Documentatie de credit, Drept Bancar Totalitatea documentelor necesare pentru acordarea unui

credit unei persoane fizice sau juridice, de catre o banca. Se solicita cel putin urmatoarele

documente: situatiile financiare actuale ale solicitantului si ale garantilor acestuia, inclusiv

proiectia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului si de plata a dobanzilor;

descrierea modalitatilor de garantare pentru plata integrala a datoriei; evaluarea bunurilor care

fac obiectul garantiei creditului; descrierea conditiilor creditului: valoarea creditului, rata dobanzii,

graficul de rambursare, destinatia creditului, moneda in care este exprimat creditul; semnatura

fiecarei persoane care a autorizat creditul in numele bancii, etc.

Sursa: EuroAvocatura.ro, Documentatie de credit , Drept Bancar, Coordonator avocat Marius-Catalin Predut, titular

MCP Cabinet avocati.

Consecinţele constatării caracterului abuziv

al unei clauze care determină dobânda
remuneratorie într-un contract de credit
BY EDITURA HAMANGIU
 
ON 8 IANUARIE 2018
 
IN EDITORIALE, NOUTATI EDITORIALE

Articol semnat de: Lucian Mihali-Viorescu,

judecător la Judecătoria Sectorului 2 București
1. Punerea problemei
În practica judiciară recentă din materia clauzelor abuzive din contractele de credit
se ridică, pe lângă clasicele probleme legate, de exemplu, de interpretarea şi
aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sau, bineînţeles, de întrebarea
esenţială – este sau nu abuzivă o anumită clauză contractuală –, o problemă ce
pare, la prima vedere, secundară, dar a cărei soluţionare are consecinţe practice
importante.
Întrebarea la care instanţele trebuie să răspundă imediat după constatarea
caracterului abuziv şi a nulităţii absolute, totale sau parţiale, a unei clauze care
reglementează dobânda remuneratorie într-un contract de credit este
următoarea: care este dobânda rămasă aplicabilă în contract în urma
pronunţării hotărârii judecătoreşti?

În legătură, în general, cu atribuţiile judecătorului în această etapă din soluţionarea

unui litigiu din materia clauzelor abuzive, C.J.U.E. a arătat [1]:
„Instanţele naţionale au obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive
pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorii, fără a avea
posibilitatea să îi modifice conţinutul. Contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără
nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în
conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din
punct de vedere juridic”.

Pornind de la această statuare de principiu a instanţei europene, se face, uneori, o

confuzie între evidenţierea efectelor constatării caracterului abuziv al unei
clauze şi, deci, ale eliminării ei din contract – îndatorire esenţială a instanţei –
şi modificarea sau înlocuirea conţinutului unei clauze altfel decât prin
eliminarea părţii abuzive – operaţiuni nepermise, în principiu, pentru instanţă.
Preocupate, legitim, să nu dispună o modificare nepermisă de lege a unor clauze
contractuale declarate abuzive, unele instanţe consideră că nu le este permis să
indice în hotărârea judecătorească care este dobânda rămasă aplicabilă în contract
ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Alte instanţe, la polul opus, după ce constată caracterul abuziv al clauzelor care
prevăd mecanisme netransparente de stabilire sau de modificare a ratei dobânzii,
înlocuiesc aceste clauze cu altele, având o structură considerată echitabilă.
Considerăm ambele variante greşite, prima pentru că omite faptul că o modificare a
contractului rezultată strict din eliminarea clauzelor abuzive [2] este permisă, iar
cea de-a doua pentru că presupune modificări contractuale situate în afara acestei
limite.
[1] C.J.U.E., hotărârea din 14 iunie 2012, pronunţată în cauza Banco Español de
Crédito; hotărârea din 30 mai 2013, pronunţată în cauza Asbeek Brusse şi de Man
Garabito; hotărârea din 21 ianuarie 2015, pronunţată în cauza Unicaja Banco şi
Caixabank.
[2] Aşa cum este permisă modificarea contractului strict prin eliminarea
clauzei/clauzelor abuzive, trebuie acceptată, mutatis mutandis, modificarea unei
clauze strict prin eliminarea părţii sale abuzive. Cu alte cuvinte, nu este permis a se
adăuga ceva nou, însă este permis a se elimina ceva, caz în care este obligatoriu a
se arăta ce rămâne sau cum se interpretează ceea ce rămâne.
2. Hotărâri judecătoreşti care nu indică dobânda rămasă aplicabilă în
contract în urma constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la rata
dobânzii
Într-o hotărâre [3], consecutiv constatării caracterului abuziv al unei clauze care
stabilea modul de determinare a ratei dobânzii, instanţa supremă a arătat:
„Nici reglementarea specială – Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE şi nici
reglementarea de drept comun – C.civ. 1864 nu permit intervenţia instanţei de judecată în
acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să
o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul. (…)
În această situaţie, revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu
împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă sub
aspectul modului de determinare a dobânzii, şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi
grafice de rambursare. (…)
Împrejurarea că, urmare a constatării nulităţii criteriilor de variaţie a dobânzii, contractul este
lipsit de un indicator în funcţie de care să se calculeze dobânda variabilă nu atrage ca remediu
modificarea contractului prin înlocuirea dobânzii variabile cu cea fixă şi nici nu creează o
situaţie dezavantajoasă băncii, ci determină obligarea părţilor la negociere pentru a completa
acordul de voinţă valabil exprimat şi pentru a determina o formulă de calcul a dobânzii
variabile, acesta fiind atributul exclusiv al părţilor, iar nu al instanţei de judecată. (…)
Nu se poate pune problema lipsei dobânzii, fapt ce ar duce la imposibilitatea continuării
contractului, întrucât părţile au îndatorirea de a negocia o altă clauză în ce priveşte dobânda
variabilă a contractului raportat la criterii obiective, verificabile, clauză care să îndeplinească
condiţiile de claritate şi inteligibilitate prevăzute de legislaţia privind protecţia consumatorilor”.

