Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale, 

familiale, din etnii diferite, impun includerea lor în programe 

educaţionale adecvate

EDUCAŢIE ŞI INTERCULTURALITATE

PROF. IULIANA TOMESCU, ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 128, BUCUREȘTI

Trăind într-o lume aflată în continuă dezvoltare, ne 

confruntăm cu o serie de provocări al căror impact asupra vieţii 
se manifestă tot mai mult, educaţia fiind aceea care trebuie să 
găsească soluţii. 
Fenomenul globalizării, explozia demografică, poluarea mediului, 
explozia informaţională, etc. sunt numai câteva din provocările 
la care educaţia trebuie să-şi găsească propriile strategii, 
una dintre acestea fiind promovarea „noilor educaţii”. 
Educaţia interculturală, deschisă diverselor valori culturale, 
constituie unul dintre răspunsurile nevoilor existenţiale ale 
individului şi ale oricărei comunităţi, în condiţiile 
societăţii din vremea noastră. Importanţa educaţiei 
interculturale creşte considerabil în condiţiile lărgirii 
posibilităţilor de liberă circulaţie interţări a 
cetăţenilor. 
Într-o eră a globalizării economice şi culturale, oameni din 
ţări şi culturi diferite comunică şi muncesc împreună. Ei 
trebuie să se cunoască reciproc şi, această cunoaştere, nu se 
reduce doar la cunoaşterea limbii în care comunică celălalt ci 
şi la cunoaşterea culturii şi a condiţiilor în care s-a format. 
În faţa acestui pluralism cultural, rezultat al evoluţiei 
societăţii, este necesar ca educaţia să încorporeze, în 
conţinuturile şi obiectivele ei, elemente care să vizeze formarea 
conştiinţei şi a capacităţii individului de a comunica şi de a 
se raporta la alte culturi, de toleranţă şi de evitare a 
conflictelor interculturale. Educaţia pentru interculturalitate 
constituie una dintre condiţiile principale pentru 
îmbunătăţirea aspectelor relaţionale ale locuitorilor 
aparţinând unor culturi diferite şi, în general, a raporturilor 
interumane. 
Prin interculturalism trebuie să se înţeleagă atât dreptul la 
egalitate, cât şi afirmarea propriei identităţi. Educaţia 
interculturală se referă la posibilitatea educării diferitelor 
grupări etnice, religioase, culturale şi tradiţionale pentru a 
lucra împreună în spiritul respectului reciproc şi al 
înţelegerii reciproce. 
În România, în fiecare şcoală exista elevi aparţinând unor 
etnii diferite, de religii diferite dar și elevi aparținători 
altor culturi, ca efect al migraţiei internaţionale a 
capitalurilor şi a forţei de muncă în mișcare. Într-un 
asemenea univers cultural complex se impune restructurarea 
atitudinilor faţă de valorile fiecăruia, mai mare atenție la 
limbajul pedagogic utilizat, la folosirea strategiilor didactice 
integrate. 
Desfăşurarea adecvată şi consistentă a educaţiei pentru 
mileniul III, într-o lume accelerat globalizantă, impune 
considerarea şi reconsiderarea educaţiei din perspectiva 
interculturalităţii. 
Educaţia interculturală trebuie înţeleasă ca o propunere 
pedagogică în stare de a configura modalităţi apte de a ne 
învăţa să trăim împreună, în diferenţă, îmbogăţindu-ne 
reciproc tocmai din patrimoniul acestor deosebiri, centrându-ne pe 
valorile de respect şi preţuirea diferenţei culturale, empatie, 
solidaritate, toleranţă activă. Alteritatea trebuie să îşi 
ocupe locul său adevărat în lumea şcolară; ea trebuie 
recunoscută, acceptată, preţuită, valorificată în direcţia 
autodezvoltării personalităţii. 
Din punct de vedere educaţional este foarte important de a păstra 
în minte faptul că fondul culturii de origine nu coincide cu 
ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor şi obiceiurilor propuse 
de programele şcolare. În aceste cazuri, educaţia trebuie 
organizată cu ajutorul unor activităţi de învăţare plăcute 
şi atractive, care să asigure: dezvoltarea motivaţiilor cognitive 
ale copilului, crearea unei imagini coerente despre lume, 
achiziţionarea unor valori morale şi crearea bazelor unei culturi 
personale. Astfel, dezvoltarea copilului se realizează ca un proces 
de afiliere la lumea culturii şi a valorilor, în sensul căutării 
unui loc propriu în această lume şi în sensul dobândirii 
capacităţii de autodeterminare a comportamentului. În acest fel 
poate să-şi păstreze un copil ce aparţine unei grupări etnice 
identitatea culturală şi să adere, în acelaşi timp, la valorile 
culturale ale omenirii. Motivaţia pozitivă are un rol important 
în procesul participării active a copilului la învăţarea limbii 
în care îşi va exprima emoţiile şi gândurile. Copii 
aparţinând unor grupări etnice diferite trebuie să fie 
