Invazia militară a Crimeei de către forțele Federației Ruse își are rădăcinile, potrivit

anumitor teoreticieni, în însăși dezintegrarea Uniunii Sovietice. Anii grei care au urmat pentru
națiunea rusă – dacă ținem cont de sărăcia cauzată de cheltuielile enorme ale deceniului de război
purtat în Afganistan, precum și de imaginea deteriorată suplimentar a liderilor de la Moscova pentru
prăbușirea Imperiului Sovietic, care însemna nu doar înfrângerea într-un război limitrof, ci
înfrângerea globală în fața inamicilor ideologici – occidentalii – au cultivat nevoia de revenire a
unei mâini ferme la Kremlin, care să redea efigiei rusești bântuite de vicisitudinile perioadei măcar
ceva din măreția hegemonică anterioară, dacă nu repararea unei economii care să îl mulțumească pe
țăranul rus de pe colhozurile siberiene ori pe veșnicul proletarul al uzinelor Patriei-Mumă.
Ambiției liderului Vladimir Putin i s-a adăugat creșterea prețului petrolului la sfârșitul anilor
’90 ai secolului trecut, care a dat speranță că lucrurile se pot redresa pentru națiunea slavă de la
răsărit. Puțin însuși susținea, în 2021, că URSS „a fost de fapt Marea Rusie (Great Russia), al căror
fundamente s-au pus în secolul XVIII. Calea aleasă inițial de liderul rus a fost aceea a soft power,
pornind de la ideea necesității națiunii de a-și proteja comunitățile rusești rămase în afara granițelor
de după 1991. Aceste comunități, existente într-adevăr sub pretextul vorbirii limbii ruse, au ajuns în
mai multe rânduri exploatate pentru atingerea ambițiilor teritoriale ale Moscovei, care le-a strâns
conceptual într-o Lume rusească (Russian World) de „compatrioți” și care le-a dat pașapoarte
rusești. Crimeea a fost numai una dintre ele și a sfârșit ocupată militar și anexată, ceea ce s-a
întâmplat și cu Ossetia de Sud și Abhazia și, mai târziu, cu Estul Ucrainei. Astfel de procese soft
power, care s-au dovedit a fi premergătoare anexărilor în cazurile amintite au loc și în celelalte state
de la frontierele rusești la momentul actual, în Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Kazahstan, iar
Moldova nu este nici ea scutită, fiind binecunoscută situația transnistriană1.
Cel mai evident risc [care a motivat invazia n.r.] a fost acela că populația vorbitoare de
limbă rusă era amenințată, și că amenințările erau absolut concrete și palpabile. Asta i-a făcut pe
rezidenții Crimeei, oamenii care locuiesc acolo, să se gândească la siguranța lor și să ceară
ajutorul Rusiei (Vladimir Putin, 17 aprilie 2014)
Interesele Rusiei pentru cucerirea Crimeii au fost multiple, și între ele nu intră în mod real și
pragmatic nevoia protejării populației ruse, însă între acestea merită amintită perspectiva
politologului Dmitro Kondratenko, conform căreia obiectivele Moscovei în Ucraina sunt cele
militare. Portul ucrainian Sevastopol, anexat și el odată cu peninsula din nordul central al Mării
Negre are o importanță primordial militară – aici au fost ținute navele Marinei Militare Rusești,
permițând acces rapid forțelor conduse de Kremlin către Mediterana de Est, către Balcani și către
Orientul Mijlociu. Tototdată, anexarea Crimeii a adus instant Rusiei echipament diversificat –
rachete, nave, aavioane, tancuri și motorizate pentru infanterie din bazele militare ale Ucrainei2.
1 Agnia Grigas, Beyond Crimea. The new Russian Empire, New Haven, London, Yale University Press, pp. 25-26.
2 Ibidem, p. 110.
 La scurt timp după răsturnarea lui Yanukovic de la putere din Kiev, în urma protestelor din
Piața Maidan, din februarie 2014, Moscova a trecut de la retorica soft power la cea de campanie de
război hibrid. În noaptea de 27 februariem forțe speciale ale Federației Ruse au ocupat sediul
Legislativului Republicii Autonome Crimeea. Pe parcursul zilei următoare, mai mulți membri ai
acestei instituții politice s-au strâns și au numit ilegal un nou prim-ministru al Crimeii (fără a
îndeplini procedurile constituționale, qvorumul și acordul președintelui Ucrainei).
Simultan, trupe rusești staționate anterior în Crimeea și în orașul Sevastopol, aflat sub
Tratatul Flotei Mării Negre din 1997, au inițiat atacarea trupelor ucrainiene, a sediilor
guvernamentale și a infrastructurii, violând direct Memorandumul de la Budapesta din 1994 care
garanta integritatea teritorială a Ucrainei. Iar pe 16 martie, autoritățile rusești și separatiștii pro-ruși
au organizat un „referendum” ilegal pentru alăturarea la Rusia a Crimeii și a Sevastopolului,
referendum care s-a încheiat cu un rezultat neverosimil de 96,7% din populația crimeeană.
În același timp, președintele Consiliului pentru Societate Civilă și Drepturile Omului din
Rusia a publicat pe un blog (care a fost la scurt timp înlăturat) că 50-60 de procente din populație
votase pentru unificarea cu Rusia, la o participare de 30-50%. Mai târziu, Putin însuși a făcut
cunoscut că circa 20.000 de militari ruși erau prezenți în Crimeea în timpul „referendumului”, ceea
ce a fost perceput ca având o influență directă a celor întâmplate. Între timp la Sevastopol
autoritățile ruse au creat un nou cadru de conducere, numind un așa-zis „primar al poporului, însă
fără nicio procedură legală. Iar pe 18 martie, la două zile după „referendum”, Federația Rusă semna
tratatul aderării Crimeii și Sevastopolului, marcând în felul acesta și juridic ceea ce lumea
occidentală consideră și acum o anexare ilegală a teritoriilor ucrainiene3.

3 Ibidem, p. 127.