LEGENDA ÎNGHEŢATEI

Era odată demult, tare demult, un sătuc. Către miazănoapte şi apus era mărginit de
câteva dealuri gârbovite de vreme, iar la miazăzi se bucura de priveliştea unei câmpii plină
de veselia păsărelelor, florilor, copiilor şi basmelor.
În satul cel fermecat trăiau doi bătrânei. Barba albă precum neaua ce-mpodobea obrajii
moşului şi râsul ca un cântec al babei îi fermecau pe oameni. Copiii aveau însă şi alte
motive, bine întemeiate să le calce pragul: baba făcea cele mai gustoase prăjituri din ţară.
Seara, când se iţeau primele stele, mici şi dar cei mari, se strângeau la căsuţa celor doi.
Legende şi basme străvechi picurau atunci în sufletele lor curate.
Povestea noastră începe într-o toamnă poposită vremelnic peste sat, cu tot alaiul ei de
slujitoare: bruma, frigul, ploile dese şi reci. Vremea era să umple cămările cu provizii pentru
iarnă, dar cei doi bătrâni nu prea aveau nimic. Toată vara, nici un strop de ploaie nu
mângâiase câmpia, iar bucatele nu se făcuseră. Prichindeii cei dedulciţi cu basmele şi
prăjiturile bătrânei, s-au sfătuit şi-au hotărât împreună, să le dea o mână de ajutor.
Într-o dimineaţă, să vezi minune: în ogradă celor doi se lăfăiau trei coşărci pline, unul cu
batoane aromate de vanilie, altul cu seminţe maroni de cacao, iar al treilea cu căpşuni
dolofane şi dulci. De unde? N-aş putea să vă spun! Destul că, foarte fericiţi, bătrânii au
mulţumit Domnului pentru darul primit şi fără să stea pe gânduri,s-au apucat de treabă.
Au curăţat şi spălat căpşunile. Seminţele de cacao le-au întins la uscat iar până-n seară
le-au prăjit şi măcinat. Vanilia s-au uscat mai greu, dar vezi că ziua se potrivise destul de
caldă, de parcă ar fi vrut să-i ajute. Seara totul a fost gata. Bătrâneii, obosiţi de munca de
peste zi, le-au lăsat toate în ogradă şi s-au retras în căsuţă, pentru o binemeritată odihnă.
În noaptea aceea ca prin minune totul a devenit alb. Căzuse prima zăpadă. Pufos şi rece,
stratul de-o palmă, s-a depus peste căpşuni, vanilie şi cacao. N-aş putea spune cu mâna pe
inimă că era zăpadă; cred că erau fire din barba lui Dumnezeu întinse peste tot ţinutul.
Pesemne aşa gândise El că trebuie.
Dimineaţa, când au văzut ce s-a întâmplat, cei doi bunici s-au necăjit peste măsură.
Tocmai atunci a apărut ceata de copii, curioşi nevoie mare să vadă cum s-au descurcat cei
doi. Au văzut năpasta ce căzuse peste ei şi ca să-i ajute, au început să dea jos zăpada de pe
coşuri. Când au terminat erau unşi pe mâini cu vanilie, căpşuni şi cacao, amestecate toate cu
zăpadă. Pentru că erau copii, ce să facă decât să se lingă pe degete. Ce minunăţie au
descoperit! Amestecul acela avea un gust cu totul şi cu totul deosebit! Moşul, văzând
încântarea de pe feţele lor, a adus cănuţe şi a împărţit tuturor căpşunii, vanilia şi cacao, toate
amestecate cu zăpadă.
Drept mulţumire, copiii le-au dat câte un bănuţ pentru fiecare porţie din acea
minunăţie. Iar pentru că această surpriză a venit cu primul îngheţ, acestei bunătăţi încă fără
nume, i-au spus îngheţată.
De atunci cumpărăm, noi copiii, îngheţată: dulce de căpşuni, aromată de vanilie şi
amăruie de cacao.