Soare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Soare 

Imagine realizată în 2013 în lumină vizibilă cu filtru solar, cu pete

solare.

Imagine realizată în 2010 în culori false, văzută în lumina

ultravioletă (lungime de undă de 30,4 nm)

Date observaționale

Dist. medie față de Terra 1 au ≈ 149.600.000 km [1]

8 min 19 s la viteza luminii

Strălucire (V) −26,74[2]

Magnitudine absolută 4,83 [2]

Clasificare stelară G2V [3]

Metalicitate Z = 0,0122 [4]

Diametru unghiular 31,6–32,7 [5]

Caracteristici orbitale

Dist.medie față de ≈2,7×1017 km

centrul Căii Lactee 27.200 ani-lumină

Per. galactică (2,25–2,50)×108 ani

Viteză ≈ 220 km/s (orbită în jurul centrului

 Căii Lactee)

≈ 20 km/s (în raport cu viteza medie a

altor stele din vecinătatea stelară)

≈ 370 km/s (relativ la radiația cosmică

de fond)[6]

Caracteristici fizice

Raza ecuatorială 695.700  km,[7]

696.342 km [8]

109×Terra[9]

Circumferința ecuatorială 4,379×106 km [9]

109 × Terra[9]

Aplatizare 9×10−6

Suprafață 6,09×1012 km2 [9]

12.000 × Terra[9]

Volum 1,41×1018 km3 [9]

1.300.000 × Terra

Masă 1,9884 × 1030 kg[2]

333.000 × Terra [2]

Densitate medie 1,408 g/cm3 [2][9][10]

0,255 × Terra[2][9]

Gravitația de suprafață 274 m/s2 [2]

ecuatorială 28 × Terra[9]

Viteza de evacuare 617,7 km/s [9]

(de la suprafață) 55 × Terra[9]

Temperatură Centru: 15.099.726 °C[2]

Fotosferă: 5.498.85 °C[2]

Coroană: ≈ 5.000 °C

Luminozitate (Lsol) 3,828 × 1026 W [2]

≈ 3,75 × 1028lm

≈ 98 lm/W eficacitate

Radianță medie (Isol) 2,009 × 107 W·m−2·sr−1

 Vârstă ≈ 4,6 miliarde ani [11][12]

Caracteristici de rotație

Înclinare axială 7,25° [2]

(față de planul elipticii)

67,23°

(față de planul galactic)

Ascensie dreaptă 286,13°

a Polului Nord[13] 19 h 4 min 30 s

Declinație +63,87°

a Polului Nord 63° 52' Nord

Per.rotație siderală 25,05 z[2]

(la ecuator)

(la 16° latitude) 25,38 z[2]

25 z 9 h 7 min 12 s[13]

(la poli) 34,4 z[2]

Viteza de rotație 7.189 km/h [9]

(la ecuator)

Compoziție fotosferică

Hidrogen 73,46%[14]

Heliu 24,85%

Oxigen 0,77%

Carbon 0,29%

Fier 0,16%

Neon 0,12%

Azot 0,09%

Siliciu 0,07%

Magneziu 0,05%

Sulf 0,04%
 Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă
din plasmă fierbinte,[15][16] ținută de gravitație și modelată de un câmp magnetic.
[17]
 Este de departe cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ.
Diametrul său este de aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori
mai mare decât al Terrei), iar masa sa este de aproximativ 330.000 de ori mai mare
decât a Terrei. Reprezintă aproximativ 99,86 % din masa totală a Sistemului Solar.
[18]
 Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (~ 73 %);
restul este în mare parte heliu (~ 25 %), cu cantități mult mai mici de elemente mai
grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.[19]
Soarele este o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este denumită
în mod informal și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai aproape de
alb decât de galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde de ani în urmă [a][11]
[20]
 din colapsul gravitațional al materiei într-o regiune a unui nor molecular mare.
Cea mai mare parte a acestei materii s-a adunat în centru, în timp ce restul s-a
aplatizat într-un disc orbitant care a devenit Sistemul Solar. Masa centrală a devenit
atât de fierbinte și densă încât în cele din urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în
nucleul său. Se crede că aproape toate stelele se formează prin acest proces.
În prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone
de hidrogen în heliu în fiecare secundă, transformând 4 milioane de tone de materie
în energie. Această energie, care poate dura între 10.000 și 170.000 de ani să scape
din nucleul său, este sursa luminii și a căldurii Soarelui.
Când fuziunea hidrogenului din nucleu se va diminua până la punctul în care Soarele
nu mai este în echilibru hidrostatic, nucleul său va suferi o creștere însemnată a
densității și temperaturii în timp ce straturile sale exterioare se extind, transformând
în cele din urmă Soarele într-o gigantă roșie. S-a calculat că Soarele va deveni
suficient de mare pentru a încorpora orbitele actuale ale lui Mercur și Venus și va
face Pământul de nelocuit – dar după aproximativ cinci miliarde de ani. După
aceasta, își va revărsa straturile exterioare și va deveni un tip dens de stea în răcire
cunoscută sub numele de pitică albă și nu va mai produce energie prin fuziune, dar
va continua să strălucească și va elibera căldură din fuziunea sa anterioară.
Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă din timpurile preistorice,
iar Soarele a fost considerat în unele culturi o zeitate.

Cuprins

 1Caracteristici generale
 2Structură
o 2.1Nucleu
o 2.2Zona radiativă
o 2.3Tahoclina
o 2.4Zona convectivă
o 2.5Fotosfera
o 2.6Atmosfera
 3Activitate magnetică
 4Etapele evoluției
o 4.1Formare
o 4.2Secvența principală
 o 4.3După epuizarea nucleului de hidrogen
 5Compoziție chimică
 6Mișcare și amplasare
o 6.1Orbita în Calea Lactee
o 6.2Mișcarea în Sistemul Solar
 7Probleme teoretice
o 7.1Încălzirea coroanei
o 7.2Problema Soarelui slab timpuriu
 8Istoricul observațiilor
o 8.1În Antichitate
o 8.2Dezvoltarea înțelegerii științifice
o 8.3Misiunile spațiului solar
 9Observații și efecte
 10Note
 11Referințe
 12Legături externe
 13Vezi și

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

Soarele este o stea cu secvență principală de tip G care cuprinde aproximativ
99,86 % din masa Sistemului Solar. Are o magnitudine absolută de +4,83, și se
estimează că este o stea mai strălucitoare decât aproximativ 85 % din stelele
din Calea Lactee, majoritatea fiind pitice roșii.[21][22] Soarele este o stea de populație I
sau o stea bogată în elemente grele. [23]
Formarea Soarelui ar fi putut fi declanșată de unde de șoc de la una sau mai
multe supernove din apropiere.[24] Acest lucru este sugerat de o abundență mare de
elemente grele în Sistemul Solar, cum ar fi aurul și uraniu, în raport cu abundențele
acestor elemente în stelele de Populație II, sărace în elemente grele. Elementele
grele ar putea fi cel mai plauzibil produse prin reacții nucleare endotermice în timpul
unei supernove sau prin transmutarea prin absorbție de neutroni în cadrul unei stele
masive de a doua generație.[23]
Soarele este de departe cel mai strălucitor obiect de pe cerul Pământului, cu
o magnitudine aparentă de -26,74.[25][26] Aceasta este de aproximativ 13 miliarde de
ori mai strălucitoare decât următoarea stea ca strălucire, Sirius, care are o
magnitudine aparentă de -1,46. O unitate astronomică (aproximativ 150.000.000 km)
este definită ca distanța medie de la centrului Soarelui până la centrul Pământului,
deși distanța variază pe măsură ce Pământul se deplasează de la periheliu în
ianuarie la afeliu în iulie.[27] La această distanță medie, lumina călătorește de la
orizontul Soarelui la orizontul Pământului în aproximativ 8 minute și 19 secunde, în
timp ce lumina din cele mai apropiate puncte ale Soarelui și Pământului durează cu
aproximativ două secunde mai puțin. Energia acestei lumini solare susține aproape
toată viața [b] de pe Pământ prin fotosinteză,[28] și controlează clima și vremea Terrei.
Soarele nu are o graniță certă, cum au de exemplu planetele telurice, dar în straturile
sale exterioare, densitatea gazului scade exponențial pe măsură ce crește distanța
de centrul său.[29] Pentru a putea fi măsurat, raza Soarelui este considerată a fi
distanța de la centrul său până la marginea fotosferei, suprafața vizibilă aparentă a
Soarelui.[30] Prin această măsură, Soarele este o sferă aproape perfectă, cu o
aplatizare estimată la aproximativ 9/1000000,[31] ceea ce înseamnă că diametrul său
polar diferă de cel ecuatorial cu doar 10 kilometri. [32] Efectul mareic al planetelor este
slab și nu afectează în mod semnificativ forma Soarelui. [33] Deoarece Soarele este
format dintr-o plasmă care nu este un solid, diversele sale părți se pot roti cu viteze
diferite; acest comportament este cunoscut sub numele de rotație diferențială. Într-un
cadru de referință definit de stele, perioada de rotație este de aproximativ 25,6 zile la
ecuator și 33,5 zile la poli. Cu toate acestea, datorită schimbării constante a
punctului de observare a Pământului, pe măsură ce orbitează în jurul Soarelui,
rotația aparentă a Soarelui la ecuatorul său este de 28 de zile. [34]
Interiorul Soarelui nu este direct observabil, iar Soarele însuși este opac radiațiilor
electromagnetice. Cu toate acestea - la fel cum seismologia folosește undele
generate de cutremure pentru a studia structura internă a Pământului
- helioseismologia folosește undele de presiune (infrasunete) care trec prin interiorul
Soarelui pentru a studia și vizualiza structura internă a stelei. [35] Modelarea
computațională este de asemenea folosită ca instrument pentru a testa
compatibilitatea modelelor teoretice ale straturilor sale mai profunde cu observațiile.