Observăm că nu se face vreo distincţie între modificarea unei clauze prin

adăugarea unui conţinut nou, neavut în vedere de părţi, şi modificarea rezultată din
eliminarea părţii abuzive a clauzei.
În aceste condiţii, din moment ce nu a arătat ce rămâne în urma eliminării părţii
abuzive din clauză, instanţa supremă nu a soluţionat problema consecinţelor
eliminării din contract a acesteia. În ciuda faptului că, declarativ, a arătat că nu se
pune problema lipsei dobânzii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a indicat în
concret care va fi dobânda aplicabilă în urma pronunţării hotărârii, menţionând
doar că aceasta va fi rezultatul exclusiv al negocierii dintre părţi. Or, hotărârea
judecătorească trebuie să pună capăt litigiului, să soluţioneze complet toate
aspectele deduse judecăţii, fără ca eficienţa ei să depindă de viitoare negocieri
purtate de părţi.
Este cunoscut că o negociere poate să aibă sau nu rezultate, astfel că se ridică
întrebarea care va fi rata dobânzii dacă negocierile dintre părţi eşuează?
[3] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 84/2016, www.scj.ro.
[4] A se vedea şi V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.
II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 251, unde se arată că „hotărârea reprezintă
scopul urmărit prin declanşarea procesului, raţiunea lui de a fi, deoarece tranşează
conflictul dintre părţi” (s.n.). De asemenea, G.-F. Ivănescu, Hotărârea
judecătorească civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 25, unde se arată că
„hotărârea judecătorească semnifică, în principiu, tranşarea (în cele din urmă, fără
posibilitatea reluării) unui litigiu, clarificarea raportului juridic dedus judecăţii,
aflarea adevărului judiciar” (s.n.).
În practică s-a întâmplat, de exemplu, ca lipsa din considerentele unei hotărâri,
prin care se constatase caracterul abuziv al unei clauze ce stipula un mecanism
netransparent de determinare a ratei dobânzii, a unor explicaţii privind dobânda
rămasă aplicabilă să conducă la necesitatea unui nou litigiu. În contractul respectiv
se prevăzuse un cuantum fix al dobânzii pentru o perioadă de un an; după
împlinirea acestui termen, dobânda urma să fie compusă dintr-o marjă fixă şi o
parte variabilă, aceasta din urmă fiind considerată abuzivă de instanţă (conform
considerentelor, pentru că dispozitivul prevedea constatarea caracterului abuziv al
întregii clauze).
În lipsa unor precizări exprese cu privire la soarta contractului din punctul de
vedere al dobânzii, părţile au interpretat în moduri diferite fizionomia pe care rata
dobânzii urma să o aibă în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti. Profesionistul a
propus consumatorului ca dobânda să fie formată din EURIBOR 3M plus o marjă
fixă, alta (mai mare) decât cea prevăzută în varianta iniţială a contractului, în timp
ce consumatorul a solicitat ca dobânda să fie compusă din EURIBOR 3M plus
marja fixă iniţială.
Cum negocierile s-au blocat în acel punct, părţile s-au adresat instanţei, fiecare
solicitând ca dobânda să fie stabilită după cum propusese în cadrul negocierilor.
Instanţa [5], în mod corect în opinia noastră, a respins ambele solicitări, reţinând că
un contract trebuie să fie rezultatul acordului voinţelor părţilor, neputând fi impus,
într-o anumită formă, nici chiar de un judecător. În continuare, a arătat că
jurisprudenţa C.J.U.E. nu permite unei instanţe să modifice o clauză pe care o
constată ca fiind abuzivă.
Fiind învestită însă şi cu un capăt de cerere în restituirea sumelor plătite în plus cu
titlu de dobândă, instanţa a arătat, în considerentele hotărârii, că urmarea
constatării caracterului abuziv al mecanismului netransparent de determinare a
dobânzii variabile este faptul că între părţi rămâne să se aplice valoarea fixă a
dobânzii, astfel cum fusese stabilită pentru primul an, astfel că a obligat
profesionistul să restituie diferenţa dintre sumele încasate cu titlu de dobândă şi
suma care ar fi fost încasată dacă s-ar fi perceput doar dobânda iniţială,
nemodificată [6].
Soluţia este paradoxală doar la prima vedere, însă, în realitate, ea reflectă în mod
corect tocmai distincţia între stabilirea unei rate a dobânzii conform unor criterii
neprevăzute în contract şi indicarea ratei dobânzii rezultate din eliminarea din
dispoziţiile contractuale a elementelor abuzive.
Într-o altă hotărâre [7], de un impact major, cel puţin simbolic, pronunţată
recent, instanţa supremă, constatând nulitatea absolută parţială a clauzei privind
dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi a oricărei alte
clauze care permitea băncii să modifice unilateral cuantumul dobânzii, a reţinut:
„Soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a acestei clauze se impune pe de o parte
pentru că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractului, nulitatea parţială
este regula, câtă vreme lipsirea de efecte vizează doar clauza care încalcă dispoziţia legală
imperativă, iar pe de altă parte pentru că toate criticile, ca şi considerentele prin care li s-a
răspuns vizează exclusiv partea variabilă a dobânzii, care a fost denumită dobândă de referinţă
variabilă. Pe cale de consecinţă, continuă să îşi producă efectele, în cazul contractelor care au o
astfel de prevedere, clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, iar în cazul celorlalte
contracte părţile urmează a stabili dobânda prin negociere, conform considerentelor ce se vor
arăta. (…)
În plus, se cuvine menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin
hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată
hotărârea pronunţată în cauza Banco Español de Crédito, singura derogare admisă de Curte
fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv
– hotărârea pronunţată în cauza Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în
dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă
intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi.
În această situaţie, revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu
împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă atât
sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât şi sub aspectul momentului de la care
această modificare operează şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de
rambursare”.

