Dimitrie Alexandru Ghica

S-a născut în 1795, fiind fiul lui Dimitrie

Alexandru Ghica (mare ban) din a treia
căsătorie a acestuia cu Elena Razu; era deci
fratele bun al lui Mihail Ghica și frate (după
tată) cu Grigore al IV-lea Ghica. Ar fi trebuit să
fie numit domnitor conform Regulamentului
organic de o Adunare obștească extraordinară,
însă datorită convenției speciale din ianuarie
1834 de la Sankt Petersburg, s-a hotărât în mod
excepțional ca domnitorii Moldovei și
Munteniei să fie numiți de către ruși și turci. A
fost numit ca domnitor de turci, în înțelegere cu
rușii, odată cu numirea lui Mihail Sturdza în
Moldova de către turci, după încetarea
ocupației rusești (1828 - 1834). Ion Ghica, în
una dintre scrisorile sale către Vasile
Alecsandri[2] notează: „Pe la mijlocul anului
1834, spătarul Alexandru Dimitrie Ghica, fratele
fostului domn Grigorie Dimitrie Ghica, fusese
rădicat la scaunul domniei după recomandarea
amicului său, generalului rus comite Pavel
Kiseleff, care a guvernat Principatele de la anul
1829 până la 1834 cu titlul de prezident cu
deplină putere al divanurilor.” Ceremonialul
propriu-zis al învestiturii lui Alexandru Dimitrie
Ghica, împreună cu Mihail Sturdza, a avut loc la
Constantinopol la 19 mai 1834, când cei doi
domnitori, cu fesul pe cap și cu barba tunsă
mărunt, au făcut temenele sultanului și i-au
sărutat piciorul. Ceremonia urcării pe tron a
avut loc la București, la 14/26 octombrie 1834,
în ctitoria familiei, biserica Sf. Spiridon, urmată,
seara, de o reprezentație de gală.

Alexandru Dimitrie Ghica trebuia să guverneze

în spiritul și litera Regulamentului organic.
Pentru a controla situația, Rusia îl înconjoară cu
agenți devotați, greci și ruși, punându-l sub
controlul strict al consulului său, baronul Petru
Rückmann, care s-a amestecat în toate afacerile
interne ale țării, devenind arbitru între
domnitor și restul administrației. Chiar de la
început, consulul baron Petru Rückmann i-a
impus domnitorului ca miniștri pe doi boieri
potrivnici personali ai lui Alexandru Ghica.
Ingerințele consulului rus au trezit o opoziție
națională în Adunarea obștească, ceea ce îl
încurcă și mai mult pe domnitor și, zăpăcindu-l,
îl face să cadă în greșeli tot mai mari de pură
conducere (1837). Existau și alte cauze care au
făcut ca opoziția față de domnitor să devină
activă. Alexandru Dimitrie Ghica, când a ajuns
domnitor i-a numit pe cei doi frați ai săi, Mihai
(Mihalache) și Costache, primul la Interne, iar al
doilea șef al miliției. Cei doi frați ai
domnitorului au fost apoi calificați în repetate
rânduri ca incapabili și răuvoitori.

Situația se încurcă și mai mult în 1838, când

noua Adunare obștească respinge cererea
rușilor de a adăuga în Regulamentul Organic un
articol nou care tindea să sugrume
independența internă a țării. Rușii însă triumfă,
prin obținerea unui firman în acest sens de la
Poartă, prin care aceasta poruncea Adunării
obștești să accepte introducerea articolului. Tot
în anul 1838 , domnitorul a trebuit să facă față
unui complot organizat de Ion Câmpineanu,
reprezentantul boierimii liberale, care
considera că și Regulamentele și numirea
domnitorilor direct de către țar și sultan erau
ilegale. Câmpineanu cerea adoptarea unei
constituții, unirea principatelor și proclamarea
independenței lor. Programul mișcării, antirus și
foarte liberal, în special așa-numita „Constituția
românilor”, prevedea introducerea unei forme
de guvernare constituționale și reprezentative,
egalitatea în fața legilor, libertăți individuale
foarte largi, toate acestea de câștigat la capătul
unui „război al independenței.”[3] Mișcarea a
fost însă descoperită, chiar atunci când
organizatorul ei se întorcea în țară, dintr-o
călătorie prin Anglia și Franța, unde căutase să
obțină sprijin pentru răscoală. Ion Câmpineanu
care se întorsese la București a fost închis în
martie 1840 la mănăstirea Mărgineni,
eveniment pe care domnitorul Alexandru
Dimitrie Ghica l-a anunțat printr-o scrisoare pe
Reșid-pașa, ministrul de externe turc. Ion
Câmpineanu va fi eliberat aproximativ în martie
1841, când devenise grav bolnav în închisoare.
Tot în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie
Ghica, în 1840, boierimea liberală a organizat
un nou complot, condus de Dimitrie (Mitică)
Filipescu, printre complotiști numărându-se și
Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Eftimie Murgu.
Spre deosebire de Câmpineanu, Filipescu s-a
declarat adeptul ameliorărilor treptate și
pașnice. Programul său propunea desființarea
clăcii și rezolvarea problemei agrare prin
împroprietărirea țăranilor. Și acest complot a
fost descoperit, iar participanții trimiși pentru
mulți ani la temniță; Filipescu a fost închis la
mănăstirea Snagov.[4]

