Terorismul si Dreptul International

Gilbert Guillaume

Pe 11 Septembrie 2001, curse comerciale de pasageri deturnate de catre commando-uri de sinucigasi au

fost prabusite peste Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York. In timp ce Turnurile au
implodat si s-au prabusit, moartea a mai multe mii de oameni a fost urmarita live pe ecranele
televizoarelor din toata lumea. Acele atacuri, alaturi de cel asupra Pentagonului si de atentatul esuat care
a sfarsit in Pennsylvania, au starnit o indignare profunda si au dus la reactii imediate impotriva faptasilor
si a protectorilor sau sponsorilor lor, si in general impotriva terorismului international.

Unii comentatori au simtit ca dreptul international a ramas incomplet, incapabil sa dea o denumire acestor
evenimente, care nu par sa se incadreze in nici una din categoriile stabilite in el. Pentru acei observatori,
legea a fost serios contestata ca urmare a impactului lui 11 Septembrie si o lege complet noua a inceput sa
se dezvolte. Dar, pe masura ce trecea timpul, altii au observat ca de fapt era posibil sa se gaseasca solutii
pentru problemele ridicate folosind legea existenta, si ca raspunsurile legale trebuiau pur si simplu reglate
mai bine, ca sa raspunda acestei noi situatii.

Deci ce concluzii pot fi trase de aici? A reusit dreptul international sa gaseasca o definitie general
acceptata a terorismului? A stabilit masuri agreate pentru prevenirea si pedepsirea actelor teroriste? Si in
sfarsit, prevede mecanisme adecvate de actiune impotriva Statelor care ajuta si instiga la terorism?
Acestea sunt cele trei intrebari pe care le voi adresa aici [la care voi incerca sa raspund].

Ce este terorismul? Cum poate fi el caracterizat in lege, si in mod special in dreptul international?

Notiunea de terorism este in mod evident legata de cuvantul ‘teroare’. In sensul cel mai general, acest
termen denota o teama extrema, de obicei rezultata dintr-o amenintare perceputa vag, relativ
necunoscuta si foarte neprevazuta. In acest sens, teroarea poate fi cauzata de catre actiunea umana, dar
si de catre dezastrele naturale cum sunt eruptiile vulcanice sau cutremurele.

Cu toate acestea, cuvantul ‘teroare’ a capatat un nou inteles la sfarsitul secolului 18 in timpul Revolutiei
Franceze, cand, amenintata cu o invazie straina si un razboi civil, Conventia a proclamat ‘Teroarea’ in 1793
si sub aceasta denumire a adoptat o serie de masuri exceptionale care trebuiau sa fie implementate de
catre Comitetul de Siguranta Publica sub autoritatea lui Robespierre. In 1794 el a fost rasturnat de la
putere si apoi executat. Dar prin condamnarea lui Conventia n-a putut sa sustina ca era responsabil pentru
Teroare, pe care chiar ei o proclamasera. Asa ca l-au acuzat de ‘terorism’, un termen care de atunci incolo
se refera la folosirea terorii de catre Stat.

Termenul a primit un nou inteles la sfarsitul secolului 19. Atacurile comise in Rusia de catre Nihilisti, apoi
in intreaga Europa de catre Anarhisti au fost descrise ca ‘teroriste’. Ca urmare, terorismul a ajuns sa se
refere nu doar la teroarea utilizata de catre Stat, dar si la cea folosita impotriva Statului.
Cele doua intelesuri au ramas comune pana dupa prima jumatate a secolului 20. In 1920 Trotsky a scris o
apologie a terorismului in care a justificat teroarea de Stat atunci când este utilizata în numele dictaturii
proletariatului. Cu toate acestea, in deceniul urmator, dupa asasinarea in 1934 a Regelui Alexander al
Iugoslaviei, Liga Natiunilor a intocmit doua conventii neaplicate [nascute moarte], din care una prevedea
preventia si suprimarea acelui tip de act terorist.

Teroarea de Stat a prosperat din pacate de-a lungul ultimei jumatati de secol. Dar a existat de asemenea o
crestere considerabila a terorismului anti-Stat, care este acum tipul de actiune la care se refera de obicei
termenul ‘terorism’ in discursurile de zi cu zi.

Motivul pentru care acest gen de terorism a devenit atat de larg raspandit in lumea de astazi se datoreaza
faptului ca ofera un mod de atac foarte avantajos, cu potential de rezultate semnificative cu costuri umane
si financiare limitate. Progresul tehnic a jucat un rol esential in acest sens. Bombele cu nitroglicerina sau
mercur au fost inlocuite de aparate controlate de la distanta care sunt mult mai greu de detectat.
Fragilitatea in crestere a civilizatiei noastre a marit numarul tintelor sensibile deoarece dispune de
mijloace de a scapa. In sfarsit, dezvoltarea mass-mediei le-a dat ocazia teroristilor sa-si transmita mesajul
mai eficient si, prin intermediul presei si al televiziunii, sa accentueze teroarea pe care incearca sa o
raspandeasca. Sentimentele pasionate sau fanatismul adevarat au marit de asemenea riscurile.

Puse in fata acestei situatii, guvernele n-au ramas pur si simplu pe margine. Din 1963, numeroase decizii si
conventii au fost adoptate in cadrul Natiunilor Unite, agentiilor specializate si organizatiilor regionale, in
special in Europa.

