Preparator Evaluarea Nationala

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
Sc. Gimn. VIISORA-ORMENIS
Prof. Moise Cocos
Cuprins
1
1
Preparator Evaluare nationala Prof. Cocos Moise
● Foetica…………………………………………3
● Lexicul…………………………………………5
● Cuvântul………………………………………7
● Categoriile semnatice…………………….10
● Îmbogăţirea vocabularului………………14
● Noţiuni de teorie literară………………..18
● Genul epic…………………………………….19
● Basmul……………………………………….…22
● Povestirea……………………………………..23
● Nuvela…………………………………...……..24
● Modurile de expunere……………………..25
● Genul liric……………………………………..27
● Figurile de stil………………………………..28
● Elemente de prozodie şi versificaţie….29
● Părţile de vorbire…………………………...33
● Părţile de propoziţie……………………....49
● Propoziţiile subordonate………………….61
● Noţiuni de punctuaţie……………………..73
Fonetica
2

Fonetica este compartimentul ştiinţei despre limbă care studiază
sunetele limbajului articulat. Fonetica studiază:
─ sunetele (caracteristicile sunetelor, modul de combinare a
sunetelor în cuvinte, modificările sunetelor);
─ accentul;
─ intonaţia.
Sunetele
Sistemul fonetic al limbii române este constituit din 33 de
sunete. După modul şi locul de articulare, sunetelese clasifică
în: vocale, semivocale şi consoane.
Limba română are: 7 vocale, 4 semivocale şi 22 de consoane.
Vocale Semivocale Consoane
surde sonore
a p b
e t d
i ŏ k g
o ŭ f v
u s z
(â) ş j
ă č (ce, ci) ğ (ge, gi)
k’ (che, chi
)
(ghe, ghi)
h m
ţ n
l
r
Diftongii
3
1
Diftongii sunt grupuri de două sunete (o vocală şi o semivocală
sau o semivocală şi o vocală) rostite în cadrul aceleiaşi
silabe: aĭ (maĭ), eĭ (meĭ), ŏa (flŏa-re), oŭ (e-roŭ), ĕa (stĕa), ĭa
(ĭar-bă).
Diftongii pot fi:
a) ascendenţi (sau urcători) cu semivocala pe primul loc şi

cu vocala pe locul al doilea: ĭa,ĭe, ĭu, ŏa (ĭar-nă, ĭe-pu-
re, ĭu-te, sŏa-re, mŏa-ră);
b) descendenţi (sau coborâtori) cu vocala pe primul loc şi cu

semivocala pe locul al
doilea: aĭ, eĭ, oĭ, uĭ, oŭ, (craĭ, zeĭ, noĭ, gu-tuĭ, ca-doŭ).
Triftongii
Triftongii sunt grupuri de trei sunete (dintre care o vocală şi două

semivocale) rostite în cadrul aceleiaşi silabe: ŏaĭ (le-ŏaĭ-
că), ĭaĭ (tră-ĭaĭ), ĭŏa (i-ni-mĭŏa-ră).
Hiatul
Hiatul este un grup de două vocale alăturate care fac parte din
silabe diferite: a-u (a-ur), e-a (te-a-tru), i-o (bi-o-log), o-o (zo-o-
log).
Silaba
Silaba este o parte dintr-un cuvânt care se rosteşte printr-un

singur efort expirator, printr-o singură deschidere a gurii. O silabă
poate cuprinde un sunet (o vocală) sau un grup de sunete dintre
care unul este în mod obligatoriu o vocală.
Silabele sunt de două feluri:
a) silabe închise (se termină într-o vocală): lu-mi-nă;

4
b) silabe deschise (se termină într-o consoană): dor-nic.
Accentul
Accentul este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin mărirea

intensităţii vocii. În limba română, accentul nu are un loc fix.
Accentul cade, cel mai adesea, pe ultima şi penultima
silabă: spec-ta-tór,úm-bră
Lexicul sau vocabularul

Lexicul este constituit din totalitatea cuvintelor care există şi care au
existat cândva în limbă. Lexicul este înregistrat în dicţionarele
monolingve care pot cuprinde până la 150 000 de cuvinte.
Structura vocabularului
În vocabular, cuvintele se grupează în diverse subansambluri după

caracteristicile lor formale, după sens şi după provenienţă. Ele se mai
deosebesc în funcţie de frecvenţa utilizării lor, după sfera de
întrebuinţare şi după apartenenţa la un anumit stil al limbii.
1) fondul lexical principal (numit şi vocabularul de bază sau

fundamental);
2) masa vocabularului.
Fondul lexical principal cuprinde cuvintele cunoscute şi utilizate de

toate categoriile de vorbitori indiferent de nivelul de cultură, de
domeniul de activitate sau de zona geografică. Aceste cuvinte se
întrebuinţează în cele mai importante situaţii de viaţă şi de aceea
folosirea lor nu este limitată la anumite stiluri funcţionale ale limbii. Ele
denumesc noţiunile de bază ale activităţii de zi cu zi a oamenilor (casă,
5
1
masă, scaun, pâine, apă, lapte, tată, mamă, frate, soră, cap, mână,
picior, a merge, a spune, a face, a mânca, a trăi, bun, cald, verde, galben,
încet, repede etc.). Aşadar, ele asigură comunicarea în cele mai diverse
situaţii, fiind absolut indispensabile înţelegerii dintre toţi vorbitorii de
limbă română.
Masa vocabularului este partea cea mai mobilă, dar şi cea mai
numeroasă a vocabularului. Ea este constituită din cuvintele care nu
sunt cunoscute şi nu sunt utilizate de absolut toţi vorbitorii. Ca urmare
a acestui fapt, ele au o frecvenţă mai mică în comunicare. Din masa
vocabularului fac parte următoarele categorii de unităţi lexicale:
arhaismele, neologismele, termenii tehnici şi ştiinţifici, regionalismele,
cuvintele de argou şi de jargon. Ele constituie aproximativ 90% din
lexicul limbii.
Arhaismele
Arhaismele sunt cuvintele care s-au învechit şi au ieşit din uzul

general al limbii. Ele au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă
din mai multe motive. Unele dintre ele nu mai sunt folosite deoarece
realităţile denumite (obiecte, instituţii, îndeletniciri, ranguri, funcţii,
acţiuni) nu mai există (agă, arnăut, arcaş, berneveci, birjă, clucer, comis,
diac, flintă, giubea, haraci, hatman, iţari, işlic, îmblăciu, logofăt, opaiţ,
opinci, paloş, paşă, postelnic, serdar, spătărie, a mazili), altele au fost
marginalizate şi scoase din uz de concurentele lor sinonimice: buche (a
fost înlocuit
prin literă), bucoavnă (prin abecedar), cinovnic (prin funcţionar), feredeu
(prin baie), herb (prin stemă), iscoadă (prin spion), leat (prin an), m
ezat (prin licitaţie), ocârmuire (pringuvernare), pizmă (prin invidie), ros
t (prin gură), slobod, volnic (prin liber), voroavă (prin cuvânt), zapis (pri
ndocument), zlătar (prin aurar) etc.
Neologismele
Neologismele sunt cuvintele apărute de curând în limba română.

Sunt considerate neologisme mai ales împrumuturile din limbile
apusene şi din limba latină din epoca modernă, cu începere din prima
6
jumătate a secolului al XIX-lea (bacalaureat, cartograf, coeziune, a
developa, garderobă, pasaj, pastel, sponsor, basorelief, campion,
glaspapir, laitmotiv, mass-media, oberliht, conveier, radiolocaţie,
camping), precum şi creaţiile interne de la aceste împrumuturi sau din
material lingvistic mai vechi, folosind anumite modele
străine (mefienţă, plasator, a devoala, a se deroba, a demara, a (se)
confia, a stopa, lacunar, lunar, bulversatetc.).
Termenii ştiinţifici şi tehnici
Termenii ştiinţifici şi tehnici alcătuiesc aşa-numitul lexic specializat,

care cuprinde vocabularele de specialitate. Sistemul de termeni specific
unei ştiinţe sau domeniu al tehnicii alcătuiesc terminologia de
specialitate a domeniului respectiv. De exemplu: axiomă, cosinus,
hexagon, ipotenuză, isoscel, logaritm, teoremă (termeni din domeniu
matematicii), conductibilitate, dinamică, frecvenţă, lentilă, optică,
radiaţie, tensiune, transparenţă (termeni din domeniul fizicii), atenţie,
memorie, caracter, conştientul, inconştientul, temperament,
voinţă (termeni din domeniul psihologiei), a amputa, anestezie,
antiseptic, bisturiu, cerebral, infuzie, injecţie, luxaţie, puncţie, seringă,
reanimare (termeni din domeniul medicinii) etc. Pe baza termenilor un
medic poate fi deosebit de un inginer, un matematician de un psiholog
etc.
În cadrul fiecărui domeniu, termenii sunt structuraţi în conformitate

cu sistemul de noţiuni caracteristic acestui domeniu şi în funcţie de
relaţiile existente între noţiunile respective.
Regionalismele
Regionalismele sunt cuvintele cu o răspândire geografică limitată. Ele

sunt cunoscute şi folosite numai de vorbitorii unei anumite zone
lingvistice. De regulă, cuvintele regionale au în limba literară un
echivalent, de exemplu, cuvântului curechi specific graiului moldovean
îi corespunde în limba literară cuvântul varză.
7
1
Vocabularul regional (dialectal) e constituit din cuvinte întrebuinţate
în anumite zone geografice:
– regionalisme din Moldova: agud „dud", ciubotă „cizmă",

cuşmă „căciulă", harbuz „pepene verde", hulub„porumbel",
păpuşoi „porumb", perjă „prună", posmagi „pesmeţi",
povidlă „magiun";
– regionalisme din Muntenia: ciurdă „cireadă", dadă „mătuşă",

fişteică „fâşie de pământ", groştei „purcel";
– regionalisme din Ardeal: ai „usturoi", birău „primar",

bolând „nebun, prost", cătană „soldat", cucuruz„porumb",
papistaş „catolic", palincă „rachiu, ţuică".
Cuvintele de argou şi de jargon
Cuvintele de argou aparţin unui limbaj convenţional secret creat şi

folosit de vorbitorii unor grupuri sociale marginale şi relativ închise
pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii.
Cuvintele de jargon sunt caracteristice unui limbaj folosit deseori de

unele grupuri de vorbitori ca urmare a dorinţei lor de detaşare de masa
vorbitorilor sau a pretinsei superiorităţi intelectuale.
Cuvântul. Definiţia cuvântului

Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului unei limbi. Prin
cuvânt se înţelege o unitate semnificativă a limbii care asociază o formă
cu un conţinut. Forma cuvântului este constituită dintr-o înşiruire de
sunete (uneori şi dintr-un singur sunet), care pot fi reprezentate grafic
cu ajutorul literelor.
După numărul de sensuri pe care le are un cuvânt deosebim:
a) cuvinte monosemantice; sunt cuvintele care au un singur sens;

8
b) cuvinte polisemantice; sunt cuvintele care au mai multe sensuri
aflate în anumite relaţii; sensurile unui cuvânt polisemantic sunt mai
mult sau mai puţin apropiate.
Drept exemplu de cuvânt monosemantic ar putea servi

cuvântul moleculă, care se defineşte prin sensul „cea mai mică parte
dintr-o substanţă". Tot monosemantic este şi cuvântulipotenuză, care
are sensul „latura opusă unghiului drept într-un triunghi dreptunghic".
Ca exemplu de cuvânt polisemantic ar putea fi adus cuvântul foaie, cu
următoarele sensuri: 1. Frunză. 2. Bucată dintr-un material. 3. Bucată
dreptunghiulară de hârtie. 4. Adeverinţă. 5. (Înv.) Ziar, revistă. 6.
Bucată de pânză. 7. Strat de aluat. Cuvintele polisemantice sunt, de
regulă, cuvinte foarte uzuale care denumesc noţiuni importante în viaţa
şi activitatea oamenilor. Dintre cuvintele cu o structură semantică
complexă pot fi menţionate următoarele:
– substantive polisemantice: bucată, cadru, cap, casă, grai, mână,

ochi, picior, putere, sistem, vatră etc.
– verbe polisemantice: a arăta, a da, a duce, a face, a lua, a merge, a

pune, a prinde, a ridica, a scoate, a spune, a sta, a trece, a veni, a vrea, a
vedea etc.
– adjective polisemantice: bun, frumos, greu, mare, mic, rău, puternic,

slab, tare etc.
Sensurile cuvintelor polisemantice sunt actualizate în cadrul unor

contexte diferite. De exemplu, fiecăruia dintre cele şase sensuri ale
cuvântului cap îi corespund anumite contexte:
Cap
1. Parte a corpului la om şi la animale (A căzut şi s-a lovit la cap.);
2. Individ, ins (Câte capete, atâtea păreri.);
3. Minte, judecată; memorie (Unde nu e cap, vai de picioare.);

