurii
scăpând din atracţia ei, sau pe o traiectorie în care vor trece, în
timp, orizontul evenimentelor căzând în gaura neagră. [29]
În timp ce lumina poate scăpa încă din foto sferă, orice lumină
care trece prin foto sferă într-o traiectorie de intrare va fi capturată
de gaura neagră. De unde şi faptul că orice lumină care ajunge la
un observator extern este emisă de obiectele dintre sfera foton şi
orizontul evenimentelor.
Ergosfera[modificare | modificare sursă]

Ergosfera este o regiune în formă de dovleac în afara orizontului evenimentelor,

unde obiectele nu pot rămâne staţionare.. [30]

Găurile negre rotative sunt înconjurate de o regiune din spaţiu-

timp în care este imposibilă statul nemişcat, numită ergosfera.
Acest lucru este rezultatul unui proces cunoscut ca tragerea-
cadru; relativitate generală prezice că orice masă rotativă tinde să
„tragă” uşor de-a lungul spaţiului-timp în imediata vecinătate. Orice
obiect în apropierea masei rotative va tinde să se mişte în direcţia
rotaţiei. Pentru o gaură neagră rotativă, acest efect este atât de
puternic în apropierea orizontului evenimentelor încât un obiect va
trebui să se mişte mai rapid decât lumina în direcţia opusă doar
pentru a sta nemişcat.[31]
Ergosfera unei găuri negre este volumul unde limita interioară este
orizontul evenimentelor de formă sferică turit al unei găuri negre şi
o limită exterioară în formă de dovleac, care coincide cu orizontul
evenimentelor la poli dar care este notabil mai larg la ecuator.
Limita exterioară este uneori numită ergosuprafaţă.
Obiectele cât şi radiaţia pot scăpa normal din ergosferă. Prin
procesul Penrose, obiectele scăpa din ergosferă cu mai multă
energie decât au intrat. Această energie este luată de la energia
rotativă a găurii negre cauzându-i încetinirea. [32]
Cea mai înaltă orbită circulară stabilă (CÎOCS sau
ISCO)[modificare | modificare sursă]
În gravitaţia Newtoniană, particulele de testare pot orbita stabil la
distanţe arbitrare de un obiect central. În relativitatea generală,
există o orbită circulară stabilă, în interiorul căreia, orice perturbare
oricât de mică orbitei circulare va duce la rotirea acesteia în
interiorul găurii negre. Locaţia acestei orbite depinde de rotirea
găurii negre, în cazul unei găuri negre Schwarzschild (rotire zero)
este:
şi scade după cum rotaţia găurii negre creşte pentru particulele
care orbitează în aceeaşi direcţie cu rotaţia.[33]

Formarea şi evoluţia[modificare | modificare sursă]

Dând comportamentul bizar al găurilor negre, a fost de mult
pus sub întrebare dacă astfel de obiecte ar putea exista în
natură sau dacă acestea sunt soluţii patologice la ecuaţiile lui
Einstein. Einstein în sine a crezut greşit că găurile negre nu se
formează, deoarece crezuse că impulsul unghiular al
particulelor colapsate ar stabiliza mişcarea acestora la o
anumită rază. Acest lucru a dus la comunitatea relativităţii
generale respingând toate rezultatele care arătau contrar timp
de mulţi ani. În orice caz, o minoritate dintre relativişti au
continuat să susţină că găurile negre erau obiecte fizice, şi
până la sfârşitul anilor 1960, au convins majoritatea
cercetătorilor în domeniu că nu există niciun obstacol în
formarea unui orizont al evenimentelor. [necesită  citare]
 Coliziunea a două găuri negre

Penrose a dovedit că odată ce un astfel de orizont se

formează, relativitatea generală fără mecanica cuantică
necesită o singularitate să se formeze înăuntru. La scurt timp
după, Hawking a arătat că multe soluţii cosmologice care
descriu Big Bangul au singularităţi fără câmpuri scalare sau
alte forme de materie exotică (vezi „Penrose-Hawking
teoremele singularităţii”). Soluţia lui Kerr, teorema fără-păr, şi
legile termodinamicii unei găuri negre au arătat că proprietăţile
fizice ale găurilor negre sunt simple şi clare, făcându-le
subiecte respectate de cercetare. Găurile negre convenţionale
sunt formate de colapsarea gravitaţională a obiectelor masive
cum ar fi stelele, dar pot fi formate, în teorie, şi de alte procese.
Colapsul gravitaţional[modificare | modificare sursă]
Colapsul gravitaţional intervine atunci când presiunea internă a
obiectului este insuficientă pentru a rezista gravităţii obiectului
în sine. Pentru stele acest lucru apare de obicei atunci când
steaua are puţin „combustibil” rămas pentru a-şi menţine
temperatura suficient de mult prin nucleosinteză stelară, sau
deoarece o stea care este stabilă primeşte materie în plus într-
un fel în care nu îi ridică suficient temperatura nucleului. În
ambele cazuri, temperatura stelei nu este suficient de mare
pentru a preveni colapsarea ei sub propria greutate. Colapsul
poate fi oprit prin presiunea degenerată de constituenţii stelei,
permiţând condensarea materiei într-o stare mai exotică şi
densă. Rezultatul este unul dintre multele tipuri variate de stele
compacte. Ce tip se formează depinde de masa stelei care a
rămas în urma straturilor exterioare care au fost aruncate
departe. Astfel de explozii şi pulsaţii duc la nebuloase
planetare. Această masă poate fi substanţial mai mică decât
masa stelei originale. Resturile care depăşesc 5 M☉ sunt
produse de stelele care depăşeau 20 M☉ înainte de colaps.
Dacă masa stelei rămase depăşeşte 3-4 M☉ (limita Tolman-
Oppenheimer-Volkoff), fie din cauza faptului că steaua iniţială
a fost foarte masivă sau deoarece resturile rămase au colectat
masă adiţională prin acreţia materiei, chiar şi degenerarea
presiunii neutronilor este insuficientă pentru a opri colapsul.
Niciun mecanism cunoscut (cu excepţia posibilei presiuni de
degenerare „quark”, vezi steaua „quark”) este suficient de
puternic pentru a oprit implozia obiectului şi colapsarea
inevitabilă pentru a forma o gaură neagră.
 Impresia unui artist cu privire la sămânţa unei găuri negre supermasive. [34]