Timp de decenii, autorii acestor instrumente de preventie si suprimare a atacurilor, incluzand anumite
acte de terorism,s-au ferit totusi sa foloseasca sau sa defineasca termenul propriu-zis de ‘terorism’. Ei au
preferat sa se focuseze pe pedepsirea si extradarea faptasilor unor acte specifice precum deturnarea
avioanelor, actele de violenta impotriva avioanelor, aeroporturilor, vapoarelor si platformelor de petrol,
atacarea diplomatilor sau luarea de ostateci. Aceasta precautie explica in fapt succesul a numeroase
conventii incheiate astfel sub auspiciile ICAO, IMO sau Natiunilor Unite, in acest moment obligatorii in
vasta majoritate a Statelor membre. (Conventia de la Haga din 1970 pentru Suprimarea Capturarii Ilicite a
Avioanelor a fost aprobata, de exemplu, de aprox 180 tari)

Discutiile care au avut loc la momentul respectiv atat la Strasbourg cat si in New York au ilustrat
dificultatile de a gasi o definitie unanim acceptata a terorismului. Comisia Ad Hoc pentru Terorismul
International infiintata de catre Adunarea Generala a Natiunilor Unite a incercat sa obtina acest lucru intre
1972 si 1979. Dar nu a reusit deoarece, in timpul dezbaterilor, membrii Grupului celor 77 a subliniat in
mod repetat legitimitatea actiunilor miscarilor de eliberare nationala si au cerut ca astfel de actiuni sa nu
fie in nici un fel confundate cu terorismul. Asa cum s-a dovedit si atunci si mai tarziu, se pare ca, destul de
des, conform unui lucru obisnuit in zilele noastre, ‘teroristul unei personae este luptatorul pentru libertate
al altei persoane’.

Intelepciunea autorilor acelor conventii timpurii care au incercat sa combata terorismul fara sa-l
denumeasca ca atare, a fost totusi de scurta durata. In anii 1990, termenul ‘terorism’ a reaparut sub
presiunea politicienilor, al mediei si ONG-urilor, mai intai in comunicate de presa, declaratii unilaterale sau
alte asa-numite texte de ‘lege soft’, apoi in conventii internationale. In 1977, Consiliul Europei redactase
deja o conventie cu privire la suprimarea terorismului, dar a omis sa ofere orice fel de definitie a
termenului. Douazeci de ani mai tarziu, o conventie a fost redactata de catre Natiunile Unite pentru
suprimarea bombardamentelor teroriste, dar nu s-a apropiat mai mult de definirea ‘terorismului’. Abia in
1999 o conventie semnata la New York pentru suprimarea finantarii terorismului a facut o prima incercare
de definire, rezultatul fiind din nefericire inconcludent. A fost intr-un fel paradoxal – cel putin la prima
vedere – ca toata comunitatea internationala incerca sa suprime terorismul dar nu putea sa enunte exact
la ce se refera.

Evenimentele din 11 Septembrie nu au anuntat nici o schimbare de directie in acest sens. Consiliul de
Securitate, in Rezolutia 1368 din 12 Septembrie 2001, a apelat la comunitatea internationala sa-si
‘inteteasca eforturile de a preveni si suprima actele teroriste’. Mai tarziu, in Rezolutia 1373 din 28
Septembrie 2001, Consiliul a decis asupra unui anumit numar de masuri adecvate pentru a fi adoptate de
catre State. Totusi, Consiliul a esuat in a aduce orice clarificari asupra a ce se intelege prin ‘terorism’. Mai
mult, India a prezentat o propunere catre United Nations General Assembly pentru o conventie
comprehensiva impotriva terorismului international, care nu a avut succes din cauza esecului de a agrea
asupra scopului Conventiei, mai precis, o data in plus, asupra definitiei terorismului. Aceleasi dificultati au
aparut la pregatirea unei schite de conventie pentru suprimarea actelor de terorism nuclear. Abia in
contextul Uniunii Europene a fost facuta o incercare de a enunta o definitie, desi cu o formulare oarecum
complexa si nesigura, in Framework Decision din 2002 cu privire la combaterea terorismului.

Combaterea terorismului fara definirea lui a fost posibila atata timp cat cuvantul insusi n-a fost folosit.
Totusi, folosirea termenului in sensul utilizat astazi, adesea fara a-i determina adevaratul scop, are
anumite dezavantaje. Are tendinta de a da nastere incertitudinii si lasa Statelor posibilitatea de a face
interpretari unilaterale indreptate in directia propriilor interese, in special cu privire la rezolutiile
Consiliului de Securitate. Prin urmare ar fi util sa incerc sa furnizez o astfel de definitie, luand ca baza
cateva texte care au incercat sa faca asta.

In contextul legii internationale, mi se pare ca adjectivul ‘terorist’ ar putea fi aplicat oricarei activitati
criminale care implica folosirea violentei in circumstante care ar putea provoca vatamari corporale sau o
amenintare a vietii umane, in conexiune cu o organizatie al carei scop este sa provoace teroare. Prin
urmare trebuie sa fie indeplinite trei conditii: a) comiterea anumitor acte de violenta capabile sa cauzeze
moartea, sau macar vatamare fizica severa. Unele texte de drept intern si European merg chiar mai
departe, chiar, si considera ca distrugerea proprietatii chiar si fara nici un pericol pentru viata umana
poate de asemenea sa constituie un act terorist; b) un individ sau o intreprindere colectiva care nu sunt
improvizate pur si simplu, cu alte cuvinte o operatiune organizata sau un plan concertat care se reflecta in
eforturi coordonate spre atingerea unui scop specific (ceea ce, de exemplu, exclude cazul ucigasului
dement care impusca pe oricine vede); c) urmarirea unui obiectiv: sa creeze teroare printre anumite
persoane predeterminate, grupuri sau, mai comun, publicul larg (prin asta diferentiind terorismul de
asasinatul politic al unei singure personalitati, ca cel al lui Julius Caesar de catre Brutus).

