Text: 

Psalmul 119:1-18 (Ps. 119:105)

Biblia sau Sfânta Scriptură este cea mai citită carte din lume. Pentru unii ea este o
carte de poveşti, pentru alţii este un îndrumar în viaţă sau o scrisoare din partea
lui Dumnezeu, având autoritate absolută în materie de credinţă. La studiul biblic
este foarte important mai întâi să privim Biblia ca un tot, înainte de a ne ocupa cu
fiecare parte în detaliu. Credem cu toţii că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi
astăzi ne vom uita la structura ei.
Biblia nu se pretinde a fi o istorie a universului şi nicidecum o istorie a omenirii.
Ea este mai mult o istorie a mântuirii, prin faptul că arată dezvoltarea planului de
mântuire al lui Dumnezeu cu oamenii, prin Fiul Său, Domnul Isus Cristos. De
aceea, ar trebui să ne aşteptăm să-L găsim, pe Domnul Isus,  în toate părţile Bibliei,
atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. După învierea Sa dintre cei
morţi, Isus a spus ucenicilor Săi: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că
trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în
Proroci şi în Psalmi.” (Lc. 24:44).
Se poate observa, atunci când deschidem Biblia, că ea este compusă din două părţi
principale: Vechiul Testament şi Noul Testament. Cuvântul „testament“ înseamnă,
în acest loc, legământ sau înţelegere. V. Testament este legământul lui Dumnezeu
cu poporul Israel, poporul ales pentru a reprezenta gloria divină în lume şi în care
să vină Mântuitorul.  N. Testament este legământul lui Dumnezeu cu toţi cei ce
cred în Fiul Său, Domnul Isus Cristos, pentru primirea binecuvântărilor
dumnezeieşti şi a vieţii veşnice.
V. Testament este de trei ori mai lung decât N. Testament. Faptul că Dumnezeu ne
dă atât de mult material în V. Testament arată foarte clar că creştinii, ca popor al
lui Dumnezeu, trebuie să studieze în aceeaşi măsură ambele Testamente. Multe
lucruri din N. Testament, care se referă la învăţăturile de bază, sunt imposibil de
înţeles dacă nu cunoaştem şi ceva din V. Testament.
Vechiul Testament se compune din 39 de cărţi, care au fost scrise în decursul a
sute de ani, şi anume din timpul lui Moise, circa 1450 î.Cr., până la ultima carte a
Vechiului Testament, Maleahi, circa 400 î.Cr. Ele se împart de obicei în:
–      cărţile Legii
–      cărţi poetice
–      cărţi profetice.
Cărţile profetice se împart din nou în aşa-numiţii profeţi (prooroci) mari şi profeţi
mici. Un ajutor bun de memorare îl formează numerele:  5-12-5-5-12, ceea ce
înseamnă:
– 5 cărţi ale Legii
– 12 cărţi istorice
– 5 cărţi poetice
– 5 cărţi ale proorocilor mari
– 12 ale proorocilor mici.
Este important de menţionat că aceste cărţi, îndeosebi cele profetice, conţin
numeroase profeţii despre venirea, viaţa, lucrarea, moartea şi învierea Domnului.
Noul Testament se compune din 27 de cărţi:
– cărţi istorice
– cărţi de învăţătură (sau epistole) scrise şi adresate de apostolii Domnului unor
biserici locale din primul secol d. Cr.
– o carte profetică;
Mai exact, 5 cărţi istorice (cele 4 Evanghelii şi Faptele apostolilor), 21 de epistole
(de la Romani până la Iuda) şi o singură carte profetică (Apocalipsa).
În ciuda lungimii sale, V. Testament este îndreptat asupra unui singur eveniment:
aşteptarea venirii Mântuitorului promis în lume. V. Testament s-ar mai putea
intitula „Cristos vine!“. De la prima profeţie despre Domnul Isus Cristos din Gen.
3:15 care spune: ,,Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”  se poate
urmări, ca un fir roşu prin întregul Vechi Testament, linia Mântuitorului promis.
Atunci când studiem Biblia putem recunoaşte unitatea Cuvântului lui Dumnezeu,
în ciuda diversităţii sale. Cele 66 de cărţi au fost scrise de circa 40 de oameni
diferiţi într-un interval de câteva sute de ani, totuşi ele arată o armonie remarcabilă,
întrucât toate au aşezat în punctul lor central, într-un mod direct sau indirect o
singură persoană: pe Domnul Isus Cristos.