Colapsul gravitaţional al stelelor masive este presupus a fi

reponsabil pentru formarea găurilor negre cu masă stelară.
Formarea stelelor în universul timpuriu ar fi putut rezulta în
formarea stelelor super masive, care prin colapsul lor ar fi
produs găuri negre cu până la 103 M☉. Aceste găuri negre ar
fi putut fi seminţele pentru găurile supermasive găsite la centrul
celor mai multe galaxii. A fost sugerat mai departe că găurile
negre supermasive cu mase tipice de 105 M☉ s-ar fi format din
colapsul direct al norilor de gaz în universul timpuriu. Câţiva
candidaţi pentru astfel de obiecte au fost găsite în observaţiile
asupra universului timpuriu.
În timp ce cea mai multă energie eliberată în timpul colapsului
gravitaţional este emisă foarte rapid, un observator extern nu
observă sfârşitul acestui proces. Chiar dacă colapsul durează
o anumită cantitate finită de timp, un observator distant ar
vedea materialele care cad şi s-ar opri chiar deasupra
orizontului evenimentelor, din cauza dilatării gravitaţionale a
timpului. Lumina de la materialele colapsate durează mai mult
şi mai mult să atingă observatorul, cu lumina emisă chiar
înaintea orizontului evenimentelor având nevoie de o cantitate
infinită de timp să ajungă observatorul. Aşadar observatorul
extern niciodată nu observă formarea orizontului
evenimentelor; în schimb, materialele colapsate par a deveni
tot mai slab luminate şi semnificativ mai roşiatice, eventual
disipându-se definitiv.[35]
Găurile negre primordiale şi Big Bangul[modificare | modificare
sursă]
Colapsul gravitaţional are nevoie de o densitate extraordinar
de mare. În epoca curentă a universului aceste densităţi
extrem de mari sunt găsite doar în stele, dar în universul
timpuriu la scurt timp după Big Bang densităţile erau mult mai
mari, posibil permiţând formarea găurilor negre. Densităţile
mari singure nu sunt suficient de mari pentru a permite
formarea unei găuri negre deoarece o distribuţie uniformă a
masei nu permite adunarea masei într-un singur punct. Ca
găurile negre primordiale să se fi putut forma într-un astfel de
mediu dens, iniţial trebuiau să fie perturbări în densitate care
au permis să crească sub propria gravitaţie. Diferite modele
ale universului timpuriu diferă mult în predicţiile acestora cu
privire la scara diferitelor fluctuaţii. Diferite modele prezic
formarea găurilor negre primordiale cu mase diferite, de la o
masă mică la o masă a sute de mii de mase solare. [36]
În ciuda faptului că universul timpuriu era extrem de dens -- cu
mult mai dens decât este necesar pentru ca o gaură neagră să
se formeze -- acestea nu s-au re-colapsat într-o gaură neagră
în timpul Big Bangului. Modelele colapsului gravitaţional al
obiectelor cu o mărime relativ constantă, cum ar fi stelele, nu
se aplică necesar în acelaşi fel cu un spaţiu care se extinde
rapid precum Big Bangul.[37]
Coliziuni de mare energie[modificare | modificare sursă]

Un eveniment simulat în detectorul CMS, o coliziune în care o micro gaură

neagră poate fi creată.