In acest sens, ar trebui sa se faca diferenta intre victima pe care incearca teroristul sa o raneasca, tinta pe
care el doreste sa o atinga si rezultatele pe care incearca sa le securizeze. Terorismul este o metoda de
atac in care victimele nu sunt alese din considerente individuale, ci sunt atacate fie la intamplare fie
pentru efect simbolic. Scopul urmarit prin atacarea lor nu este eliminarea victimelor in sine ci raspandirea
terorii in grupul de care acestea apartin. Prin asta, teroristii incearca in general sa forteze guvernele sau
opinia publica sa le faca anumite concesii, fie si numai sa ia in considerare mai favorabil pozitia lor.

Cu toate acestea, comunitatea internationala nu a reusit inca sa ajunga la un acord cu privire la o astfel de
definitie a terorismului. Dupa cum a subliniat colega mea Judecatorul Rosalyn Higgins in 1997:

‘ Terorismul este un termen fara nici o semnificatie legala. Este cel mult un mod convenabil de a face aluzie la
activitatile, fie ale Statului fie ale individului, respinse la scara larga si in care fie metodele folosite sunt nelegale, fie
tintele protejate, sau amandoua.’

A avut acest esec consecinte grave in practica? Aceasta este problema pe care o voi trata in continuare,
prin examinarea in primul rand a prevederilor codului penal international care se ocupa de autorii actelor
de terorism si in al doilea rand a celor din codul public [civil] international care guverneaza conduita
Statelor implicate in astfel de acte.

Numeroasele instrumente internationale de natura universala care au fost deja redactate sub auspiciile
Natiunilor Unite sau agentiilor specializate au un obiectiv in comun: sa raspunda internationalizarii
terorismului prin internationalizarea represiunii.

In acest sens, totusi, ar trebui remarcat inca de la inceput ca, in absenta oricarei definitii agreate asupra
terorismului, Statele au fost incapabile sa incredinteze tribunalelor criminale internationale sarcina de a
pedepsi acest tip de crime. Nici macar Instanta Penala Internationala, stabilita prin Conventia de la Roma,
nu detine jurisdictie in astfel de abateri.

Represiunea este prin urmare lasata fortelor de politie sau instantelor locale, si eficienta sa va depinde in
mod major de calitatea politiei si de cooperarea judiciara dintre State. In acest sens, numeroasele
conventii de natura universala care se ocupa de autorii atacurilor specifice, precum deturnarea avioanelor
sau vapoarelor si luarea de ostateci, au imbunatatit considerabil situatia in ceea ce priveste aceste atacuri.

Fiecare dintre aceste conventii defineste atacul sau atacurile la care se refera si obliga Statele semnatare
sa implementeze diferite masuri de preventie. Impun de asemenea o obligatie de a pedepsi aceste atacuri
prin sentinte caracterizate in general ca severe.

Cu privire la jurisdictia instantelor de judecata, aceste tratate incearca sa umple golurile lasate de dreptul
international clasic. Sub acesta din urma, curtile locale au in general jurisdictie sa pedepseasca in primul
rand delictele comise pe teritoriul lor si apoi unele delicte comise in strainatate, de catre sau impotriva
compatriotilor lor, sau a celor care le contesta interesele lor fundamentale. Totusi, cele mai multe instante
locale nu au jurisdictie sa se ocupe de abaterile comise in strainatate de catre straini impotriva strainilor.
Ca urmare, teroristii care se refugiaza pe teritoriul unui al treilea Stat pot scapa de pedeapsa in aceste
cazuri. Conventiile de drept penal care trateaza numeroase acte de violenta, inclusiv unele de natura
terorista, au incercat sa umple golul.
Aceste conventii, inspirate de Conventia de la Haga din 1970 cu privire la Deturnarea Ilicita a Avioanelor,
multiplica astfel bazele jurisdictiei si impun o obligatie fiecarui Stat membru sa-si stabileasca jurisdictia
asupra abaterilor in cauza in cazurile in care ‘presupusul delincvent este prezent pe teritoriul sau’, cu
exceptia cazului in care il extradeaza pe acel delincvent catre alt Stat. Aceste conventii asigura asadar o
jurisdictie universala auxiliara – cea a Statului care aresteaza – pentru a asigura aplicarea regulii ‘ aut
dedere, aut judicare’ [‘fie extradare, fie judecare’]. Conform acestei reguli, pe care a sustinut-o Grotius pe
vremea sa, Statul care aresteaza poate alege intre judecata sau extradare. Cu toate acestea, este obligat sa
aleaga o varianta sau cealalta si nu poate pur si simplu sa se spele pe maini de criminalii gasiti pe teritoriul
sau.

In afara de facilitarea extradarii, a fost dificil sa se impuna obligatii mai stricte Statelor la nivel mondial.
Acest lucru s-a dovedit posibil doar la nivel bilateral sau regional. De exemplu, Libia a fost de acord cu
procesul de judecata din 2001, infaptuit de catre o instanta Scotiana aflata in Olanda si sub conditiile
agreate cu Regatul Unit (UK), pentru doi din cetatenii sai care au fost acuzati de organizarea
bombardamentului din Lockerbie. In mod similar, Statele Membre ale Uniunii Europene au agreat in 2002
ca terorismul ar trebui inclus printre infractiunile care determina predarea pe baza unui mandat European
de arestare mai degraba decat aplicarea procedurilor de extradare.