[5] Jud. Oradea, s. civ., sent. civ. nr. 9990/2012, modificată în parte în urma
soluţionării recursului.
[6] Această parte a hotărârii este discutabilă, pentru că, în realitate, părţile
stabiliseră un cuantum fix al dobânzii doar pentru o perioadă de un an, după care
clauza respectivă nu mai producea nici un efect. Rezultatul eliminării componentei
abuzive din clauza care reglementa modul de stabilire a dobânzii după primul an
era, de fapt, acela că dobânda rămânea compusă doar din marja fixă (şi care era
vizibil mai mică decât dobânda fixă iniţială).
[7] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2123/2015, www.hotnews.ro.
Cu privire la „obligarea” părţilor să negocieze, ca modalitate de soluţionare a unui
litigiu, ne menţinem opinia exprimată mai sus. Adăugăm faptul că în dreptul român
există dispoziţii cu caracter supletiv în materia dobânzii, respectiv cele cuprinse în
O.G. nr. 13/2011. Dispoziţiile cu caracter supletiv nu trebuie să existe în materia
nulităţii, cum arată instanţa supremă, ci în materia dobânzii. În afară de acestea,
trebuie să existe dispoziţii care să prevadă sau, cel puţin, să permită aplicarea unei
norme supletive în locul unei clauze constatate nule, iar acestea există – art. 1255
alin. (2) C.civ., respectiv art. 970 alin. (2) C.civ. 1864.
Aceeaşi hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă încă un dezavantaj al
neepuizării problematicii unui litigiu. Astfel, în legătură cu capătul de cerere
accesoriu, de obligare a profesionistului la restituirea diferenţei dintre dobânda
efectiv încasată şi dobânda ce ar fi fost încasată dacă între părţi ar fi produs efecte
o clauză reconfigurată ca urmare a constatării nulităţii parţiale a componentei
abuzive a clauzei privind dobânda, instanţa supremă a reţinut:
„Înalta Curte nu neagă dreptul părţilor de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze
declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restitutio in integrum, însă
apreciază că în privinţa clauzei privitoare la dobândă nu are posibilitatea, la momentul
pronunţării acestei decizii, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit.
Aceasta, pentru că instanţa supremă, admiţând cererea subsidiară de obligare a pârâtei la
modificarea clauzei privind dobânda, nu are niciun element de referinţă privitor nici la
cuantumul dobânzii, nici la perioada pentru care modificarea operează, aşadar, nu poate
determina dacă există sume încasate necuvenit şi, dacă da, la cât se ridică acestea.
Sub acelaşi aspect, instanţa supremă ia în calcul şi posibilitatea conferită consumatorilor de art.
6 teza finală şi de art. 7 din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a cere rezilierea contractelor
atunci când, după eliminarea clauzelor abuzive, acestea nu mai pot continua, ceea ce aruncă o
notă suplimentară de incertitudine asupra perioadei pentru care se poate vorbi despre dobândă
încasată nedatorat.
În acest context, reţinând şi faptul că nulitatea clauzei privind dobânda variabilă a fost
constatată în recurs şi că în acest stadiu procesual nu era posibilă administrarea unei probe cu
expertiză faţă de dispoziţiile art. 305 C.proc.civ. (1865 – n.n.), Înalta Curte apreciază că nu
poate pronunţa o hotărâre de restituire a unor sume nedeterminate şi nedeterminabile.
Spre a decide astfel, instanţa supremă invocă prevederile art. 372 C.proc.civ. 1865, care
consacră caracterul de titlu executoriu al hotărârilor judecătoreşti, precum şi prevederile art.
379 C.proc.civ. 1865, care dispun că nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu
poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Or, în speţă creanţa nu este nici