9
1
4. (Înv.) Viaţă (Împăratul i-a ameninţat pe voinici că vor plăti cu capul
pentru îndrăzneala lor.);
5. Extremitate proeminentă a unui dispozitiv (capul şurubului);
6. Partea de dinainte; început, frunte. (L-au pus în capul coloanei.).
Polisemia este rezultatul unor procese semantice, sursele polisemiei

fiind modificările de sens, exprimarea figurată şi influenţele străine.
Tipuri de sens. Sensuri proprii şi sensuri figurate
Sensurile din structura semantică a unui cuvânt polisemantic sunt

de mai multe feluri. După relaţia cuvântului cu obiectul denumit, se
disting:
a) sensuri proprii;
b) sensuri figurate.
Sensurile proprii ale cuvintelor reprezintă rezultatul denumirii

directe a obiectelor, caracteristicilor, fenomenelor. Sensurile figurate se
datorează transferului denumirii unui obiect asupra altui obiect.
Cuvintele cu sens figurat denumesc obiectele, fenomenele indirect. De
exemplu: cuvântul vulpe are următoarele două sensuri: 1. Mamifer
carnivor, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă; Vulpea, moartă-n
cale o vezi, şi tot parcă nu o crezi.; 2. (Fig.) Persoană vicleană, şireată. Ce
vulpe eşti tu! Când este folosit pentru a face referire la animalul
respectiv, cuvântul dat are un sens propriu, iar când este folosit cu
referire la om, el capătă un sens figurat.
Sensurile figurate, spre deosebire de cele directe, sunt mai

dependente de context. Astfel, sensul figurat al cuvântului se pune în
evidenţă numai în cadrul unui context. De exemplu, cuvântul cap are
în limba română, pe lângă sensul direct „sediu al inteligenţei" şi sensul
10
figurat „origine a unor activităţi", care poate fi actualizat doar în
contexte de tipul El este capul tuturor relelor.
În limba română, cele mai multe nume de animale (bou, catâr, câine,
căprioară, leu, măgar, miel, oaie, lup, urs), precum şi unele nume de
păsări (curcă, găină, gâscă, vultur, uliu) au o dublă utilizare: una pentru
a denumi vietăţile respective, alta pentru a desemna persoane, reliefând
expresiv caracteristici pozitive sau negative ale persoanelor.
Relaţiile dintre cuvinte şi categoriile semantice
Între cuvintele din limbă se pot stabili următoarele tipuri de

raporturi semantice: sinonimia, antonimia, omonimia şi paronimia.
Sinonimia
Sinonimia este relaţia dintre cuvintele diferite ca formă, dar

apropiate sau identice ca sens. Cuvintele între care se stabilesc
asemenea relaţii se numesc sinonime. Cuvintele cu forme diferite, dar
cu înţeles identic formează serii sinonimice constituite din două sau mai
multe unităţi:
– substantive sinonime: bucurie = veselie; cale = drum; generozitate

= mărinimie; glas = voce; timp = vreme;geamantan = valiză; inimă =
cord; zăpadă = nea = omăt; noroi = glod = tină; curte = ogradă = ocol =
bătătură;
– adjective sinonime: etern = veşnic; sur = cărunt; mâhnit = trist =

amărât;
– verbe sinonime: a fura = a şterpeli; a se opri = a poposi; a vesti = a

anunţa = a înştiinţa; a strica = a deteriora = a defecta;
– adverbe sinonime: alene = agale.
Antonimia
11
1
Antonimia este relaţia stabilită între cuvintele cu sens contrar.
Cuvintele între care există asemenea relaţii se numesc sinonime. De
regulă, antonimele formează perechi şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire:
– substantive antonime: pace / război; întuneric / lumină;

adevăr / minciună; prieten / duşman; succes / eşec;
bunătate / răutate; tinereţe / bătrâneţe; interes / dezinteres;
– adjective antonime: mare / mic; tânăr / bătrân; harnic / leneş;

frumos / urât; zgârcit / risipitor; agreabil /dezagreabil;
drept / nedrept;
– verbe antonime: a aduna / a risipi; a pleca / a veni; a construi / a

dărâma; a râde / a plânge; a înarma / a dezarma;
– adverbe
antonime: bine / rău; aici / acolo; sus / jos; devreme / târziu; re
pede / încet; aproape / departe;
– pronume antonime: tot / nimic.
Omonimia
Omonimia este relaţia stabilită între cuvintele care se pronunţă la fel,

care însă au sensuri diferite. Omonimia priveşte exprimarea unor
sensuri complet diferite prin forme identice. Cuvintele între care se
stabileşte o asemenea relaţie se numeşte omonimie. Exemple:
lac1 (apă stătătoare) – lac2 (soluţie de răşini folosită pentru protejarea

suprafeţei unor obiecte);
bancă1 (scaun lung pentru mai multe persoane) –

bancă2 (instituţie financiară);
broască1 (animal fără coadă cu picioarele de dinapoi adaptate

pentru sărit) – broască2 (mecanism montat la uşi servind la încuierea
lor).
12
Paronimia
Paronimia constă în apropierea formală a unor cuvinte care au

sensuri diferite. Paronimele sunt nişte cuvinte cu sensuri diferite, fiind
insuficient diferenţiate din punct de vedere formal. Paronimele formează
serii alcătuite, de cele mai multe ori, din două elemente:
complement (ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva; partea

secundară de propoziţie care determină un verb, un adjectiv sau un
adverb) – compliment (cuvânt de laudă, de măgulire; la pl. salutări);
campanie (1. totalitatea operaţiunilor militare efectuate într-un

anumit timp, în vederea atingerii unui scopstrategic; 2. acţiune
organizată pentru realizarea unor sarcini) – companie (1. însoţire,
tovărăşie. 2. grup de persoane care-şi petrec timpul, care se distrează
împreună);
orar (adj. privitor la ore, care arată orele; subst. programul unei

activităţi împărţit pe ore; program săptămânal pe baza căruia se
desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în facultăţi) – oral (adj. care
se transmite prin viu grai).
familiar (simplu, fără pretenţii, bine cunoscut, obişnuit) –

familial (privitor la familie, care aparţine la familie);
a evolua „a se dezvolta, a se transforma" – a evalua „a preţui, a

aprecia, a estima";
a enerva „a face să-şi piardă sau a-şi pierde calmul" – a inerva „a
forma reţeaua de nervi a unui organ, a unui ţesut";
Deşi sunt apropiate sub aspectul formei, paronimele se folosesc în

contexte diferite şi, în mod normal, substituirea lor nu se admite.
Structura morfologică a cuvântului
13
1
Părţile componente ale cuvintelor care au o anumită semnificaţie
lexicală sau gramaticală se numesc morfeme. Morfemele sunt de mai
multe tipuri: rădăcina, prefixul, sufixul, tema şi desinenţa.
Rădăcina
Rădăcina este elementul comun mai multor forme ale aceluiaşi

cuvânt (în cazul cuvintelor flexibile) sau mai multor cuvinte care
alcătuiesc o familie de cuvinte (în cazul cuvintelor formate prin
derivare). Este elementul care poartă sensul lexical.
Rădăcina este baza de la care se alcătuiesc cu ajutorul sufixelor

gramaticale şi al desinenţelor formele unui cuvânt. De exemplu, în
formele verbului merge (merg, mergi, merge, mergeam, mergeaţi,
mergeau...) rădăcina este merg-. Tot de la rădăcină se obţin prin
derivare cu afixe lexicale cuvinte noi. Astfel, cuvintele din familia
lexicală a cuvântului pădure (pădurice, pădurar, păduros, a împăduri, a
despăduri) au aceeaşi rădăcină: pădur-.
Prefixul
Prefixul este elementul care se adaugă înaintea rădăcinii unui cuvânt

de bază pentru a se forma un nou cuvânt: bunic – străbunic, cetăţean –
concetăţean a face – a desface. Prefixul are, de obicei, valoare lexicală.
Sufixul
Sufixul este elementul care se adaugă după o rădăcină (sau o temă)

pentru a se forma un nou cuvânt sau o formă gramaticală a unui
cuvânt. După sensul exprimat şi după funcţia lor în limbă, sufixele
sunt de două feluri:
a) sufixe lexicale sau derivative (cu ajutorul lor se formează cuvinte

noi): lemn + ar =lemnar, casă + uţă = căsuţă, scrie + tor = scriitor,
ţăran + ime = ţărănime, voinic + esc =voinicesc, frate + eşte = frăţeşte.
După natura gramaticală a derivatului, sufixele lexicale sunt:
substantivale (-aş, -eală, -ime, -tor etc.; arc-aş, muncitor-ime, bună-tate,
14
lovi-tură), adjectivale (-atic, -bil, -os, -iu, etc.: fric-os, nebun-atic, frumuş-
el, prieten-esc), verbale (-iza, -ona, -ui etc.: abstract-iza, concluzi-ona,
sfăt-ui), adverbiale (-eşte, -iş etc.:frăţ-eşte, piept-iş).
b) sufixe gramaticale (care servesc la realizarea unor forme din

paradigma unui cuvânt, se întâlnesc numai la verb şi formează
timpurile şi modurile verbului): -ez dinlucrez, -esc din citesc,
-ând din lucrând.
Temă lexicală
Temă lexicală este partea unui cuvânt alcătuită din rădăcină plus
prefixul şi sufixul cu care este format. Tema este comună tuturor
formelor flexionare ale cuvântului. Ea se stabileşte prin înlăturarea
desinenţei, deci tema este forma cuvântului fără desinenţă. De exemplu,
tema pentru formele flexionare ale cuvântului a aduce (aduc, aduc-i,
aduc-e, aduc-em, aduc-eţi, aduc) este aduc- la care s-au adăugat
desinenţele de număr şi persoană.
Cuvânt de bază
Cuvânt de bază este cuvântul care serveşte ca element de plecare în

formarea altor cuvinte prin derivare. De exemplu, cuvintele-bază pentru
derivatele copilaş, prietenie, frumuşel, iepureşte, a
îmbrăţişa sunt copil, prieten, frumos, iepure, braţ. Cuvântul de bază
este de cele mai multe ori la forma-tip (forma din dicţionare):
a) nominativul singular nearticulat la substantive: fluier + -aş =

fluieraş;
b) nominativul singular masculin la adjective: bun + -ătate =
bunătate;
c) infinitivul prezent la verbe: a pocni + -et = pocnet.
În cazuri mai rare, cuvântul de bază poate fi şi la o altă formă

flexionară: derivateleomenie, omenos, a omeni sunt formate de la
pluralul substantivului om – oameni.
15
1
Cuvânt derivat
Cuvânt derivat este cuvântul format cu sufixe şi prefixe de la un

cuvânt de bază. De exemplu, cuvântul pădurar este format de la
cuvântul-bază pădure cu ajutorul sufixului derivativ -ar. În acelaşi
timp, verbul a desface e constituit din radicalul facela care se adaugă
prefixul derivativ des-. Se delimitează substantive derivate (ameţ-eală,
fotbal-ist, copil-ărie, seceră-toare, tiner-et, învăţ-ătură, voi-nţă, cojoc-el,
cărt-icică), adjective derivate (bărbăt-esc, fric-os, del-uros, frumuş-el,
ardel-ean, oland-ez, ne-drept), verbe derivate (a brăzd-a, a atenţ-iona, a
sfăt-ui, a pre-vedea) şi adverbe derivate (prieten-eşte, târ-âş).
Familia de cuvinte
Familia de cuvinte (lexicală) constituie totalitatea cuvintelor înrudite

ca sens şi formate prin diverse procedee (derivare, compunere,
schimbarea valorii gramaticale) de la aceeaşi rădăcină. De exemplu,
familia cuvântului pădure cuprinde următoarele unităţi lexicale:
Toate cuvintele din cadrul unei familii au în comun aceeaşi rădăcină.