Mai mult, s-a descoperit de curand ca actele teroriste sunt comise din ce in ce mai mai mult de catre
organizatii bine structurate cu resurse financiare considerabile, mai degraba decat de catre indivizi izolati
sau grupuri mici. Incercand sa impiedice operatiunile unor astfel de organizatii, o conventie a fost adoptata
la New York in 1999, cu scopul de a impiedica finantarea terorismului international.

Evenimentele din 11 Septembrie 2001 nu au condus la adoptarea unor masuri noi pentru arestarea,
judecarea si extradarea teroristilor. Dar au declansat totusi o noua determinare de a asigura aplicarea
universala a masurilor existente.

Prin Rezolutiile 1368 si 1373, Consiliul de Securitate, actionand in temeiul Capitolului VII al Cartei, a
adoptat o serie de decizii de principiu care sa fie aplicate de catre State ca urmare a Articolului 25 al Cartei.
In special, a impus tuturor Statelor anumite obligatii special selectate din cele impuse prin Conventia
pentru Suprimarea Finantarii Terorismului din 1999, care la momentul respectiv nu erau inca puse in
aplicare. Actionand astfel, Consiliul a facut obligatorii pentru toate Statele Membre ale Natiunilor Unite
anumite reguli care existau doar in tratat si astfel si-a asumat rolul unui adevarat legiuitor international.

Mai mult, Consiliul a mers mai departe si a creat o comisie insarcinata cu combaterea terorismului, prin
care urmareste monitorizarea implementarii rezolutiilor sale in Statele Membre. Prin largirea interpretarii
mandatului sau, isi asuma acum nu doar puterile de actiune ci si puterile legislative in interesul pacii si
securitatii internationale.

In plus, evenimentele din 11 Septembrie 2001 si amenintarea cu anthrax care a urmat la scurt timp dupa
aceea, au adus in atentie riscurile terorismului biologic si chimic. Unele instrumente existau deja in aceste
arii, dar au ramas incomplete, si mecanismele de control erau inca insuficiente. In timp ce la Conventia
Armelor Chimice din 13 ianuarie 1993 s-a incredintat acest tip de control unei organizatii, OPCW, nu s-a
intamplat acelasi lucru si la Conventia Armelor Biologice din 10 aprilie 1992. Un Protocol a fost stabilit in
acest scop, dar in Decembrie 2001 a fost primit cu opozitie de catre Statele Unite.

In ciuda acestor deficiente, rezultatele in acest sector sunt departe de a fi insignifiante. Mai mult de o
duzina de conventii au fost adoptate pentru interzicerea si suprimarea diverselor acte de terorism si
ratificarea lor s-a facut la scara larga. Consiliul de Securitate si-a extins scopul. Ca urmare, numeroase
obligatii au devenit apasatoare in State, in cadrul dreptului penal international, care prevede chiar si
anumite mecanisme de control. Desi mai exista inca mult loc de imbunatatire in acest sens, exista inca o
intrebare esentiala de adresat: ce ar trebui facut daca Statele nu reusesc sa-si indeplineasca obligatiile?

Ca raspuns la aceasta intrebare, sunt cateva raspunsuri clasice oferite de dreptul international. Atunci
cand e vorba de acte ilicite, Statele pot fie sa caute sprijin in Legea privind responsabilitatea Statului, fie sa
apeleze la diferite forme de presiune, variind de la contramasuri la uzul fortei armate.

Cu privire la responsabilitatea internationala, se poate face distinctia intre doua tipuri de situatii:

 Aceea a Statului in al carui teritoriu s-au infaptuit atacurile teroriste

 Aceea a Statului implicat in orice alt fel in astfel de atacuri.

Raspunsul juridic este bine stabilit in primul din aceste cazuri. In cateva ocazii, tribunalele de arbitraj si
Curtea Internationala de Justitie au fost implicate in dispute in care un Stat ar fi avut de suportat
responsabilitatea internationala ca urmare a traumelor cauzate pe teritoriul sau unor cetateni straini prin
anumite acte de violenta care, in unele cazuri, pot fi caracterizate ca teroriste. Conform jurisprudentei
care s-a dezvoltat astfel, ar trebui sa se faca o distinctie atenta intre acele acte care sunt imputabile
autorilor individuali si acele acte sau omisiuni pentru care sunt responsabile autoritatile publice.
Responsabilitatile Statului ar putea aparea, in special, daca acele autoritati au esuat in exercitarea gradului
necesar de vigilenta si diligenta.

Atacurile teroriste desfasurate pe teritoriul unui Stat strain ridica diferite probleme. Autoritatile publice au
o jurisdictie limitata dincolo de teritoriul propriu si responsabilitatea lor nu va aparea in mod normal decat
daca sunt implicate in vreun fel sau altul in activitatea terorista. Acest grad de implicare poate varia mult:
actele teroriste pot fi pregatite pe teritoriul unui Stat fara cunostinta acelui Stat. In alte cazuri, un Stat ar
putea sti ca teroristii ii folosesc teritoriul ca sa pregateasca atacuri, dar va fi fie incapabil sa controleze
astfel de activitati sau va esua in a o face. Un prag este depasit atunci cand organizatii teroriste se stabilesc
intr-o tara cu toleranta sau chiar cu suportul guvernului. Cel mai inalt nivel de implicare este atins atunci
cand activitatea terorista este initiata chiar de agenti guvernamentali. Este prin urmare necesar sa se
stabileasca, pe baza dovezilor din fiecare caz specific, daca un Stat a avut o conduita necorespunzatoare si
daca responsabilitatea sa internationala este corespunzatoare.

