Ministerul Educatiei din Republica Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

REFErat
La disciplina: PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
SUPERIOR

Tema: ,,Strategii și stiluri de predare

universitară”

a elaborat: a verificat:
Baciu Doina Titular de curs:
Nadejda OVCERENCO, dr., conf. univ.

Chișinău 2021
 ,,Predarea este arta ispitei intelectuale.”
definiţie de Jerome Bruner
1.Resursele pedagogice reprezintă structura materială a sistemului de învățămînt.
• a) informaționale (plan, programe, manuale școlare/universitare etc.);
• b) umane (cadre didactice,personal administrativ,parinti, alți reprezentanți ai comunitatii
educative;
• c) didactico-materiale (mijloacele de învățămînt integrate în spațiul și timpul pedagogic,
laboratoare,
cabinete metodice etc.);
• d) financiare (buget național, teritorial, local etc.).
2.Mijloacele de învăţământ reprezintă ansamblul de obiecte, dispozitive, aparate care
contribuie la desfăşurarea eficientă a activităţii didactice.Dupa natura şi funcţionalitatea lor
distingem:
Mijloacele de învatamînt reale, ca mijloace naturale,: obiecte, plante, substante chimice, etc.
Mijloacele de substituţie sunt modele obiectuale,grafice, schematice.
Mijloace obiectuale: mulaje, corpuri geometrice,machete, steme, peceti etc;
Mijloace iconice (figurative):fotografii, desene didactice, scheme, diagrame, panouri etc.
Mijloace ideative conceptele, raționamentele,teoriile.
Mijloace acționale modele experimentale, de organizare a experimentelor;modele de realizare a
lucrarilorde laborator , modele pentru simulatoare;modele informatice -calculatoarele.
• Mijloacele de învățămînt folosite cu măiestrie pedagogică influenţează în mod substanţial
procesul de cunoaştere, constituie un suport material al gândirii şi sporesc considerabil
posibilităţile de investigaţie.
3.Profesorul asigură pregătirea profesională a studenților și contribuie la dezvoltarea
personalității
lor,prin cultura profesională, calitățile atitudinale și cele aptitudinale.
Expert al actului de predare-învățare;
Motivator;
Lider;
Consilier;
Model;
Profesionist reflexiv;
Manager ;
• A preda înseamnă „a prezenta fapte,exemple, modele, teme, exponate etc,a propune studenților
o activitate asupra acestora, adică a-i conduce să le analizeze, să le compare - deci să lucreze cu
acest material - și să extragă apoi esențialul, pe care să-l fixeze în definiții, legi, principii etc.”
4.Predarea – activitate de organizare și conducere a situațiilor de învățare, se realizează prin:
precizarea obiectivelor-cadru;
precizarea obiectivelor de referinta;
precizarea continuturilor;
precizarea strategiilor;
precizarea metodelor de invatare.
Scopul predarii este obținerea de rezultate și schimbări comportamentale, care se realizează prin
învățare. Strategia predării nu este una cu cea a procesului de învățămînt. Strategia poate fi și a
lecției, a mijloacelor, metodelor de învățămînt, toate componente ale unui sistem, procesul de
învățămînt.
Predarea are propriile ei strategii. Ele se bazează pe programele analitice și solicită competența
profesorului. Ele definesc “pașii generali” ai predării pentru favorizarea învățării și cuprind:
1. opțiuni metodologice privind formele predării
2. definirea scopurilor, obiectivelor predării
3. elaborarea conținuturilor în termeni de categorii
ale cunoașterii (legi, principii, teorii, teoreme) ca
sarcini construite într-o evoluție unitară.
5.Strategiile de predare sunt un ansamblu de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre
profesor și
studenți în vederea predării și învățării unui volum de informații, a formării unor priceperi și
desprinderi,și a
dezvoltării personalității umane.
• Astfel, strategia prefigurează traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic și mai eficient
pentru
abordarea unei situații concrete de predare si învățare. În acest fel, prin proiectare strategică se
pot
preveni erorile, riscurile si evenimentele nedorite din activitatea didactică.
Exemple de strategii de predare:
Jocul ca strategie de predare;
Oferirea posibilității de a alege;
Corelarea conținutului lecției cu viața reală;
Interactivitatea;
Repetarea/recapitularea materialului în moduri diferite;
Utilizarea tehnologiei;
Tratarea predării cu mai multă lejeritate;
Gândiți lecțiile încercând să aveți o viziune cât mai largă;
Entuziasmul profesorului;
6. Stilul de predare desemnează felul în care profesorul organizează și conduce procesul de
învățămînt, presupunînd anumite abilități, îndemînări sau priceperi din partea acestuia.