certă, nici lichidă.
În plus, aşa cum reiese din examinarea cererii de chemare în judecată precizată şi din toate
actele de procedură, reclamanţii înşişi au recunoscut băncii dreptul de a percepe după primul an
de contract o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, contestând, însă, dreptul
acesteia de a determina în mod arbitrar şi netransparent partea de dobândă variabilă; ca atare,
nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio
in integrum în legătură cu sumele încasate cu titlu de dobândă să apară la momentul pronunţării
prezentei decizii ca prematură, reclamanţii având posibilitatea formulării unei cereri cu acest
obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii [8]”.
Nu adăugăm alte observaţii faţă de cele deja făcute, însă ne punem o întrebare:
cum se va aplica principiul restitutio in integrum dacă părţile nu vor ajunge la o
înţelegere privind cuantumul dobânzii?
[8] În acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a VI-a civ., dec. civ. nr.
1072/2016, www.rolii.ro. Instanţa a reţinut că, urmare a anulării clauzei abuzive, s-
a născut obligaţia părţilor de a negocia formula de calcul a dobânzii variabile,
numai după stabilirea acestei formule urmând a se putea calcula partea din dobândă
încasată necuvenit şi, astfel, că dreptul împrumutatului la restituirea unei părţi din
dobândă nu este actual.
3. Hotărâri judecătoreşti în care clauza referitoare la dobândă, declarată
abuzivă, este modificată prin adăugarea unui element nou faţă de contract
În jurisprudenţă s-a decis [9], consecutiv constatării caracterului abuziv al unei
clauze care prevedea un mecanism netransparent de determinare a ratei dobânzii,
stabilirea, spre exemplu, a unei dobânzi de 1,5% plus Euribor, reţinându-se că
astfel se restabileşte echilibrul dintre prestaţiilor părţilor.
Chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [10] a menţinut o hotărâre prin care, ca
urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze ce prevedea un mecanism
netransparent de variaţie a dobânzii, s-a stabilit ca, după expirarea perioadei în care
dobânda fusese prevăzută a fi fixă, să se aplice o dobândă de 1,5% plus EURIBOR,
fără însă a răspunde în concret criticilor formulate cu privire la posibilitatea
instanţei de a dispune o asemenea măsură.
Într-o altă cauză [11], subsecvent constatării caracterului abuziv al clauzei care
prevedea că dobânda este compusă dintr-o marjă fixă plus „dobânda de referinţă a
băncii”, s-a constatat că dobânda de referinţă percepută de bancă trebuie să fie
formată din EURIBOR 3M plus marja fixă a băncii şi a fost obligată pârâta să
emită graficele de rambursare în acest sens. Soluţia nu a fost motivată din
perspectiva faptului dacă instanţa poate sau nu să procedeze în acest mod.
Uneori, astfel de soluţii sunt motivate prin faptul că dobânda variabilă este formată,
conform explicaţiilor din întâmpinare ale profesionistului, din EURIBOR plus
marja fixă plus o altă componentă. Considerând că doar această din urmă
componentă este abuzivă, instanţele o elimină şi constată că dobânda poate fi
compusă din ceea ce ar rămâne, adică EURIBOR plus marja fixă.
În opinia noastră, o astfel de motivare ar fi corectă doar în ipoteza în care
contractul ar prevedea că dobânda este formată din EURIBOR plus alte
componente. Ceea ce contează este conţinutul contractului, o soluţie neputând fi
bazată pe susţinerile din întâmpinare ale părţii [12]. Nici faptul că profesionistul
calcula în mod efectiv dobânda în funcţie şi de un indicator obiectiv nu are
importanţă. Contează lipsa de transparenţă a clauzei, legea sancţionând inclusiv