Structură[modificare | modificare sursă]
Nucleu[modificare | modificare sursă]

Structura internă a Soarelui

Articol principal: Nucleu solar.

Se crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până la aproximativ 20-25 %
din raza solară.[36] Are o densitate de până la 150 g/cm3[37][38] (de aproximativ 150 de
orimai mare decât densitatea apei) și o temperatură de aproximativ 15 milioane de
grade Kelvin.[38] În schimb, temperatura suprafeței Soarelui este de aproximativ
5.800 K. Analiza recentă a datelor misiunii SOHO favorizează o viteză de rotație mai
rapidă în nucleu decât în zona de radiație de deasupra. [36] De-a lungul vieții Soarelui,
energia a fost produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de bază printr-o serie de
reacții nucleare numite lanțul p-p (proton-proton); acest proces
transformă hidrogenul în heliu.[39] Doar 0,8 % din energia generată de Soare provine
dintr-o altă secvență de reacții de fuziune numită ciclul CNO, deși se preconizează
că această proporție va crește pe măsură ce Soarele va îmbătrâni. [40]
Nucleul este singura regiune din Soare care produce o cantitate apreciabilă de
energie termică prin fuziune; 99 % din putere este generată în 24 % din raza
Soarelui, iar la o distanță de 30 % față de centru, fuziunea s-a oprit aproape în
întregime. Restul stelei este încălzit prin căldură transferată din nucleu către exterior.
[41][42]

Soarele emite 384,6 jottawați (3,846 × 1026 W) energie,[2] ceea ce corespunde la

9,192 × 1010 megatone TNT pe secundă. Această energie este echivalentă cu 4,26
milioane tone.
Rata de fuziune în nucleu este într-o stare de echilibru: o rată ușor mai mare de
fuziune ar determina nucleul să se încălzească mai mult și să se extindă ușor în
ciuda presiunii straturilor exterioare, iar acest lucru ar reduce rata de fuziune,
corectând perturbarea; iar rată ușor mai mică ar face ca nucleul să se răcească și să
se contracte ușor, care ar duce la creșteea ratei de fuziune și revenirea la viteza
actuală.[43][44]
Zona radiativă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zonă radiativă.
În straturile aflate la mai mult de 25 % din raza solară plecând din centrul Soarelui,
practic nu există o transformare nucleară a elementelor și generarea de căldură, ci
doar conducerea căldurii din nucleu, motiv pentru care se utilizează
termenul înveliș în raport cu aceste straturi.[45] Materia solară este suficient de
fierbinte și densă pentru a permite transferul de căldură din centru spre exterior
prin radiații termice.[45]
Convecția termică nu are loc în această zonă; deși temperatura din această zonă
scade pe măsură ce distanța de nucleu crește (de la aproximativ 7.000.000 K la
2.000.000 K), gradientul de temperatură este mai mic decât gradientul adiabatic
plasmatic, nepermițând apariția convecției.[38] Transferul de energie are loc prin
interacțiunea radiațiilor de căldură cu particulele care formează plasma; ionii de
hidrogen și heliu emit fotoni care parcurg doar o scurtă distanță înainte de a fi
reabsorbți de alți ioni.[45] În zona radială, densitatea scade de 100 de ori, de la 20
g/cm3 la 0,2 g/cm3.[45]
Tahoclina[modificare | modificare sursă]
Zona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un strat de tranziție numit
tahoclină. Aceasta este o regiune în care mișcarea de rotație generală a Soarelui
(rotație diferențială datorită naturii gazoase) și convecție produc un câmp de viteze
care forțează plasma să se scurgă printre liniile de forță ale câmpului magnetic local.
[46]
 Acestă trecere între cele două regimuri distincte de rotație este destul de bruscă
și se produce la baza zonei convective. Estimarea grosimii acestui strat variază între
0,016-0,038 raze solare.
În prezent, se consideră ipoteza că un dinam magnetic din acest strat generează
câmpul magnetic al Soarelui.[38]
Zona convectivă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zona convectivă.
Zona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze solare (500.000 km) până
aproape de suprafață. În acest strat, plasma solară nu este suficient de densă sau
suficient de caldă pentru a transfera energia termică a interiorului spre exterior prin
radiații - cu alte cuvinte, nu este suficient de opacă. În schimb, densitatea plasmei
este suficient de mică pentru a permite curenților convectivi să dezvolte și să mute
energia Soarelui în exterior spre suprafața sa. Materialul încălzit în tahoclină ridică
căldura pe care nu o poate radia către straturile superioare, se extinde, ceea ce-i
reduce densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se dezvoltă o mișcare
ordonată a masei în celulele termice care transportă cea mai mare parte a căldurii
spre exterior, până la fotosferă. Când materia se răcește difuziv și radiat chiar sub
suprafața fotosferică, densitatea acesteia crește și se scufundă până la baza zonei
de convecție, unde din nou ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și ciclul
convectiv se repetă. În fotosferă, temperatura scade la 5700 K și densitatea la 0,2
g/m3 (aproximativ 1/6000 densitate de aer la nivelul mării). [38]
Coloanele de materie fierbinte care se ridică în zona de convecție formează o urmă
pe suprafața Soarelui, oferindu-i un aspect granular numit granulație solară la cea
mai mică scară și supergranulație la scări mai mari.
Convecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului solar creează o acțiune
dinamică „la scară mică” care generează câmpuri magnetice locale cu propriii poli
nordici și sudici împrăștiați pe întreaga suprafață a Soarelui. Coloanele de materie
fierbinte ale Soarelui sunt celule Bénard și iau forma prismelor hexagonale.[47]
Fotosfera[modificare | modificare sursă]

Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar trebui să o aibă un corp absolut
negru de aceeași dimensiune pentru ca puterea radiată să fie aceeași.

Articol principal: Fotosferă.

Imagine de înaltă rezoluție a suprafeței Soarelui, realizată de Telescopul solar Daniel K. Inouye (DKIST)

Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În acest strat,

cei mai mulți fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară transparentă de
deasupra lui și devin radiații solare, lumina solară. Fotosfera are o grosime de zeci
până la sute de kilometri, deși acest strat este o mică parte din raza stelei, fenomene
importante apar în ea, iar proprietățile materiei pe care o construiește se schimbă
semnificativ. În acest strat temperatura scade de la 7.610 la 4465 K. Deoarece
partea superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară, imaginea
Soarelui apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un fenomen
cunoscut sub numele de întunecarea marginii.[48] Spectrul luminii solare are
aproximativ spectrul unui corp absolut negru care radiază la 5.777 K, intersectat cu
linii de absorbție atomică din straturile diluate de deasupra fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~ 10 23 m−3 (aproximativ 0,37 % din
numărul de particule pe volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică
fotosfera este puțin mai transparentă decât aerul curat de pe Pământ). Acest strat nu
este complet ionizat - gradul de ionizare este de aproximativ 3 %, lăsând aproape tot
hidrogenul în formă atomică.[49]
În timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii
de absorbție care nu corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În
1868, Norman Lockyer a emis ipoteza că aceste linii de absorbție erau cauzate de
un element nou pe care l-a numit heliu, după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci
și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ. [50]
Atmosfera[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Coroană solară și Buclă coronală.