In loc sa apeleze la un arbitraj sau o instanta ca sa obtina condamnarea Statului care a gresit, Statele care
sunt victime ale terorismului pot exercita diverse forme de presiune asupra Statului respectiv pentru a-l
determina sa-si schimbe conduita. Aceste presiuni pot lua forma de contramasuri care nu implica uzul
fortei armate; in cazuri extreme acest uz poate fi luat in calcul. In orice caz, Consiliului de Securitate i s-ar
putea cere sa ia decizii pe baza Capitolului VII al Cartei. Statele ar putea fi de asemenea tentate sa
actioneze in mod unilateral.

Astfel, ca urmare a exploziei in aer a unui avion de pasageri American deasupra orasului scotian Lockerbie
in 1988, in 1992 Statele Unite au adoptat contramasuri unilaterale impotriva Libiei, in timp ce Consiliul de
Securitate a impus embargo aerian pentru aceasta tara. In mod similar, ca urmare a incercarii in Etiopia de
a-l asasina pe presedintele egiptean si a scaparii suspectilor in Sudan, Consiliul de Securitate a impus
sanctiuni pentru Khartoum in 1996. Consiliul a decis mai recent diferite sanctiuni impotriva Afganistanului,
in 1999 si 2000, cerand ca ‘Talibanul…sa inceteze aprovizionarea sanctuarului si instruirea teroristilor
internationali’.

Oricum, problemele sunt mult mai sensibile atunci cand forta armata e folosita impotriva unui Stat acuzat
de suportul activitatilor teroriste. In principiu, acest uz de catre un Stat contravine atat regulii de non-uz
de forta, conform Articolului 2, paragraful 4, al Cartei Natiunilor Unite, cat si celei de non-interventie asa
cum e amintit in numeroase ocazii de catre Curtea Internationala de Justitie. Astfel, in absenta unei decizii
a Consiliului de Securitate, Statele care au folosit forta in mod unilateral au incercat in general sa-si
justifice comportamentul fie pe motivul interventiei umanitare, fie sustinand ca au fost victimele unui atac
armat in intelesul Articolului 51 al Cartei.

In acest sens, evenimentele din 11 Septembrie 2001 au ridicat probleme de cel mai mare interes privind
atat puterile Consiliului de Securitate cat si exercitarea auto-apararii.

In ziua imediat urmatoare atacurilor, Consiliul de Securitate a adoptat Rezolutia 1368, in care a considerat
acele acte, folosind chiar cuvintele Capitolului VII al Cartei, ca ‘o amenintare la pacea si securitatea
internationala’. Ar fi fost de asteptat prin urmare de la Consiliu, ca urmare a exercitarii responsabilitatilor
cu care e investit in aceste situatii, sa ia anumite decizii cu privire la abordarea acestei amenintari. Totusi,
nu a fost cazul. Dupa ce a condamnat atacurile, si a declarat ca e gata sa actioneze, Consiliul n-a luat in
fapt nici o masura concreta legata in mod direct de aceste atacuri.

Actiunea militara din Afganistan a fortelor armate americane si a aliatilor lor nu a fost initiata in contextul
Natiunilor Unite, ci ca o exercitare a dreptului la auto-aparare – un drept de altfel recunoscut in mod
expres de catre Consiliul de Securitate in preambulul Rezolutiei 1368. In scrisoarea sa din 7 Octombrie
2001 catre presedintele Consiliului de Securitate, Reprezentantul Permanent al Statelor Unite a mentionat
astfel:

‘Ca raspuns la atacurile din 11 Septembrie si in concordanta cu dreptul inerent la auto-apărare individuală și
colectivă, Fortele Statelor Unite au initiat acțiuni destinate să prevină și să descurajeze alte atacuri asupra Natiunilor
Unite. Aceste atacuri includ masuri impotriva taberelor de antrenament terorist Al-Qaida si a instalațiilor militare ale
regimului taliban din Afganistan’.

Consiliul de Securitate nu a reactionat la acest comunicat. Abia dupa ce regimul Taliban a fost rasturnat,
Consiliul a adresat situatia din Afganistan, aproband acordul de la Bonn intre gruparile Afgane si
autorizand desfasurarea unei forte de securitate internationala cu participarea Statelor Membre.
Aceasta situatie a ridicat multe intrebari si s-a subliniat pe buna dreptate ca, daca a fost necesar un
raspuns militar la atacuri, suportul unanim dat Statelor Unite a oferit o oportunitate istorica pentru
Capitolul VII al Cartei. Dar desi Natiunile Unite erau pregatite sa autorizeze actiuni militare ale Statelor
Unite si aliatilor sai in Afganistan, Statele Unite nu doreau aceasta autorizare. US voiau sa actioneze liber
prin invocarea dreptului inerent la auto-aparare conform Articolului 51 al Cartei.

