CURS 3

METODA OBSERVAŢIEI

Observaţia este cea mai veche metodă de cunoaştere, proprie ştiinţelor

în constituire.
Observaţia permite cercetătorului să desprindă anumite fapte
remarcabile, cunoaşterea acestor fapte conducându-l la o anumită ipoteză
cadrul informaţiei de care dispune. În baza ipotezei enunţate se instituie
experimentul propriu-zis, care are rolul de a verifica presupunerea făcută şi de
a sugera, eventual, alte întrebări.
Observaţia este definită ca un proces al cunoaşterii ştiinţifice, constând
în contemplarea metodică şi intenţională, vizând un anumit scop, a unui
obiect sau proces.
Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi
timp, şi de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor
anterioare, deci este o percepţie fundamentală, dirijată, planificată şi selectivă,
întreprinsă cu un anumit scop.
În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe
baza experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a
observaţiei se pot face clasificări, descrieri.
Observaţia, ca percepţie activă, pretinde din partea cercetătorului o
pregătire corespunzătoare, care să-i permită să extragă din multitudinea de
factori şi fenomene numai esenţialul. În afară de pregătirea corespunzătoare,
din partea observatorului mai sunt necesare şi priceperea în a-şi organiza
observaţia, modul în care ştie să se integreze în ambianţa locului, în aşa fel
încât, el să nu constituie un factor de perturbaţie, dar, în acelaşi timp, prezenţa
lui trebuie să existe în cadrul observaţiei. Concluziile pe care le desemnează
trebuie să aibă un înalt grad de obiectivitate.

Tipuri de observaţii.
Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din
denumirea ocazionala, de tipul observaţiei pasive, dar, având în vedere că este
făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi
interesante.
Observaţia organizată. cu caracter intenţional, activ, provocat şi
sistematic. Acest tip de observaţie porneşte de la o anumită idee, anticipativă
a rezultatelor şi a efectelor lor, prin administrarea unor stimuli, verificând
reacţiile şi conduita celor observate.
Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte
transversală când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când

1
luăm în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în
observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.
Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi
statistică.
Reiese că, percepţia şi implicit observaţia, prezintă un caracter selectiv.
În domeniul nostru de activitate principalul subiect al observaţiei este
omul în mişcare. Acesta desfăşoară o anumită activitate în condiţii date. Dar,
el nu este urmărit numai în aceste condiţii, ci şi în manifestările lui spontane
şi individuale, ca şi în procesul dirijat (procesul instructiv-educativ,
antrenament, competiţii, etc.). Deci, subiecţii sunt observaţi în:
- procesul instructiv-educativ;
- procesul de recuperare;
- competiţii;
- activităţi de recreere.
Poate fi observat individual, grupul şi inter-relaţiile indivizilor în grup.
Observaţia este îndreptată, în primul rând, asupra comportamentului,
care poate fi observat în general sau selectiv.