Biblia, după propria-i exprimare, vine de la Dumnezeu: „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire“ (2 Tim. 3:16).
Bărbaţii care au scris Biblia au fost, de fapt, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu,
aşa spune însăşi Biblia, prin ap. Petru: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin
voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“ (2 Pet.
1:21).
Cuvântul „Biblie“ provine de la cuvântul grecesc „biblos”, care iniţial însemna
„carte“. În decursul timpului a fost folosit tot mai mult în forma de
plural „biblia“ care înseamnă „cărţi“. Desigur că se potrivesc ambele forme, atât la
singular, cât şi la plural, pentru că Biblia este, singura carte care se deosebeşte de
toate celelalte cărţi. Totodată, ea formează o colecţie de cărţi, care, în ciuda
diversităţii lor, se îmbină într-un tot armonios. Cea mai folosită denumire pentru
această colecţie de cărţi este „Scriptura“ sau „Sfânta Scriptură“, adică scrierea care
vine de la Dumnezeu, care este separată şi se deosebeşte de toate celelalte scrieri.
Studiul Bibliei implică atât lucruri comune, cât şi deosebiri faţă de studiul altor
lucrări literare. Putem spune că ea corespunde altor studii, întrucât solicită o atenţie
personală şi o aplicare practică. Se deosebeşte însă de studiul literaturii generale
pentru că, pe lângă factorul intelectual, implică şi factorul spiritual.
Duhul Sfânt este Autorul acestei cărţi şi trebuie să fie şi interpretul ei. Un om care
nu este încă mântuit poate citi şi studia Biblia, însă nu poate înţelege cu adevărat
conţinutul spiritual al Bibliei, pentru că Duhul Sfânt nu locuieşte încă în el, de
aceea ap. Pavel spune: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că
trebuiesc judecate duhovniceşte“ (1 Cor. 2:14) Deci, prima condiţie pentru un
studiu corect al Bibliei constă în naşterea din nou a celui care studiază prin credinţa
în Domnul Isus Cristos. Însă şi un credincios adevărat poate fi împiedicat în
înţelegerea Bibliei, dacă nu trăieşte într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi sub
călăuzirea Duhului Sfânt.
O a doua condiţie este deci o viaţă de consacrare, sub călăuzirea Duhului lui
Dumnezeu. Pavel le spunea credincioşilor din Corint că oamenii se pot împărţi în
trei categorii în privinţa înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu:
– Din prima categorie face parte omul firesc, care încă nu este mântuit şi deci nu
poate înţelege lucrurile dumnezeieşti.
– Opusul acestuia este omul spiritual, care este mântuit. El trăieşte într-o relaţie
bună cu Duhul Sfânt, care locuieşte în el, şi datorită Duhului poate cerceta totul.
– Între aceştia se află omul carnal sau lumesc, care deşi este creştin, nu I-a predat
Duhului Sfânt conducerea completă a vieţii sale şi de aceea a rămas prunc în
Cristos. Acestora ap. Pavel le-a scris: ,,Cât despre mine, fraților, nu v-am putut
vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni
lumești, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu
le puteați suferi; și nici acum chiar nu le puteți suferi, pentru că tot lumești sunteți.
În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești și
nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?  (1 Cor. 3:4).
Trebuie să mai spun că un creştin care duce o viaţă consacrată lui Dumnezeu poate
face progrese mari în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, în ciuda puţinelor
cunoştinţe dobândite în şcoală şi a unei capacităţi intelectuale limitate, pentru că Îl
cunoaşte pe Însuşi Învăţătorul şi are zilnic părtăşie cu El.
Acum putem să ne punem 2 întrebări. Prima: Ce aşteptări are Dumnezeu din partea
noastră cu privire la poruncile Sale? Şi în Ps. 119:4 aflăm că ele trebuie ,,păzite cu
sfințenie”. A doua: Ce ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune pentru a
avea o atitudine corectă faţă de Cuvântul Său? Răspunsul îl aflăm în v. 8, 12: să nu
ne părăsească şi să ne înveţe poruncile Sale.