obişnuiţi de mici să achiziţioneze actualele valori europene cu 
privire la naţionalitate şi etnicitate. 
Achiziţionarea culturii este un proces creativ în cadrul căruia 
copilul acumulează, dezvoltă şi exprimă importante abilităţi: 
imaginaţie, gândire comprehensivă, orientarea către ceilalţi, 
control comportamental. Cunoaşterea elevilor este una dintre 
condiţiile esenţiale pentru integrarea lor în activitatea 
şcolară şi socială. Fiecare copil reprezintă un univers. 
Universul acesta atât de complex, al fiecărui copil se află 
într-o continuă evoluţie, fapt pentru care, cunoaşterea are un 
caracter dinamic. Cu toate că nu se încheie niciodată, o 
cunoaştere imediată este necesară pentru a interveni prompt, 
atunci când este nevoie în tratarea deficienţelor şi 
disponibilităţilor. Când cunoaşterea elevilor este atât de 
profundă încât cadrul didactic poate anticipa cu exactitate 
reacţia copilului pus într-o anumită situaţie, atunci se poate 
interveni eficient şi se poate alege strategia didactică care să 
producă transformările de ordin calitativ. 
Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale, 
familiale, din etnii diferite, impun includerea lor în programe 
educaţionale adecvate. Ideea de la care se porneşte este aceea a 
admiterii, înţelegerii şi acceptării faptului că desfăşurarea 
procesului de învăţământ în clase/şcoli eterogene şi 
pluriculturale este o realitate obiectivă, în curs de consolidare 
şi expansiune într-un număr din ce în ce mai mare de şcoli, 
chiar şi în unele care nu au cunoscut până de curând, în mod 
semnificativ, acest aspect al convieţuirii. De aceea, abordarea 
pedagogică cea mai bună este aceea care face din diferenţele 
culturale un avantaj, o potenţială sursă de îmbogăţire pentru 
fiecare participant, şi nu un handicap care trebuie ascuns şi care 
generează anxietate şi complexe. Spiritul care trebuie să 
antreneze educaţia interculturală este unul de deschidere, 
cooperare şi nu unul de selecţionare, ierarhizare, segregare şi 
respingere. 
Inevitabil, vor fi mereu „diferenţe” între cei aparţinând 
populaţiei majoritare şi cei ce aparţin unor ,,minorităţi”, 
educaţia interculturală derulată prin acţiuni la nivelul şcolii 
sau al comunităţii trebuie să vizeze: 
- promovarea unei atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi 
înţelegere firească a raporturilor dintre etnii; 
- recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin 
valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni; 
- promovarea unei politici şcolare care să favorizeze egalizarea 
şanselor în educaţie; 
- demararea unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale 
pentru a le transforma în resurse pedagogice; 
- iniţierea de demersuri pentru cunoaşterea culturii etniei 
minoritare şi pentru tratarea cu tact şi înţelegere a aspectelor 
vieţii lor culturale şi sociale; 
- amendarea oricărei forme de manifestare ostilă, privind 
populaţia minoritară; 
- promovarea unor relaţii de cunoaştere şi de bună înţelegere 
între etnii; 
- lupta împotriva prejudecăţilor etnice; 
- activităţi desfăşurate în parteneriat cu părinţii şi cu 
reprezentanţii diferitelor instituţii culturale; 
- participarea la evenimente culturale şi sărbători locale, 
serbări, concursuri, în condiţiile în care arta se prezintă ca 
un excelent pretext şi ca o cale privilegiată pentru descoperirea, 
recunoaşterea şi aprecierea altor culturi; 
- manifestări sportive- acestea fiind ocazii autentice de 
întâlniri, colaborări, cu atât mai mult cu cât principiul de 
constituire al echipelor nu este unul al separării, ci al 
integrării (într-o competiţie sportivă se vor forma echipe 
mixte, care contribuie la dezvoltarea cooperării, dacă se 
valorifică diferenţele între sportivi şi se acţionează prin 
complementaritate); 
- organizarea de întâlniri între persoane aparţinând unor 
culturi diferite, în scop de cunoaştere şi de stabilire a unor 
relaţii de prietenie, mergând de la vizite, excursii etc. până 
la schimburi muzicale, culinare etc. 
Educaţia interculturală este necesar să devină o constantă a 
pregătirii cadrelor didactice, care să-şi pună amprenta asupra 
disciplinelor de învăţământ şi programelor şcolare, asupra 
priorităţilor educative, asupra criteriilor de evaluare a 
competenţelor şi comportamentelor, asupra relaţiilor cu 
părinţii şi comunităţile.

Bibliografie 
1. Dasen, P.; Perregaux, C.; Rey, M. – „Educaţia 
interculturală”, Ed. Polirom, Iaşi 1999 
2. Ciolan, L. – „Paşi către şcoala interculturală. Ghid de 
educaţie interculturală pentru cadrele didactice”, Ed. Corint, 
Bucureşti 2000