potenţialul unei clauze de a fi abuzivă, chiar dacă profesionistul, într-o anumită
perioadă, nu a aplicat-o într-un mod abuziv. Nu există nicio garanţie că dispoziţia
contractuală va fi aplicată şi în continuare în acelaşi mod, din moment ce
formularea ei lasă o deplină libertate profesionistului.
[9] C.A. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. civ. nr. 167/2013, casată însă cu trimitere
spre rejudecare.
[10] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 990/2014, www.scj.ro.
[11] Jud. Sectorului 2 Bucureşti, s. civ., sent. civ. nr. 3879/2015, schimbată însă în
parte în apel, chiar în privinţa aspectului în discuţie, prin dec. civ. nr. 2417/2015 a
Trib. Bucureşti, s. a VI-a civ. Instanţa de apel nu a lămurit însă efectele constatării
caracterului abuziv al clauzei ce prevedea mecanismul de determinare a dobânzii,
arătând că „părţile sunt singurele în măsură să aprecieze în ce măsură contractul
mai poate continua ca efect al înlăturării clauzei privind modul de calcul al
dobânzii după primul an contractual, iar în cazul unui răspuns afirmativ să agreeze
asupra unui mod de calcul, în aşa fel încât să se asigure respectarea dispoziţiilor
din materia clauzelor abuzive”. Aşa cum am mai arătat, nu părţile, ci instanţa
trebuie să verifice în ce măsură contractul mai poate continua.
[12] În acelaşi sens, instanţa supremă a reţinut: „Semnificativ apare, în legătură cu
descrierea prestaţiilor datorate de bancă, faptul că aceasta este realizată abia în
actele de procedură întreprinse în cauză, în condiţiile în care ea trebuia inserată în
contract şi adusă la cunoştinţa cocontractantului, pentru ca acesta să o accepte sau
să o refuze în cunoştinţă de cauză, dar şi pentru a permite, ulterior încheierii
contractului, controlul din partea împrumutatului şi al instanţei asupra modului de
aducere la îndeplinire a obligaţiilor asumate”. A se vedea I.C.C.J., s. a II-a civ.,
dec. nr. 2123/2015, www.hotnews.ro.
O altă variantă întâlnită în practică este aceea în care modificarea clauzei
abuzive este camuflată sub aparenţa interpretării ei. Astfel, instanţa supremă [13] a
reţinut:
„În analiza clauzelor contractului ce face obiectul speţei de faţă, trebuie pornit chiar de la
prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, în alin. (2), arată că, în caz de dubiu asupra
interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Sub acest aspect, trebuie observat că la art. 1 din contractul de credit se prevede faptul că
banca a acordat împrumutatului un credit în moneda euro.
În acest sens, în opinia instanţei de recurs, este rezonabil a se interpreta că voinţa reală a
părţilor a fost aceea ca partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la acordarea
împrumutului, să fie indicele EURIBOR/lună, cum, de altfel, a interpretat şi instanţa de apel în
primul ciclu procesual.
EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) este rata de referinţă pentru piaţa monetară în euro,
fiind rata la care o bancă de prim ordin oferă altei bănci de prim ordin (cum este şi cazul în
speţa de faţă) depozite în zona euro.
Cum împrumutul a fost acordat în moneda euro, este rezonabil a se interpreta că prin «dobânda
de referinţă variabilă care se afişează la sediile băncii», părţile s-au referit la indicele
Euribor/lună.
Prin urmare, nu este vorba de o modificare a clauzelor contractuale, deci de o ingerinţă în
voinţa părţilor, ci de o interpretare a clauzelor contractuale, plecând de la analiza ansamblului
clauzelor, dar ţinând seama şi de faptul că sintagma care se referă la partea variabilă a
dobânzii, după primele 12 luni de la încheierea contractului, are caracter abuziv”.