Colapsul gravitaţional nu este singurul proces care ar putea

crea găuri negre. În principiu, găuri negre se pot forma în
timpul coliziunilor de mare energie care ating suficiente
densităţi. Până în 2002, nu au fost detectate astfel de
evenimente, fie direct sau indirect prin deficienţa balanţei
masei în experimentele la acceleratorul de particule. Acest
lucru sugerează că ar trebui să fie o limită mai mică pentru
masa găurilor negre. Teoretic, această limită este aşteptată a fi
în jurul masei Planck: (mP=√ħ  c/G
≈ 1.2×1019 GeV/c2 ≈ 2.2×10−8 kg), unde efectele cuantice sunt
aşteptate a invalida predicţiile relativităţii generale. Acest lucru
ar pune formarea găurilor negre să nu fie posibilă în urma
oricărui proces de mare energie care apare pe sau în
apropierea Pământului. În orice caz, anumite dezvoltări în
gravitaţia cuantică sugerează că masa Planck ar putea fi mult
mai mică: unele scenarii spre exemplu pun limita la fel de jos
ca 1 TeV/c2.[38] Acest lucru ar face imaginabilă crearea micro
găurilor negre în coliziunile de mare energie atunci când razele
cosmice lovesc atmosfera Pământului, sau posibil în Marele
Accelerator de Hadroni de la CERN. Aceste teorii sunt foarte
speculative, şi crearea găurilor negre în aceste procese sunt
refuzate de mulţi specialişti. Chiar dacă micro găurile negre ar
putea fi formate, este aşteptat ca acestea se vor evapora în
10-25 secunde, lăsând Pământul neafectat.[39]
Creşterea[modificare | modificare sursă]
Odată ce o gaură neagră este formată, aceasta poate continua
să crească prin absorţia de materie adiţională. Orice gaură
neagră absoarbe continuu gaz şi praf interstelar din
imprejurimi. Un proces similar a fost sugerat pentru formarea
găurilor negre de masă intermediară găsite în grupurile
globulare. Găurile negre se pot fuziona şi cu alte obiecte cum
ar fi stele sau chiar şi alte găuri negre. Acest lucru se crede a fi
important, în mod special în creşterea timpurie a găurilor negre
supermasive, care ar fi putut fi formate prin agregarea a multe
obiecte mai mici. Acest proces a fost propus şi pentru originea
unor găuri negre de masă intermediară. [40][41]
Evaporarea[modificare | modificare sursă]
În 1974, Hawking a prezis ca găurile negre nu sunt complet
negre şi că emit o mică cantitate de radiaţie termală; acest
efect a ajuns să fie cunoscut sub numele de Radiaţia Hawking.
Aplicând teoria câmpului cuantic unui fundal static al unei găuri
negre, a determinat că o gaură neagră ar trebui să emită
particule care arată un spectru al unui corp negru perfect.
Odată cu publicarea lui Hawking, mulţi alţii au verificat
rezultatul prin diferite metode. Dacă teoria lui Hawking cu
privire la radiaţia găurilor negre este corectă, atunci găurile
negre sunt aşteptate a se micşora şi evapora după cum trece
timpul deoarece acestea pierd masă prin emisia de fotoni şi
alte particule. Temperatura acestui spectru termal
(temperatura Hawking) este proporţională cu gravitatea
suprafeţei unei găuri negre, care este, pentru o gaură neagră
Schwarzschild, invers proporţională cu masa. De unde, găurile
negre mari emit mai puţină radiaţie decât cele mici. [42]
O gaură neagră stelară cu masa de 1 M☉ are o temperatură
Hawking de -273.15 °C (zero absolut). Această temperatură
este cu mult mai mică decât temperatura de fundal al radiaţiei
cosmice care este de 2426.85 °C. Găurile negre cu masă
stelară sau mai mare primesc mai multă masă de la radiaţia
cosmică de fundal decât emit prin radiaţia lui Hawking şi
aşadar vor creşte în loc să se micească. Ca acestea să aibă o
temperatură Hawking mai mare de 2426.85 °C (şi deci să
poată să se evapore), o gaură neagră ar trebui să aibă o masă
mai mică decât cea a lunii. O astfel de gaură neagră ar avea
diametrul mai mic decât o zecime de milimetru. [43]
Dacă o gaură neagră este foarte mică, efectele radiaţiei sunt
aşteptate a deveni foarte puternice. Chiar şi o gaură neagră
care este grea comparată cu un om s-ar evapora într-o clipită.
O gaură neagră cu masa unei maşini ar avea diametrul de
10−24 m şi s-ar evapora într-o nanosecundă, timp în care ar
avea o luminozitate de 200 de ori mai mare decât cea a
soarelui. Găurile negre cu o masă mai mică sunt aşteptate a
se evapora mai rapid; spre exemplu, o gaură neagră cu masa
1 TeV/c2 - ar avea nevoie de mai puţin de 10−88 88 secunde
pentru a se evapora complet. Pentru o astfel de gaură neagră,
efectele gravitaţiei cuantice sunt aşteptate a juca un rol
important şi ar putea ipotetic să facă o astfel de gaură neagră
stabilă, chiar dacă dezvoltările curente în gravitaţia cuantică nu
arată acest lucru.[44][45]
Radiaţia Hawking pentru un obiect astrofizic este foarte mică şi
aşadar ar fi extrem de dificil de a fi detectată de pe Pământ. O
excepţie posibilă, în orice caz, este o izbucnire de raze gamma
emise în ultimul stagiu de evaporare al găurilor negre
primordiale. Căutarea după astfel de lumini a fost dovedită un
eşec până acum şi a oferit limite riguroase cu privire la
posibilitatea existării a găurilor negre cu masă mică.
Telescopul spaţial de căutare a razelor gamma Fermi al NASA
lansat în 2008 va continua căutarea acestor izbucniri de
radiaţie gamma.[46]
Dacă găurile negre se evapora prin radiaţia Hawking, o gaură
neagră cu masa soarelui nostru se va evapora în (începând
atunci când temperatura radiaţiei de fundal al cosmosului
scade sub cea a găurii negre) 1064 de ani. O gaură neagră
supermasivă cu masa a 100 miliarde ☉ se va evapora în
aproximativ 2×10100 ani.[47] Unele găuri negre monstru din
univers sunt prezise a continua să crească până la 10 14 în
timpul colapsului supergrupurilor de galaxii. Chiar şi acestea s-
ar evapora într-un timp de până la 10106 ani.[48]

Dovezi observaţionale[modificare | modificare sursă]

Aspectul prezis al unei găuri negre non-rotative cu un inel format din

materie ionizată, precum a fost propus modelul pentru Sagittarius A*.
Asimetria este din cauza efectului Doppler rezultând într-o viteză orbitală
enormă necesară pentru balanţa centrifugă a atracţiei gravitaţionale foarte
puternice a găurii.