A existat o dezbatere considerabila in scris daca acest drept a existat cu adevarat in aceasta situatie.
Puteau fi privite atacurile de la World Trade Centers ca ‘atacuri armate’? Dreptul la auto-aparare asa cum
e recunoscut in Articolul 51 al Cartei putea fi exercitat pe teritoriu strain nu doar cand atacatorul e un Stat,
ci si cand e o organizatie terorista non-Stat cum e Al-Qaida? Daca nu, suportul regimului Taliban pentru
AL-Qaida a fost de asa natura incat sa fie privit ca si cum ar fi comis un atac armat impotriva Statelor
Unite?

Aceste intrebari au dat nastere unor dezbateri aprinse si voi nota pur si simplu ca, potrivit majoritatii
autorilor, actele de terorism atingand amploarea si gravitatea evenimentelor din 11 Septembrie 2001 ar
putea fi descrise ca acte de atac armat. Cu toate acestea, pentru ca acele acte sa fie considerate ca acte de
atac armat in intelesul Articolului 51 al Cartei, trebuie, in opinia acelorasi autori, sa poata fi atribuite nu
doar indivizilor privati pasibili de urmărire penală, dar mai departe unui Stat care sa exercite controlul
efectiv asupra acelor indivizi. In circumstantele in cauza, au fost exprimate anumite indoieli cu privire la
exercitarea de catre guvernul Taliban a unui astfel de control asupra Al-Qaida. Cu alte cuvinte, desi nu a
fost nici o indoiala ca suportul Kabul-ului pentru Al-Qaida a condus la responsabilitatea Afganistanului, au
fost totusi niste controverse daca aceasta tara a comis un atac armat impotriva Statelor Unite in sensul
Cartei.

In contrast, a fost subliniat de către alții că argumentul prin care atacurile din 11 Septembrie au justificat
dreptul de utilizare a forței in baza dreptului la auto-apărare, a întâlnit cu greu vreo opoziție din partea
Statelor si ca a fost chiar sustinut in mod explicit atat de catre Consiliul Nord Atlantic cat si de catre
Consiliul European. A fost chiar sugerat de catre unii ca atacurile de la 11 Septembrie si reactiile care au
urmat au dus la apariția unei noi legi cu privire la utilizarea forței, autorizand Statele sa utilizeze forta pe
teritoriu strain in confruntarea cu acte grave de violenta comise de persoane fizice sau grupuri, indiferent
daca exista vreo legatura intre acestea si un anume Stat.

Unele indoieli au fost exprimate totusi cu privire la validitatea acestui argument. A fost astfel subliniat ca
ar fi suspect sa se obțina un obicei instantaneu in urma unui precedent izolat. A fost mai departe observat
ca o astfel de evolutie ar duce la o schimbare atat de radicala in legea internationala ca ar fi necesara o
practica mai clara si o opinio juris [an opinion of law] mai constanta.

Dezbaterea nu este inca incheiata, dar astfel de intrebari referitoare la jus ad bellum [right to war] si-au
pierdut acum din urgenta, intr-o anumita masura. Totusi, nu este si cazul intrebarilor pentru jus in bello
[right in war], in special al celor care se refera la aplicarea celei de-a Treia Conventii de la Geneva despre
Prizonierii de Razboi si celei de-a Patra Conventii privind Protectia Civililor in cazul persoanelor care au fost
capturate de catre fortele armate aliate in timpul operatiunilor militare din Afganistan.
Multe dintre aceste persoane au fost transferate in baza US din Guantanamo Bay in Cuba unde cei mai
multi dintre ei sunt inca tinuti. Statele Unite au considerat ca aceste Conventii de la Geneva s-au aplicat
detinutilor talibani capturati in Afganistan, dar nu si luptatorilor Al-Qaida. S-a decis in continuare de catre
Statele Unite ca talibanii ‘nu au intrunit criteriile aplicabile combatantilor legali’ si ca, prin urmare, nu se
bucura de statutul de prizonieri de razboi in sensul celei de-a Treia Conventii de la Geneva. Aceasta
atitudine a dat nastere unei dezbateri aprinse si ICRC a subliniat ca in caz de indoiala in acest sens A Treia
Conventie prevede in Articolul 5 ca persoanele ‘care au comis acte beligerante si au cazut in mana
inamicului…se vor bucura de protectia.. Conventiei pana in momentul in care statutul lor a fost determinat
de un tribunal competent’. In ceea ce o priveste, Comisia Inter-Americana pentru Drepturile Omului a
emis o decizie pe 12 Martie 2002 in care a cerut Statelor Unite ‘sa ia de urgenta masurile necesare pentru
a se determina statutul detinutilor din Guantanamo Bay de catre un tribunal competent’. Numeroase
actiuni au fost inaintate instantelor nationale, atat in Statele Unite cat si in Europa, si s-a propus
submiterea situatiei Curtii Internationale de Justitie. Prin urmare sunt sigur ca veti intelege daca ma abtin
din a insista mai mult pe subiect in acest moment.

Ce concluzii generale pot fi trase din toate acestea?

Prima mea impresie este ca, in ultimii 40 ani, dreptul penal international a facut progrese semnificative in
lupta impotriva terorismului international. Desi aceasta lupta este in principal dusa de politia si instantele
nationale, numeroase conventii au fost adoptate si omologate la nivel universal cu scopul de a asigura
judecarea sau extradarea infractorilor pentru numeroase crime. Cooperarea judiciara si politieneasca s-a
dezvoltat atat la nivel bilateral cat si regional. Cea mai mare parte a muncii normative a fost indeplinita.

Aplicarea acestor norme este totusi dependenta de vointa Statelor. In acest sens, nu se poate nega faptul
ca ar putea aparea anumite dificultati, fie pentru ca anumite State sunt incapabile sa-si mentina
autoritatea in propriile teritorii, fie din cauza conduitei gresite a Statelor insesi.

