Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
– A însemnat enorm. Un întreg univers. Emil Loteanu a fost cel care m-a
ajutat să mă întorc la sine, acasă. Nu la casa cea fizică, ci la casa
spirituală, la rădăcinile neamului nostru, la folclor, la limba noastră. Casa
aceasta era în mine, o aveam de la părinţi, dar nu o descoperisem încă din
cauza timpurilor pe care le-am trăit. El a fost acela, care m-a ajutat să
descopăr muzica populară din Basarabia, muzica autentică de pe timpuri,
muzica ţigănească ori chiar clasică uneori, pe care nu o ştiam şi pe care
am cunoscut-o numai datorită lui Loteanu. Îmi amintesc de un caz ieşit din
comun. Trebuia să cântăm concertul pentru vioară şi orchestră de Luciano
Berio, care nu avea, însă, note. Am fost nevoit să caut un clavir, să fac un
aranjament în stilul preclasicilor şi să cântăm cu o formaţie care să se
potrivească timpului respectiv. Emil Loteanu era foarte precaut în alegerea
echipei sale, dar, alegându-l pe cineva nu-l mai lăsa, îl păstra. El m-a
studiat, supravegheat timp de patru ani şi numai după aceasta m-a invitat
să scriu coloana sonoră pentru filmulLăutarii (1971). Până la începutul
colaborării noastre din anul 1971, cu toate că îmi promitea mereu că vom
colabora la următorul film, lua până la urmă pe altcineva. Nu pot să-mi
explic asta…
– Nu ştiu ce va face istoria cu noi, dar ai dreptate în mare măsură. Cred că
numai împreună puteam realiza ceea ce am realizat. Alături de el, am făcut
o adevărată şcoală, de fapt, mai multe şcoli. Mai întâi, şcoala românească,
ţigănească, apoi şcoala rusească. Pe urmă, a apărut o altă şcoală, cea de
balet – Luceafărul şi filmul Anna Pavlova. Eu aveam experienţa cu
baletul Luceafărul, dar, în cazul celebrei dansatoare Anna Pavlova, aveam
de-a face cu baletul clasic şi mi-am asumat marea îndrăzneală de
a corecta aceşti clasici sau chiar de a-i înlocui, scriind altă muzică, pentru
că eu nu eram de acord cu muzica acestor clasici, ea nu se încadra în
viziunea filmului nostru. Sigur că îl consultam mereu pe Loteanu, dar
munca mea era mai dificilă în cazul dat, or, el făcea la filmări şapte-opt
duble, ca să aibă de unde alege, în timp ce eu trebuia să fac o singură
variantă, varianta perfectă, asta nu e de loc glumă…
– Exact. Un alt element specific al creaţiei lui Emil era faptul că muzica era
scrisă înainte de filmări, aşa încât muzica dădea tonul pe platoul de filmare,
actorii îşi coordonau mişcările, mimica, ascultând muzica. Cazul cu valsul
din filmul Dulcea şi tandra mea fiară a devenit unul antologic. Anume valsul
a dictat acea scenă minunată a nunţii, a imensităţii. După acest vals, am
fost pus într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că ce poţi să mai scrii după
un asemenea vals de succes?!, dar a trebuit să scriu în continuare. Cred
că un element de bază care mi-a asigurat reuşita unor lucrări muzicale,
cum ar fi valsul, Anna Pavlova, baletul Luceafărul, baletul Venancia, îl
constituie faptul că am introdus vocalul/vocaliza şi corul, care dă măreţie şi
emoţie muzicii. Un exemplu, Dansul focului pe piaţă ori Dansul egiptean,
sunt piese în stil clasic, nu a dansat Anna Pavlova aşa ceva, dar noi am
introdus în biografia marii artiste aceste creaţii ale mele. Dar câtă forţă şi
expresie au căpătat scenele cu Lebăda de Camille Saint-Saens! Din
originalul Lebedei au rămas numai penele…, pentru că am introdus nu
numai orchestră şi cor, dar şi solistă vocalistă, o nouă armonie, o nouă
formă, alt diapazon. Eu puteam să scriu aşa ceva numai cu Loteanu, el era
o mare forţă creatoare, el era artistul liber, care mă încuraja, deşi nu mi-a
zis niciodată cuvinte de laudă, asta nu făcea parte din felul lui de a fi. Multe
spuse frumoase de-ale lui despre mine le aflam din presă. Emil Loteanu
este acel care m-a ajutat să descopăr un mare mister, faptul că există un
spaţiu între pământ şi cer, un spaţiu care uneşte cele două dimensiuni. Eu
am tins tot timpul să scriu muzică pentru acest spaţiu misterios, spaţiul
dintre pământ şi cer…
Încerc să ţi-l descriu cum l-am văzut prima dată. Era, cred, prin 1955. Îl văd
ca şi acum, îmbrăcat într-un pardesiu de culoare deschisă, cu un fular
peste umăr, cu o frizură extraordinar de bogată şi frumoasă, cu o limbă
română perfectă şi cu poeziile lui melodioase, cu care cucerea lumea, mai
ales, partea feminină. El a apărut pe străzile Chişinăului ca un zeu, ca un
mentor, deşi era mult mai tânăr decât cei consideraţi clasici la Chişinău.