În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu ochiul liber, în scurta perioadă de

totalitate.

Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera solară.
[48]
 Există cinci zone principale în afara fotosferei: stratul de temperatură
minimă, cromosfera, regiunea de tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste straturi
pot fi observate cu telescoape care operează în întreagul spectru electromagnetic de
la unde radio, lumina vizibilă până la razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde
până la cca 500 km deasupra fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ
4.100 K.[48] Această parte a Soarelui este suficient de rece pentru a permite existența
unor molecule simple, cum ar fi monoxidul de carbon și apa, care pot fi detectate
prin spectrele lor de absorbție.[51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața
Soarelui.[48] Motivul nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot
avea suficientă energie pentru încălzirea coroanei. [52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km
grosime în spectrul căruia domină liniile de emisie și absorbție. [48] Se
numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma), care înseamnă „culoare”,
deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la
sfârșitul eclipselor solare totale.[45] Temperatura cromosferei crește treptat odată cu
altitudinea, până la aproximativ 20.000 K în partea superioară a stratulu. [48] În partea
superioară a cromosferei, heliul devine parțial ionizat. [53]

Arcurile zonelor de conectare a plasmei cu polaritate magnetică opusă constau în filamente fine. Fotografia
realizată de Telescopul Optic Solar la bordul sondei Hinode la 12 ianuarie 2007.

Deasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire (aproximativ 200 km), în

care temperatura crește brusc de la aproximativ 20.000 K în cromosfera superioară
la aproape 1.000.000 Kelvin.[54] Creșterea temperaturii este facilitată de ionizarea
completă a heliului în regiunea de tranziție, ceea ce reduce semnificativ răcirea prin
radiație a plasmei.[53] Stratul de tranziție nu are loc la o altitudine strict definită, ci este
mai degrabă un fel de „halo” în jurul manifestărilor activității cromosferice, cum ar
fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare haotică.[45] De pe suprafața
Pământului este dificil de observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din
spațiu prin instrumente sensibile la ultraviolete extreme. [55]
Coroana este următorul strat al atmosferei Soarelui. Coroana joasă, aproape de
suprafața Soarelui, are o densitate a particulelor în jur de 10 15 m−3 până la 1016 m−3.
[53]
 Temperatura medie a coroanei și a vântului solar este de aproximativ 1.000.000–
2.000.000 K; în cele mai calde regiuni este de 8.000.000–20.000.000 K. [54] Deși nu
există încă o teorie completă care să explice temperatura coroanei, cel puțin o parte
din căldura sa este generată de reconectarea magnetică. [54][56] Coroana este
atmosfera extinsă a Soarelui, care are un volum mult mai mare decât volumul
conținut în fotosferă. Fluxul de plasmă de pe suprafața exterioară a coroanei, care
se propagă aleatoriu și mai departe de Soare în spațiul interplanetar, este numit vânt
solar.[56]
Heliosfera - cea mai rarefiată regiune exterioară a atmosferei Soarelui - este plină cu
plasma vântului solar. Limita sa internă este definită de zona în care fluxul vântului
solar devine mai rapid decât viteza undelor Alfvén, [57] la aproximativ 20 de raze
solare (0,1 au). Turbulența și forțele dinamice din heliosferă nu pot afecta forma
coroanei solare din interior, deoarece informațiile (deformările) pot circula doar cu
viteza undelor Alfvén. Vântul solar călătorește continuu prin heliosferă, [58][59] formând
câmpul magnetic al Soarelui într-o formă spiralată, [56] până când ajunge la
heliopauză, la peste 50 au de Soare. În decembrie 2004, sonda Voyager 1 a trecut
printr-un front de șoc care se crede că face parte din heliopauză. [60] La sfârșitul
anului 2012, Voyager 1 a înregistrat o creștere marcantă a coliziunilor cu raze
cosmice și o scădere accentuată a particulelor cu energie mai mică din vântul solar,
ceea ce a sugerat că sonda a trecut de heliopauză și a intrat în mediul interstelar.[61]
Heliosfera se extinde cu mult peste planetele Sistemului Solar și orbitele
obiectelor centurii Kuiper precum Pluto. Heliopauza stabilește limita influenței
Soarelui, dincolo de care se extinde mediul interstelar . Câmpul gravitațional al
Soarelui domină asupra unei zone mai mari, menținând norul Oort și extinzându-se
cu mult peste limita heliosferei.[62]

Activitate magnetică[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Câmp magnetic stelar și Pată solară.

Un desen cu pete solare în Cronicile lui John de Worcester, 1128. [63]

Soarele este o stea magnetică activă, are un câmp magnetic puternic și în

schimbare, care variază de la an la an și schimbă polaritatea în jurul unui maxim de
unsprezece ani.[17][64][65] Câmpul magnetic al Soarelui provoacă numeroase efecte,
care sunt numite colectiv activitate solară, inclusiv pete pe suprafața Soarelui, erupții
solare și variații ale vântului solar. Atât ejecțiile de masă coronală, cât și fluxurile de
mare viteză ale vântului solar transportă plasmă și câmp magnetic spre exterior, în
Sistemul Solar.[66] Impactul activității solare pe Terra este manifestat, printre altele, în
apariția aurorelor la latitudini temperate și înalte, întreruperea comunicațiilor radio și
a energiei electrice. Se crede că activitatea solară a jucat un rol important în
formarea și evoluția Sistemului Solar.
Petele solare sunt regiuni cu activitate magnetică intensă unde convecția este
inhibată de un câmp magnetic puternic, reducând transferul de căldură din interiorul
fierbinte la suprafață. Ca urmare, petele solare sunt ușor mai reci decât fotosfera
înconjurătoare, astfel încât par întunecate. Numărul de pete vizibile pe Soare nu este
constant, se schimbă într-un ciclu de 11 ani, cunoscut sub numele de ciclu solar. La
un minim solar obișnuit, petele sunt greu vizibile, uneori deloc, iar cele care apar
apar la latitudini heliografice mari. Pe măsură ce ciclul solar progresează
spre maximul său, numărul de pete solare crește iar ele tind să se formeze mai
aproape de ecuatorul solar, fenomen cunoscut sub numele de legea lui Spörer.
Petele solare apar de obicei în perechi cu polaritate magnetică opusă. Cele mai mari
pete solare pot avea zeci de mii de kilometri în diametru. [67]
Filament întunecat și proeminențe strălucitoare, 2 iulie 2011