De exemplu, cuvintele care constituie familia lexicală a
cuvântului lemn (lemn, lemn-ar, lemn-ărie, lemn-os, lemn-iu, a în-lemn-i)
conţin aceeaşi rădăcină: lemn-.
Îmbogăţirea vocabularului
Formarea cuvintelor
Cuvintele noi se creează prin combinarea unor elemente conform

unor modele existente în limbă. Procedeele interne de formare a
cuvintelor în limba română sunt: derivarea, compunerea şi
conversiunea.
1. Derivarea
Derivarea este un procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul

prefixelor şi al sufixelor. Constă în adăugarea (uneori suprimarea sau
16
substituţia) prefixelor sau a sufixelor la cuvântul de bază. Derivarea
cunoaşte următoarele tipuri:
a) derivarea cu sufixe sau sufixarea (formarea de cuvinte noi prin

adăugarea sufixelor la cuvintele-bază);
b) derivarea cu prefixe sau prefixarea (formarea de cuvinte noi prin

adăugarea prefixelor la cuvintele-bază);
c) derivarea cu prefixe şi sufixe, aşa-numita derivare parasintetică;
d) derivarea regresivă (formarea de cuvinte noi prin suprimarea

afixelor).
Derivarea cu sufixe
Derivarea cu sufixe (sau sufixarea) este un procedeu de formare a

cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui sufix lexical.
De exemplu, cuvântul derivat iepureşte este alcătuit din tema iepur-, la
care se adaugă sufixul -eşte.Cuvântul-bază pentru acest derivat
este iepure.
Sufixarea este cel mai productiv procedeu de formare a cuvintelor în

română. Cu ajutorul sufixelor se pot forma: substantive derivate (cânt-
ăreţ, căruţ-aş, pietr-ar, învăţ-ător, călăr-eţ, păsăr-ică, arip-ioară, pietr-oi),
adjective derivate (buget-ar, vărg-at, strămoş-esc, argint-iu, copilăr-os,
triumf-ător), verbe derivate (atenţi-ona, sfăt-ui), adverbe derivate (copilăr-
eşte, chior-âş).
Derivarea cu prefixe
Derivarea cu prefixe (sau prefixarea) este un procedeu de formare a

cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui prefix. De
exemplu, cuvântul derivat răscumpăra este alcătuit din tema -
cumpăr, la care se adaugă prefixul răs-. Cuvântul-bază pentru acest
derivat este verbul a cumpăra. Derivarea cu prefixe este un procedeu
mai puţin productiv în română. Cu ajutorul prefixelor se pot forma:
17
1
– substantive derivate (confrate, desfrâu, neatenţie, preziuă, răscruce,
străbunic);
– adjective derivate (neatent, prelatin, răzbucuros, străvechi);
– verbe derivate (consfătui, dezrobi, înălbi, preface, răsfoi, reciti,

străluci).
Prefixele se scriu, de regulă, neseparate de cuvintele de bază. Fac

excepţie: a) derivatele cu prefixul -ex (fost): ex-ministru, ex-director; b)
derivatele cu prefixul -re, -ne: de la cuvintele de bază cu iniţială elidată
(căzută): ne-mpăcat, ne-ntors, re-nnoire, (în tempo rapid), dar neîntors,
reînnoire (în tempo mai lent).
Formaţiile parasintetice
Derivarea parasintetică este un procedeu de formare a cuvintelor

care constă în ataşarea simultană la acelaşi cuvânt-bază a unui prefix şi
a unui sufix: îm-bărbăt-a, îm-belşug-a, îm-bun-a, îm-pădur-i, în-durer-a,
în-crengă-tură, des-creier-at, în-chip-ui.
2. Compunerea
Compunerea este un procedeu de formare a unui cuvânt nou care

constă în simpla alipire a două sau a mai multor cuvinte care
există şi independent în limbă. În română, este un procedeu de
formare a cuvintelor noi mai puţin productiv decât în alte limbi.
Prin compunere se pot forma:
– substantive (inginer-şef, oţel-beton, zi-lumină, coada-calului, ochiul-
boului, gura-leului, bou-de-baltă, trei-fraţi-pătaţi, bunăstare, botgros,
iarbă-albă, coate-goale, rea-voinţă, pierde-vară, fluieră-vânt);
– adjective (albastru-deschis, verde-deschis, sud-american,
macedoromân, atotcuprinzător, cumsecade), verbe (a binecuvânta);
– adverbe (azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară, orişicând);
– pronume (dumneavoastră, oricare, oricine);
18
– numerale (doisprezece, douăzeci, cincizeci, tustrei);
– prepoziţii (deasupra, dedesubt, despre, dincolo);
– conjuncţii (căci, deoarece, deşi, fiindcă).
Uneori se face distincţie între: a) compunerea propriu-zisă, sau din

cuvinte întregi (tren-fulger, iarba-fiarelor, laptele-cucului, mână-spartă,
şarpe-cu-clopoţei, încurcă-lume, soare-apune) şi b) compunerea cu
elemente de compunere, sau din teme ori cuvinte care nu pot avea
autonomie (aerogară, autostradă, hidroavion, macromoleculă,
microanaliză).
3. Conversiunea. Schimbarea valorii sau clasei morfologice
Conversiunea este unul dintre procedeele interne de formare a

cuvintelor, alături de derivare şi compunere. Constă în formarea unui
cuvânt nou prin trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta fără
ataşarea unor elemente derivative. În acest caz, cuvântul este utilizat
într-un context nou, ceea ce implică schimbarea funcţiei sintactice şi
admiterea unor determinanţi nespecifici bazei: Lucrează bine. – Binele
nu se uită. În primul enunţ cuvântul bine este adverb (determină un
verb), în cel de al doilea, el devine substantiv (îndeplineşte funcţia de
subiect). Conversiunea cuprinde mai multe tipuri care diferă în funcţie
de clasele de cuvinte legate prin acest procedeu, adică de orientarea
procesului de formare a cuvântului nou, de exemplu, de la adjectiv spre
substantiv (un om bătrân – bătrânul), de la adjectiv spre adverb (băiat
frumos – scrie frumos) etc. După clasa morfologică în care intră noul
cuvânt, se delimitează următoarele feluri de conversiune:
– substantivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa substantivului). În

limba română se pot substantiviza adjectivele (bogatul, zgârcitul),
pronumele (eul, sinele, nimicuri), numerale (doiul, zecele), verbele la
formele nepredicative (intrare, aratul, semănatul), adverbele (binele,
aproapele), interjecţiile (ofuri).
– adjectivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa adjectivului).

Trecerea altor părţi de vorbire (substantive, participii, gerunzii, adverbe)
19
1
în clasa adjectivului se realizează prin utilizarea lor cu funcţiile
sintactice specifice adjectivului: zi pierdută, pâine aburindă.
– adverbializarea (trecerea altor cuvinte în clasa adverbului). În

clasa adverbelor pot trece: adjectivele calificative, care devin adverbe de
mod (merge elegant, sprinten, frumos), unele substantive, care devin
adverbe de timp sau de mod (Lucrează seara. S-a supărat foc.), unele
verbe (Poate că e ocupat).
Abrevierea
Abrevierea este procedeul de formare a cuvintelor noi prin

prescurtarea unui cuvânt prin litera iniţială sau printr-un grup de litere.
Cuvintele compuse din abreviere se realizează prin izolarea primelor
litere (S.U.A., O.S.C.E., A.S.E.) sau a unor fragmente de cuvinte
(Eurasia, Moldtelecom, Rompetrol). Compusele din abreviere au ca punct
de plecare grupuri sintactice: O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite.
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ
20
Opera literară – este creaţia artistică, cultă sau populară, în versuri sau în proză,
în care autorul transfigurează realitatea în ficţiune, în rodul
imaginaţiei sale, reordonând-o pentru a-i da un anumit sens.
Tema operei literare – este aspectul fundamental de viaţă prezentat de scriitor în opera
literară prin intermediul ficţiunii.
Ideea operei literare – este atitudinea scriitorului faţă de aspectul fundamental de viaţă
prezentat.
Motivul operei literare – este reprezentat de o situaţie, un personaj, un obiect, o cifră, o

maximă, care se repetă pe parcursul unei opere sau în creaţii
diferite, îmbogăţindu-se de fiecare dată cu noi sensuri.
GENURI ŞI SPECII LITERARE
Genul literar cuprinde opere similare prin:

⮚ modalitatea prin care autorul se exprima pe sine;
⮚ modul de structurare a conţinutului;
⮚ procedee estetice comune.
Specia literara:
⮚ este subordonata genului literar;
⮚ clasă de opere similare prin structura
conţinut
epic
Genuri literare liric
dramatic
GENUL EPIC
21
1
Genul epic cuprinde opere literare, în proza sau în versuri, în care autorul îşi exprima
în mod indirect, în ipostază de narator, gândurile, sentimentele prin
intermediul acţiunii şi al personajelor
Instanţele textului epic
⮚ Instanţele universului real:

❖ autorul concret – emiţătorul propriu-zis al mesajului literar
- creatorul operei literare
❖ cititorul concret – receptorul propriu-zis al operei literare
⮚ Instanţele universului operei literare epice:

❖ autor abstract – creatorul lumii operei
❖ cititor abstract – receptorul ideal al operei literare
⮚ Instanţele lumii narate:

❖ narator – intermediar între autor şi opera literară, între cititor şi
operă;
- vocea sau persoana care narează întâmplările;
- autorul fictiv.
!!!Tipuri de narator:
obiectiv – narare obiectivă la persoana a III-a;
Narator
subiectiv – narare subiectivă la persoana I.
omniscient – ştie totul, controlează totul;

Narator personaj – participă în mod direct la acţiune ca protagonist;
martor – participă la acţiune, dar nu ca protagonist, ci ca
personaj secundar.
❖ naratar – cel căruia i se adresează naratorul

- cititorul fictiv
!!!cititor abstract ≠ cititor fictiv
22
❖ personaj – persoana, eroul care acţionează în opera literară,
participând la desfăşurarea acţiunii.
!!! Tipuri de personaj în funcţie de:
Rolul Profilul Gradul de Raportarea la Curentul

Cantitate Gradul implicarii
jucat moral evoluţie realitate literar
Principal; Individual; Pozitiv; Personaj-narator; Static; Fantastic; Clasic;
Secundar; Colectiv. (protagonist) Personaj-actor; Mobil; Legendar; Romantic;
Episodic. Negativ. Personaj-reflector; Alegoric; Realist;
(antagonist) Personaj-martor; Simbolic; Naturalist;
Personaj-alter-ego. Istoric; Postmodern;
Artefact. Expresionist.
!!! Modalităţi de caracterizare:
Caracterizare directă Caracterizare indirectă

Din prezenterea directă făcută de: Din prezentarea indirectă:
▪ autor; ▪ a numelui;
▪ alte personaje; ▪ a vestimentaţiei;
▪ de personajul însuşi ▪ a limbajului folosit;
(autocaracterizare). ▪ a comportamentului;
▪ a faptelor si întâmplărilor la care participă;
▪ a relaţiilor cu alte personaje;
▪ a mediului în care trăieşte;
▪ a frământărilor sufleteşti şi cugetărilor interioare.
Subiectul operei literare – reprezintă şirul de evenimente preyentat în operă cu ajutorul

personajelor, prin transpunere artistică.
Momentele subiectului:
▪ expoziţiunea (situaţia iniţială);
▪ intriga (cauza acţiunii);
▪ desfăşurarea acţiunii;
▪ punctul culminant (situaţia dificilă);
▪ deznodământul (situaţia finală).
Procedee de legare a secvenţelor narative:
23
1
▪ înlănţuirea: povestirea 1 , povestirea 2
▪ alternanţa: povestirea 1 povestirea 2
▪ inserţia: povestirea 1 povestire în ramă
povestirea 2
Specii literare ale genului epic
balada
în versuri
legenda
POPULAR(oral) legenda
basmul
în proză povestea
snoava
Genul epic balada

legenda
în versuri poemul
epopeea
fabula
schiţa
SCRIS(cult) nuvela
romanul
24
amintirea
în proză eseul
jurnalul
povestea
povestirea
basmul
reporajul
Basmul
Basmul – specie a genului epic, de mare întindere, prezentă atât în literatura populară,
cât şi în cea cultă, de obicei în proză, în care personajele înzestrate cu puteri
supranaturale, traversează întâmplări fantastice şi sunt antrenate în lupta dintre
bine şi rău, forţele binelui biruind în final.
Caracteristici:
⮚ acţiune lineară, cronologică;
⮚ acţiunea este structurată pe momentele subiectului, conform unui şablon:
▪ superioritatea mezinului, care va învinge în final răul;
▪ călătoria;
▪ probele;
▪ ajutorul primit de la figuri arhetipale:Zâna, Sf. Vineri;
▪ biruirea binelui;
▪ căsătoria.
⮚ timpul este nedeterminat: “a fost odată…”;
⮚ spaţiul este vast, nedefinit prin coordonate geografice, împărţit pe două tărâmuri:
▪ real (“acest tărâm” );
▪ fantastic, fabulos (“tărâmul celălalt”).
⮚ formule tipice:
▪ iniţiale (captează atenţia auditorului introducându-l în lumea fantastică) “a
fost odată ca niciodata”;
▪ mediane (menţine atenţia auditorului) “înainte mult mai este”, “şi merseră
ce merseră”;
▪ finale (marchează revenirea la realitate) “Am încălecat pe-o şa/Şi v-am
spus povestea aşa”.
⮚ prezenţa motivelor şi simbolurilor tipice:
▪ cifre fatidice: trei, şapte, nouă, doisprezece;
▪ apa vie;
25
1
▪ apa moartă.
⮚ personaje:
▪ pozitive/negative;
▪ protagonist/antagonist;
▪ reale/supra naturale/reale cu puteri supranaturale;
▪ individuale/colective;
▪ ajutătoare: păsări, animale.
⮚ stilul se caracterizează prin oralitate, realizată prin:
▪ proverbe;
▪ zicători;
▪ interjecţii;
▪ diminutive;
▪ cuvinte şi expresii populare;
▪ verbe la imperativ;
▪ substantive în vocativ;
⮚ titlul este sugestiv: de obicei, numele protagonistului.
Popular: Greuceanu;
Basmul
cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă.
fantastice (dominate de elementul miraculos): Greuceanu,