In vederea dezvoltarii si globalizarii retelelor teroriste, Statele care sunt tinte potentiale ale atacurilor
criminale nu mai pot ramane indiferente la astfel de pericole. In acest sens, evenimentele din 11
Septembrie 2001 le-au deschis ochii.

Acele evenimente au propulsat Statele in primul rand al arenei internationale. De-a lungul celor cateva
decenii trecute, atat scrierile academice cat si media au promovat constant societatea civila
internationala, in opozitie cu Statele vazute ca ‘monstri’ fara inima. Atacurile din 11 Septembrie au aratat
ca asfel de monstri pot aparea din insasi societatea civila si ca gruparile teroriste au devenit in prezent
actori cu drepturi proprii ai comunitatii internationale.

In circumstantele actuale, Statele au parut sa reprezinte cea mai buna aparare impotriva terorii, intrucat
doar ele au dreptul sa foloseasca violenta in mod legal. Bineinteles, trebuie totusi sa actioneze in
concordanta cu legea, si in special cu legislatia internationala, din care sunt relevante numeroase arii:
legea despre folosirea fortei, dreptul penal, dreptul umanitar si drepturile omului. Dreptul international nu
este atat de slab pregatit in acest sens pe cat am fost lasati sa credem si Statele nu-si pot permite sa nu
tina cont de el. Aceasta este conditia esentiala pentru legitimitatea actiunilor lor.
 Consiliul de Securitate UN

Rezolutia 1373 (2001)

Natiunile Unite

Consiliul de Securitate,

Reafirmand rezolutiile sale 1269 (1999) din 19 Octombrie 1999 si 1368 (2001) din 12 Septembrie 2001,

Reafirmand de asemenea condamnarea sa fara echivoc a atacurilor teroriste care au avut loc in New York,
Washington, D.C si Pennsylvania pe 11 Septembrie 2001 si exprimandu-si hotararea de a preveni astfel de
acte,

Reafirmand in continuare ca astfel de acte, ca orice act de terorism international, constituie o amenintare
la pacea si securitatea internationala,

Reafirmand dreptul inerent al auto-apararii individuale sau colective asa cum e recunoscut de catre Carta
Natiunilor Unite dupa cum e reiterat in rezolutia 1368 (2001),

Reafirmand nevoia de a combate prin orice mijloace, in concordanta cu Carta Natiunilor Unite, amenintari
ale pacii si securitatii internationale cauzate de atacuri teroriste,

Profund ingrijorat de cresterea, in numeroase regiuni ale lumii, a actelor de terorism motivate de
intoleranta sau extremism,

Invitand Statele sa lucreze de urgenta impreuna pentru a preveni si suprima actele teroriste, inclusiv prin
cresterea cooperarii si implementarea completa a conventiilor internationale relevante cu privire la
terorism,

Recunoscand nevoia Statelor de a complementa cooperarea internationala cu adoptarea unor masuri

aditionale in teritoriile lor prin toate mijloacele legale de preventie si suprimare a finantarii si pregatirii
oricaror acte de terorism,

Reafirmand principiul stabilit de catre Adunarea Generala in Declaratia sa din Octombrie 1970 (rezolutia
2625 (XXV)) si reiterate de Consiliul de Securitate in rezolutia sa 1189 (1998) din 13 August 1998, potrivit
caruia fiecare Stat are datoria sa se abtina de la organizarea, instigarea, asistarea sau participarea la acte
teroriste in alt Stat sau de la implicarea in activitati organizate pe teritoriul sau cu scopul de a comite astfel
de acte,

Actionand in temeiul Capitolului VII al Cartei Natiunilor Unite,

1. Decide ca toate Statele vor:
a. Preveni si suprima finantarea actelor teroriste;
b. Criminaliza furnizarea si colectarea voita, prin orice mijloace, in mod direct sau indirect, a
finantarii de catre cetatenii lor sau pe teritoriile lor cu intentia ca fondurile sa fie folosite, sau
cu cunostinta ca vor fi folosite, pentru a desfasura atacuri teroriste;
c. Ingheta fara intarziere fonduri sau alte bunuri financiare sau resurse economice ale
persoanelor care comit, sau incearca sa comita acte teroriste sau participa la sau faciliteaza
comiterea de acte teroriste; ale entitatilor detinute sau controlate direct sau indirect de catre
astfel de persoane; si a persoanelor si entitatilor actionand in numele sau la directia unor
astfel de persoane si entitati, inclusiv fonduri derivate sau generate din proprietati detinute
sau controlate direct sau indirect de catre astfel de persoane si persoane si entitati asociate;
d. Interzice cetatenilor lor sau oricaror alte persoane si entitati aflate pe teritoriul lor de a pune
orice fonduri, bunuri financiare sau resurse economice sau financiare sau alte servicii inrudite
la dispozitie, direct sau indirect, pentru beneficiul persoanelor care comit sau incearca sa
comita sau faciliteaza sau participa la comiterea actelor teroriste, al entitatilor detinute sau
controlate, direct sau indirect, de catre astfel de persoane si de catre persoane si entitati
actionand in numele sau la directia unor astfel de persoane;