Prin natura lor, găurile negre nu emit direct nicio formă de

radiaţie electromagnetică alta înafară de ipotetica radiaţie
Hawking, deci astrofizicienii care caută găuri negre se bazează
de cele mai multe ori pe observaţii indirecte. Spre exemplu,
existenţa unei găuri negre poate fi propusă uneori prin
observarea interacţiunilor gravitaţionale cu obiectele
înconjurătoare.[49]
Telescopul orizontului evenimentelor (TOR sau EHT), în orice
caz, operaţionat de Observatorul MIT Haystack, este o
încercare de a observa direct mediul înconjurător imediat al
orizontului evenimentelor al Sagittarius A*, gaura neagră
supermasivă de la centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, şi de
a produce o imagine siluetă cu aceasta. Prima imagine de
acest gen ar putea apărea la începutul anului 2018. În 2015,
EHT a reuşit să detecteze câmpuri magnetice în imediata
vecinătate a orizontului evenimentelor al Sagittarius A*, şi chiar
deosebirea unor caracteristici al acestuia. Existenţa câmpurilor
magnetice a fost prezisă de studiile teoretice ale găurilor
negre.[50][51]
Detecţia de unde gravitaţionale produse de
fuziunea găurilor negre[modificare | modificare sursă]
Pe 14 septembrie 2015, observatorul undelor gravitaţionale
LIGO a făcut prima observare cu succes din istorie asupra
undelor gravitaţionale. Semnalul a fost consistent cu predicţii
teoretice pentru undele gravitaţionale produse de coliziunea a
două găuri negre: una cu 36 M ☉, şi cealaltă cu aproximativ 29
M ☉. Această observaţie aduce cele mai concrete dovezi
pentru existenţa găurilor negre până astăzi. Spre exemplu,
undele gravitaţionale sugerează că separaţia a celor două
obiecte produsă de coliziune a fost de doar 350 km (sau de 4
ori Raza Schwarzschild care corespunde maselor respective).
Obiectele, deci, trebuiau să fie extrem de compacte, lăsând
găurile negre ca singura interpretare plauzibilă.
Mai important, semnalul observat de LIGO a inclus şi semnalul
post-coliziunii, un semnal produs cum noile obiecte formate
compact se aşează la o stare staţionară. Argumentabil, acest
semnal a fost cel mai direct mod de a observa o gaură neagră.
De la semnalul LIGO este posibilă extragerea frecvenţei şi
amortizarea sunetului şi a modului dominant al semnalului.
Prin aceste procese, este posibilă deducerea masei şi a
impulsului unghiular al obiectului final, care corespunde
predicţiilor independente de la simulaţiile numerice ale fuziunii.
Frecvenţa şi timpul de scurgere al modului dominant sunt
determinate de geometria sferei foton, chiar şi aşa nu se pot
exclude posibilele alternative exotice ale găurilor negre care
sunt suficient de compacte pentru a avea o sfera foton.
Observarea a oferit de asemenea şi prima dovadă
observaţională pentru existenţa a găurilor negre stelare binare.
Mai mult decât atât, este prima dovadă observaţională a unei
găuri negre având o masă de 25 M ☉ sau mai mare.[52]
Pe data de 15 iunie 2016, o a doua detecţie a undelor
gravitaţionale de la coliziunea a două găuri negre a fost
anunţată. Până în aprilie 2018, şase unde gravitaţionale au
fost observate a proveni de la coliziunea găurilor negre.
Mişcarea adecvată a stelelor care orbitează
Sagittarius A*[modificare | modificare sursă]
Mişcarea adecvată a stelelor în apropierea centrului galaxiei
noastre aduc dovezi observaţionale puternice că aceste stele
orbitează o gaură neagră supermasivă. Din 1995, astronomii
au urmărit mişcarea a 90 de stele care orbitează un obiect
invizibil care corespunde cu sursa radio Sagittarius A*. Prin
ajustarea mişcării lor la orbitele Keplerian, astronomii au
dedus, în 1998, că, un obiect cu o masă de 2.6 milioane ☉ ar
trebui să fie conţinut într-un volum cu o rază maximă de 0.02
ani lumină pentru a provoca mişcarea acestor stele. De atunci,
una dintre stele - numită S2 -- a completat o orbită completă.
Din informaţiile primite de la orbită, astronomii au fost capabili
să reajusteze calculele la o masă de 4.3 milioane ☉ şi o rază
mai mică de 0.0002 ani lumină pentru ca un obiect să cauzeze
această orbită stelelor. Limita superioară a mărimii obiectului
este prea mare pentru a testa dacă este mai mică decât Raza
lui Schwarzschild; oricum, aceste observaţii sugerează
puternic că obiectul central este o gaură neagră supermasivă
după cum nu există nicio altă explicaţie plauzibilă în acest
scenariu cu o aşa mare masă invizibilă într-un volum aşa mic.
În plus, există şi anumite dovezi observaţionale că un astfel de
obiect ar poseda un orizont al evenimentelor, o caracteristică
unică găurilor negre.[53]
Acreţia materiei[modificare | modificare sursă]