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă;
Basme nuvelistice (mai apropiate de elementele realităţii concrete):
Povestea lui Stan Păţitul de Ion Creangă;
animaliere (protagoniştii sunt animale): Capra cu trei iezi,
Punguţa cu doi bani de Ion Creangă.
Povestirea
Povestirea – specie a genului epic, de dimensiuni relativ restrânse, situându-se ca o

amploare între schiţă şi roman, cu o acţiune limită, ce se desfăşoară pe un
singur fir epic.
Caracteristici:
⮚ naraţiune subiectivizată, nararea făcându-se la persoana I;
⮚ relatarea unei singure întâmplări;
⮚ acţiune lineară;
⮚ naratorul este fie personaj, fie martor, fie observator;
26
⮚ evocarea trecutului, un trecut istoric, mitic;
⮚ accentul cade pe situaţie, nu pe personaj;
⮚ relaţia narator – receptor/auditoriu presupune:
▪ oralitate – aparenţa de dialog dintre narator si receptor;
- folosirea persoanei I;
- formule ale adresării directe.
▪ ceremonial – apariţia povestitorului;
- captarea atenţiei auditorului;
- pretextul care declanşează povestirea;
- cucerirea ascultătorilor.
▪ atmosfera (intimă, de sfat, de petrecere)
- suspans pe parcursul povestirii, menţinând atenţia
ascultătorilor.
⮚ caracterul faptelor povestite este unul mitic, iniţiatic;
⮚ stilul: registrul familiar, expresii colocviale.
în versuri
după formă în proză
satirică
Povestirea fantastică
filozofică
după conţinut şi destinaţie magică
romantică
pentru copii
Povestirea în ramă – tip de naraţiune în care firul povestirii propriu-zise este întrerupt
prin inserţia altei povestiri, un personaj al povestirii propriu-zise
devenind naratorul povestiriii incluse. (Hanu Ancuţei,
M.Sadoveanu)
Nuvela
Nuvela – specie a genului epic în proză, situată ca amploare între schiţa, povestire şi
roman, cu un singur fir narativ, ce implică un număr restrâns de personaje,
accentul căzând nu pe acţiune, ci pe caracterizarea complexă a personajelor.
Caracteristici:
⮚ naraţiune lineară, cronologică;
27
1
⮚ tendinţă de obiectivizare, naraţiune la persoana a III-a;
⮚ acţiunea este structurată pe momentele subiectului şi organizată pe capitole sau părţi;
⮚ intriga este riguros construită;
⮚ se manifestă un conflict exterior şi un conflict interior;
⮚ accentul cade pe definirea personajului (elemente biografice, mediu ambiant,
motivarea reacţiilor psihohogice);
⮚ titlul este concentrat şi sugestiv.
istorică: Alexandru Lăpuşneanu de C. Negruzzi

psihologica: Moara cu noroc de I. Slavici
după temă In vreme de război de I.L. Caragiale
filozofică: Sărmanul Dionis de M. Eminescu
fantastică: La ţigănci de M.Eliade
Nuvela
romantică: Alexandru Lăpuşneanu de C. Negruzzi
Sărmanul Dionis de M. Eminescu
realistă: Moara cu noroc de I. Slavici
după curentul literar
naturistă: In vreme de război de I.L. Caragiale
modernistă: La ţigănci de M.Eliade
MODURILE DE EXPUNERE.
- sunt modalitati prin care autorul înfăţişează în opera literară fapte, întâmplări,
personaje, diferite aspecte din realitate şi îşi exprimă gândurile, ideile şi
sentimentele.
I. NARAŢIUNEA
- este modul de expunere prin care autorul povesteşte o întâmplare sau un şir de
întâmplări dispuse într-o succesiune de momente desfăşurate, într-un spaţiu
determinat, la care participă unul sau mai multe personaje.
Presupune:
1. un narator sau povestitor (cel care povesteşte faptele), care poate fi:
a. autorul (relatarea se face la persoana a III-a, deoarece vorbeste despre alti).
b. Un personaj al operei (relatarea se face la pers. I, vorbeşte despre sine).
28
2. o acţiune (totalitatea faptelor şi a întâmplărilor desfăşurate).
3. personaje (persoane care participă la acţiune).
Există mai multe tipuri de naraţiune:

a. naraţiunea la persoana I (naratorul participă la acţiune)
b. naraţiunea la persoana a III-a (naratorul se află deasupra faptelor, ştie totul şi îi
povesteşte cititorului)
c. naraţiunea impersonală (naratorul se ascunde în spatele personajelor)
Naratiunea are mai multe funcţii:

a. pune în relaţie o stare iniţială de echilibru cu o stare finală aflată într-un echilibru
modificat.
b. Este un mijloc indirect de caracterizare a personajelor.
c. Pune în relaţie personajele, le aduce faţă în fată, să se confrunte.
d. Pune în relaţie diferite spaţii şi momente în care se desfăşoară acţiunile.
Procedee de legare a secvenţelor narative:

a. înlănţuirea (dispunerea cronologică a întâmplărilor)
b. alternanţa (prezentarea alternativ a două povestiri)
c. inserţia (includerea unei povestiri în interiorul alteia- povestirea în povestire sau
povestirea în ramă.
II. DESCRIEREA
- este modul de expunere prin care autorul înfăţişează un colţ din natură, un ţinut,
fenomene specifice anumitor anotimpuri, diverse obiecte, precum şi chipuri de
oameni, prezentând particularităţile acestora.
1. Descrierea literară poetică sau subiectivă înfăţişează notele caracteristice ale
unui colţ din natură, ţinut fenomene specifice ale unui anotimp prin intermediul
imaginilor artistice, reflectând impresiile şi sentimentele celui care descrie.
2. Descrierea obiectivă sau ştiinţifică oferă informaţii precise, exacte cititorului fără
a apela la imagini artistice şi figuri de stil şi fără a reflecta sentimentele şi
impresiile celui care descrie.
3. Descrierile tehnice oferă date precise, folosind termeni specializati în diferite
domenii ale tehnicii.
- Descrierea unui motor, a unui aparat.
- Descrierea modului lor de funcţionare.
- Descrierea modului de preparare a unui produs (reţeta)
29
1
4. Descrierile publicitare oferă informaţii precise şi atractive unui posibil
cumpărător:
- reclama
- anunţul publicitar
- spotul publicitar.
III. DIALOGUL
- este modul de expunere prin care se reproducedirect o discuţie dintre două sau mai
multe personaje , având ca scop scoaterea în evidenţă a trasaturilor acestora, modul
lor de a se exprima şi realizarea comicului de limbaj.
- Este principala modalitate de comunicare in textul dramatic şi prin el personajele
comunică şi se comunică, avân funcţia de dezvoltare a firului narativ pe lângă cea
de modalitate de caracterizare a personajelor.
- Este alcătuit dintr-o serie de replici.
- Semnalarea replicilor se face prin gesturi, mimică (elemente nonverbale), iar în
scris prin verbe de declaraţie.
În operele literare, modurile de expunere nu sunt folosite separat, acestea se îmbină
între ele.
GENUL LIRIC
Genul liric – cuprinde operele literare în care autorul, în ipostaza eului liric, îşi
exprimă în mod direct sentimentele, emoţiile, gândurile şi ideile cu
ajutorul figurilor de stil şi imaginilor artistice.
Instanţele textului liric
⮚ Instanţele universului real

❖ autor concret;
❖ cititor concret.
⮚ Instanţele universului operei literare lirice

❖ autor abstract / eul liric;
❖ cititor abstract – receptorul ideal.
⮚ Instanţele lumii lirice

❖ eul liric – corespondentul liric al naratorului din textul epic;
❖ cititorul fictiv – receptorul fictiv căruia I se adresează eul liric;
❖ personaje simbolice.
30
!!!Tipuri de lirică:
persoana I/a II-a;
subiectivă afectivitate;
eul liric.
Lirică
persoana a III-a;
obiectivă descriptivism;
mască/rol.
eului (poetul se autoexprimă);
Lirica măştilor (poetul se exprimă cu ajutorul unei identităţi străine);
rolurilor (poetul se asimilează mai multor personaje).
verbe la persoana I;
pronume personale, reflexive, pronume şi adjective
posesive la persoana I;
substantive în vocativ;
Mărcile eului liric verbe la imperativ;
invocaţii şi interogaţii retorice;
verbe la persoana a II-a;
pronume la persoana a II-a.
monologul liric
Moduri de expunere
descrierea poetică
Procedee artistice:
▪ aliteraţia – figură de stil care constă în repetarea unei consoane sau a
unui grup de consoane cu efect eufonic imitativ şi expresiv.
Prin vulturi vântul viu vuia (G. Coşbuc)
▪ repetiţia – figură de stil constând în folosirea de mai multe ori a aceluiaşi
cuvânt sau a mai multor cuvinte, spre a întări o idee sau o expresie.
Flori de tei deasupra noastră

Ori să cadă rânduri – rânduri.
(M. Eminescu)
▪ enumeraţia – figură de stil care constă în înşiruirea unor termeni de
acelaşi fel sau purtători ai unor sensuri apropiate în context, înşiruire care
conduce la amplificarea ideii exprimate.
31
1
Eram aşa de obosit

de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
(L. Blaga)
▪ antiteza – procedeu artistic care constă în opoziţis dintre două cuvinte,
fapte, personaje, idei, situaţii menite să se reliefeze reciproc.
Bun şi rău, sceptic şi cucernic, milos şi crud, temerar şi fricos.
(Al.Vlahuţă)
▪ epitetul – figură de stil care constă în determinarea unui substantiv sau
verb de un adjectiv, adverb, menit să exprime acele însuşiri ale obiectului
care înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă în simţirea şi fantezia
autorului.
In seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine . . .
(T. Arghezi)
▪ metafora – figură de stil prin care se trce de la înţelesul obişnuit al unui

cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparaţii subînţelese.
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.
(M. Eminescu)
▪ comparaţia – figură de stil prin care se alătură doi termeni pe baza unor
însuşiri comune, cu scopul de a evidenţia anumite caracteristici ale
primului termen.
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri.
(M. Eminescu)
▪ inversiunea – procedeu artistic prin care se schimbă ordinea obişnuită a
cuvintelor pentru a obţine efecte poetice.
Şi din chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă.
(M. Eminescu)
▪ personificarea – figură dde stil prin care se atribuie fiinţelor
necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii, unor elemente abstracte,
însuşiri sau manifestări ale omului.
32
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează
Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
(Gr. Alexandrescu )
▪ hiperbola – figură de stil care exagerează, mărind sau micşorând,
trăsăturile unei fiinţe ale unui lucri, fenomen sau eveniment, pentru a-I
impresiona pe cititori.
Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier,
Şi zalele-I zuruie crunte,
Gigantică poartă-o cupolă pe frunte,
Si vorba-I e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-I ajunge la cer,
Şi vodă-I un munte. (G. Coşbuc)
vizuale;
auditive;
audio-vizuale;
tactile;
Imagini artistice olfactive;
gustative;
cromatice;
statice;
dimanice.
Elemente de prozodie:
● versul – rând dintr-o poezie cu unitate ritmică şi de sens.
tradiţional – cu rimă şi ritm
vers alb – lipsit de rimă
liber – lipsit de rimă şi de ritm
● strofa – secvenţă a textului poetic alcătuită din două sau mai multe versuri.
♦ distih (2 versuri);
♦ terţină (3 versuri);
♦ catren (4 versuri);
♦ cvinarie (5 versuri);
♦ sextină (6 versuri);
♦ polimorfă (7-12 versuri).
● rima – potrivirea sunetelor din silaba finală a versurilor.
a
monorimă a
a
33
1
a
a
împerecheată a
b
b
a
rimă încrucişată b
a
b
a
îmbrăţişată b
b
a
a
b
a
înlănţuită
b
a
34
Piciorul Nr. de Componenţa şi schema Exemple Observaţii
metric silabe
1 silabă accentuată şi Doină, doină, cântic
1 neaccentuată dulce. Este ritmul poeziei
Troheu 2 (Doina) populare.
1 silabă neaccentuată şi Un cânt pribeag

1 accentuată îmbrăţişează firea. M. Eminescu I-a
Iamb 2 (O. Goga, Dăscăliţa) dedicat poezia Iambul.
1 silabă accentuată şi Mihnea încalecă, calul