• Stilul scoate în evidența ceea ce este specific fiecarui profesor, nota sa„personală” și
„modalitatea sa proprie de lucru cu studenții”.
Stiluri de predare în dependență de relația profesor-student:
• Stilul democratic - profesorul încurajează implicarea activa a elevilor în procesul învățării,
inițiativa,
potențialul lor creativ;
• Stilul autoritar se caracterizează prin selectarea și promovarea tehnicilor, a procedeelor de
învățare, a
modalităților de lucru, dirijată efectiv de către profesor. El structurează timpul, nu încurajează
inițiativele, sancționează atitudinile și rezultatele instruirii elevilor, menține o anumită distanța
față de grup.
• Stilul permisiv sau laissez-faire relevă rolul pasiv al educatorului, indiferența, minimalizarea
fenomenelor
semnificative în procesul instruirii; acceptă deciziile elevilor, comune ori individuale.
Stiluri de predare în dependență de atitudine:
deschidere spre inovație – înclinație spre rutină ;
centrare pe angajarea studentului– substituirea învățării cu predarea;
centrare pe conținut – preocupare pentru dezvoltarea studentului;apropiat (afectiv) – distant (față
de studenți) permisiv – autoritar (în relațiile cu studenții);nivel înalt de exigențe – exigențe
scăzute; prescripție (dirijare riguroasă) – independență.
7.Comportamnetul de predare:comportamentul verbal al profesorului: de comunicare, de
conversație, de afectare, de explicație etc.
comportamentul nonverbal: postural, gestic, de mișcare: mișcări fizice, faciale, posturale, însă nu
singur, ci conjugat cu cel verbal. Se poate spune,chiar, că succesul predării depinde în mare
măsură de folosirea “artei gestului”.
comportamentul de proiectare a lecției, realizat “acasă”, în afara orelor, adesea mai important
decît
comportamentul verbal și cel neverbal.
Strategia didactică vizează operaţia de proiectare-învăţare, prin parcurgerea căreia studentul
asimilează conţinutul de idei sistematizat, în obiectele de studiu, îşi formează sistemul de abilităţi
prevăzut de programele şcolare . Strategiile didactice comportă o împărţire şi o clasificare
după mai multe criterii:
După domeniul conţinuturilor instrucţionale adiacente:
- strategii cognitive;
- strategii psihomotrice;
- strategii afectiv-atitudinale;
- strategii mixte.
După operaţiile cognitive predominante, demersul (logica) gândirii:
- strategii inductive (pe traiectul de la concret la abstract);
- strategii deductive (de la abstract la concret);
- strategii analogice (bazate pe translarea unor note sau explicaţii de la un domeniu la altul);
- strategii transductive (prin apelul la raţionamente mai sofisticate, de natură metaforică,
eseistică, jocuri de limbaj);
- strategii ipotetice (rezolutive), bazate pe construcţia de ipoteze, pe problematizare; centrate pe
gândirea convergentă sau divergentă;
- strategii analitice, care pun accent pe examinarea unui obiect, fenomen, proces, în cele mai mici
unităţi, pentru a-l explica şi interpreta teoretic şi a stabili relaţiile dintre elementele componente;
- strategii integrative sau de sinteză, ce îmbină gândirea cu acţiunea, studiul teoretic cu
activitatea practică;
- strategii descriptive, centrate pe organizarea şi clasificarea sau enumerarea datelor, pe
generalizarea prin modele taxonomice;
- strategii interpretative;
- strategii lucide;
- strategii mixte (prin imprimarea procedeelor de mai sus).
După gradul de structurare a sarcinilor de instruire (gradul de dirijare/nondirijare a învăţării):
- strategii algoritmice, prescriptive sau directive (pe bază de structuri fixe, repititive de acţiuni
mintale sau de altă natură); din această categorie fac parte strategiile: algoritmice propriu-zise;
bazate pe principiul programării; computerizate; semialgoritmice;
- strategii semiprescrise, nealgoritmice (cu registre largi privind libertatea de
intervenţie,schimbarea traiectelor etc.);
- strategii euristice (ce încurajează căutarea, explorarea, descoperirea pe cont propriu, prin
încercare şi eroare etc.); ele se pot baza pe învăţarea prin: descoperire (euristică),rezolvare de
situaţii-problemă, observarea investigaţiilor, elaborarea de proiecte,conversaţie euristică,
interactivă (prin cooperare), inductiv-experimentală etc.