Ciclul solar are un impact mare atât asupra vremii spațiale, cât și asupra climei
Pământului, deoarece luminozitatea Soarelui este direct legată de activitatea
magnetică.[68] Minimele activității solare par a fi corelate cu temperaturi mai scăzute
pe Pământ, iar ciclurile solare deosebit de lungi se corelează cu perioadele mai
calde. Se pare că în secolul al XVII-lea ciclul solar s-a oprit complet câțiva ani. În
această epocă, cunoscută sub denumirea de Minimul lui Maunder sau Mica eră
glaciară, Europa a cunoscut temperaturi excepțional de scăzute. [69] O teorie recentă
susține că instabilitățile magnetice din nucleul Soarelui provoacă fluctuații în
perioade de 41.000 sau 100.000 de ani. Acestea pot oferi o explicație
pentru glaciațiuni ca alternativă la ciclurile Milankovic.[70][71]
Toată materia din Soare este sub formă de gaz și plasmă la temperaturi ridicate.
Datorită acestui lucru, Soarele se poate roti mai repede la ecuator (aproximativ 25
de zile) decât la latitudini heliografice mai mari (aproximativ 35 de zile lângă poli).
Rotația diferențială a Soarelui determină o răsucire a liniilor câmpului său magnetic,
creând bucle ale câmpului magnetic care se ridică de la suprafața Soarelui și
provoacă pete solare și protuberanțe. Această mișcare conduce dinamul solar și
ciclul de 11 ani al activității solare.[72][73]
Câmpul magnetic solar se extinde cu mult peste Soarele însuși. Plasma solară de
vânt transportă un câmp magnetic în spațiul interplanetar, formând ceea ce se
numește câmp magnetic interplanetar. [56] Într-o aproximare cunoscută sub numele de
magnetohidrodinamică ideală, particulele de plasmă se mișcă numai de-a lungul
liniilor câmpului magnetic. Drept urmare, vântul solar care curge spre exterior întinde
în exterior câmpul magnetic interplanetar, forțându-l într-o structură aproximativ
radială. Deoarece câmpurile de la nord și de sud ale ecuatorului solar au poli diferiți,
cu vectorul de inducție îndreptat spre soare sau invers, în planul ecuatorial al
soarelui există un strat limită subțire de-a lungul căruia curge un curent slab. [56] La o
distanță mai mare, rotația Soarelui transformă câmpul magnetic și acest strat în
forma unei spirale a lui Arhimede, creând o structură numită spirală Parker.
[56]
 Câmpul magnetic interplanetar este mult mai puternic decât componenta dipol a
câmpului magnetic solar, care pe suprafața fotosferei are o inducție de 50 până la
400 μT și scade cu inversul cubului distanței de la Soare la aproximativ 0,1 nT pe
orbita Pământului. Conform observațiilor sondelor spațiale, câmpul magnetic
interplanetar de lângă Pământ are o valoare de 5 nT. [74] Diferența este cauzată de
câmpurile magnetice generate de curenții electrici care curg în plasma care
înconjoară Soarele.

Etapele evoluției[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Geneza și evoluția Sistemului Solar și Evoluția stelelor.
Soarele este astăzi aproximativ la jumătatea celei mai stabile părți din viața sa. Ea
nu s-a schimbat dramatic de peste 4 miliarde de ani, [a] și va rămâne destul de stabilă
pentru mai mult de cinci miliarde de ani. Totuși, după ce fuziunea de hidrogen din
nucleul său se va opri, Soarele va suferi modificări dramatice, atât intern, cât și
extern.
Formare[modificare | modificare sursă]
Soarele s-a format în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani ca urmare a prăbușirii
unei părți dintr-un nor molecular uriaș format în mare parte din hidrogen și heliu și
care a dat naștere probabil la multe alte stele. [75] Această vârstă este estimată
folosind modele computerizate de evoluție stelară și prin nucleocosmoincronologie.
[11]
 Rezultatul este în concordanță cu datarea radiometrică a celui mai vechi material
din Sistemul Solar, cu o vechime de 4,567 miliarde de ani. [76][77]
Cercetările asupra meteoriților au scos la iveală urme de izotop fiică stabil, derivați
din descompunerea izotopilor cu viață scurtă, cum ar fi fier-60 care poate fi format
natural numai prin explozia stelelor de scurtă durată. Aceasta indică faptul că una
sau mai multe supernove trebuie să fi explodat în apropierea locului unde s-a născut
Soarele. O undă de șoc provenită dintr-o supernovă din apropiere ar fi declanșat
formarea Soarelui prin comprimarea materiei în cadrul norului molecular și
determinând anumite regiuni să se prăbușească sub propria lor gravitație.
[78]
 Principiul conservării momentului_cinetic a determinat rotirea mai rapidă a
fragmentului de nor care s-a prăbușit. Cea mai mare parte a masei s-a concentrat în
centru, formând o protostea, în timp ce restul s-a aplatizat, formând un disc
protoplanetar, din care s-au format ulterior planetele și alți sateliți ai Soarelui.
Compresia materiei din nucleul protostelei a generat cantități mari de căldură, care
s-a mărit pe măsură ce gazul s-a accelerat pe discul înconjurător, până la reacțiile
de fuziune din centru. La 10 milioane de ani după ce norul a început să se
prăbușească, s-a născut Soarele, o stea cu un diametru de aproximativ 1,33 ori mai
mare decât azi și o temperatură de suprafață de 4500 K. Vântul solar intens a
îndepărtat resturile nebuloasei solare. [79][80] După aproximativ 17 milioane de ani,
Soarele a atins echilibrul hidrostatic și s-a alăturat stelelor din secvența principală,
începând cea mai lungă etapă din evoluția sa.[79]
Secvența principală[modificare | modificare sursă]
Evoluția luminozității Soarelui, a razei și a temperaturii eficiente în comparație cu Soarele actual. După
Ribas (2010)[81]

Soarele este aproape la jumătatea etapei sale de stea din secvența principală, timp
în care reacțiile nucleare de fuziune din nucleul său fuzionează hidrogenul în heliu.
În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt transformate în
energie în nucleul Soarelui, producând neutrino și radiații solare. În acest ritm,
Soarele a transformat până acum de aproximativ 100 de ori masa Pământului în
energie, aproximativ 0,03 % din masa totală a Soarelui. Soarele va petrece în total
aproximativ 10 miliarde de ani ca stea din secvența principală. [82]
Secvența principală este cea mai lungă și mai stabilă perioadă din viața Soarelui,
dar, această perioadă evoluează. Modificările apar în principal ca răspuns la
modificarea concentrației componentelor cauzată de conversia hidrogenului în heliu.
Soarele se află în echilibru hidrostatic, în care presiunea internă echilibrează
presiunea straturilor exterioare ale stelei. Într-o stea de mărimea Soarelui, în acest
stadiu al vieții sale, presiunea este cauzată în principal de particule de plasmă.
Materia nucleului se comportă ca un gaz perfect, presiunea depinde de temperatură
și de numărul de particule pe unitate de volum. Conversia hidrogenului în heliu
cvadruplică numărul de particule din nucleu. Aceasta, la rândul său, crește
densitatea nucleului și eliberează energie gravitațională, din care jumătate este
emisă la exterior și jumătate crește temperatura nucleului (Teorema virialului).
Temperatura mai ridicată a nucleului și o emisie mai mare de energie fac ca
straturile exterioare să se extindă ușor, iar steaua devine mai strălucitoare. Pe plan
intern, schimbările din Soare sunt mai semnificative, dar efectele lor nu sunt foarte
vizibile din exterior, atât timp cât steaua arde în continuare hidrogenul din nucleu. [83]
Soarele devine treptat mai fierbinte în timpul său în secvența principală, nucleul se
micșorează, permițând straturilor exterioare ale Soarelui să se apropie mai mult de
centru și să experimenteze o forță gravitațională mai puternică, conform legii
pătratului invers. Această forță mai puternică crește presiunea asupra nucleului, care
este contrabalansată de o creștere treptată a vitezei la care se produce fuziunea.
Acest proces se accelerează pe măsură ce nucleul devine treptat mai dens. Se
estimează că Soarele a devenit cu 30 % mai luminos în ultimii 4,5 miliarde de ani.
[84]
 În prezent, crește în luminozitate cu aproximativ 1 % la fiecare 100 de milioane de
ani.[85]
După epuizarea nucleului de hidrogen[modificare | modificare sursă]
Mărimea Soarelui actual (acum în secvența principală) în comparație cu dimensiunea estimată în timpul
fazei sale de gigantă roșie din viitor

Soarele nu are suficientă masă pentru a exploda ca supernovă. În schimb, va ieși

din secvența principală în aproximativ 5 miliarde de ani și va începe să se
transforme într-o gigantă roșie.[86][87] Ca gigantă roșie, Soarele va crește atât de mare
încât va cuprinde Mercur, Venus și, probabil, Pământul.[87][88]
Chiar înainte de a deveni o gigantă roșie, luminozitatea Soarelui se va dubla
aproape, iar Pământul va primi la fel de multă lumină solară cât primește astăzi
Venus. Odată ce nucleul de hidrogen va fi epuizat în 5,4 miliarde de ani, Soarele se
va extinde într-o fază subgiantă și se va dubla lent în dimensiuni în aproximativ
jumătate de miliard de ani. Se va extinde apoi mai rapid în aproximativ o jumătate de
miliard de ani până va fi de peste două sute de ori mai mare decât astăzi și de
câteva mii de ori mai luminos. Apoi va începe faza de gigantă roșie în care Soarele
va sta în jur de un miliard de ani și va pierde aproximativ o treime din masa sa. [87]