2 neaccentuate său tropotă. săltăreţele dactile
Dactil 3 (D. Bolintineanu, (M. Eminescu)
Mihnea şi baba )
1 silabă neaccentuată Pe vodă-l zăreşte călare
1 silabă accentuată trecând / Prin şiruri, cu Este adesea ritmul
1 silaba neaccentuată fulgeru-n mână. invocaţiei (ex. M.
Amfibrah 3 (G. Coşbuc, Paşa Eminescu, Mortua est;
Hassan) G. Coşbuc, Poetul)
2 silabe neaccentuate Ale turnurilor umbre

1 silabă accentuată peste unde stau culcate.
Anapest 3 (Gr. Alexandrescu, Ritm solemn.
Umbra lui Mircea la
Cozia)
35
1
Specii literare ale genului liric
de dragoste;
de înstăinare;
de dor;
Doina de jale;
de voinicie;
de cătănie;
de haiducie.
haiducesc;
de leagăn;
al obiceiurilor;
LIRICA ORALĂ Cântecul bocetul;
de dragoste;
de dor;
de înstrăinare;
cu temă socială.
Ghicitorile;
Strigăturile;
Descântecul.
Genul liric
elegia;
oda;
pastelul;
imnul;
satira;
LIRICA SCRISĂ (cultă) meditatia;
idila;
psalmul;
sonetul;
rondelul;
gazelul;
glosa.
Pastelul – specie a genului liric, o poezie descriptivă, care reprezintă un peisaj, prin
intermediul căruia sunt exprimate, cu discreţie, sentimentele poetului. (Mezul
iernii, V. Alecsandri)
36
Partile de vorbire
SUBSTANTIVUL
Partea de vorbire flexibila, care denumeste fiinte, lucruri, fenomene ale naturii, actiuni,
stari etc.
1. Felul substantivelor
A. Dupa înteles (natura denumirii): -compuse (masa, scolar, prieten)
-proprii (Maria, Venus, Arad)
B. Dupa alcatuire (forma): -simple (casa, Iasi, om)
-compuse (prin contopire: untdelemn)
(prin alaturare: zi-lumina)
2.Genul substantivelor
În limba româna substantivul are trei genuri: masculin, feminin, neutru
a) Genul masculin pentru fiinte de sex barbatesc sau lucruri care, prin obisnuinta sunt socotite
masculine(om, cal, pom)
b) Genul feminin pentru fiinte de sex femeiesc sau lucruri considerate, prin traditie, feminine (pisica,
floare, carte)
c) Genul neutru, în general, nume de lucruri (cer, stilou, nume)
✶Substantive epicene- acele nume de animale, pasari sau insecte care au o singura forma pentru
masculin si feminin (gândac, tântar, fluture, elefant etc.)
● Substantive cu forme multiple de singular (oapete/oaspe; pântece/pântec) sau de plural cu acelasi
înteles (boli/boale; coli/coale) cu înteles diferit (coarne/corni/cornuri)
● Substantive colective (a caror forma de singular are înteles de plural):
-substantive simple(primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib etc.
-substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc.
🕭Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc) defective, în
mod normal, de acest numar, are sensul; unui plural colectiv, indicând soiuri, sortimente sau bucati din
materia respectiva
4.Cazurile substantivului
Nominativ (cine? ce?)
-subiect:Lui i se cuvine aceasta cinste.
-nume predicativ (întotdeauna în relatie cu un verb copulativ):Radu este un copil bun.
-apozitie(atribut apozitional):Râul Mures a iesit din matca.
Obs.Exemplele se pot construi usor daca se folosesc adverbele : adica, anume, chiar, tocmai.
Mihai [adica] nepotul meu a împlinit un an.
Acuzativ
-atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) Apa de la munte este rece (care apa?)
37
1
Obs.Nu face greseala sa pui întrebarea: de unde?
-nume predicativ(urmeaza dupa un verb copulativ,iar substantivul e însotit de prepozitie)Florile
sunt pentru mama
-complement direct (pe cine? ce?) Îl întreb pe Mihai..
-complement indirect (prepozitii+ cine? ce?)Vorbim despre cazuri.
-complement de agent (de cine? de catre cine?)Întrebarea a fost pusa de Alina.
Obs.Urmeaza dupa un verb la diateza pasiva sau dupa un participiu
-complement circumstantial de loc (unde? cu sau fara prepozitii,încotro?)Vine de la padure.
-complement circumstantial de timp(când? cu sau fara prepozitii,cât timp?)A lipsit de acasa o
saptamâna.
-complement circumstantial de mod(cum? cât?)Copii vin în grupuri.Alearga ca vântul.
(complement circumstantial comparativ)
-complement circumstantial de cauza:Codrul clocoti de zgomot
-complement circumstantial de scop:A plecat în oras pentru cumparaturi.
Genitiv
-atribut substantival genitival(al,a,ai,ale cui?)Interventia colegei a fost salutara.
-nume predicativ(urmeaza dupa un verb copulativ si este însotit de articol
genitival:al,a,ai,ale)Pamântul este al taranilor.
Obs.Substantivele în genitiv pot îndeplini si alte functii sintactice saca sunt precedate de prepozitii sau
locuri prepozitionale, forma articulata: asupra,contra,împotriva,înapoia,deasupra, dedesubtul,în
susul, în josul,în fundul,din cauza etc.
-complement indirect:Toti s-au ridicat contra propunerii lui.
-complement circumstantial de loc:Vizitatorii se uitau în fundul pesterii
-complement circumstantial de timp:A ajuns la gara înaintea sosirii trenului
-complement circumstantial de cauza:A întârziat din cauza vremii.
-atribut substantial prepozitional:Gradina din fata casei era inundata de verdeata
Dativ
-complement indirect (cui?)Padurii îi lipseste cântecul pasarilor.
Obs.Substantivele în dativ pot îndeplini si alte functii sintactice,daca sunt precedate de
prepozitiile:gratie,datorita,multumita,potrivit, conform,contrar,aidoma,asemenea
-complement circumstantial de loc(dativ locativ):Stai locului copile!
-complement circumstantial de mod:A raspuns conform asteptarilor noastre
-nume predicativ:El este aidoma fratelui tau.
-atribut substantival prepozitional(care?)Interventia conform planului a condus la reusita
-atribut substantival (cui?)Preot desteptarii noastre/ Oferirea de premii olimpicilor a fost
televizata (de obicei dupa infinitivul lung)
-complement indirect cu prepozitie:Am reusit datorita Ioanei
-complement circumstantial de cauza:A întârziat datorita ploii
Vocativ
-nu are functie sintactica; se desparte prin virgula de restul cuvintelor, indiferent de locul pe
care-l ocupa în propozitie: Ioana,vino afara!
38
VERBUL
Partea de vorbire flexibila în raport cu modul, timpul, persoana si numarul, care
exprima actiuni, stari sau calitati privite ca procese în derulare
1.Clasificarile verbului
a)dupa rolul sintactic si morfologic:
-predicative: îndeplinesc singure, la un mod personal, functia de predicat
verbal (a citi, a merge, a vedea etc)
-copulative: leaga numele predicativ de subiect si îndeplinesc la un mod
personal, împreuna cu numele predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a
se face)
-auxiliare: ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse, precum si a
diatezei pasive (a fi, a vrea, a avea)
b)dupa posibilitatea de a avea complement direct:
-tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi etc)
-intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.)
c)dupa referirea la persoana:
-personale: au forma pentru toate persoanele (a cauta, a citi etc.)
-impersonale: nu au subiect si, deobicei, au numai forma de persoana a III-
a(a ploua, a ninge, a se zice etc.)
-unipersonale: de folosesc numai la persoana a III-a (a latra, a macai, a oua
etc.) a trebui este unipersonal ca forma si impersonal prin continut.
2.Locutiunile verbale
Grupuri de cuvinte, care contin în mod obligatoriu un verb, cu sens unitar si cu trasaturi
morfologice si sintactice specifice verbului
Structura locutiunilor verbale:
-verb+prepozitie+substantiv:a avea de gând
-verb+interjectie:a face tusti
-verb+substantiv:paziti-va gura(pronume între verb si substantiv)
-verb+......etc.:a o lua la sanatoasa, a-si aduce aminte
● cele mai frecvente verbe întâlnite în locutiunile verbale:a face, a da, a lua, a avea,
a pune, a trage, a baga
🕭Atentie! O locutiune verbala se recunoaste daca:
-se poate substitui printr-un singur cuvânt (a o lua la fuga=a fugi)
-întelesul unitar este altul decât sensul fiecareia dintre componente;
-exista un cuvânt care, luat izolat, nu are înteles clar (a-si aduce
aminte;aminte=?)
3.Diateza verbului
39
1
Categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre subiect, verb si obiect: diatezele
activa, pasiva si reflexiva
Diateza activa: arata ca subiectul face actiunea exprimata de verb, fara a suferi
consecintele acesteia; se formeaza din tema verbului de conjugat la care se adauga
terminatiile modurilor si timpurilor respective;
Diateza pasiva: arata ca subiectul sufera actiunea facuta de complementul de agent
(exprimat sau subînteles) ; se formeaza din participiul verbului de conjugat precedat
de diateza activa a verbului auxiliar a fi; diateza pasiva au doar verbele care la
diateza activa sunt tranzitive;
Diateza reflexiva: arata ca subiectul face actiunea si tot el o sufera; se formeaza din
diateza activa a verbului de conjugat precedat de pronumele reflexiv în dativ sau
acuzativ cu rol de marca morfologica.
4.Modurile verbului
Categoria gramaticala verbala care indica forma pe care o ia verbul pentru a arata felul cum
considera vorbitorul actiunea
Modurile:-personal: daca are forme distincte pentru exprimarea persoanei;

-nepersonal: daca prezinta actiunea fara referire la persoana care o
savârseste;
-predicativ: daca verbul poate îndeplini functia de predicat;
-nepredicativ: daca verbul nu poate îndeplini functia de predicat;
Moduri personale, predicative:

-indicativ: exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala,sigura (eu lucrez,
tac, culeg, fug);
-conjunctiv: exprima o actiune realizabila, posibila în prezent,ireala în trecut
(eu sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug; eu sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit);
-conditional-optativ: exprima o actiune realizabila în functie de o conditie (eu
as lucra, as tacea, as culege, as fugi);
-imperativ: exprima un ordin, un îndemn, un sfat, o rugaminte (lucreaza! taci!
culege! fugi!);
Modurile nepersonale, nepredicative:

-infinitiv: exprima actiunea în mod general, denumeste numele actiunii (a citi,
a lucra etc.);
-gerunziu: exprima o actiune în desfasurare, fara referire precisa la momentul
vorbirii (citind, lucrând etc.);
-participiu: denumeste sub forma de adjectiv actiunea suferita de un
obiect(citit, vazut, citit etc.);
40
-supin: forma verbala omonima cu participiul, având în plus prepozitiile de,
la, pentru si sinonima cu infinitivul (de mâncat, pentru citit, la cules etc.);
5.Timpurile verbale
Categorie gramaticala verbala care exprima momentul sau durata savârsirii
actiunii
Timpurile indicativului
-prezent: actiune simultana cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug);
-imperfect: actiune trecuta, nedeterminata în momentul la care se refera
vorbirea (lucram, taceam, culegeam, fugeam);
-perfecul simplu: actiune trecuta, încheiata în trecut (lucrai, tacui, culesei
,fugii);
-perfectul compus: actiune trecuta, terminata, fara a preciza momentul
încheierii fata de prezent (am lucrat, am tacut, am cules, am fugit);
-mai mult ca perfectul: actiune trecuta, încheiata înaintea altei actiuni trecute
(lucrasem, tacusem, culesesem, fugisem);
-viitorul: actiune ce se petrece dupa momentul vorbirii (voi lucra, voi tacea,
voi culege, voi fugi);
-viitorul anterior: actiune care se va petrece în viitor si se va încheia înaintea
unei alte actiuni viitoare (voi fi lucrat, voi fi tacut, voi fi cules, voi fi fugit);
Timpurile conjunctivului
-prezent: sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug;
-perfect: sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit;
Timpurile conditional -optativului
-prezent: as lucra, as tacea, as culege, as fugi;
-perfect: as fi lucrat, as fi tacut, as fi cules, as fi fugit;
⮊Nu uita! Imperativul, desi este mod predicativ, nu are forme decât pentru prezent.
🕭Atentie! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are forme distincte pentru
timp, prezent si perfect, celelalte moduri neavând forme pentru mai multe timpuri.
6.Conjugarea verbului
Flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, timp, persoana si numar se
numeste conjugare
⮊Nu uita! Dupa terminatia infinitivului (forma de dictionar a verbelor) verbele se

clasifica în patru conjugari:
Conjugarea I: verbe terminate în -a (a lucra, a cânta, a visa etc.)
Conjugarea II: verbe terminate în -ea (a placea, a vedea etc.)
Conjugarea III: verbe terminate în -e (a bate, a merge, a spune etc.)
Conjugarea IV: verbe terminate în -i sau -î (a fugi, a dori, a coborî, a hotarî etc.)
41
1
PRONUMELE
parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv
Feluri: personal, de politete, reflexiv, de întarire, posesiv, demonstrativ,