Ca atare, instanţa de recurs a constatat caracterul abuziv al clauzei respective, în

sensul interpretării sintagmei „dobânda de referinţă variabilă” ca fiind indicele
EURIBOR/lună.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că regula conform căreia, în caz de dubiu
asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea
consumatorului este aplicabilă doar situaţiei în care clauzele respective nu
îndeplinesc condiţiile pentru a fi declarate abuzive. Dacă este constatat caracterul
abuziv al unei clauze, nu se mai pune, subsecvent, problema interpretării ei, ci
aceea a consecinţelor eliminării sale din contract.
[13] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 310/2016, www.scj.ro.

4. Soluţiile propuse
În continuare, plecând de la cele trei variante mai frecvente în practică de clauze
referitoare la mecanismul de stabilire sau de modificare a ratei dobânzii şi care sunt
considerate abuzive de jurisprudenţă, propunem soluţiile pe care le considerăm
corecte în cazul fiecăreia. Acestea au un caracter general, astfel că pot fi aplicate şi
în situaţia altor modele de clauze de acest gen.
O primă variantă este aceea în care contractul prevede iniţial o dobândă fixă, fără
menţionarea unei perioade, adăugându-se o altă clauză, care permite
profesionistului modificarea ratei dobânzii. Dacă această din urmă clauză este
declarată abuzivă, consecinţa este că între părţi rămâne să producă efecte dobânda
fixă iniţială, din moment ce dispare din contract prerogativa profesionistului de a o
modifica. Pe de altă parte, clauza care stabileşte cuantumul dobânzii fixe nu are de
ce să fie considerată abuzivă, indiferent de valoarea ei. Amintim că, având în
vedere dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, consumatorul nu poate
invoca drept unic motiv al caracterului abuziv al unei clauze faptul că preţul ar fi
prea mare în raport cu serviciul oferit. Totodată, presupunând că dobânda fixă
iniţială ar avea o valoare mică, ce ar atrage caracterul dezavantajos din punct de
vedere economic al contractului pentru profesionist, reţinem că acest aspect nu este
unul relevant. Esenţial este ca un contract să poată exista din punct de vedere
juridic, iar un contract de credit care prevede o dobândă, indiferent de cât de redus
este cuantumul acesteia, este perfect posibil. Cât priveşte dezavantajele de ordin
economic pentru profesionist, nu trebuie pierdut din vedere faptul că vorbim despre
o sancţiune, iar pierderea de ordin financiar reprezintă una dintre caracteristicile
frecvent întâlnite ale unei sancţiuni.
Dacă în contract se prevede o dobândă fixă iniţială, dar numai pentru o anumită
perioadă, expres arătată, interesează, din perspectiva caracterului abuziv, doar
clauza care guvernează perioada ulterioară, în care dobânda este concepută să fie
variabilă. În cazul în care se constată caracterul abuziv al acestei clauze, dobânda
rămasă nu poate fi cea fixă, iniţială, aceasta având o aplicabilitate limitată în timp
prin voinţa părţilor. În aceste condiţii, perioada ulterioară va fi tratată, din punct de
vedere juridic, în acelaşi mod în care s-ar fi pus problema şi dacă nu s-ar fi
prevăzut o dobândă fixă, iniţială, urmând a se distinge între următoarele două
variante.

