Lectia I :CIVILIZAŢII PREISTORICE ŞI ANTICE

Geto-dacii şi contactele cu lumea mediteraneană

- schiţa lecţiei -

Popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a

tracilor.
Până în secolul I î. Hr., când şi-au constituit un stat propriu, au fost organizaţi în
triburi şi uniuni de triburi.
Istoria politico-militară timpurie a geto-dacilor este cunoscută din izvoarele scrise
externe, cele mai vechi însemnări fiind cuprinse în opera istoricului grec Herodot
(secolul V î. Hr.). Din punct de vedere al organizării sociale, geto-dacii erau
împărţiţi în aristocraţia militară şi sacerdotală, cunoscută sub numele de tarabostes
sau pileati şi, respectiv, oamenii liberi (marea masă a populaţiei, comati sau
capillati).
Religia geto-dacilor era politeistă, bazată pe cultul regelui Zalmoxis.
Principalul centru religios era Sarmizegetusa Regia (în sud-vestul Transilvaniei).
Ceremoniile religioase erau oficiate în sanctuare circulare sau rectangulare,
aristocraţia preotească deţinând un rol privilegiat în cadrul vieţii sociale şi politice
a geto-dacilor.
Din secolele al VII-lea şi al VI-lea î.Hr., pe ţărmul dobrogean al Mării Negre, au
fost întemeiate aşezări stabile, cu caracter meşteşugăresc şi comercial, locuite de
greci: Histria (Istros), colonie a Miletului, Tomis (Constanţa, azi), Callatis
(Mangalia, azi).
Relaţiile coloniştilor cu localnici geto-daci s-au manifestat atât în domeniul
economic şi al vieţii materiale (schimburi economice, preluarea de către geto-daci
a roţii olarului şi a utilizării monedei), cât şi în domeniul politico-militar.
Principalele influenţe exercitate de alte populaţii asupra geto-dacilor au venit din
partea: grecilor din coloniile de la Marea Neagră (moneda, scrierea cu alfabet
grecesc, elementele de arhitectură);
celţilor (aspecte ale metalurgiei fierului, roata olarului în zonele vestice);
sciţilor şi perşilor (prelucrarea metalelor preţioase);
romanilor (diverse împrumuturi, îndeosebi privind viaţa materială, încep să fie
prelucrate de civilizaţia geto-dacă încă din secolul I î. Hr.).

Lectia II: Izvoare istorice despre geto-daci

- schiţa lecţiei -
geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor indo-europeni;
 cele mai importante informaţii despre geto-daci le avem de la autorii antici
Herodot,
Strabon şi Dio Cassius;
aceşti autori nu au avut contact direct cu dacii, informaţiile lor fiind obţinute prin
intermediari.
Herodot (484-425 î.Hr.)
- autor grec, supranumit „părintele istoriei”, pentru că a scris prima lucrare de
cercetare a
trecutului, Istorii;
- în lucrarea sa relatează războaiele dintre greci şi perşi; în contextul luptelor dintre
perşi şi sciţii
de la Marea Neagră, îi aminteşte pe geţii care s-au opus trecerii armatei persane,
despre aceştia
menţionând că sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”;
- de asemenea, Herodot mai aminteşte că geţii „se cred nemuritori” şi că se închină
unui zeu pe
nume Zalmoxis, căruia i se aduc sacrificii umane.
Strabon (63 î. Hr. - cca. 26 d. Hr.)
- autor grec, cea mai importantă lucrare a sa a fost Geografia;
- Strabon menţionează faptul că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii, dar şi despre
stămutarea getodacilor la sudul Dunării din vremea împăratului Octavianus
Augustus;
Dio Cassius (163-229 d. Hr.)
- istoric roman de origine greacă;
- în lucrarea sa, Istoria romană, aminteşte despre războaiele daco-romane din anii
101-102 şi
105-106;
- autorul nu a fost contemporan cu războaiele daco-romane, cel mai probabil
scrierile sale au fost
inspirate din memoriile lui Traian (De Bello Dacico).
Studiu de caz: Histria
geto-dacii au avut legături strânse cu coloniile greceşti de la Marea Neagră
(Histria,
Tomis şi Callatis);
de la aceştia au învăţat să foloseacă roata olarului şi scrierea cu caractere greceşti;
cea mai dezvoltată colonie de pe litoralul românesc al Mării Negre a fost Histria.
Întemeiată în secolul al VII-lea de coloniştii din Milet, avea ca principală activitate
comerţul, monedă proprie, precum şi numeroase temple dedicate lui Zeus,
Afroditei şi
altor zei greci;
 a început să decadă în secolele III-II î. Hr., atât din cauza războaielor din zonă, cât
şi a
închiderii treptate a golfului unde era aşezată cetatea.