Compoziție chimică[modificare | modificare sursă]

Reacție în lanț proton–proton predomină în stele de dimensiunea Soarelui sau mai mici

Soarele este compus în principal din două elementele chimice: hidrogen și heliu;

acestea reprezintă 74,9 % și 23,8 % din masa Soarelui.[89] Toate elementele mai
grele, numite metale în astronomie, reprezintă 1,33 % din masă: oxigen (aproximativ
1 % din masă), carbon (0,3 %), neon (0,2 %) și fier (0,2 %).[90]
Compoziția chimică originală a Soarelui a fost moștenită din mediul interstelar din
care s-a format. Inițial ar fi conținut aproximativ 71,1 % hidrogen, 27,4 % heliu și
1,5 % elemente mai grele.[89] Hidrogenul și cea mai mare parte a heliului din Soare ar
fi fost produse de nucleosinteza Big Bang în primele 20 de minute ale Universului,
iar elementele mai grele au fost produse de nucleosinteza stelară în generații de
stele care și-au completat evoluția stelară și au răspândit materia în mediul
interstelar înainte de formarea Soarelui.[91]
De la formarea Soarelui, procesul principal de fuziune a implicat fuziunea
hidrogenului în heliu. În ultimii 4,6 miliarde de ani, cantitatea de heliu s-a schimbat
treptat. În interiorul nucleului, proporția de heliu a crescut de la aproximativ 24 % la
aproximativ 60 % din cauza fuziunii, iar o parte din heliu și elementele grele s-au
așezat din fotosferă spre centrul Soarelui din cauza gravitației. În actuala fotosferă
fracția de heliu este redusă, iar metalicitatea este de doar 84 % din ceea ce a fost în
faza protostelară (înainte de a începe fuziunea nucleară în nucleu). În viitor, heliul va
continua să se acumuleze în nucleu, iar în aproximativ 5 miliarde de ani această
acumulare treptată va determina Soarele să părăsească secvența principală și să
devină o gigantă roșie.[92]
Compoziția chimică a fotosferei este considerată în mod normal reprezentativă
pentru compoziția Sistemului Solar primordial. [93] Conținutul elementelor grele solare
este măsurat prin spectroscopia fotosferei Soarelui și comparat cu
compoziția meteoritilor, care nu au fost niciodată încălziți până la punctul lor de
topire.[19] Se crede că acești meteoriți păstrează compoziția Soarelui protostelar și,
prin urmare, nu sunt afectați de scufundarea elementelor mai grele. [19]
În anii ’70, multe cercetări s-au concentrat pe abundența elementelor din grupul de
fier din Soare.[94][95] Deși s-au făcut cercetări semnificative, până în 1978 a fost dificil
să se determine abundența unor elemente din grupul fierului (de exemplu cobalt și
mangan) prin spectrografie din cauza structurilor lor hiperfine. [94] În 1978, a fost
determinat conținutul de atomi ionizați individual din elementele grupului de fier. [94]

Mișcare și amplasare[modificare | modificare sursă]

O hartă a Căii Lactee care arată poziția Soarelui

Soarele se află aproape de marginea interioară a Brațului Orion a Căii Lactee, în

cadrul Norului Interstelar Local sau a Centurii Gould, la o distanță de 7,5-8,5 kpc
(25.000-28.000 de ani lumină) de Centrul Galactic.[96][97][98][99][100][101] Soarele este inclus
în Bula Locală, un spațiu cu gaz fierbinte diluat, creat probabil de rămășița
supernovei Geminga,[102] sau multiplele supernove din subgrupul B1 al grupului
Pleiadelor.[103] Distanța dintre brațul local și următorul braț, Brațul Perseu, este de
aproximativ 6.500 de ani-lumină.[104] Soarele, și deci Sistemul Solar, se găsește în
ceea ce oamenii de știință numesc zonă locuibilă galactică.
Apexul solar este direcția pe care Soarele se deplasează în raport cu alte stele din
apropiere. Această mișcare este spre un punct din constelația Hercule, lângă
steaua Vega.
Într-o distanță de 32,6 ani-lumină de Soare există 315 stele cunoscute în 227
sisteme, inclusiv 163 stele singure. Se estimează că încă 130 de sisteme din acest
interval nu au fost încă identificate. Într-o distanță de până la 81,5 ani-lumină pot
exista până la 7.500 de stele, dintre care aproximativ 2.600 sunt cunoscute. Numărul
de obiecte substelare din volumul respectiv este de așteptat să fie comparabil cu
numărul de stele.[105] Din cele 50 de sisteme stelare cele mai apropiate în interiorul
unui interval de 17 ani-lumină de Pământ (cel mai apropiat fiind pitica roșie Proxima
Centauri la aproximativ 4,2 ani-lumină), Soarele se clasează pe locul patru după
masa sa.[106]
Orbita în Calea Lactee[modificare | modificare sursă]
Soarele orbitează centrul Căii Lactee și se deplasează în prezent în direcția
constelației Lebăda. Un model simplu al mișcării unei stele în galaxie are
coordonatele galactice X, Y și Z ca:
unde U, V și W sunt vitezele respective în raport cu standardul local de
repaus, A și B sunt constante Oort,  este viteza unghiulară a rotației
galactice pentru standardul local de repaus,  este „frecvența epiciclică”,
iar ν este frecvența de oscilație verticală. [107] Pentru Soare, valorile actuale
ale U, V și W sunt estimate ca  km/s, iar estimările pentru celelalte
constante A = 15,5 km/s/kpc, B = −12,2 km/s/kpc, κ = 37 km/s/kpc, și
ν=74 km/s/kpc. Luăm X(0) și Y(0) ca fiind zero și Z(0) estimat a fi 17
parseci.[108] Acest model implică faptul că Soarele circulă în jurul unui
punct care se învârte în jurul galaxiei. Perioada de circulație a Soarelui în
jurul punctului este , care, folosind echivalența cu care un parsec este
egală cu 1 km/s de 0,978 milioane de ani, ajunge la 166 milioane de ani,
mai scurt decât timpul necesar pentru a merge în jurul galaxiei. În
coordonatele (X, Y) Soarele descrie o elipsă în jurul punctului, a cărei
lungime în direcția Y este
și a cărui lățime în direcția X este
Raportul dintre lungimea și lățimea acestei elipse, același pentru
toate stelele din vecinătatea noastră, este  Punctul în mișcare este
în prezent la
Oscilația în direcția Z ia Soarele
deasupra planului galactic și aceeași distanță sub el, cu
o perioadă de  sau 83 de milioane de ani, aproximativ
2,7 ori pe orbită.[109] Deși  este de 222 milioane de ani,
valoarea lui  în punctul în care circulă Soarele se află
care corespunde cu 235 de milioane de ani și
acesta este timpul necesar pentru a orbita o dată
galaxia. Alte stele cu aceeași valoare a  au nevoie
de aceeași perioadă de timp pentru a ocoli galaxia
ca Soarele și astfel să rămână în aceeași vecinătate
generală ca Soarele.
Orbita Soarelui în jurul Căii Lactee este probabil
aproximativ eliptică, cu adăugarea de perturbații din
brațele spiralate ale galaxiei și distribuția de masă
neuniformă în Calea Lactee. S-a susținut că
trecerea Soarelui prin brațele în spirală cu densitate
mai mare coincide adesea cu extincțiile în masă pe
Pământ, probabil din cauza evenimentelor de
impact crescute.[110]

Mișcarea baricenterului Sistemului Solar în 1945–1995

Turul complet al Centrului galactic (anul galactic)

durează aproximativ 225-250 milioane de ani,
[111]
 astfel încât se crede că până în prezent Soarele
a finalizat 20-25 de orbite. Viteza orbitală a
Sistemului Solar în jurul centrului Căii Lactee este
de aproximativ 251 km/s.[112] Cu această viteză,
Sistemul Solar are nevoie de aproximativ 1.190 de
ani pentru a parcurge o distanță de 1 an lumină sau
7 zile pentru a călători 1 AU.
Calea Lactee se deplasează în raport cu radiația
cosmică de fond (CMB) în direcția
constelației Hidra cu o viteză de 550 km/s, iar viteza
rezultată a Soarelui în raport cu CMB este de
aproximativ 370 km/s în direcția Cupei sau a Leului.
[113]