- strategii mixte, combinatorii, în cadrul cărora un tip aparte îl constituie strategiile creative, care
nu sînt formulate în mod explicit, elevii având posibilitatea să meargă pe trasee inedite; ele pun
accentul pe promovarea gândirii productive a elevilor, lăsînd câmp deschis manifestării
spontaneităţii, originalităţii şi gîndirii divergente.
După principalele clase de obiective educaţionale vizate:
- strategii care au ca obiectiv pedagogic prioritar stăpânirea materiei, în termeni de
Cunoştinţe şi capacităţi (strategia conversaţiei euristice,strategia prelegerii problematizate,
strategia demonstraţiei, strategia cercetării experimentale, strategia algoritmizării etc.);
- strategii care au ca obiectiv prioritar transferul funcţional al cunoştinţelor şi capacităţilor
dobândite (strategia problematizării, strategia modelării etc.);
- strategii care au ca obiectiv pedagogic prioritar exprimarea personalităţii elevului (strategia
jocului didactic, strategia lucrărilor practice, strategia asaltului de idei, strategia dezbaterii
problematizate).
După acţiunea predominantă în cadrul activităţii de predare-învăţare-evaluare:
- strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea de comunicare;
- strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea de cercetare;
- strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea practică;
- strategia didactică bazată prioritar pe acţiunea de programare specială (cum ar fi instruirea
asistată de calculator). După implicarea creatoare/noncreatoare a profesorului în activitatea
didactică:
- strategii bazate pe obişnuinţă, automatism, rutinare, ca aplicare a unor reţete rezultate în baza
repetiţiei îndelungate, a stereotipizării şi şablonizării;
- strategii bazate pe complexe de deprinderi, ca moduri mai generale, globale şi suple de
abordare a predării, uşor aplicabile în situaţii de mare varietate;
- strategii novatoare ce dau frâu liber imaginaţiei şi inteligenţei profesorului;
- strategii imitative, ce presupun copierea unora.
După modul de grupare a elevilor:
- strategii frontale;
- strategii de grup (colective);
- strategii de microgrup (echipă);
- strategii de lucru în perechi (duale);
- strategii individuale (bazate pe munca individuală);
- strategii mixte.
După factorul de impuls al învăţării:
- strategii externe, pentru care stimularea învăţării vine din exterior, este impusă sau exercitată de
profesor;
- strategii interne, de ,,self-management”, de ,,autoconducere” a învăţării .
Schimbările actuale de politică educaţională au impus modificări şi la nivelul strategiilor
didactice, al procesului de predare-învăţare-evaluare, atât în diadctica generală, cât şi în
didacticile particulare.
8.Metodologia instruirii reprezintă teoria şi practica metodelor şi procedeelor didactice, ştiinţa
care
studiază natura, definirea, statutul, funcţiile, clasificarea și cerințele acestora, pe baza unei
concepţii unitare despre actul predării şi învăţării. Aşadar, metodologia instruiriinvizează, în
principal.
- modul în care se transmit, se asimilează şi se aprofundează cunoştinţele;
- modul în care se formează şi dezvoltă abilităţile intelectuale şi practice;
- controlul dobândirii cunoştinţelor şi al formării abilităţilor intelectuale şi practice, respectiv
stabilirea nivelului de însuşire a cunoştinţelor şi a gradului de dezvoltare a abilităţilor;
- valorificarea unor posibilităţi de dezvoltare a unor calităţi intelectuale şi morale.
9.Metoda didactică/instructiv-educativă/ de predare-învăţare/de învăţământ .Originea
termenului, aflată în grecescul “methodos” (“metha”- către, spre; “odos”- cale, drum),îi conferă
sensul de drum de urmat în vederea atingerii unui anumit scop.