O a doua variantă este aceea în care dobânda este concepută ca fiind variabilă, ea

fiind compusă dintr-o marjă fixă şi dintr-o altă componentă, pe care instanţa o
consideră drept abuzivă. Cum numai componenta variabilă este abuzivă într-o
astfel de clauză, rezultă că partea care rămâne în fiinţă după eliminarea ei este
componenta fixă, care va constitui dobânda contractuală. Rămân valabile
consideraţiile anterioare referitoare la posibilele dezavantaje de ordin economic
pentru profesionist. De asemenea, într-o astfel de situaţie nu există niciun motiv
pentru care la marja fixă să se adauge şi o componentă variabilă de tipul
EURIBOR. Aşa cum arătam şi mai sus, crearea unei astfel de clauze nu are temei
şi, pe de altă parte, o asemenea operaţiune nici nu este necesară din punct de
vedere juridic, contractul putând să existe cu o dobândă compusă doar din marja
fixă.
În sfârşit, o a treia variantă este aceea în care dobânda este concepută ca fiind
variabilă, dar fără a avea în structură o marjă fixă, ci doar o componentă variabilă,
care este considerată în întregime abuzivă de către instanţă. În această situaţie,
eliminarea clauzei conduce la rămânerea contractului fără dobândă.
Un contract de credit fără dobândă nu poate exista din punct de vedere juridic şi,
prin urmare, consecinţa ar fi incidenţa art. 7 din Legea nr. 193/2000, conform
căruia, în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după
înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară
rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.
Aşadar, numai consumatorul poate cere rezilierea contractului, nu şi profesionistul.
Pe de altă parte, în situaţia particulară a contractelor de credit, în special a celor cu
o valoare suficient de mare, pentru consumator ar fi dezavantajos să solicite
rezilierea contractului.

Situaţia se îndreaptă, aşadar, spre întrunirea premiselor pentru a proceda conform

statuărilor C.J.U.E. din hotărârea pronunţată în cauza Kásler şi Káslerné Rábai,
respectiv prin aplicarea unei norme supletive în locul unei clauze constatate nule.
Soluţia este, de altfel, prevăzută expres în art. 1255 alin. (2) C.civ., însă este
necesar a se analiza şi problema aplicării legii în timp. În situaţia în care ar fi
aplicabil Codul civil 1864, o astfel de soluţie ar putea fi întemeiată pe dispoziţiile
art. 970 alin. (2), conform cărora convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres
într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după
natura sa, soluţie propusă în doctrina franceză [14]. Contractul dintre părţi, astfel
cum a fost reconfigurat prin eliminarea clauzei abuzive, va fi considerat că obligă
nu numai la ceea ce prevede expres, dar şi la plata dobânzii, aceasta din urmă fiind
o urmare conformă atât legii, cât şi echităţii în cazul unui împrumut acordat de un
profesionist. Dispoziţiile de drept supletiv care ar putea fi avute în vedere sunt cele
prevăzute în art. 3 din O.G. nr. 13/2011, care se referă la rata dobânzii legale
remuneratorii.
[14] Pentru această opinie, în ceea ce priveşte art. 1135 C. civ. fr. (corespondentul
art. 970 alin. (2) C. civ. 1864), a se vedea N. Sauphanor-Brouillaud, Les contrats
de consommation – Règles communes, L.G.D.J., 2012, p. 568, precum şi autorii
acolo citaţi.
! Problematica este abordată pe larg în cartea: Clauzele abuzive în contractele
de credit .
Cuprinsul cărții poate fi consultat AICI.
Please follow and like us:

CLAUZE ABUZIVECLAUZELE ABUZIVE IN CONTRACTELE DE

CREDITLUCIAN MIHALI-VIORESCU
PREVIOUS
Redactor de carte juridică | Editura Hamangiu
NEXT
Extras din Admiterea în notariat. Sinteze teoretice și teste grilă