Mișcarea în Sistemul
Solar[modificare | modificare sursă]
Mișcarea Soarelui față de centrul de masă al
Sistemului Solar este foarte complexă datorită
perturbațiilor planetare. Când Jupiter și Saturn (cele
două planete cu cea mai mare masă) sunt de
aceeași parte a Soarelui, centrul de greutate al
Sistemului Solar este dincolo de suprafața Soarelui;
atunci când sunt pe laturi opuse ale stelei și alte
planete sunt pe orbitele lor, baricentrul poate fi
foarte aproape de centrul Soarelui.[114] La fiecare
179 de ani (de nouă ori perioada sinodică a lui
Jupiter și Saturn), modelul se repetă mai mult sau
mai puțin, dar rotit cu aproximativ 24°.[115]

Probleme teoretice[modificare | modificare
sursă]

O hartă a întregii suprafețe a Soarelui, realizată de sondele

STEREO și SDO

Încălzirea coroanei[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Coroană solară.
Suprafața vizibilă a Soarelui (fotosfera) are o
temperatură de aproximativ 6.000 K, în timp ce
temperatura coroanei ajunge la 1.000.000-
2.000.000 K.[54] Temperatura ridicată a coronei arată
că este încălzită cu altceva decât conducerea
directă a căldurii din fotosferă.[56]
Se crede că energia necesară pentru încălzirea
coroanei este asigurată de mișcarea turbulentă din
zona de convecție de sub fotosferă și au fost
propuse două mecanisme principale pentru a
explica încălzirea coronală.[54] Primul este încălzirea
prin unde, în care undele sonore, gravitaționale sau
magnetohidrodinamice sunt produse de turbulența
din zona de convecție.[54] Aceste unde se
deplasează și se disipă în coroană, eliberând
energie în gaz sub formă de căldură.[116] Al doilea
mecanism este încălzirea printr-un câmp magnetic:
energia magnetică este acumulată continuu prin
mișcarea fotosferei și eliberată prin reconectare
magnetică sub formă de raze solare mari și o
mulțime de evenimente similare, dar mai mici.[117]
În prezent, nu este clar dacă undele sunt un
mecanism eficient de încălzire. Toate undele, cu
excepția undelor Alfvén, s-au dovedit a se disipa
sau a se refracta înainte de a ajunge la coroană.
[118]
 În plus, undele Alfvén nu se disipează cu
ușurință în coroană. Prin urmare, cercetarea actuală
s-a orientat către mecanisme de încălzire prin arderi
cu intensitate bruscă.[54]
Problema Soarelui slab
timpuriu[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Paradoxul Soarelui slab timpuriu.
Modelele teoretice ale dezvoltării Soarelui
sugerează că acum 3,8 până la 2,5 miliarde de ani,
în timpul eonului Arhaic, Soarele avea o
luminozitate de doar aproximativ 75 % din cea din
prezent. O astfel de stea slabă nu ar fi fost capabilă
să susțină apa lichidă pe suprafața Pământului și,
astfel, viața nu ar fi trebuit să se dezvolte. Cu toate
acestea, registrul geologic demonstrează că
Pământul a rămas la o temperatură destul de
constantă de-a lungul istoriei sale și că tânărul
Pământ a fost ceva mai cald decât în prezent. O
teorie în rândul oamenilor de știință este că
atmosfera tânărului Pământ conținea cantități mult
mai mari de gaze cu efect de seră (cum ar fi dioxidul
de carbon, metanul) decât astăzi, care au prins
suficientă căldură pentru a compensa cantitatea mai
mică de energia solară care ajungea pe planetă. [119]
Cu toate acestea, examinarea sedimentelor din
Arhaic pare incompatibilă cu ipoteza unor
concentrații mari de seră. În schimb, intervalul de
temperatură moderat poate fi explicat printr-
un albedo de suprafață mai scăzut. Acest lucru ar fi
dus la o absorbție crescută a energiei solare,
compensând astfel puterea redusă de energie
solară.[120]

Istoricul
observațiilor[modificare | modificare sursă]
Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost
recunoscut încă din timpurile preistorice, iar Soarele
a fost considerat în unele culturi ca o zeitate.
În Antichitate[modificare | modificare sursă]

Carul din Trundholm tras de un cal este o sculptură despre

care e crede că era o ilustrare a unei zeități solare
din mitologia norvegiană din epoca bronzului.

Soarele a fost un obiect de venerație în multe culturi

de-a lungul istoriei umane. În cea mai de bază
înțelegere, Soarele este un disc luminos pe cer, a
cărui prezență deasupra orizontului creează zi și a
cărui lipsă provoacă noapte. În multe culturi
preistorice și antice, Soarele era considerat un zeu
sau un fenomen supranatural. Cultul Soarelui a fost
centrul vieții religioase a mai multor civilizații, cum ar
fi Egiptul antic, Imperiul Inca din America de Sud
și aztecii a ceea ce este astăzi Mexic. În unele
religii, cum ar fi hinduismul, Soarele este încă
considerat un zeu.[121] În preistorie, oamenii au creat
numeroase monumente pentru a observa fenomene
legate de Soare; de exemplu, megaliții au fost
folosiți pentru a marca cu precizie solstițiile de vară
sau de iarnă (astfel de megaliți se găsesc în Nabta
Playa, Egipt; Mnajdra, Malta și Stonehenge, Anglia);
Newgrange, un munte construit de oameni
preistorici în Irlanda, a fost conceput pentru a
identifica cu exactitate ziua solstițiului de iarnă;
piramida lui El Castillo la Chichén Itzá din Mexico a
fost construită astfel încât, în timpul echinocțiului de
primăvară și toamnă, umbrele de pe pereții
piramidei să ia forma unor șerpi înfiorători.[122]
Vechii egipteni l-au înfățișat pe zeul Ra ca fiind
condus prin cer într-o barcă solară, însoțit de zei
mai mici,[123] iar la greci, zeul Helios, personificarea
Soarelui, era purtat de un car tras de cai de foc.
[124]
 Din timpul domniei împăratului
roman Elagabalus, ziua de naștere a Soarelui a fost
sărbătorită ca Sol Invictus (literalmente „Soare
neînvins”), la scurt timp după solstițiul de iarnă, care
ar fi putut fi un antecedent al Crăciunului. [125] În
fiecare an, Soarele părea că se mișcă pe fundalul
stelelor fixe de-a lungul eclipticii, prin semnele
zodiacului; din acest motiv, astronomii greci au
recunoscut că aceasta este una dintre cele
șapte planete (greacă πλανήτες, planetes,
înseamnă „rătăcitor”); denumirea zilelor
săptămânilor după cele șapte planete datează
din epoca romană.[126][127][128]
Dezvoltarea înțelegerii
științifice[modificare | modificare sursă]