Gaură neagră cu coroană, sursa de raze X (conceptul artistului). [54]

Din cauza conservării impulsului unghiular, gazul care cade în

atracţia gravitaţională al unui obiect masiv va forma, tipic, o
structură asemănătoare unui disc în jurul obiectului. Impresiile
artiştilor despre o gaură neagră cu o coroană (acreţia materiei)
deseori şi greşit reprezintă un obiect într-un spaţiu plat (gaură
neagră) ascunzând o parte din disc în spatele acesteia, dar în
realitate efectul gravitaţional asupra obiectului ar distorsiona
foarte mult discul acreţiei.[55]
 O vedere prezisă din afara orizontului evenimentelor al unei găuri negre
Schwarzschild cu un disc de acreţie.

În interiorul unui astfel de disc, frecarea ar cauza impulsului

unghiular de a fi transferat în afară, permiţând materiei să cadă
mai mult înăuntru, aşadar eliberând energie potenţială şi
crescând temperatura gazului.[56]

Estomparea de raze X de lângă gaura neagră (NuSTAR; 12 august 2014).

Atunci când obiectul concrescut este o stea neutron sau o

gaură neagră, gazul din interiorul discului acreţiei orbitează la
viteze foarte mari deoarece acesta se află în proximitate
redusă faţă de obiectul foarte compact. Frecarea rezultată este
atât de semnificativă încât încălzeşte interiorul discului la
temperaturi care emit o vastă cantitate de radiaţie
electromagnetică (în mare parte raze X). Aceste raze X foarte
luminoase pot fi detectate de telescoape. Acest proces al
acreţiei este unul dintre cele mai eficiente procese de
producere al energiei cunoscut; până la 40% din restul masei
materialul acreţit este emis ca radiaţie. (În fuziunea nucleară
doar aproximativ 0.7% din restul masei va fi emis sub formă de
energie). În cele mai multe cazuri, discurile de acreţie sunt
acompaniate de jeturi relativiste care sunt emise de-a lungul
polilor, care poartă departe mult mai multă energie.
Mecanismul din spatele creării acestor jeturi nu este foarte
bine înţeles, în mare parte din cauza lipsei de informaţii. [57]
Aşadar, multe dintre evenimentele mai energetice din univers
au fost atribuite acreţiei materiei în jurul unei găuri negre. În
particular, nuclee active galactic şi quasari sunt crezuţi a fi
discuri de acreţie a găurilor negre supermasive. Similar, raze X
binare sunt general acceptate a fi sisteme binare de stele în
car e una dintre cele două stele este mai compactă acreţind
materie de la companionul său mai puţin compact. A fost de
asemenea sugerat şi faptul că unele surse de raze X
ultraluminoase ar putea fi discuri de acreţie al găurilor negre cu
masă intermediară.[58]
În noiembrie 2011 prima observaţie directă a discului de
acreţie al unui quasar în jurul unei găuri negre supermasive a
fost anunţată.[59][60]
Sisteme de raze X binare[modificare | modificare sursă]

O imagine de la Chandra X-Ray Observatory reprezentând Cygnus X-1,

primul candidat puternic descoperit pentru o gaură neagră.

Sisteme binare de raze X sunt sisteme binare de stele care

emit o majoritate din radiaţia lor în spectrumul de raze X.
Aceste emisii de raze X sunt crezute a fi rezultatul al unei
dintre stele (obiect compact) acreţind materie de la cealaltă
stea. Prezenţa unei astfel de stele într-un astfel de sistem
oferă o oportunitate de a studia obiectul central şi de a
determina dacă este sau nu o gaură neagră.

Această animaţie comparată bătăile ale razelor X de la GRS 1915 şi IGR

J17091, două găuri negre care consumă gaz de la stelele companion.