Alexandru Dimitrie Ghica nu era în relații bune

nici cu rușii nici cu țara; cu primii pentru că nu
aveau o unealtă energică, iar țara, pe de altă
parte, se vedea lovită, din cauza acțiunilor
rusești, în dezvoltarea sa culturală și națională.
O piedică a guvernului domnitorului a
constituit-o și opoziția personală a
mitropolitului Neofit, întreținută de ruși,
opoziție care, în același timp, exprima și
nemulțumirile celorlalți. Această situație era
hrănită de ruși, în pofida contra-acțiunii
consulului francez. Pentru a-i satisface pe turci,
Alexandru Dimitrie Ghica sfărâmă Eteria sârbo-
bulgară la Brăila, care pregătea în țară
intervenția militară a Rusiei (1841). Domnitorul
a dat dispoziție pentru arestarea bulgarilor,
care în doi ani succesivi, 1841 și 1842 făcuseră
un complot la Brăila, cu scopul de a trece peste
Dunăre și a scutura jugul turcesc[5]. Alexandru
Dimitrie Ghica a luat și alte măsuri nepopulare:
a retras subvenția Societății Filarmonice și a
acordat-o unei trupe germane.
Noua Adunare Obștească din 1842 răspunde
mesajului domnesc cu o adresă în care se făcea
o critică radicală domniei lui Alexandru Dimitrie
Ghica. Gheorghe Bibescu a profitat de această
ocazie pentru a-l acuza că este „un albanez
străin de țară”.[6] Deputații Adunării Obștești
afirmau răspicat că nu puteau coopera cu
domnitorul Ghica, iar plângerea a fost trimisă
rușilor și turcilor. Poarta a decis să se facă o
anchetă, care s-a încheiat cu o serie de concluzii
defavorabile domnitorului. Ca urmare,
domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a fost
destituit la 7/19 octombrie 1842, printr-un
firman al Porții. Alexandru Dimitrie Ghica,
aflând vestea detronării, a plecat la Brașov, fără
a mai aștepta înfăptuirea actului de către
emisarul otoman Savfet Efendi. Ajuns la Brașov,
Alexandru Dimitrie Ghica a plecat, după 15 zile,
la Viena, unde a rămas până în 1853.
Conducerea Țării Românești a fost preluată de
o căimăcămie din trei: frații Bibescu și Barbu
Știrbei, care au acționat pe baza dispozițiilor
primite de la consulul rus I. A. Dașcov. În
scrierea La Valachie moderne (1848)[7] Aurélie
de Soubiran a observat că Ghica a fost înfrânt
de o „revoluție parlamentară”.

A făcut și lucruri bune: a construit școli și un

teatru, a organizat armata, a inițiat
emanciparea țăranilor. În 1834 a înființat orașul
Alexandria. În 1832, înainte de a fi domnitor, pe
moșia sa din Căciulați-Pașcani, unde erau și
casele prințului, a pus temelia bisericii cu
hramul Adormirea Maicii Domnului, de
cărămidă tencuită cu var și cu o turlă de
scânduri groase de stejar, acoperită cu tablă. Pe
fața dinspre apus a turlei se montase un ceas
care bătea orele. În pisania înnoită scrie:
„Această sfântă biserică s-a făcut din temelie de
prea piosul Alexandru Ghica, domnul Țării
Românești, la 1832 și s-a restaurat din nou de
doamna Maria Blaremberg, proprietara moșiei,
la 1890.” La intrarea bisericii, în dreapta, se află
un portret, bust trei sferturi, în ulei pe pânză al
ctitorului, iar pe o plăcuță de alamă este scris
„Alexandru Ghica domnul Țării Românești a
ridicat din temelii acest sfânt lăcaș, în anul
1832.” Pictura aparține lui Gheorghe Ioanid. În
Căciulați, Ilfov se află clădirea palatului
domnesc Alexandru Ghica, cu un parc cu arbori
seculari; în prezent, palatul neoclasic este casa
de odihnă a Academiei Române.