Capete foarte folositoare de la Sfantul Grigorie

Sinaitul

Tot cel care s-a botezat întru Hristos dator este a izbuti să ajungă la toate prefacerile [preschimbările] cele [ce se

săvârşesc] întru Hristos, căci a primit de mai înainte [prin Sfântul Botez] puterea acestora şi prin mijlocirea poruncilor

poate să le dobândească şi să le deprindă. Aşadar, zămislire, inseamnă arvunirea [chezăşuirea] duhului.

Naşterea este lucrarea bucuriei. Iar botezul e puterea cea curăţătoare a focului duhovnicesc. Preschimbarea

înseamnă vedere.  Luminii celei dumnezeieşti. Răstignirea, fiind uciderea şi îngroparea a toate [poftele trupeşti],

înseamnă păstrarea în inimă a dragostei dumnezeieşti. Invierea este ridicarea făcătoare de viaţă a sufletului [din

moarte]. Iar înălţarea înseamnă ieşirea dintru sine şi răpirea la Dumnezeu a minţii. Cel care n-a dobândit şi n-a

înfăptuit acestea, e încă prunc atât cu trupul cât şi cu duhul, chiar de este cărunt şi e cinstit de către toţi ca lucrător

[nevoitor] (Capitolul 1).

Intristarea, fiind o patimă ce nu se lasă uşor biruită, slăbeşte trupul. Iar în trupul slăbit şi sufletul slăbeşte. Şi de vreme

ce sunt amândoi [trupul şi sufletul] slăbiţi, preschimbă întru patima plăcerilor trupeşti moleşirea trupului. Patima

plăcerilor trupeşti mişcă pofta trupului. Pofta trupului trezeşte aprinderea trupească. Aprinderea trupească stârneşte

răzvrătirea. Răzvrătirea mişcă amintirea. Amintirea trezeşte visarea. Visarea pune în mişcare gândurile viclene.

Gândurile viclene duc Ia însoţire34. însoţirea se sfârşeşte prin învoire. Iar învoirea lucrează fapta fie prin mijlocirea

trupului, fie prin felurile atingeri [de cele din afara trupului]. Şi aşa fiind omul biruit, cade (Capitolul 4).

Răbdarea întru toată lucrarea naşte bărbăţia Bărbăţia aduce osârdia. Osârdia aduce încetinirea [aşteptarea întru

îndelungă răbdare]. Incetinirea aduce îndelungarea.

Indelungarea aduce fapta, adică strădania [silinţa îndelungată] potoleşte neînfrânarea trupului şi îmblânzeşte iubirea

de îndulcire a poftei. Dorinţa pune în mişcare năzuinţa. Năzuinţa mişcă dragostea. Dragostea trezeşte râvna. Râvna

aduce căldura. Căldura aduce trezvia [însufleţirea]. Trezvia aduce sârguinţa. Sârguinţa aduce rugăciunea.
Rugăciunea aduce negrăirea. Negrăirea naşte vederea minţii. Vederea minţii aduce cunoştinţa. Cunoştinţa duce la

pătrunderea tainelor. Iar sfârşitul tainelor este teologhisirea. Rodul teologhisirii este dragostea desăvârşită. Dragostea

înseamnă smerenie. Smerenia aduce nepătimirea. Nepătimirea aduce vederea cu duhul, prorocirea şi mai-înainte-

vederea. Insă nu [îndată] va dobândi cineva dintru acestea virtuţile desăvârşite, nici nu-şi va împuţina dintr-odată

răutatea, ci încetul cu încetul întorcându-se la el virtuţile, vor face ca şi răutatea încetul cu încetul să treacă întru

nefiinţă (Capitolul 5).

Patima slavei deşarte nu-l lasă pe călugăr să propăşească întru virtute; însă, prin caznele pe care unul ca acesta le

îndură de pe urma ei, se face neroditor întru patima aceea (Capitolul 12).

Iar aceasta v-o spun din ceea ce am cunoscut, că în afara acestor virtuţi călugărul'nu va propăşi niciodată, adică fără

de: postire, înfrânare, trezvie, răbdare, bărbăţie, negrăire, rugăciune, tăcere, plâns [tânguire] şi smerenie. Căci

virtuţile acestea se nasc şi se păzesc una pe alta. Pentru că adeseori postirea care vlăguieşte pofta, naşte

înfrânarea, înfrânarea naşte trezvia, trezvia zămisleşte răbdarea, răbdarea aduce bărbăţia, bărbăţia aduce negrăirea,

negrăirea naşte rugăciunea, rugăciunea aduce tăcerea, tăcerea naşte plânsul, plânsul aduce smerenia, iar smerenia

îţi aduce înapoi plânsul. Şi aşa vei găsi că iarăşi se întorc îndărăt toate, ca şi cum fiicele pe maicile lor le- ar naşte.

Pentru că nu este lucrare mai mare decât această dimpreună-lucrare a împrietenirii şi înrudirii dintre aceste virtuţi. Iar

cele ce le sunt potrivnice virtuţilor acestora, li s-au arătat tuturor (Capitolul 13).

Celui care petrece întru negrăire îi este dar de trebuinţă mai întâi de toate să aibă drept temelie cele cinci virtuţi, pe

care să-şi zidească lucrarea sa, acelea fiind: tăcerea, înfrânarea, trezvia, smerenia şi răbdarea; iar lucrările cele de

Dumnezeu insuflate sunt trei la număr: psalmodierea, rugăciunea şi citirea, sau rucodelia dacă eşti neputincios.

Căci virtuţile pomenite mai înainte nu doar că le cuprind pe toate celelalte întru sine, ci se şi alcătuiesc unele pe

altele.

Şi de dimineaţă petrecând dar întru ţinerea minţii la Dumnezeu prin rugăciunea şi negrăirea inimii, cu  răbdare să te

rogi în ceasul întâi, apoi în ceasul al 2-lea să citeşti, în ceasul al 3-lea să cânţi [psalmi], în ceasul al 4-lea să te rogi,

în ceasul al 5-lea să citeşti, în ceasul al 6-lea să cânţi, în al 7-lea să te rogi, în al 8-lea să citeşti, în al 9-lea să cânţi,

în al 10-lea să mănânci, în al 11-lea să dormi dacă ai trebuinţă de somn, în al 12-lea să cânţi vecernia. Şi aşa,

trecând cu bine peste tărâmul zilei, vei bineplăcea lui Dumnezeu.

Pentru durata nopţii:

Incepătorii jumătate de noapte să doarmă şi cealaltă jumătate să privegheze.

Cei care au ajuns la o propăşire mijlocie să vegheze de cu seară un ceas sau două, să doarmă patru ceasuri, apoi să

se trezească pentru utrenie, cântând şi rugându-se vreo şase ceasuri sau chiar şi până dimineaţă.
Cei desăvârşiţi să stea în picioare toată noaptea şi să privegheze (Capitolul 99).

Staretul Gheorghe din Zadonsk