Una din primele definiţii ale metodei a fost dată de R. Descartes. La începutul sec. XVIII,
termenul de metodă este raportat la procesul de instruire, la procesul de conducere a activităţii de
instruire, la procedurile de învăţămînt . În sec. XIX, problema metodelor este legată de
disciplinele şcolare, obiectivele şi rezultatele învăţării. În această ipostază, metodele obţin un
statut teoretic în structura ştiinţelor pedagogice şi psihologice. În cazul particular al instruirii,este
vorba de scopuri ale predării şi învăţării.În concepţie modernă, metoda de învăţământ reprezintă
o modalitate de acţiune, un instrument cu ajutorul căruia studenţii, sub îndrumarea cadrului
didactic sau în mod independent,îşi însuşesc şi aprofundează cunoştinţe, îşi formează şi dezvoltă
priceperi şi deprinderi intelectuale şi practice, aptitudini, atitudini etc. Astfel, situaţiile de
învăţare se pot apropia şi chiar identifica cu cele de cercetare ştiinţifică, de descoperire a
adevărului graţie propriilor eforturi ale studenţilor. După cum indică numeroşi savanţi, problema
metodelor întotdeauna este legată de metodologie, de acţiune. În acest sens, ,,acţiunea este
abordată ca metodă”, ,,operaţie”, ca o parte a acţiunii sau ca procedeu. Din punctul de vedere
pragmatic, după cum indică aceştia, fiecare acţiune posedă o tehnică proprie şi include în sine
mijloace specifice de realizare. Cu alte cuvinte, prin metodă poate fi înţeles un “purtător” care
însumează următoarele criterii:
- punctul de referinţă (iniţial−obiective şi rezultate aşteptate);
- punctul final (obiective realizate şi rezultate atinse);
- subiectul acţiunii;
- obiectul asupra căruia este orientată acţiunea.
Dincolo de aceste clasificări de natură didactică, în contextul concret al procesului de instruire nu
putem delimita strict strategiile în funcţie de anumite criterii, fiind vorba, de cele mai multe ori,
de forme mixte ale strategiilor.Este, deci, posibil să se regrupeze activităţile şi metodele de
învăţare după următoarele cinci categorii de metode: afirmative, interogative, de descoperire,
active şi de creativitate .
Metodele afirmative constau în transmiterea cunoştinţelor şi abilităţilor de către un profesor
(care deţine cunoaşterea ) către cei care învaţă. Conferinţa, expunerea,demonstraţia etc. fac parte
din această categorie.
Metodele interogative sunt caracterizate prin decupaje de informaţii urmate de întrebări care
permit elevului să intuiască răspunsurile. În cursul activităţilor repetate studentul este astfel
chemat să dobândească cunoştinţe sau să-şi modifice comportamentele într-o manieră
progresivă.
Metodele de descoperire presupun depistarea cunoştinţelor şi abilităţilor de către studenţi.Acest
demers acordă posibilitatea de a face încercări şi erori şi de a găsi mai multe soluţii.
Descoperirea dirijată, studiul independent sunt exemple ce ilustrează această categorie.
Metodele active se caracterizează prin următoarele: angajarea personală a celui care învaţă în
activitate; motivaţia intrinsecă; participarea la un grup; autoevaluarea indivizilor sau a
grupurilor; schimbarea rolului profesorului care devine un catalizator.
Metodele de creativitate presupun principiile metodelor active, dar sînt dirijate către trezirea şi
stimularea energiei creatoare. Tehnicile de grup sînt utilizate pentru creşterea spontaneităţii
.Hattie (2014) apreciază că profesorii sunt factorii cu cea mai mare influenţă asupra învăţării. Ei
trebuie să fie „îndrumători, influenţi, grijulii,implicaţi activ şi cu pasiune în procesul de predare
şi învăţare” (Hattie, 2014,p. 48).
Felul în care profesorii predau depinde în mod hotărâtor de ceea ce cred ei despre predare.Nu se
consideră că predarea ar fi problema. Felul în care studenţii receptează conţinuturile şi nivelul de
înţelegere a acestora nu constituie o prioritate pentru profesor. În lipsa momentelor de reflecţie
din partea profesorului, predarea nu are şanse să se modifice.
BIBLIOGRAFIE:
PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR
TEXTE DE LECȚII ,Studii MASTER, CHIŞINĂU, 2020
Cucoş C. Psihopedagogie. Iaşi: Polirom, 1998.
Predarea și învățarea ân ânvățământul superior ,,Aspecte teoretice și practice”
Autori:Daniela Maria Crețu,Sandu Sinfield,Tom Burns,Sandra Abegglen.
 CUPRINS:
1.Resurele pedagogice.
2.Mijloace de ânvățământ.
3.Profesorul.
4.Predarea.
5.Strategiile de predare.
6.Stilul de predare.
7.Comportamentul de predare.
8.Metodologia instruirii.
9.Metoda didactică.