Dacă un astfel de sistem emite semnale care pot fi urmărite

direct înapoi de la obiectul compact, nu poate fi o gaură
neagră. Absenţa unui astfel de semnal poate, în orice caz, a
nu exclude posibilitatea ca un obiect compact este o stea
neutron. Prin studierea stelei companion este deseori posibil
obţinerea de parametri orbitale al unui astfel de sistem şi de a
obţine o masă estimată al obiectului compact. Dacă este mult
mai mare decât limita Tolman-Oppenheimer-Volkoff (asta este,
masa maximă la care o stea neutron poate fi stabilă înainte de
a se colapsa) atunci obiectul nu poate fi o stea neutron şi este
deseori aşteptat să fie o gaură neagră.[61]
Primul candidat puternic pentru o gaură neagră, Cygnus X-1, a
fost descoperit în acest fel de Charles Thomas Bolton, Louise
Webster şi Paul Murdin în 1972. Unele suspiciuni, oarecum,
rămân din cauza incertitudinii că rezultatul de la steaua
companion ar fi mult mai grea decât gaura neagră candidat.
Astăzi, candidaţi mai buni pentru găuri negre sunt găsiţi într-un
grup de sisteme binare de raze X numit raze X tranzitorii. În
această clasă de sistem, steaua companion este de masă
relativ mică permiţând estimarea mai corectă a masei găurii
negre. Mai mult decât atât, aceste sisteme emit activ raze X pe
o durată de câteva luni o dată la 10-50 de ani. În această
perioadă de emitere a razelor X slabe (numite „quiescence”),
discul acreţiei este mult mai slab luminat permiţând observarea
detaliată a stelei companion pe durata acestei perioade. Unul
dintre cei mai buni astfel de candidaţi este V404 Cygni.
Fluxul dominant-advecţie de acreţie şi
quiescence[modificare | modificare sursă]
Slăbirea discului acreţiei al unui sistem binar de raze X în
perioada quiescence se crede a fi cauzată de fluxul de masă
care intră într-un mod numit fluxul dominant-advecţie de
acreţie (FDAA sau ADAF). În acest mod, aproape toată
energia generată de frecare în disc este măturată de-a lungul
fluxului în loc de a fi radiată departe. Dacă acest model este
corect, atunci acesta formează dovezi calitative puternice al
prezenţei unui orizont al evenimentelor, deoarece dacă
obiectul la centrul discului avea o suprafaţă solidă, acesta ar
emite cantităţi mari de radiaţia după cum gazul puternic
energetic loveşte suprafaţa, un efect care a fost observat la
stelele neutron într-o stare asemănătoare.
Oscilaţii cvasi-periodice[modificare | modificare sursă]
Emisiile de raze X de la discurile de acreţie uneori flicăre la
diferite frecvenţe. Aceste semnale sunt numite oscilaţii cvasi-
periodice şi se crede a fi cauzate de materialele care se mişcă
de-a lungul marginii interioare al discului de acreţie (cea mai
înaltă orbită circulară stabilă). Precum frecvenţa lor este legată
de masa obiectului compact. Aşadar acestea pot fi folosite ca o
alternativă de a determina masa candidatului pentru gaură
neagră.[62]
Nucleele galactice[modificare | modificare sursă]
 Undele magnetice, numite valuri Alfven S, curgând de la baza jeturilor unei
găuri negre.

Astronomii folosesc termenul de „galaxie activă” pentru a

descrie galaxiile cu caracteristici neobişnuite, cum ar fi linii
emisii de linii spectrale neobişnuite şi emisii radio foarte
puternice. Studii observaţionale şi teoretice au arătat că
activitatea în aceste nuclee galactice poate fi explicată de
prezenţa unei găuri negre supermasive, care poate fi de
milioane de ori mai masivă decât cele stelare. Aceste modele
consistă în o gaură neagră centrală care poate fi de milioane
sau miliarde de ori mai masivă decât soarele nostru; un disc de
gaze şi praf numit discul de acreţie; şi două jeturi
perpendiculare cu discul de acreţie.[63][64]

Detectarea unei izbucniri neaşteptată de raze X luminoase de la Sagittarius

A*, o gaură neagră în centrul galaxiei noastre pe data de 5 ianuarie 2015.

Chiar dacă găurile negre supermasive sunt aşteptate a fi

găsite în cele mai multe dintre aceste cazuri, doar unele nuclee
galactice au fost mai atent studiate în încercări de a identifica
şi măsura actuala masă a găurilor negre supermasive. Unele
dintre cele mai notabile galaxii cu găuri negre supermasive
includ şi Galaxia Andromeda, M32, M87, NGC 3115, NGC
3377, NGC 4258, NGC 4889, NGC 1277, JO l 287, APM
08279+5255 şi Galaxia Sombrero.[65]
Acum este larg acceptată ideea că centrul al aproape fiecărei
galaxii, nu doar cele active, au o gaură neagră supermasivă.
Corelaţia observaţiilor apropiate dintre masa acestei găuri
negre şi dispersia vitezei al găurii galaxiei părinte, cunoscută
sub numele de relaţia M-sigma, sugerează puternic o
conexiune între formarea găurilor negre şi galaxia în sine. [66]
Simularea unui nor gazos în urma unei apropieri de gaura neagră de la
centrul galaxiei noastre.[67]

Microlentile (propus)[modificare | modificare sursă]