FORMAREA STATULUI DAC IN TIMPUL LUI BUREBISTA

Lectia III:
Impartirea societatii in saraci si bogati, cresterea puterii economice,
sociale, politice, militare si a autoritatii bogatilor si primejdia externa, impunea
cu necesitate formarea unui stat puternic.
Cel care a reusit sa puna bazele unui stat puternic a fost Burebista (82-44 î.Hr.).
Cu ajutorul lui Deceneu, marele preot, folosind atat calea pasnica cat si cea
razboinica, Burebista pune bazele unui stat care va fi o monarhie militara.
Politica interna a lui Burebista
– Burebista s-a ocupat de organizarea si intarirea armatei
– s-a ocupat de dezvolatarea economica
– si-a asezat centrul statului la Sarmisegetuza, in Muntii Sureanu sau Muntii
Orastiei
– s-a ocupat de construirea de cetati in Muntii Orastiei
In politica externa Burebista supune in anul 60 î.Hr. pe celti si in 55 î.Hr.
incepe campania impotriva cetatilor grecesti de la tarmul Marii Negre, de la
Gurile Bugului pana in Bulgaria. Sunt supusi boii si teuristii creind un stat foarte
intins: de la Dunarea Mijlocie si Marus pana la Olbia si Marea Neagra din
Carpatii Nordici pana in Balcani.
Pentru a mentine acest stat puternic si intins avea nevoi de aliati. Politica
sa externa nemultumea pe romani, de aceea Burebista afland de conflictul dintre
Caesar si Pompei (49-48î.Hr.), hotaraste sa se alieze cu Pompei. In prima parte a
razboiului Caesar este infrant la Dyrochium iar la Pharsalus Pompei este infrant.
Dupa infrangerea lui Pompei Caessar va pregati o campanie de pedepsire a lui
Burebista, campanie care nu a mai avut loc, pentru ca la 15 martie 44 î.Hr a fost
ucis in Senat. In conditii asemanatoare ia sfarsit si domnia lui Burebista in 44
î.Hr.

Lectia IV: Decebal (87-106 d.Hr.)

• a refăcut unitatea statului dac, dar acesta nu mai era la fel de întins ca
pe vremea lui Burebista;
• Decebal a avut conflicte cu generalii romani Cornelius Fuscus (87) şi
Tettius Iulianus (88);
 • în urma celui de-al doilea conflict, deşi învins, datorită contextului
extern, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul roman
Domiţian, în urma căreia regele dac devine „client al Romei” (Rex
Socius et Amicus Populi Romani);
• ruşinea acestei păci va fi ştearsă de împăratul Traian, care va porni un
conflict cu geto-dacii în anul 101.

Decebal şi Domiţian
Studiu de caz. Sarmizegetusa
• aşezată în Munţii Orăştiei, beneficia de un sistem de fortificaţii ale
cetăţilor Blidaru, Piatra Roşie, Cetăţuia, Căpâlna şi Băniţa;
• poziţia sa avea un important avantaj economic, aflându-se în
aproprierea unor zăcăminte de fier, aur, argint şi cupru (Munţii
Apuseni);
• capitala statului geto-dac cuprindea o cetate, două zone de locuit şi o
zonă sacră, legate între ele prin drumuri pavate şi conducte de apă;
• în zona sacră existau 6 sanctuare, unde se oficiau ceremonii religioase
dedicate zeilor.
Războaiele daco-romane