– Exact. Ne-am dus la o cabană de lângă Kiev, era iarna anului 1972. În
primele zile, comportamentul lui Loteanu mă supăra grozav. Aproape o
săptămână n-a scris nimic, umbla prin zăpada din pădure, admira natura,
făcea focul în sobă cu lemne de mesteacăn etc.
După care, s-a aşezat la masa de scris şi în două nopţi a înşirat libretul pe
hârtie. Se vede că focul ardea nu numai în sobă, ci şi în fiinţa lui. Loteanu a
adunat în libret elemente din mai multe opere ale lui Eminescu, el a
descifrat unele stări, care la Eminescu erau redate poate printr-un cuvânt
sau o aluzie. De exemplu, tacâmurile celea de argint, Loteanu le-a făcut
talgere de argint sau scena cu vrăjitoarea, Eminescu nu are aşa ceva. Emil
Loteanu, ca scriitor şi regizor, a văzut, însă, opera lui Eminescu în toată
complexitatea ei, romantică şi dinamică. Altfel spus, Emil, cu marele lui
talent, a nuanţat unele stări ale genialului nostru Artist – Mihai Eminescu.
– Mulţi cititori sunt curioşi să afle cum aţi scris celebrul vals din filmul
lui Emil Loteanu „Dulcea şi tandra mea fiară”. Actriţa Svetlana Toma
mi-a spus că Emil Loteanu a „zmuls” practic din Dvs acest minunat
vals.
– Da, filmările pentru această scenă din Cehov, cu nunta eroinei Skvorţova,
erau programate peste trei zile, pentru ziua de joi, dar mie nu-mi venea
valsul şi gata. Marţi seară, pe la orele 23.00, intră Loteanu în camera mea
de la hotelul Mosfilm. A intrat ca un fulger, era obosit, agitat şi-mi zice:
„Valsul!”. Eu m-am cam pierdut cu firea, nu ştiu ce am mai zis. Îi cânt la
pian o schiţă – strâmbă din nas, îi cânt a doua schiţă – se enervează, îi
cânt a treia – el se-nfurie tare de tot. Nu mă mira pentru că şi eu simţeam
că nu e ce trebuie să fie. Mă gîndeam în sinea mea că Loteanu o să
arunce cu ceva în capul meu. A început să strige la mine. Văd că treaba
merge din rău în mai rău. Furia lui Loteanu era justificată, aveam comandat
a doua zi studioul cu Orchestra Simfonică şi corul, iar a treia zi începeau
filmările. Ca să nu mai vorbim de faptul că el i-a convins cu greu pe ruşi ca
eu, un moldovean, care a scris cu succes muzica la filmul Şatra, să scriu
muzică şi la o operă de Cehov, reieşea că-l fac de râs pe Loteanu, ceea ce
ar fi fost o catastrofă pentru toţi.