O altă metodă prin care natura unei găuri negre al unui obiect
poate fi testată în viitor este prin observaţii ale efectelor
cauzate de câmpul gravitaţional puternic asupra obiectelor din
imediata vecinătate. Un astfel de efect este lentilare
gravitaţională: deformarea spaţiu-timp în jurul unui obiect
masiv cauzează razele de lumină să fie deviate foarte mult
după cum lumina trece prin lentilele optice. Observaţii au fost
făcute asupra unui astfel de efect doar că la o scară mică, în
care razele de lumină au fost deviate doar cu câteva
arcsecunde. În orice caz, nu au fost făcute observaţii directe
asupra unei găuri negre. O posibilitate pentru a observa
lentilarea gravitaţională a unei găuri negre este prin
observarea stelelor orbitând o gaură neagră. Există mai mulţi
candidaţi pentru o astfel de observare în orbită în jurul lui
Sagittarius A*.[68]
Alternative[modificare | modificare sursă]
Dovezile pentru găurile negre stelare se bazează puternic pe
existenţa unei limite superioare pentru masa unei stele
neutron. Mărimea acestei limite depinde puternic de
presupunerile făcute despre proprietăţile materiei dense. Noi
faze exotice ale materiei ar putea împinge această legătură. A
fază de cuarci liberi la densitate mare ar putea permite
existenţa stelelor cuarc dense, precum unele modele
supersimetrice prezic existenta stelelor C. Unele extensii ale
modelelor standard presupun existenţa preonilor ca structuri
fundamentale ale cuarcilor şi leptonilor, care ar putea forma
ipotetic stele preon. Aceste modele ipotetice ar putea explica
un anumit număr de observaţii ale găurilor stelare. În orice caz,
poate fi arătat din argumentele relativităţii generale că orice
astfel de obiect ar avea o masă maximă.
Din moment ce densitatea medie al unei găuri negre în
interiorul Razei lui Schwarzschild este invers proporţională cu
pătratul masei, găurile negre supermasive sunt mult mai dense
decât găurile negre stelare (densitatea medie unei găuri negre
cu 108 M☉ este comparabilă cu cea a apei). În acelaşi timp,
fizica materiei care formează o gaură neagră supermasivă este
mult mai bine înţeleasă şi este o alternativă posibilă pentru
explicaţiile găurilor negre supermasive care au fost observate.
Spre exemplu, găurile negre supermasive ar putea fi modelate
de un grup larg de obiecte foarte întunecate. Oricum, astfel de
alternative sunt tipic instabile suficient pentru a explica
candidaţii găurilor negre supermasive.
Dovezile pentru existenţa găurilor negre stelare şi supermasive
implică că ca o gaură neagră să nu se formeze, relativitatea
generală trebuie să cadă ca teorie a gravitaţiei, probabil din
cauza corecţiile mecanicii cuantice. O mult anticipată
caracteristică a teoriei gravitaţiei cuantice este că nu ar arăta
nicio singularitate sau orizont al evenimentelor şi aşadar o
gaură neagră nu ar fi un artefact real. În 2002, mai multă
atenţie a fost atrasă de modelul „fuzeball” din teoria coardelor.
Bazat pe calculele situaţiilor specifice în această teorie,
sugestia propusă că stagiile individuale generice ale unei găuri
negre nu au un orizont al evenimentelor sau o singularitate,
dar că pentru un observator astfel de stagii apar ca o gaură
neagră obişnuită cum este dedusă din relativitatea generală. [69]
Unele obiecte teoretice au fost presupuse a potrivi observaţiilor
astronomice ale candidaţilor pentru găurile negre identice sau
aproape identice, dar care funcţionează într-un mecanism
diferit.[70]

Întrebări deschise[modificare | modificare sursă]

Entropia şi termodinamică[modificare | modificare
sursă]
În 1971, Hawking a arătat că sub condiţiile generale că zona
totală a orizontului evenimentelor al oricărei colecţii de găuri
negre clasice nu poate scădea niciodată, chiar dacă se
ciocnesc şi se fuzionează. Acest lucru a dus la, ceea ce este
astăzi cunoscut sub numele de a doua lege a mecanicii
găurilor negre, este extrem de similară cu a doua lege a
termodinamicii, care susţine că entropia totală a unui sistem nu
poate scădea niciodată. Precum obiectele clasice la zero
absolut, a fost presupus că găurile negre au zero entropie.
Dacă acesta este cazul, a doua lege a termodinamicii ar fi
încălcată de materia încărcată entropic care intră într-o gaură
neagră, rezultând într-o descreştere a entropiei totale din
întreg universul. Aşadar, Bekenstein a propus că o gaură
neagră trebuie să aibă entropie, şi că ar trebui să fie
proporţională cu zona orizontului.[71]
Legătură cu legile termodinamicii a fost susţinută mai târziu de
descoperirea lui Hawkins că teoria câmpului cuantic prezice că
o gaură neagră radiază radiaţie la o temperatură constantă.
Acest lucru cauzează o încălcare al legii a doua al
mecanismului găurilor negre, deoarece radiaţia poartă energie
departe de gaură neagră cauzând micşorarea acesteia.
Această radiaţie, oricum, poartă departe şi entropie, şi poate fi
dovedită sub asumpţie generală că suma totală de entropie al
materiei în imediata vecinătate al unei găuri negre şi o pătrime
din zona orizontului după cum este măsurată în unităţi Planck
este de fapt mereu în creştere. Acest lucru permite formularea
primei legi al mecanicii găurilor negre ca un analog la prima
lege a termodinamicii, cu masa care acţionează ca energie,
gravitatea suprafeţei ca temperatura şi zona ca entropie.
O caracteristică provocatoare este că entropia unei găuri negre
este la scară cu zona ei în loc de volum, din moment ce
entropia este normal o cantitate extensivă care este la scară
lineară cu volumul sistemului. Această proprietate ciudată l-a
condus pe Gerard 't Hooft şi pe Leonard Susskind să propună
principiul holografic, care sugerează că orice care are loc într-
un volum spaţiu-timp poate fi descris prin informaţiile limitei
acelui volum.[72]
Chiar dacă relativitatea generală poate fi folosită pentru a folosi
o calculaţie semi-clasică a entropiei unei găuri negre, această
situaţie este teoretic nesatisfăcătoare. În mecanica statisticii,
entropia este înţeleasă ca numărarea numărului de configuraţii
microscopice ale unui sistem care are aceleaşi calităţi
macroscopice (cum ar fi masa, încărcătura, presiunea etc).
Fără o teorie satisfăcătoare a gravitaţiei cuantice, nimeni nu
poate performa o astfel de simulare pentru găuri negre. Unele
progrese au fost făcute în diferite apropieri în relaţie cu
gravitaţia cuantică. În 1995, Andrew Strominger şi Cumrun
Vafa au arătat că numărarea microstatică a unei găuri negre
supersimetrică în teoria coardelor au reprodus entropia
Bekenstein-Hawking. De atunci, rezultate similare au fost
raportate pentru diferite găuri negre atât în teoria coardelor cât
şi în alte abordări ale gravitaţiei cuantice cum ar fi bucla
gravitaţiei cuantice.[73]
Paradoxul pierderii informaţiei[modificare | modificare
sursă]
Deoarece o gaură neagră are doar câţiva parametri interni, cea
mai mare parte din informaţie legată de materia care a dus la
formarea unei găuri negre este pierdută. Indiferent de tipul de
materie care intră într-o gaură neagră, se pare că doar
informaţia legată de masa totală, încărcătura şi impulsul
unghiular sunt conservate. Atâta timp cât găurile negre au fost
crezute a persista pentru totdeauna această pierdere a
informaţiei nu este atât de problematică, după cum informaţia
nu este pierdută ci ea există în interiorul găurii negre,
inaccesibilă din afară, dar reprezentată pe orizontul
evenimentelor în concordanţă cu principiul holografic. Oricum,
găurile negre se evaporă uşor prin emiterea de radiaţie
Hawking. Această radiaţie nu apare a purta niciun fel de
informaţie adiţională legată de materia care a format gaura
neagră, ceea ce înseamnă că informaţia este pierdută pentru
totdeauna.[74]
Întrebarea este că fie informaţia este pierdută pentru totdeauna
cu adevărat în găurile negre (paradoxul informaţiei pierdute) a
fost divizată într-o comunitate a fizicienilor teoreticieni (vezi
pariul Thorne-Hawking-Preskill). În mecanica cuantică,
pierderea de informaţie corespunde cu violarea unei proprietăţi
vitale numită unitaritate, care este legată de conservarea
probabilităţii. A fost argumentat că pierderea unitarităţii ar
însemna încălcarea şi conservării energiei. În ultimii ani dovezi
au fost aduse că într-adevăr informaţia şi unitaritatea sunt
prezervate într-un tratament gravitaţional cuantic al problemei.
[75]