nehotarât, interogativ, relativ si negativ
Observatii:
1.Pronumele personal, de politete si reflexiv nu devin niciodata adjective
2.Pronumele de întarire, posesiv, demonstrativ, nehotarât, interogativ, relativ
si negativ pot fi adjective
3.Pronumele personal, de politete, reflexiv, de întarire si posesivau forme
dupa persoana
1.PRONUMELE PERSONAL
Functii sintactice
-subiect: N: Tu ajungi primul.
-nume predicativ în: N: Fratele meu este el.
Ac: Întrebarea este pentru tine.
G: Cartea este a lui.
-atribut pronominal în: N(apozitie): Invitatul,adica el, sa
pofteasca în casa.
G: Sfatul lui doveseste întelepciune.
Cartea din fata lui este a mea.
D: Copilu-i statea linistit (dativ posesiv)
-complement direct în: Ac: Te întreb si pe tine despre acest
lucru.
-complement indirect în: Ac: A vorbit cu mine.
D: Lui i-am dat o carte.
G: (cu prepozitie) Napasta a cazut
asupra ei.
-complement circumstantial de loc în:Ac: Merge la voi.
G: (cu prep. sau loc prep.) S-a asezat în
fata lui.(ei, lor)
D: (însotit de prep. sau loc. prep. cu
forma nearticulata):În fata-mi se
asezase o persoana importanta.
-complement circumstantial de mod în:Ac: A raspuns ca tine.
-complement circumstantial de cauza: G: N-a venit din pricina lui.
42
Situatii în care pronumele personal nu are functii sintactice:
-în V (tu! voi!)
-dativul etic: Vor sa mi-l omoare
-când are valoare neutra: A luat-o la fuga
Da-i înainte fara grija!
2.PRONUMELE DE POLITETE
-are numai forme pentru persoanele aII-a si aIII-a

pers. aII-a: N-Ac: dumneata, dumneavoastra
G-D: dumitale
pers. aIII-a: N-Ac-G-D: dumnealui, dumneaei, dumnealor
-forme afective : mata, mataluta, matalica, talica, matale
-functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui personal( exceptii atr. pron. în
D. si compl. circum. de loc în D)
3.PRONUMELE REFLEXIV
Observatii: -are forme proprii numai pentru pers. aIII-a, cazurile D si Ac

D: sie, siesi/îsi, si
Ac: (pe) sine/ se
-pentru persoana I si aII-a împrumuta formele de la pronumele
personale:
D: îmi, îti-, ne, va (îmi amintesc…)
Ac: ma, te-, ne-, va (ma gândesc…)
-formele de mai sus devin reflexive numai daca au aceeasi persoana cu
verbul:
te gândesti ma framânt
pers II II pers I I
Functii sintactice:
-complement direct: Ac: Te privesti în oglinda.
-complement indirect: D: Îti cumperi o carte.
Ac: Rar vorbea despre sine
-atribut pronominal: Ac: Lauda de sine ……
D: (dativ posesiv) Si-a certat copiii (copiii-si)
4.PRONUMELE SI ADJECTIVUL DE ÎNTARIRE

Forme:
-masculin, singular: (eu) însumi fiu (m.sg)-vocala u- însumi (m.sg.)
(tu) însuti
(el) însusi
43
1
-feminin, singular: (eu) însami fiica (f.sg.)-vocala a-însami (f.sg.)
(tu) însati
(ea) însasi
-masculin, plural: (noi) însine fii (m.pl)-vocala i-însisi (m.pl.)
(voi) însiva
(ei) însisi
-feminin, plural: (noi) însene fiice (f.pl)-vocala e-însene (f.pl.)
(voi) înseva
(ele) însesi, însele
-ti, -si, -ne, -va, -le
-Aceleasi functii sintactice ca si celelalte pronume
6.PRONUMELE SI ADJECTIVUL POSESIV
-Are forme dupa persoana si dupa numarul obiectelor posedate:

ex. al meu, al tau, al sau a mea, a ta, a sa
ai nostri, ai vostri ale noastre, ale voastre
Formele se obtin cu ajutorul atricolului posesiv genitival: al, a, ai, ale
Observatie: Pronumele lui, ei, lor sunt personale, nu posesive

Functii sintactice:
-subiect: N: Ai mei au ajuns acasa.
-nume predicativ: N: Caietul acesta este al meu.
Ac: Florile sunt pentru ai mei.
-atribut pronominal Ac: Rar am vazut o privire ca a ta.
G: Sfatul alor mei mi-a fost de folos.
-complement direct: Ac: I-am vazut pe ai vostri.
-complement indirect:Ac: Se gândea la ai sai.
D: Le povestesc alor mei.
G: Toti s-au ridicat împotriva alor tai.
-complement de agent:Ac: A fost chemat de ai sai.
-compl. circum. de loc:Ac: Vin de la ai mei.
-atribut adjectival: N: Cartea ta este aici.
Ac: Locuieste pe strada mea.
D: Caietului tau îi lipseste o foaie.
G: Dorinta mamei mele e sfânta
V: o, copilul meu, fii mereu întelept!
7.PRONUMELE SI ADJECTIVUL DEMONSTRATIV

-de apropiere: acesta,aceasta,acestia,acestea,asta,asta,aista,aiasta, etc.
44
-de diferentiere: celalalt, cealalta, ceilalti,celelalte,etc.
-de departare: acela, aceea (f.sg.),aceia (m.pl.) acelea, aia, ala, etc.
-de identitate: acelasi, aceeasi, aceiasi, aceleasi
Functii sintactice: acelesi ca si la celelalte pronume, iar ca adjectiv una singura:
atribut adjectival
8.PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEHOTARÂT

a)simple: unul, una, unii, unele altul, alta, altii, altele
atât, atâta, atâtia, atâtea tot, toata, toti,toate
mult, putin, cutare
b)compuse (elemente de compunere: -va, -ori, -fie, -oare, -orisi, -vre,
etc.)cineva, careva, ceva, câtva, fiecine, oarecine, orisicine, altcineva, vreunul, etc.
3.Functii sintactice ale pronumelor nehotarâte:subiect,nume
predicativ,atribut,complement, iar a adjectivelor nehotarâte: atribut adjectival.
9.PRONUMELE SI ADJECTIVUL INTEROGATIV
tine locul unui cuvânt asteptat ca raspuns la întrebare
Forme:
N:cine? N-Ac: care? N-Ac: ce? N-
Ac:cât?câta?câti? câte?
Ac:(pe) cine? G-D:caruia? G-D:nu are forme G-
D: câtor?
D:cui? careia?
G: (al,a,ai,ale) cui? carora?
Functii sintactice:
-subiect: N:Cine vine? (Andrei vine.)
-nume predicativ N:Care este sora ta? (Sora mea este aceasta.)
Ac:Pentru cine sunt cartile? (Cartile sunt pentru Dan.)
G:Ai cui sunt acesti copii? (Acesti copii sunt ai vecinei.)
-atribut pronominal: G:Ai cui bani lipseau? (Lipseau banii Mariei.)
-complement direct: Ac:Pe cine ai chemat? (Am chemat-o pe sora ta.)
-complement indirect:Ac:Despre cine vorbeai? (Vorbeam despre bunica.)
D: Cui i-ai povestit?(Ioanei i-am povestit.)
-compl.de agent: Ac:De cine ai fost ajutata?(Am fost ajutata de colegi.)
-compl. circum. de loc:Ac:La cine ai fost? (Am fost la vecini)
10.PRONUMELE SI ADJECTIVUL RELATIV

Forme:
a)simple: N:cine N-Ac: care? N-Ac: ce?
N-Ac:cât?câta?câti? câte?
45
1
Ac:(pe) cine G-D:caruia? G-D:nu are forme
G-D: câtor?
D:cui careia?
G: (al,a,ai,ale) cui carora?
b)compuse m.sg. f.sg. m.pl. f.pl.
N-Ac: cel ce ceea cecei ce cele ce
D-G: celui ce celei ce celor ce
Ex: -subiect: Stiu / cine vine.
-nume predicativ: Am aflat/ care este sora mea.
-atribut pronominal: Ma intereseaza/ ai cui bani lipseau.
Obs. 1.In anumite situatii pronumele relative pot deveni
echivalente ca sens cu
Articolul
Partea de vorbire flexibila care însoteste un substantiv, aratând în ce masura
acesta e cunoscut vorbitorului
1.Clasificarea articolului
a)dupa înteles:-articol hotarât (propriu-zis)-arata ca obiectul denumit de

substantiv este cunoscut vorbitorului
sau considerat ca atare
-articol nehotarât -prezinta obiectul denumit de substantiv ca
nefiind bine cunoscut vorbitorului
-articol posesiv (genitival) -leaga substantivul care denumeste
posesorul de obiectul posedat
-articol demonstrativ(adjectival) -leaga un substantiv de
substantivul regent
b)dupa pozitie:-articol enclitic-se lipeste la sfârsitul cuvântului (omul ,cartea)
-articol proclitic-se afla în fata substantivului determinat (un
caiet, niste carti)
Adjectivul
Partea de vorbire flexibila care exprima însusirea unui obiect si se acorda în gen, numar si caz cu
substantivul determinat
Observatii: Adjectivul poate exprima:
-proprietati ale obiectelor sau fiintelor (greu, mic, usor, luminos)
-materia din care este facut un obiect (metalia, lemnos)
-elementele constitutive ale unei colectivitati (taranesc, studentesc)
-referirea la posesor sau la origine (casa olteneasca)
1.Clasificarea adjectivelor
46
a)dupa forma:-variabile-cu 2 terminatii- la sg. au o forma pentru masculin si
alta pentru feminin (bun/buna)
-cu o terminatie-la sg. au aceeasi forma pentru masculin si feminin (casa/baiat mare)
-invariabile-provenite din adverbe (gata, asa, astfel)
-provenite din împrumuturi vechi (ditai, sadea)
-provenite din împrumuturi desemnând culori (crem, bleu, maro)
b)dupa origine: -propriu-zise(verde, bun, înalt)
-pronominale -posesive (caietul meu/tau/sau)
-demonstrative (fata aceasta/aceea)
-interogative ( care fata?)
-nehotarâte(unii baieti/ unele fete)
-relative( ce fata )
-negative(nici un om)
-de întarire (fata însesi)
Observatii: Adjectivele variabile, cu o terminatie, se termina, de obicei în vocala E
c)din punct de vedere semantic: -calificative-primare (simple)- bun,frumos,
albastru -derivate cu ajutorul sufixelor (timpuriu, tineresc)
-determinative (provenite din alte parti de vorbire)
- pronominale -posesive (cartea mea/ta/sa)
-demonstrative (cartea aceasta/aceea)
-interogative ( care mama?)
-nehotarâte(unii baieti/ unele fete)
-relative( ce carte )
-negative(nici o fapta)
-de întarire (el însusi)
-numerale (trei elevi)
-participale (pagina scrisa)
-gerunziale (masca râzânda)
-adverbiale (barbat bine)
d)dupa numarul formelor flexionare realizate în declinare:
-cu 4 forme flexionare (în functie de gen, numar si caz)
-propriu-zise (bun, simplu
-participiale (iubit)
-gerunziale (suferind)
-cu 3 forme flexionare -cele terminate în consoanele C si G (lung, adânc)
-derivate cu sufixele -TOR, -ESC, -IU
(satesc,cenusiu)
-cu 2 forme flexionare -terminate în E (dulce)
-terminate în consoana palatala (vechi, dibaci)
-terminate în diftong (balai, rotofei)
2. Flexiunea adjectivului
47
1
În functie de flexiune, adjectivele sut variabile si invariabile;cele variabile se modifica dupa
gen,numar si caz, prin desinente, însotite
sau nu de alternante fonetice
3.Gradele de comparatie
Sunt forme pe care le ia adjectivul pentru a arata în ce masura un obiect poseda o însusire in raport
cu alte obiecte sau cu alte momente ale existentei sale;nu se exprima prin desinente, ci prin constructii
sintactice speciale
Gradul pozitiv(exprima o însusire a obiectului fara a o raporta la un alt obiect sau la alt moment)-
cer senin, nor negru
Gradul comparativ(exprima însusirea unui obiect în raport cu însusirile unui alt obiect, stabilind
raporturi de egalitate sau inegalitate)
-de superioritate (mai scump)
-de egalitate (la fel de scump)
-de inferioritate (mai putin scump)
Gradul superlativ -relativ(exprima însusirile la cel mai înalt sau cel mai scazut
grad, prin comparatie cu alt obiect)
-de superioritate (cel mai scump)
-de inferioritate (cel mai putin scump)
-absolut (arata gradul cel mai înalt sau mai scazut grad,fara a
compara obiectul) foarte scump
Adjective fara grade de comparatie
-adjectivele care la origine sunt vechi comparative sau superlative (inferior,
superior, major, minor, oportun, posterior,ulterior,extrem, maxim, minim,suprem)
-adjectivele are exprima însusiri ale caror sens nu poate fi modificat prin
comparatie (asemenea, complet, desavârsit, deplin,întreg,mort,unic,ultim,oral)
-adjective din domeniul stiintei (adipoasa,hidrofila,acvatic,energetica)
NUMERALUL
Partea de vorbire flexibila care exprima un numar, o determinare numerica a
obiectelor, ordinea sau distributia lor prin numarare.
Clasificarea numeralului:
a)cardinal: -propriu-zise- exprima un numar abstract sau un numar de
obiecte. Pot fi simple (unu, doi)sau compuse (unsprezece)
-colective: exprima însotirea,ideea de grup (amândoi, tustrei)
-multiplicative: atata de câte ori creste o cantitate sau se mareste o actiune
(îndoit,întreit)
-distributive:exprima repartizarea si gruparea numerica a obiectelor (câte unul)
-adverbiale (de repetitie):indica de câte ori se îndeplineste o actiune (o data, de doua
ori)
-fractionare:o zecime, miime
b)ordinal:exprima ordinea prin numarare a obiectelor sau actiunilor într-o
însiruire (întâiul, primul, secundul)
48
Functii sintactice:
-subiect: A raspuns al treilea din catalog.
-nume predicativ: Voi sunteti doi.
-atribut adjectival: Mâine vor veni trei invitati.
-atribut exprimat prin numeral cu valoare substantivala: Interventia a doi
dintre ei a fost salutara.
-complement direct: L-a chemat pe al doilea.
-complement indirect: Vorbeam despre doi dintre ei.
-complement de agent: A fost ajutat de trei dintre colegi.
-complement circumstantial de mod: A fost rasplatit însutit.
Adverbul
Partea de vorbire neflexibila care arata caracteristica unui actiuni, a unei însusiri sau a unei
stari, indicând împrejurarea în care are loc actiunea.Poate determina un verb, un adverb, un
adjectiv, o interjectie cu valoare verbala
1.Clasificarea adverbului
a)dupa înteles:-adverbe de loc (acolo, afara,aproape,departe)
-adverbe de timp (astazi, atunci, curând)
-adverbe de mod (asa, bine, anevoie,degeaba)
-adverbe de afirmatie (da, bineînteles, fireste)
-adverbe de negatie (nu, ba, nici, dimpotriva)
b)dupa forma:-adverbe simple (lesne, aici, aproape)
-adverbe compuse (asta-vara, oriunde, oarecum)
c)dupa origine:-adverbe primare (cam, foarte, aici, apoi, bine)
-adverbe provenite din alte parti de vorbire:
-prin derivare cu sufixe (realmente, pieptis, târâs,
frateste)
-din adjective-participii (tare, clar)
-din substantive (ziua, noaptea, vara)
-din pronume relativ-interogative (când,unde,cum)
-din alte promune-nehotarât, demonstrativ, negativ
(cândva, undeva, nicicând)
Obs.: Exista si alte adverbe corelative corespunzatoare într-o regenta prezentei în