Sol (Soare) ilustrat în cartea Liber astronomie de Guido

Bonatti din 1550

La începutul primului mileniu î.Hr., astronomii

babilonieni au observat că mișcarea Soarelui de-a
lungul eclipticii nu este uniformă, deși nu știau de
ce; astăzi se știe că acest lucru se datorează
mișcării Pământului într-o orbită eliptică în jurul
Soarelui, Pământul mișcându-se mai repede atunci
când este mai aproape de Soare la periheliu și mai
lent când este mai departe, la afeliu.[129]
Unul dintre primii oameni care a oferit o explicație
științifică sau filosofică pentru Soare a fost filosoful
grec Anaxagoras. El l-a considerat o bilă gigantică
de metal arzător, chiar mai mare decât țara
Peloponnesului și că Luna reflecta lumina Soarelui.
[130]
 Întrucât acest lucru era în mod clar contrar
descrierii religioase a Soarelui drept carul zeului
Helios, el ar fi fost închis pentru predicarea ereziei și
condamnat la exil[131] sau la moarte, deși ulterior a
fost eliberat datorită intervenției
lui Pericle. Eratostene a estimat distanța dintre
Pământ și Soare în secolul al III-lea î.Hr. drept
„stadii numeroase 400 și 80000”, a cărui traducere
este ambiguă, implicând fie 4.080.000
de stadii (755.000 km), fie 804.000.000 de stadii
(148 la 153 milioane de kilometri); ultima valoare
fiind aproximativ corectă. În secolul I
d.Hr., Ptolemeu a estimat distanța ca fiind de 1.210
ori mai mare decât raza Pământului, aproximativ
7,71 milioane de kilometri.[132]
Teoria conform căreia Soarele este centrul în jurul
căruia orbitează planetele a fost propusă pentru
prima dată de grecul Aristarh din Samos în secolul
al III-lea î.Hr., iar ulterior a fost adoptat de Seleucus
din Seleucia (vezi Heliocentrism). Această viziune a
fost dezvoltată într-un model matematic mai detaliat
al unui sistem heliocentric din secolul al XVI-lea de
către Nicolaus Copernicus.
Observațiile petelor solare au fost înregistrate în
timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) de către
astronomii chinezi, care au păstrat înregistrări ale
acestor observații timp de secole. Averroes a oferit
și o descriere a petelor solare în secolul al XII-lea.
[133]
 Inventarea telescopului la începutul secolului al
XVII-lea a permis observarea detaliată a petelor
solare de către Thomas Harriot, Galileo Galilei și alți
astronomi. Galileo a emis ipoteza că petele solare
se găseau pe suprafața Soarelui și nu erau obiecte
mici care treceau între Pământ și Soare.[134]
În Evul Mediu, astronomia s-a dezvoltat în țările
musulmane. Al-Battani a descoperit că direcția
apogeului Soarelui se schimbă.[135] (În termeni
moderni heliocentrici, acest lucru este cauzat de o
mișcare treptată a afeliului orbitei Pământului). Ibn
Yunus a observat mai mult de 10.000 de măsurători
pentru poziția Soarelui timp de mai mulți ani folosind
un astrolab mare.[136]
Dintr-o observație a tranzitului planetei Venus în
1032, astronomul și polimatul persan Ibn
Sina (Avicenna) a ajuns la concluzia că Venus este
mai aproape de Pământ decât de Soare.[137] În
1672, Giovanni Cassini și Jean Richer au
determinat distanța față de Marte și au putut astfel
să calculeze distanța până la Soare.
În 1666, Isaac Newton a observat lumina Soarelui
folosind o prismă și a arătat că este alcătuită din
mai multe culori.[138] În 1800, William Herschel a
descoperit infraroșu - radiații în afara părții roșii a
spectrului luminii solare.[139]
 Isaac Newton executând experimentul său crucial cu prisma
în dormitorul său din Woolsthorpe Manor.

În secolul al XIX-lea, s-au înregistrat progrese mari

în studiile spectroscopice ale Soarelui; Joseph von
Fraunhofer a înregistrat peste 600 de linii de
absorbție în spectrul solar; cele mai puternice sunt
încă numite linii Fraunhofer. În primii ani ai erei
științifice moderne, sursa de energie a Soarelui a
fost un mare mister. Lord Kelvin a sugerat că
Soarele este un corp lichid care se răcește treptat,
care radiază căldura internă.[140] Kelvin și Hermann
von Helmholtz au propus un mecanism de
contractare gravitațională pentru a explica producția
de energie, dar estimarea de vârstă rezultată a
Soarelui a fost de doar 20 de milioane de ani, prea
scurtă pentru durata de cel puțin 300 de milioane de
ani sugerată de unele descoperiri geologice ale
acelor timpuri.[140][141] În 1890, Joseph Lockyer, care
a descoperit heliu în spectrul solar, a propus o
ipoteză meteoritică pentru formarea și evoluția
Soarelui.[142]
Până în 1904 nu a fost oferită o soluție
documentată. Ernest Rutherford a sugerat că
puterea radiației solare poate fi susținută de surse
interne de căldură și a sugerat degradarea
radioactivă ca sursă.[143] Un indiciu esențial cu privire
la sursa de energie solară a fost adus de lucrările
lui Albert Einstein, care a arătat echivalența masei și
a energiei în relația E = mc2.[144] În 1920, Sir Arthur
Eddington a emis ipoteza că presiunile și
temperaturile din nucleul Soarelui ar putea produce
o reacție de fuziune nucleară care conectează
protonii de hidrogen în nucleele de heliu, ceea ce
duce la eliberarea de energie asociată cu un deficit
de masă al nucleului de heliu.[145] Preponderența
hidrogenului în Soare a fost confirmată în 1925
de Cecilia Payne folosind teoria ionizării dezvoltată
de Meghnad Saha. Conceptul teoretic al fuziunii a
fost dezvoltat în anii 1930 de
astrofizicienii Subrahmanyan
Chandrasekhar și Hans Bethe. Hans Bethe a
calculat detaliile celor două reacții nucleare
producătoare de energie care alimentează Soarele.
[146][147]
 În 1957, a fost publicată o lucrare colectivă
intitulată „Sinteza elementelor în stele”
(autori: Margaret Burbidge, Geoffrey
Burbidge, William Fowler și Fred Hoyle), care a
demonstrat convingător că majoritatea elementelor
din Univers au fost formate în procese de fuziune în
stele, unele precum Soarele.[148]
Misiunile spațiului
solar[modificare | modificare sursă]

Lumina solară care a generat o mare furtună geomagnetică,

13 martie 2012, ora 18.29 UTC

Flacără din clasa X1.1 în partea inferioară dreapta a Soarelui, pe

6 iulie 2012, atingând un vârf la 19:08.

Primii sateliți destinați observării Soarelui au fost

sondele americane ale Programului Pioneer:
Pioneer 6, 7, 8 și 9 care au fost lansate între 1959 și
1968. Aceste sonde au orbitat Soarele de la o
distanță similară cu cea a Pământului și au făcut
primele măsurători detaliate ale vântului solar și ale
câmpului magnetic solar. Pioneer 9 a funcționat o
perioadă deosebit de lungă, transmitând date până
în mai 1983.[149][150] În anii ’70, două nave spațiale
Helios și Apollo Telescope Mount a lui Skylab au
furnizat oamenilor de știință date semnificative noi
despre vântul solar și coroana solară. Sondele
Helios 1 și 2, care au fost rodul cooperării
americano-germane, au studiat vântul solar de pe
orbita al cărui periheion se încadra pe orbita
lui Mercur.[151] Stația spațială Skylab, lansată de
NASA în 1973, a inclus un modul de observare
solar numit Apollo Telescope Mount care a fost
operat de astronauți rezidenți în stație. [55] Skylab a
oferit informații despre stratul de tranziție al
atmosferei solare și a înregistrat emisiile ultraviolete
din coroana solară.[55] Printre descoperiri s-au inclus
primele observații ale ejectărilor de masă coronală
și ale găurilor coronale, care sunt cunoscute în
prezent ca fiind strâns legate de vântul solar.[151]

Gaura coronală pe Soare formează semnul întrebării (22

decembrie 2017)

În 1980, NASA a lansat misiunea Solar Maximum.

Acest satelit a fost proiectat pentru a observa raze
gamma, raze X și raze UV în erupțiile solare din
timpul activității solare ridicate. La doar câteva luni
de la începutul misiunii, o eroare a electronicelor a
determinat satelitul să intre în regim de așteptare și
nu a funcționat în următorii trei ani. În 1984,
naveta Challenger a interceptat satelitul și l-a
reparat, după care satelitul a revenit pe orbita
Pământului. Solar Maximum Mission a finalizat
aproximativ 240.000 de fotografii ale coroanei
înainte de a intra în atmosfera Terrei în iunie 1989.
[152]

Lansat în 1991, satelitul japonez Yohkoh („Rază de

soare”) a observat sclipiri solare la lungimile de
undă ale razelor X. Datele misiunii au permis
oamenilor de știință să identifice mai multe tipuri
diferite de sclipiri și să demonstreze că coroana
este mult mai dinamică decât se credea anterior.
Yohkoh a observat un întreg ciclu solar, dar a intrat
în regim de așteptare când o eclipsă inelară din
2001 l-a determinat să piardă controlul asupra
poziției Soarelui. Satelitul a fost distrus prin
reintrarea în atmosferă în 2005. [153]
Una dintre cele mai importante misiuni solare până
în prezent a fost Observatorul Solar și Heliosferic,
construit în comun de Agenția Spațială
Europeană și NASA și lansat la 2 decembrie 1995.
[55]
 Planificat inițial să îndeplinească o misiune de doi
ani, aceasta a fost extinsă până în 2012[154] și apoi
până în 2016. Sonda a fost plasată în Punctul
Lagrange L1 între Pământ și Soare și a monitorizat
constant Soarele la mai multe lungimi de undă.
[55]
 Pe lângă observarea directă a Soarelui, a dus și
la descoperirea a unui număr mare de comete, în
principal comete mici care au fost distruse când au
trecut pe lângă Soare.[155] Observatorul SOHO s-a
dovedit a fi atât de util încât în februarie
2010 Observatorul Dinamicii Solare (SDO) a fost
trimis să continue misiunea.[156]