După ce Domiţian moare asasinat şi după scurta perioadă de conducere a lui

Nerva, urmează la tronul imperiului unul din cei mai mari împăraţi din istoria
Romei, Marcus Ulpius Traianus (98-117 d. Hr.) care se hotărăşte să cucerească
Dacia. Motivele hotărârii sale au fost nevoia de stabilitate pe linia Dunării şi
bogăţiile Daciei (mai ales aurul), pe lângă spălarea ruşinii înfrângerii lui Fuscus şi
a păcii încheiate de Domiţian.
Prin urmare, Traian trebuie să fi planificat dinainte cucerirea acestei ţări, din
motive atât strategico-militare, ca urmare a creşterii puterii dacilor, socotiţi o
ameninţare pentru Roma, cât şi de ordin economic.
Cele două războaie de cucerire a Daciei sunt cunoscute din: Cassius Dio, Criton şi
comentariile lui Traian, din care, din nefericire, s-a păstrat doar o frază. Mult mai
edificatoare sunt însă Columna lui Traian de la Roma şi Tropaeum Traiani de la
Adamclisi. Columna este un excelent izvor pentru cunoaşterea completă a acestor
evenimente.

Războiul daco-roman din 101-102 d. Hr. Mai întâi, Traian inspectează trupele de
la Dunăre şi le sporeşte efectivul cu noi unităţi. După ce îşi aduce aici principalele
forţe, va trece fluviul pe un pod de vase de la Dierna (Orşova).
O altă coloană trece pe la Lederata, iar cele două coloane se vor uni la Tibiscum
(Jupa). De aici, după cum ne spune, Cassius Dio, Traian înaintează cu prudenţă
spre Sarmizegetusa pentru a nu fi surprins de Decebal. La Tapae, are loc o bătălie
în care dacii sunt înfrânţi, iar romanii pătrund în Ţara Haţegului, unde se pregătesc
de iernat. În timp ce grosul armatei romane era aici, Decebal se aliază cu sarmaţii,
cu sciţii roxolani din nordul Mării Negre şi cu bastarnii din Moldova şi în iarna
anilor 101-102 declanşează atacul asupra garnizoanelor romane din Dobrogea şi
Moesia Inferioară. Deşi gheaţa s-a rupt şi o parte din călăreţii daci şi roxolani se
îneacă, totuşi atacul este violent, punând în pericol provincia.
Prin acest atac Decebal spera ca Traian să întoarcă trupele din Ţara Haţegului şi să
le aducă aici. Împăratul aduce însă garnizoanele de pe Dunăre şi veteranii,
transportaţi în parte cu ajutorul flotei fluviale. Cu aceşti soldaţi el angajează bătălia
de la Adamclisi cu dacii şi roxolanii, extrem de sângeroasă, dar foarte importantă
pentru desfăşurarea următoare a războiului. Traian va arunca în luptă şi veteranii,
reuşind să-i înfrângă pe daci şi pe aliaţii lor. Pierderile romanilor au fost mari, aşa
cum reiese din ruinele altarului descoperit la mică distanţă de Tropaeum Traiani
(acest monument a fost ridicat pe locul bătăliei, tocmai pentru a sublinia
importanţa ei). Odată pericolul îndepărtat, primăvara, împăratul reia înaintarea spre
capitala dacă şi cucereşte cetatea Costeşti. Pentru a-şi menaja forţele şi capitala,
Decebal cere pace, pe care Traian i-o acceptă, dar cu condiţiile puse de el. De data
aceasta pacea este foarte dură pentru regele dac:
• Ţara Haţegului, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul
Transilvaniei sunt ocupate de romani;
• predă armele şi maşinile de războ, meşterii şi instructorii militarii;
• nu mai avea voie să primească fugari din imperiu;
• trebuia să dărâme zidurile cetăţilor;
• să renunţe la politica externă;
• să aibă aceiaşi prieteni şi duşmani ca Roma.