subordonata a unui adverb relativ
2.Gradele de comparatie
Pentru ca adverbul nu se declina si nu se conjuga, dar în schimb are grade de
comparatie, se spune despre el ca se afla la granita dintre partile de vorbire flexibile
si cele neflexibile
Gradele de comparatie ale adverbului sunt aceleasi ca la adjective:
-Gradul pozitiv: bine
-Gradul comparativ -de superioritate: mai bine
49
1
-de egalitate: la fel de bine
-de inferioritate: mai putin bine
-Gradul superlativ -relativ-de superioritate: cel mai bine
-de inferioritate: cel mai putin bine
-absolut : foarte bine
Nu uita! 1.Nu toate adverbele au grade de comparatie, iar unele au doar gradul
pozitiv si gradul comparativ
(încolo,înainte)
2.La formarea superlativului relativ al adverbului cel este invariabil,
pa când la adjectiv se acorda cu
regentul sau
3.Adverbele mai, putin, foarte, prea, tare ajuta la formarea gradelor de
comparatie
3.Locutiuni adverbiale
Grupuri de cuvinte cu sens unitar si cu rol de adverb
-Locutiunile adverbiale sunt: de loc, de mod si de timp
-În structura lor pot intra substantive, adjective (participii), numerale, adverbe
precedate de prepozitii (în fata, peste tot, din loc în loc, din vreme ce, pe însrate, cu
de-a sila, de asta seara)
-Pot fi formate prin repetarea unor adverbe (ora de ora, din an în an, asa si
asa)
4.Functii sintactice
-Cea mai frecventa functie sintactica a adverbului si locutiunii adverbiale este
cea de complement circumstantial de loc/ de mod/ de timp
-Adverbul (locutiunea adverbiala) mai poate îndeplini functia de atribut
adverbial(Am deschis fereastra de jos)
-Unele adverbe (locutiuni adverbiale) pot fi predicate, de ele depinzând
propozitii subordonate subiective, în cazul în care adverbele sunt urmate de
elementele de relatie ca, sa, ca sa, daca, de (bine, adevarat, fireste, sigur, negresit,
posibil, pesemne, probabil, fara îndoiala, de buna seama, poate, cu siguranta)
Prepozitia
Partea de vorbire neflexibila care leaga atributele si complementele de cuvintele pe
care le determina
1.Clasificarea prepozitiilor
a)dupa forma -simple (a, contra, cu, spre, sub, din, de)
-compuse (despre, de la, de pe la, înspre, de sub, de pe lânga)
b)dupa origine -prepozitii propriu-zise (de, din, la, pe, lânga)

-provenite din -substantive (gratie, multumita)
50
-participii (datorita)
-adverbe (impotriva, deasupra)
c)dupa regimul cazual:
-prepozitii care cer cazul acuzativ: cu, din, de, despre, dinspre, înspre, pentru, prin,
sub etc.
-prepozitii care cer cazul genitiv:asupra, contra, împotriva etc. (aici intra
categoria prepozitiilor provenite din adverbe cu aspect articulat)
-prepozitii care cer cazul dativ:gratie, multumita, datorita, conform, potrivit,
contrar,aidoma si asemenea (aici intra prepozitiile provenite din substantive, verbe la
participiu sau adverbe)
2.Locutiunile prepozitionale
Grupuri de cuvinte cu înteles unitar si cu rol de prepozitie
Ele sunt alcatuite din una sau doua prepozitii si o alta parte de vorbire
a)un substantiv (în fata, in spatele, din cauza, în loc de)
b)un adverb cu sau fara aspect articulat (în josul, în afara de)
c)adjectivul “tot” (cu tot cu)
Interjectia
Partea de vorbire neflexibila care exprima, fara sa le denumeasca, stari sufletesti sau
volitionale, ori reproduce (aproximativ) sunete si zgomote din natura
Interjectiile pot fi alcatuite din:-un sunet (o! a!)
-mai multe sunete (ooo! ah!)
-doua sau mai multe silabe (aoleu!)
-un cuvânt repetat (mac-mac!)
-din mai multe cuvinte (trosc-pleosc!)
Interjectiile pot reda: -stari sufletesti:-durere (au! vai!),teama (aoleu!),nemultumire
(oh!),dispret (halal!),deznadejde (vai!),ciuda (uf!),îndoiala (hm!),mirare
(aaa!),admiratie (a! o!),entuziastm (ura!)
-zgomote din natura sau din lumea înconjuratoare (trap! poc! fâs! scârt!)
-sunete care însotesc acte fiziologice umane (hapciu! hâc!)
-sunete emise de animale, pasari, insecte (ham! cucu! bzzz!)
Functii sintactice:
-pot fi folosite cu valoare de predicat (interjectii predicative): Hai în casa!
-subiect: De afara se auzea mereu: trosc!
-complement direct: Ei auzeau: poc!
-nume predicativ: E vai de ei.
-atribut: Îndemnul mars! îi era cunoscut.
Conjunctia
51
1
Partea de vorbire neflexibila care leaga, în fraza doua propozitii sau în propozitie, doua
cuvinte cu aceeasi functie sintactica
1.Clasificarea conjunctiilor
a)dupa forma -simple (si, iar, dar, ca, sa, daca)
-compuse (caci, asadar, fiindca, ca sa)
b)dupa functie:-coordonatoare-copulative (si, nici)

-adversative (dar, iar, ci, ba, însa)
-disjunctive (sau, ori,fie)
-conclusive (deci, asadar, va sa zica)
-subordonatoare-cauzale (caci, deoarece, fiindca)
-de scop (sa, ca sa)
-conditionale (daca, de)
-concesive (desi)
-de loc (unde)
-consecutive (încât, ca, de)
-de mod (precum, ca)
Nu uita! Si alte parti de vorbire pot avea valoare de conjunctie:
-pronumele relativ (care, cine, ce)
-adverbele relative (când, cum, unde, cât, precum, încotro)
-alte adverbe (asadar, doar)
2.Locutiuni conjunctionale:
Grupuri de cuvinte cu înteles unitar si rol de conjunctie. În alcatuirea lor intra
totdeauna o conjunctie sau o alta parte de vorbire cu valoare de conjunctie
Locutiuni conjunctionale:
-coordonatoare-copulative (cât si, precum si, ci si, nu numai)
-adversative (numai ca, în schimb)
-conclusive (prin urmare, de aceea)
-subordonatoare-cauzale (din cauza ca, din pricina ca)
-de scop (pentru ca sa, cu scopul sa)
-conditionale (cu conditia sa, în caz ca)
-concesive (macar ca, cu toate ca, chiar daca, chiar de)
-de loc (de unde, pâna unde)
-consecutive (asa ca)
-de mod (asa cum, ca si cum, ca si când, fara ca sa)
-de timp (pâna ce, pâna sa, în timp ce, ori de câte ori)
52
PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE
SUBIECTUL
A. Definitie : Subiectul este partea de propozitie care arata cine

face actiunea exprimata de predicat sau cine are caracteristica
exprimata prin numele predicativ.
B. Intrebari: Cine? Ce? (face actiunea) Despre cine/ce este vorba in
propozitie ? puse predicatului.
C. Cazul: Nominativ
D. Se exprima prin urmatoarele parti de vorbire:
-substantiv –comun –simplu: Baiatul lucreaza mult.

-compus: Floarea-soarelui este o planta.
-propriu: Radu invata la matematica.
-pronume –personal: El este acasa.
-de politete: Dumnealui este profesorul de sport.
-demonstrativ: Acela pleaca de la scoala.
-posesiv: A mea este in excursie.
-nehotarat: Toate sunt coapte.
-relativ: Ma intreb cine vine.
-interogativ: Cine a venit?
-negativ: Nimeni n-a venit la petrecere.
53
1
-numeral –cardinal: Doi au castigat.
-ordinal: Al treilea a invins.
-verb –infinitiv: A invata este necesar.
-supin: De cantat este placut.
-adverb cu rol de substantiv: Raul a trecut. Binele invinge.
-interjectie: Se aude vai!
E. Clasificare:
1. Sb –simplu: Maria citeste.
-compus: Corina si Raul se joaca.
2. Sb –inclus: verbul este la pers. I, II, sg si pl: Citesc. (eu) Cititi. (voi)
-subinteles: versul este la pers. III sg si pl: Citeste. (el) Citesc.
(ei)
PREDICATUL
A. Definitie Predicatul este partea principala de proopozitie care
arata ce face, cine este, cum este, ce este subiectul.
B. Clasificare
1. Predicat verbal
2. Predicat nominal
1. Predicatul verbal – exprimat printr-un verb la modul personal,

arata ce face subiectul, impreuna cu Sb. Sau fara el poate
contrui o propozitie de sine statatoare
Exp.
– verb la modurile personale:
Indicativ: Eu merg la scoala.
Imperativ: Du-te!
Conjunctiv: Sa citim cu totii.
Conditional-optativ: Ar compune o scrisoare.
- Verb la cele 3 diateze:
- Activa: Eu invat la gramatica.
54
Pasiva: El este invatat de profesor
Reflexiva: El isi face temele.
- Intejectie predicativa: Hai la noi!,
Iata o vaza!
- Locutiuni verbale: Imi aduc aminte de tine.,
A luat-o la fuga pe drum.
A FI – verb predicativ in urmatoarele cazuri:

Cat este ceasul? (este poate fi inlocuit cu verbul „arata”)
Cat este painea? (costa)
Unde este elevul? (se afla)
Eu sunt din Sibiu. (provin)
Am fost la bunici. (a vizita)
Maine va fi o saptamana de la plecarea lor. (se implineste)
Textul este din nuvela « Alexandru Lapusneanul ». (apartine)
2. Predicatul nominal – exprimat printr-un verb copulativ la

modul personal si un nume predicativ.
Arata – cine este subiectul : Omul acela este Vasile.