Iată, anume în aceste clipe de mare tensiune, îmi amintesc de o schiţă mai
veche de a mea, scrisă cu gel verde, pe care o aruncasem undeva jos, prin
sertare. O scot şi-i cânt intonaţia, motivul valsului, notele de la început pe
care le ştie acum toată lumea. Loteanu a tresărit imediat şi zice:”Ha! De
unde-i asta, cântă mai departe…” El nu ştia că mai departe nu era scris
nimic în notiţele mele şi am început să improvizez pe loc, am ajuns la
refren şi-i torn mai departe tot ceea ce-mi trăsneşte prin cap. Loteanu era
încă înfuriat, nu a zis nimic despre vals, a plecat şi m-am bucurat că nu a
sărit uşa din ţâţâni, aşa de tare a trântit-o în urma lui. Am lucrat toată
noaptea la acest vals şi dimineaţa am predat partitura orchestrei, conform
programului. Nu mi-a fost greu pentru că eu scriu partitura direct pe curat,
sunt un compozitor care nu are nevoie de ciornă. Uite asta a fost povestea
valsului îndrăgit de multă lume. A venit nu ştiu de unde…
– Probabil, stau nişte Îngeri acolo Sus, cu notele în faţă şi-mi trimit uneori
nişte intonaţii, nişte motive muzicale pentru a mă scăpa de necazuri. Cred
că nu numai mie mi se întâmlă aşa ceva…
– În acest caz, muzica a dictat regia. Actorii erau tare înaripaţi. Pe platoul
din localitatea Valuevo, o suburbie a Moscovei, acest vals a răsunat cred
că de vreo sută de ori. Toată lumea propunea câte ceva pentru această
scenă, ascultând ritmul valsului.
– D-a-a, ceva se întâmpla în ziua aceea de joi. Se termina ziua, iar filmările
încă nu începuseră. Pierdeam lumina zilei, dar uite că până şi acest
neajuns a jucat un rol important în dramaturgia lui Loteanu. Operatorul
Vladimir Nahabţev a propus ca spre sfârşitul valsului, când intervine corul,
eroina filmului – mireasa să fie ridicată în ceruri. Emil a rămas foarte intrigat
şi-l întreabă pe Nahabţev: “Cum s-o înălţăm la cer?”. Operatorul îi spune că
o poate face foarte simplu, o aşază pe macaraua pentru camerele de luat
vederi şi o roteşte împreună cu camera. Emil a acceptat imediat acest truc
de cinema. Ori de câte ori privesc filmul Dulcea şi tandra mea fiară, îmi
amintesc de această întâmplare la filmare. Când vei privi filmul şi vei
ajunge la această scenă, ai să observi că mireasa Olenka, adică artista
Galina Beleaeva, dansează, dansează, apoi, parcă se rupe de pământ. E o
imagine foarte simbolică, apune soarele, apune şi boierimea bătrână,
căruntă, iar eroina – noua generaţie, apare în alb, răsare în locul soarelui…
Dumnezeu a vrut ca scena asta cu bucluc să fie una dintre cele mai
reuşite.
– La început, criticii din Rusia l-au tratat mai degrabă în termeni critici, nu
le-a prea plăcut. Au scris că nu e Cehov, că există influenţe din Şatra, au
fost şi alte reproşuri. Muzica mea din film a fost, însă, foarte apreciată, mai
cu seamă, de public, ceea ce oarecum a umbrit filmul în sine. Acest lucru,
din păcate, l-a deranjat foarte mult pe Emil Loteanu şi în sufletul lui a
apărut un fel de gelozie inexplicabilă, care s-a manifestat şi mai dureros la
premiera baletului Luceafărul din 1983. Îmi pare rău că trebuie să spun
asta, dar ne-am înţeles la începutul acestui dialog să fiu sincer. Supărările
noastre de moment au trecut, însă, ca ploile de vară, iar noi am ştiut să ne
depăşim şi să ne continuăm colaborarea.
– Dintre cele patru filme realizate cu Emil Loteanu: “Lăutarii”(1971),
“Şatra” (1976), “Dulcea şi tandra mea fiară” – “O dramă la
vânătoare”(1978) şi “Anna Pavlova”(1983), care vă este cel mai
aproape de suflet?
– Nu pot să-ţi spun asta, pentru că toate sunt diferite şi inedite. Pot să-ţi
spun care e cel mai privit şi mai cunoscut în lume, este Şatra, dar asta nu
înseamnă că este mai presus de celelalte. Cred că cele mai profunde sunt
totuşi O drama la vânătoare şi Anna Pavlova.
– Da. La Gara Kiev a fost ultima dată când l-am văzut pe Emil Loteanu
în viaţă, asta a fost cu mai puţin de o lună înainte de moarte.
– Nu ştiam de boala lui, nu mi-a spus, dar el cred că ştia deja ce are, se
chinuia sărmanul…
– I-aş spune ceea ce i-am spus şi în timpul vieţii, îl certam că nu mai
scrie poezie. Scria foarte puţin în ultimul timp şi îmi părea rău, pentru că
era un mare poet. Acesta a fost marele lui neajuns.
– Eraţi ca fraţii…