Prin această pace Traian limita drastic acţiunile lui Decebal, dar bănuia că regele
dac nu le va respecta. De aceea, cu ajutorul lui Apolodor din Damasc va construi la
Drobeta, peste Dunăre, un pod de piatră cu suprastructură de lemn pentru a avea o
legătură stabilă cu Dacia. Se pare că tot acum începe colonizarea Banatului şi
Olteniei, dovadă clară că urmărea cucerirea Daciei.
La rândul său, Decebal nu putea respecta prevederile sinucigaşe ale tratatului de
pace şi drept urmare nu va dărâma zidurile cetăţilor, îşi va reface armata, va primi
dezertori de la romani, dar nu va mai reuşi să refacă vechile sale alianţe. Mai mult ,
îi va ataca pe iagizii din nord-vestul Banatului, care erau aliaţi ai romanilor,
oferindu-i pretextul lui Traian pentru o nouă intervenţie, care oricum era
inevitabilă.
Războiul daco-roman din 105-106 d. Hr. De această dată Traian are un avantaj
clar asupra lui Decebal. Romanii trec pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre
Sarmizegetusa din cinci direcţii (Traian a condus coloana de pe Valea Oltului).
Coloanele romane înaintează prin Banat, pe Cerna, Jiu, Olt şi prin sud-estul
Transilvaniei. Sunt cucerite şi distruse cetăţile de la Costeşti, Blidaru şi Piatra
Roşie, iar Sarmizegetusa Regia este practic înconjurată. În vara lui 105, capitala
dacilor cade în mâinile romanilor şi va fi distrusă. Decebal încearcă să se retragă în
munţi, dar este ajuns din urmă de un corp de cavalerie roman, condus de Tiberius
Claudius Maximus şi se sinucide.
Acest episod al sinuciderii regelui dac este incizat într-o scenă de pe columna lui
Traian.
Ultimele rezistenţe ale dacilor vor fi înfrânte de romani în vara anului 106, iar în
august acelaşi an,, o diplomă militară” de la Porolissum menţionează Dacia ca
provincie romană. Din acest moment procesul de formare a poporului român şi a
limbii române capătă o direcţie clară, iar romanizarea devine ireversibilă.
Lectia V: ETNOGENEZA ROMANEASCA
- schiţa lecţiei -

Provincie romană de rang imperial, Dacia a cuprins următoarele regiuni de

astăzi: Transilvania, Banat, Oltenia, vestul Munteniei.
Era condusă de un guvernator imperial care purta titlul de legatus augusti,
avea capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Provincia a fost reorganizată administrativ în timpul împăraţilor Hadrian şi
Marcus Aurelius, fiind împărţită initial în Dacia Superior şi Dacia Inferior, ulterior
în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.
Dacia romană, ca şi Dobrogea, a cunoscut un intens process de colonizare
cu populaţii latinofobe venite din toate colţurile Imperiului Roman; a fost supusă
unei urbanizări intense, specific romane, formându-se oraşe de tipul municipiilor şi
coloniilor (de rang inferior).
Printre oraşele întemeiate în Dacia romană, s-au numărat Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Napoca (azi, Cluj-Napoca), Drobeta (azi, Drobeta Turnu-Severin),
Apulum (azi, Alba-Iulia).
Provincia Dacia avea o viaţă economică înfloritoare, fiind integrate lumii
romane. Integrarea geto-dacilor în lumea romană s-a manifestat prin desfăşurarea
unor activităţi ce corespundeau necesităţilor vremii, precum mineritul (exploatarea
zăcămintelor de metale preţioase, a fierului şi a cuprului), agricultura (constituirea
fermelor agricole de tip roman), meşteşugurile şi comerţul. Prin intermediul
acestuia din urmă, provincial Dacia schimba produse cu regiuni diferite ale
imperiului.
Principalii factori care au contribuit la romanizarea dacilor au fost: armata
romană cantonată în provincial Dacia;
veteranii;
administraţia;
justiţia romană;
coloniştii latinofoni;
limba latină;
religia romană.
Dacii liberi reprezentau populaţia geto-dacă neinclusă în provincia romană
Dacia. Relaţiile lor cu această provincie au fost complexe: pe de o parte, atacau
deseori limesul roman (graniţa fortificată), pe de altă parte, au primit influenţe de
civilizaţie romană, fiind supuşi, cu timpul, romanizării.
Retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia (271 d. Hr.) a marcat
încetarea stăpânirii romane în provincie
 . Aceasta a fost decisă de împăratul roman Aurelian, confruntat cu
imposibilitatea apărării provinciei în faţa atacurilor dacilor liberi şi ale goţilor
germanici, în condiţiile crizei economice şi militare din imperiu.
Populaţia autohtonă daco-romană a rămas, în continuare, la nordul Dunării.