Paradoxul firewall[modificare | modificare sursă]

Conform teoriei câmpului cuantic într-un spaţiu-timp curbat, o
singură emisie de radiaţie Hawking implică două particule
mutuale legate cuantic. Particula care se mişcă spre exterior
scapă şi este emisă ca un cuantum al radiaţiei Hawking;
particula care cade este înghiţită de gaura neagră.
Presupunând că gaura neagră s-a format în timp finit în trecut
şi se va evapora complet într-un timp finit în viitor. Atunci,
aceasta ar emite doar o cantitate finită de informaţie reţinută în
radiaţia Hawking. Presupunând că la timpul t, mai mult de
jumătate din informaţie a fost deja emisă. Conform studiului
acceptat larg de către fizicienii Don Page şi Leonard Susskind,
o particulă de ieşire emisă la timpul t trebuie să fie legată cu
toată radiaţia Hawking pe care gaura neagră a emis-o
precedent. Acest lucru crează un paradox; un principiu numit
„monogamie de legătură cuantică” cere ca, precum ca orice
sistem cuantic, particula care iese nu poate fi legată cuantic
complet cu două sisteme independente la acelaşi timp; totuşi
aici particulare care iese apare a fi legată cuantic cu ambele
particule care cad şi, independent, cu radiaţia Hawking. [76]
Pentru rezolvarea acestui paradox, fizicienii s-ar putea,
eventual, să renunţe la una dintre cele trei teorii testate în
timp: principiul echivalenţei al lui Einstein, unitaritatea, sau
existenţa câmpului cuantic. O posibilă soluţie, care încalcă
principiul echivalenţei, este că un „firewall” distruge particulele
care vin spre orizontul evenimentelor. În 2016 analiza
informaţiilor de la LIGO arată semne de ecouri cauzate de un
orizont al evenimentelor ciudat; astfel de ecouri pot fi posibile
prin teoriile „firewall” sau „fuzzball” dar nu ar trebui să apară în
relativitatea clasică generală. În următorii doi ani, informaţii
adiţionale LIGO ar trebui să stabilească dacă ecourile au fost
doar nişte sunete întâmplătoare, sau chiar dacă au fost dovezi
ale încălcării relativităţii generale.
Prima fotografie a unei găuri
negre[modificare | modificare sursă]
La data de 10 aprilie 2019 EHT („Event Horizon Telescope“) a
prezentat public prima fotografie a unei găuri negre. Gaura
neagră se află în interiorul galaxiei superactive Messier 87
(M87), la 55 milioane de ani-lumină de pămȃnt. Pentru
realizarea acestei performanţe deosebite 8 telescoape,
răspȃndite pe tot globul, au fost cuplate şi sincronizate,
realizȃndu-se practic un telescop gigantic cu o lentilă de
dimensiunea pămȃntului. Observaţiile s-au desfăşurat pe
parcursul anilor 2017, 2018 şi 2019, fotografiile fiind asamblate
în final cu ajutorul unor aparate speciale într-o imagine unică.
Coordonarea celor 8 telescoape s-a făcut sub egida EHT
(„Event Horizon Telescope“).