2 Comments
ADD COMMENT →

1.
Reclamant 51316

Un articol extrem de util atat pentru consumatori, cat mai ales

pentru magistratii de la Tribunalul Bucuresti, care in contractele
BCR, care prevad ca dobanda este fixa pentru 1 an, apoi variabila
dupa formula = dobanda de referinta variabila (DRV) la care se
adauga X p.p., constata caracterul abuziv al DRV si intervin in
contract aplicand dobanda fixa valabila doar pentru 1 an la restul
perioadei de creditare. Cel mai probabil doamnele judecator de la
Sectia a VI-a nu cunosc practica unitara stabilita in 28-29 aprilie
2015 la Curtea de Apel Craiova, unde s-a decis eliminarea doar a
componentei variabile si continuarea contractului cu marja fixa
care s-a adaugat la aceasta. As dori sa fac o observatie autorului
in speta 51316/3/2010*, solutionata de Inalta Curte prin decizia
nr. 2123/20.10.2015, mentionata in articol. Autorul isi pune
intrebarea ce se intampla in situatia in care partile nu adauga o
componenta variabila in formula de calcul a dobanzii. Raspunsul
este in decizie la fila 122 paragraf 3. Urmare a nulitatii absolute
partiale a formulei de calcul, daca partile nu s-au inteles asupra
componentei, noul judecatorul constata ca dobanda a ramas
formata din marja fixa si dispune restituirea sumelor incasate
necuvenit cu titlu de dobanda de referinta variabila. Rolul
negocierii reale si efective, in sarcina Bancii, este de a incerca sa
obtina o felie din acea clauza declarata nula care ar putea fi
negociata ca Euribor. Daca nu s-ar lua in calcul efectele nulitatii
absolute partiale si a finalizarii negocierii, atunci s-ar incalca
suprematia principiului restituio in integrum, fapt care ar duce la
o injusta imbogatire a comerciantului in dauna consumatorului.
Dealtfel, in aceasta speta cunosc ca BCR a renuntat la dreptul de
a mai percepe o dobanda variabila, facand propuneri neacceptate
de inlocuire a clauzei cu o marja fixa. Asadar, dreptul recunoscut
de reclamanti si pastrat de Inalta Curte a fost anulat de catre
propunerea Bancii, care este intr-o culpa contractuala. In dosarul
mentionat, instanta suprema a remarcat acest lucru, abuzul de
putere din cadrul negocierii si a separat obligatiile. Prima elimina
DRV din contract, a doua il inlocuieste. In urma fiecarei
 modificari se emit grafice de rambursare. Modificarea clauzei
referitoare la dobanda inseamna in primul rand incetarea
perceperii acesteia. Inalta Curte nu a acordat sumele pentru ca nu
a cunoscut ce dobanda se va percepe dupa negociere si nici
perioada de restituire a sumelor incasate necuvenit. Felicitari
pentru analiza si cartea clauzelor abuzive. Ar trebui distribuita la
Judecatoria Sectorul 3 si Tribunalul Bucuresti unde judecatorii
favorizeaza Banca Comerciala Romana.
9 APRILIE 2018
REPLY

2.
Ion Ardeleanu

Cu tot respectul pentru munca depusa de autor, care este

judecator la Sectorul 2 Bucuresti, aprecierea facuta la adresa
deciziei 2123/20.10.2015 pronuntata de Inalta Curte in dosarul
nr. 51316/3/2010*, cum ca aceasta este simbolica si ca nu se
restituie sumele incasate necuvenit este una total gresita si trebuie
corectata. Dansul face o confuzie intre obligatia la modificarea
contractelor, ca urmare a constatatarii nulitatii absolute partiale a
clauzei privind dobanda si obligatia la modificarea dobanzii de
referinta variabila pe baza unei negocieri reale si efective. In
acest dosar 20 de contracte au avut marja fixa din formula de
calcul a dobanzii 0 p.p. La fila 122 paragraf 3 teza finala, se
precizeaza in clar consecinta eliminarii indicatorului variabila din
formula dobanzii. “Pe cale de consecinta, …”. Asadar, obligatia
din dispozitiv la modificarea contractelor inseamna in primul
rand incetarea perceperii clauzei abuzive si subsecvent stabilirea
dobanzii in cele 20 de contracte. Cealalata obligatie de
modificare a clauzei declarata nule are rolul de a pastra dreptul
Bancii recunoscut de reclamanti sa perceapa pe langa marja fixa
si o componenta variabila. Daca partile nu ajung la un consens,
dobanda este exprimata in procente fixe, iar in cazul celor 20 de
contracte rezilierea cu daune interese este solutia. Instanta nu a
acordat sumele pentru ca la momentul pronuntarii (chiar a
subliniat asta) nu a cunoscut forma dobanzii, pentru ca prin
obligarea Bancii la eliminarea DRV, la stabilirea dobanzii (20
contracte) si stabilirea componentei variabile, creanta nu era nici
certa, nici lichida. Se initiaza un nou proces si se recupereaza
sumele, pentru ca s-a retinut suprematia principiului restituio in
integrum. Ce a impiediat la momentul 20.10.2015 instanta
suprema sa acorde sumele, nu mai poate impiedica o noua
instanta investita cu acest petit, atata timp cat Banca a adus la
indeplinire obligatiile. Dobanda este fie marja fixa, fie cea
stabilita prin negocierea DRV, fie va fi declarata nula si
contractul urmand a fi reziliat de comun acord sau de catre
Banca.