2. Decide de asemenea ca toate Statele:

a. Se vor abtine de la a oferi orice forma de suport, activ sau pasiv, entitatilor sau persoanelor
implicate in acte teroriste, inclusiv prin suprimarea recrutarii membrilor gruparilor teroriste si
eliminarea furnizarii de arme teroristilor;
b. Vor face pasii necesari pentru a preveni comiterea de acte teroriste, inclusiv prin avertizarea
timpurie a altor State prin schimbul de informatii;
c. Vor refuza refugiul celor care finanteaza, planifica, ofera suport sau comit acte teroriste, sau
ofera refugiu;
d. Ii vor impiedica pe cei care finanteaza, planifica, faciliteaza sau comit acte teroriste sa
foloseasca teritoriile respective in aceste scopuri impotriva altor State sau a cetatenilor lor;
e. Se vor asigura ca orice persoana care participa la finantarea, planificarea, pregatirea sau
comiterea de acte teroriste sau la sprijinirea actelor teroriste este adusa in fata justitiei si se
vor asigura ca, in plus fata de orice masuri impotriva lor, astfel de acte teroriste sunt incadrate
ca infractiuni grave in legile si reglementarile interne si ca pedeapsa reflecta pe deplin
seriozitatea acestor acte teroriste;
f. Isi vor acorda unul altuia asistenta la cel mai inalt nivel in legatura cu urmaririle si procesele
penale privind finantarea sau sprijinirea actelor teroriste, inclusiv asistenta in obtinerea
dovezilor aflate in posesia lor, necesare pentru procese;
g. Vor preveni deplasarea teroristilor sau a gruparilor teroriste printr-un control eficient al
frontierelor si controlul asupra emiterii actelor de identitate si a documentelor de calatorie, si
prin intermediul măsurilor de prevenire a contrafacerii, falsificării și utilizării frauduloase a
actelor de identitate si a documentelor de calatorie;

3. Invita toate Statele sa:

 a. Gaseasca modalitati de a intensifica si accelera schimbul de informatie operationala, in special
cu privire la actiunile si deplasarile persoanelor si retelelor teroriste; la documentele de
calatorie contrafacute sau falsificate; la traficul de arme, explozivi sau materiale sensibile; la
folosirea tehnologiilor de comunicatie de catre gruparile teroriste; si la amenintarea
reprezentata de posesia de catre gruparile teroriste a armelor de distrugere in masa;
b. Faca schimb de informatii in concordanta cu legislatia internationala si nationala si sa
coopereze in situatiile administrative si judiciare pentru a preveni comiterea actelor teroriste;
c. Coopereze, in special prin intelegerile si acordurile bilaterale si multilaterale, pentru a preveni
si suprima atacurile teroriste si a lua masuri impotriva autorilor unor astfel de acte;
d. Devina membri cat de curand posibil ai conventiilor si protocoalelor internationale relevante
cu privire la terorism, inclusiv ai Conventiei Internationale pentru Suprimarea Finantarii
Terorismului din 9 Decembrie 1999;
e. Creasca cooperarea si sa implementeze in totalitate conventiile si protocoalele internationale
relevante cu privire la terorism si rezolutiile Consiliului de Securitate 1269 (1999) si 1368
(2001);
f. Ia masurile necesare in conformitate cu dispozitiile relevante ale legislatiei nationale si
internationale, inclusiv standardele internationale ale drepturilor omului, inainte de a acorda
statutul de refugiat, in scopul de a se asigura ca cel care cere azil nu a planificat, facilitat sau
participat la comiterea actelor teroriste;
g. Se asigure, in conformitate cu legislatia internationala, ca statutul de refugiat nu este abuzat
de catre autori, organizatori sau facilitatori ai actelor teroriste si ca pretențiile de motivație
politică nu sunt recunoscute drept temei pentru a refuza cererile de extrădare a presupușilor
teroriști;
4. Noteaza cu ingrijorare legatura apropiata intre terorismul international si crima organizata
transnationala, drogurile ilicite, spalarea de bani, traficul ilegal de arme, si deplasarea ilegala a
materialelor nucleare, chimice, biologice si a altor materiale posibil fatale, si in acest sens
subliniaza nevoia de a imbunatati coordonarea eforturilor la nivel national, subregional, regional si
international pentru a consolida raspunsul global la aceasta serioasa provocare si amenintare a
securitatii internationale;
5. Declara ca actele, metodele, si practicile terorismului sunt contrare scopurilor si principiilor
Natiunilor Unite si ca finantarea, planificarea si incitarea cu buna stiinta a actelor teroriste sunt de
asemenea contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite;
6. Hotaraste sa stabileasca, in conformitate cu regula 28 din regulamentul provizoriu de procedură,
un Comitet al Consiliului de Securitate, consistand din toti membrii Consiliului, pentru a monitoriza
implementarea acestei rezolutii, cu ajutorul expertizei corespunzătoare, si solicita tuturor Statelor
sa raporteze Comitetului, nu mai tarziu de 90 zile de la data adoptarii acestei rezolutii si mai apoi
potrivit unui orar ce urmeaza a fi propus de catre Comitet, pentru pasii care urmeaza a fi urmati
pentru implementarea acestei rezolutii;
7. Indruma Comitetul să-si delimiteze sarcinile, inainteaza un program de lucru in 30 zile de la
adoptarea acestei rezolutii si ia in considerare suportul necesar, prin consultare cu Secretarul
General;
8. Exprima determinarea sa de a lua toate masurile necesare pentru a asigura implementarea
completa a aceste rezolutii, in conformitate cu responsabilitatile care îi revin în temeiul Cartei;
9. Hotărăște să rămână activ sesizat această chestiune.