O proeminență solară erupe în august 2012, capturată de

SDO

Toate aceste sonde au observat Soarele din planul

ecliptic, care permite observații detaliate doar în
regiunea ecuatorială. Sonda spațială Ulysses a fost
lansată în 1990 pentru a studia regiunile polare ale
Soarelui. Mai întâi a călătorit la Jupiter, astfel încât
asistența gravitațională a planetei să-i permită
ieșirea cu mult deasupra planului eclipticii. În mod
neașteptat, sonda a fost la locul și timpul potrivit
pentru a observa coliziunea Cometei Shoemaker-
Levy 9 cu Jupiter în 1994. Când Ulysses se afla pe
orbita planificată, a început să observe vântul solar
și forța câmpului magnetic la latitudini heliografice
mari, descoperind că vântul solar din latitudini înalte
călătorește cu aproximativ 750 km/s, mai lent decât
se aștepta și că undele magnetice mari emise din
latitudinile heliografice mari împrăștie razele
cosmice galactice.[157]
Conținutul de elemente din fotosferă este bine
cunoscut datorită studiilor spectroscopice, dar
compoziția din interiorul Soarelui este cunoscută
mult mai puțin. O misiune de retur cu mostre de
vânt solar, Genesis, a fost proiectată pentru a
permite astronomilor să măsoare direct compoziția
materialului solar.[158] Genesis s-a întors pe Pământ
în 2004, dar parașuta sondei nu s-a deschis în
timpul zborului prin atmosferă și landerul s-a
prăbușit. În ciuda deteriorărilor grave, unele probe
au fost recuperate din capsula spartă și sunt
analizate.[159]
Misiunea STEREO (Solar Terrestrial Relations
Observatory) a fost lansată în octombrie 2006.
Două sonde spațiale identice au fost lansate pe
orbite, unde o sondă se află înaintea Terrei, iar
cealaltă o urmărește, în spatele Terrei. Aceasta
permite imagini stereoscopice ale Soarelui și
fenomenelor solare, cum ar fi ejectiile coronale de
masă. [160][161]
Sonda spațială Parker a fost lansată în 2018 și
urmează să efectueze observații în interiorul
coroanei solare pentru a explica mecanismele de
încălzire a coroanei și accelerarea vântului solar. Se
va apropia de Soare la o distanță minimă de 2,3
milioane de kilometri în 2025.[162] În februarie
2020, ESA în cooperare cu NASA au lansat
sonda Solar Orbiter pentru a investiga modul în care
Soarele creează și controlează comportamentul
heliosferei. Misiunea este planificată să dureze 7
ani. Organizația indiană de cercetare spațială a
programat lansarea unui satelit de 100 kg,
denumit Aditya-L1 pentru sfârșitul anului 2020.
Principalul instrument va fi un coronagraf pentru
studierea dinamicii coroanei solare. [163]

Observații și efecte[modificare | modificare
sursă]

Soarele, văzut de pe orbita joasă a Pământului, cu vedere la

Stația Spațială Internațională. Această lumină solară nu este
 filtrată de atmosfera inferioară, care blochează o mare parte a
spectrului solar.

Lumina Soarelui poate provoca durere atunci când

o privești cu ochiul liber; dacă se face pentru o
perioadă scurtă de timp și cu ochii pe jumătate
închiși, nu este periculos pentru ochii normali. [164]
[165]
 Privirea directă a Soarelui provoacă orbire
parțială temporară. În timpul acestei acțiuni,
aproximativ 4 miliwati de lumină lovesc retina,
încălzind-o ușor, ceea ce poate provoca
deteriorarea ochilor.[166][167] Expunerea la ultraviolete
determină îngălbenirea treptată a lentilelor oculare
de-a lungul anilor și contribuie la
formarea cataractei, dar aceasta depinde de
expunerea generală la radiațiile solare UV și nu
dacă privim direct la Soare.[168] Vizionarea de lungă
durată a Soarelui direct cu ochiul liber poate
provoca leziuni provocate de radiații solare la nivelul
retinei după aproximativ 100 de secunde, în special
în condițiile în care lumina UV de la Soare este
intensă și bine focalizată.[169][170] Efectele sunt mai
puternice dacă soarele este aproape de zenit sau
observat la altitudini mari; de asemenea, ochii tineri
și implanturile de lentile (în special din generațiile
mai vechi) nu filtrează lumina ultravioletă la fel de
eficient ca ochii îmbătrâniți în mod natural.

Raze solare

Vizualizarea Soarelui prin instrumente optice care

concentrează lumina, cum ar fi binoclul fără un filtru
adecvat care blochează radiațiile UV și întunecă
semnificativ lumina Soarelui, poate duce la
deteriorarea permanentă a retinei.[171] Pentru
observație, utilizați filtre special concepute. Unele
filtre improvizate care permit trecerea razelor
ultraviolete sau infraroșii pot deteriora ochiul la
niveluri de luminozitate ridicate.[172] Binoclul fără filtre
poate furniza energie de sute de ori mai mult decât
atunci când privești direct Soarele, și poate provoca
daune imediate. Chiar și o scurtă privire a Soarelui,
la prânz, printr-un telescop fără filtru, poate provoca
leziuni permanente ale ochilor.[173]

Răsărit

Apus

Eclipsele solare parțiale sunt periculoase pentru

observatori, pentru că pupila ochiului nu este
adaptată la contrastul vizual neobișnuit de mare:
pupila se dilată sau se îngustează în funcție de
cantitatea totală de lumină din câmpul vizual, nu de
luminozitatea celui mai strălucitor obiect. În timpul
eclipselor parțiale, cea mai mare parte a luminii
solare este blocată de Luna care trece în fața
Soarelui, dar părțile expuse ale fotosferei au
aceeași luminozitate ca în timpul unei zile normale.
Atunci când cantitatea totală de lumină este redusă,
pupila se extinde de la ~2 mm la ~6 mm, iar fiecare
celulă retiniană expusă la lumina soarelui primește
de până la zece ori mai multă lumină decât atunci
când privește Soarele care nu este eclipsat.
[174]
 Pericolul este insidios pentru observatorii
neexperimentați și pentru copii, deoarece nu există
percepția durerii: nu este imediat evident că
vederea cuiva este distrusă.
În timpul răsăritului și apusului, lumina solară este
atenuată, iar Soarele este uneori suficient de slab
pentru a fi privit confortabil cu ochiul liber sau în
siguranță cu utilizarea instrumentelor optice (cu
condiția să nu existe riscul de luminozitate bruscă,
de exemplu, printr-o pauză între nori).[175] Ceața,
praful din atmosferă și umiditatea ridicată contribuie
la atenuarea luminii.[176]
La scurt timp după apusul Soarelui sau înainte de
răsărit, poate apărea un fenomen optic rar,
cunoscut sub denumirea de rază verde. Flashul
este cauzat de lumina Soarelui care vine chiar sub
orizont, fiind curbată (de obicei prin inversarea
temperaturii) către observator. Lumina de lungimi de
undă mai scurte (violet, albastru, verde) este
curbată mai mult decât cea a lungimilor de undă mai
lungi (galben, portocaliu, roșu), dar lumina violetă și
albastră este este mai difuză, lăsând lumină care
este percepută drept verde.[177]
Lumina ultravioletă de la Soare are
proprietăți antiseptice și poate fi folosită pentru
igienizarea uneltelor și a apei. De asemenea,
provoacă arsuri solare și are alte efecte biologice,
cum ar fi producerea de vitamina
D și bronzarea solară. Este cauza principală
a cancerului de piele. Lumina ultravioletă este
puternic atenuată de stratul de ozon al atmosferei
Pământului, astfel încât cantitatea de UV variază
foarte mult cu latitudinea și a fost parțial
responsabilă pentru multe adaptări biologice,
inclusiv variații ale culorii pielii umane în diferite
regiuni ale Pământului.[178]