-ce este subiectul : Radu este antrenor.
-cum este subiectul : Mihai este destept.
!!!!! Pe langa verbul « a fi » exista si alte verbe care pot fi copulative :
A iesi
A ajunge - cand pot fi inlocuite de verbul « a deveni »
A se face
A ramane – cand NU are sensul de a sta, a se opri
A insemna – cand NU are sensul de a face un semn
A deveni – este intotdeauna copulativ
A parea – cand nu poate fi inlocuit cu verbul « a fi »
Verbe copulative - P.N. Verbe predicative – P.V.

1. El este campion. El este in clasa.
2. El va ajunge doctor. El a ajuns in clasa.
3. El a iesit profesor. El a iesit din clasa.
55
1
4. El se face inginer. El isi face temele.
5. A munci inseamna a castiga. El si-a insemnat exercitiile facute.
6. El a ramas surprins. El a ramas in clasa.
7. El a devenit avocat. --------
8. Parea fericita. Parea ca ninge.
OBS! Verbele copulative au functie sintactica de Predicat

nominal (PN) incomplet.
Numele predicativ- exprimat prin :

Substantiv – N: Prietena ta este Maria.
Ac+prep. : Papucii sunt din piele.
G.: Rochia este a mamei.
Numeral – N: Prietenii mei sunt cei doi.

Ac+prep.: Surpriza este pentru al treilea.
G : Pachetele sunt ale celor doi.
Adjectiv – pozitiv: Papusa ei este frumoasa.
comparativ - superioritate: Prajitura e mai buna.
egalitate : Este la fel de buna.
inferioritate : Este mai putin buna.
superlativ - absolut : Este foarte buna.
relativ : Este cea mai buna.
Pronume – N: Castigatoarea este ea.
Ac+prep.: Papusa este pentru ea.
G : Ciocolata este a lui.
Verb la modul – infinitiv : Dorinta ei este de a cânta.
supin : Poezia este de învăţat.
Adverb – de mod : Răspunsul este aşa.
de timp : Lecţia este pentru mâine.
de loc : Parinţii sunt de acolo.
Interjectie : Este vai şi amar de el !
Numele predicativ poate fi

- simplu : Baiatul este frumos.
- multiplu : El este frumos si destept.
56
ATRIBUTUL
A. Definitie Atributul este partea secundara de propozitie care
determina un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume,
numeral).
B. Intrebari : care?, ce fel de ?, a, al, ai, ale cui ?, cati, cate ?, al
catelea, a cata ? puse cuvantului determinat.
C. Clasificare
Atr. substantival – apozitional

genitival
prepozitional
Atr. pronominal – prepozitional (Ac.)
genitival (G.)
dativul posesiv (D.)
Atr. adjectival
Atr. verbal
Atr. adverbial
1. Atributul substantival
a. Apozitional – N : Ion, elevul a plecat., Domnitorul, Mihai

Viteazul a fost infrant.
Ac. : L-am vazut pe elevul Mircea.

D : I-am dat cartea lui Ion, prietenul meu.
b. Genitival: fara prep.: Aceste sunt faptele colegilor tai.
Cu prep.: Lupta impotriva turcilor a luat sfarsit.

c. Prepozitional: Ac.: Drumul de la scoala este lung.
Cadoul pentru parinti este pe masa.

Pomul din gradina a inflorit.
Goana dupa cumparaturi a inceput.
D: Reusita datorita mamei m-a bucurat.

Construirea casei conform planului s-a terminat.
A primit pedeapsa potrivit legii.
2. Atributul pronominal
57
1
a. Prepoţitional exprimat prin :
-Pronume personal: Barfa despre ea nu este draguta.
-Pronume reflexiv : Lauda de sine nu miroase a bine.
-Pronume de politete : Dialogul cu Maria Sa a inceput.
-Pronume demonstrativ : Cadoul pentru acela l-am dat.
-Pronume posesiv : Relatia cu al meu s-a terminat.
-Pronume nehotarat : Cearta cu toate m-a obosit.
-Pronume negativ : Plimbarea cu nimeni nu ma incanta.
-Pronume de intarire : Lauda despre insene nu este buna.
-Pronume interogativ : Cartea de la care e pe masa ?
-Pronume relativ : Nu stiu cartea de la cine e pe masa.
b. Genitival exprimat prin:
-Pronume personal : Gluma lui nu este haioasa.
-Pronume de politete : Sabia Mariei sale mai straluceste.
-Pronume demonstrativ : Cartea aceluia e veche.
-Pronume posesiv : Parerea a lor mei l-a suparat.
-Pronume nehotarat : Cartile tuturora sunt vechi.
- Pronume negativ : Penarul nici uneia nu este aici.
- Pronume de intarire : Copilul insusi a mers la concert.
-Pronume interogativ : Casa caruia ai vazut-o ?
-Pronume relativ : Problema este ale cui carti le-am uitat.
58
c. Dativul posesiv
- Pronume personal neaccentuat : Fapta-ti este cunoscuta.
-Pronume reflexiv neaccentuat : Maria-si potolea setea.
3. Atribut adjectival exprimat prin :
-Adjectiv demonstrativ : Caietul acestui baiat este rupt.
-Adjectiv posesiv : Caietul meu e nou.
-Adjectiv de intarire : Eu insami am gresit.
-Adjectiv nehotarat : Fiecare baiat e fotbalist.
-Adjectiv negativ : Niciun copil nu este acasa.
- Adjectiv interogativ : Care fata a luat nota 10 ?
-Adjectiv relativ : Nu stiu care fata a plecat.
- Adjectiv propriu-zis: El are un scris frumos.
-Verb la participiu : Copii certati plangeau.
-Verb la gerunziu acordat cu substantivul : Cosurile

fumegande, voce vibranta
-Numeral cardinal : Doi copii se plimbau prin parc.
-Numeral ordinal : Al doilea elev este absent.
- Numeral colectiv : Tustrei elevii au chiulit.
-Numeral de aproximatie : Circa 20 de copii au mers in

excursie.
-Locutiune adjectivala : Baiatul fara obraz enerveaza pe toti.
59
1
4. Atribut verbal - exprimat prin :
- Verb la infinitiv : Dorinta de a invata nu exista.
- Verb la supin : Textul de citit este interesant.
- Verb la gerunziu neacordat : Am intalnit copii

razand.
- Locutiune verbala : Dorinta de a o lua la

sanatoasa il caracterizeaza.
5. Atribut adverbial – exprimat prin :
- Adverb de loc : Cartea de acolo este rupta.
- Adverb de timp : Povestea de atunci este

deosebita. , Discutia de ieri m-a deranjat.
- Adverb de mod : Se auzea susurul alene a

izvorului.
- Locutiune adverbiala: Cititul de zi cu zi, invatatul

pe de rost, plimbatul de colo pana colo
COMPLEMENTUL
A. Definitie Complementul este partea secundara de propozitie
care determina :
-un verb : Am plecat la tara.

-un adjectiv : Pomii erau plini de flori.
-un adverb : Zboara lin ca vantul.
-o interjectie : Hai acolo !, Zarr pe un ram.
B. Clasificare
1. Complemente circumstantiale
- de loc : unde ?
- de timp : cand ?, de cat timp ?,
60
- de mod : cum ?
- de cauza
- de scop
2.Complemente necircumstantiale
- complement direct : pe cine ?, ce ?
- complement indirect : cui ?, despre cine/ce ?, cu

cine/ce ?, de la cine/ce ?, la
cine/ce ?, pentru cine/ce ?
- complement de agent
1. Complemente circumstantiale
a. C.C.L. – exprimat prin :
- Subst.+prep.(Ac) : A scris pe carte.
- Subst.+ locutiune prep. (G) : Zboara deasupra caselor.
- Pronume pers. : Pleaca de la el.
- Pron. reflexiv : Sunetul venea despre sine.
- Pron. demonstrativ : Merge la acela.
- Pron. de politete : A alergat la dumnealui.
- Pron. posesiv : El pleaca cu al meu.
- Pron. nehotarat : Merge la toate.
- Pron. relativ : Ne gandim spre care se indreapta.
- Pron. interogativ : De la care ati venit ?
- Numeral cardinal (prep. Ac.) : Merge la cei doi.
- Numeral ordinal : Merge la al treilea.
- Numeral colectiv : Vine de la tustrei.
61
1
- Numeral fractional : Se indreapta spre o treime dintre
ei.
- Numeral cardinal (prep. G) : Sta inaintea celor doi.
- Numeral ordinal : Ajunge deaspra celui de al treilea.
- Numeral fractional : Cade in mijlocul doimii.
- Verb la supin: Nica venea de la cules/scaldat.
b. C.C.T. – exprimat prin :
- Subst.+prep.(Ac) : Vine la noi dupa sarbatori.
- Subst. + prep. (G) : In jurul amiezii soseste acasa.
- Adjectiv +prep. “de”(Ac.) : De mic/ de tanar a invatat

sa citeasca.
- Pronume pers. (Ac.) : Sosim indata dupa ei.
- Pron. demonstrativ : Venim imediat dupa acela.
- Pron. posesiv : A venit imediat dupa ai nostri.
- Pron. nehotarat : Ajunge dupa unii.
- Pron. de politete : Soseste dupa dumnealui.
- Pron. negativ : Nu intra in clasa dupa nimeni.
- Pron. relativ : Citeste dupa care invata..
- Pron. interogativ : Dupa cine alearga ?
- Pronume pers. (G) : Soseste inaintea dansului.
- Pron. demonstrativ : Vine inaintea aceluia.
- Pron. posesiv : Soseste acasa inaintea alor mei.
- Pron. nehotarat : A ajuns inaintea la toti.
62
- Pron. de politete : Se trezeste la ora 8 inaintea
dumnealor.
- Pron. negativ : Nu-si termina lectiile inaintea

niciunuia.
- Pron. relativ : Nu stiu inaintea cui a venit.
- Pron. interogativ : Inaintea cui a venit ?
- Numeral cardinal (prep. Ac.) : Merge la cei doi.
- Numeral cardinal (prep. G) : Ajunge inaintea celor doi.
- Numeral ordinal (prep. Ac.) : Ajunge dupa cel de-al

doilea.
- Numeral ordinal (prep. G) : Ajunge inaintea celui de-al

doilea.
- Adverb de timp : Dimineata merg la scoala.
- Locutiune adverbiala : A plecat de cu seara.
- Verb la infinitiv + prep. : Alearga inainte de a manca.
c. C.C.M. – exprimat prin :
- Subst. + « cat » : Este o minge cat pumnul.
- Subst. (Ac.) : E tare ca pamantul.
- Subst. (D) : S-a facut negru asemenea pamantului.
- Subst. (G) : (in baza, in lumina, in temeiul): A fost

pedepsit in baza legii.
- Pron. (Ac.) : Merge ca dumnealui.
- Pron. (D) : Vorbeste asemenea noua.
- Pron. (G) : Este pedepsit in baza acestora.
- Numeral (Ac.) : Mananca ca zece.
- Numeral (D) : Invata asemenea primului.
63
1
- Numeral (G) : Ma lasa in baza amandurora.
- Adverb de mod: Vorbeste bine engleza.
- Locutiune adverbiala : Invata pe de rost poezia.
- Verb la infinitiv : Nu traieste fara a manca.
- Verb la gerunziu : Merge cantand/fluierand.
- Adjectiv : Rochia sta pe ea ca scrisa.
2. Complemente necircumstantiale
a. Complementul direct – este exprimat prin :
- Subst. (Ac.) : El l-a batut pe Marius., A pierdut

pantoful.
- Pronume personal (Ac.) : L-a strigat pe el.
- Pronume demonstrativ : L-a gasit pe acesta.
- Pronume posesiv : I-am vazut pe ai tai.
- Pronume reflexiv : S-a pieptanat frumos.
- Numeral cardinal (Ac.): I-a vazut pe cei doi.
- Numeral ordinal (Ac.) : L-a reprezentat pe al treilea.
- Verb la infinitiv: Stie a canta.
- Verb la gerunziu : Vedea venind pe cineva.
- Verb la supin : I-am dat de revazut problema.
b. Complementul indirect – este exprimat prin :
- Subst. (G) : S-a intors impotriva baiatului.
- Subst. (Ac.) : Am vorbit despre lectia de ieri.
- Subst. (D) : Ii dau o ciocolata baiatului.
- Pron. pers. : I-am cerut explicatii.
64
- Pron. demonstrativ : A luptat impotriva aceluia.
- Pron. posesiv: A reusit gratie alor sai.
- Pron. reflexiv: Isi ia cartea.
- Numeral cardinal : A vorbit despre cei doi.
- Numeral ordinal : S-au aliat impotriva celui de al

doilea.
- Verb la infinitiv : Este obisnuit a se ruga in fiecare zi.
- Verb la gerunziu : A obosit fugind
Fraza
Fraza este o îmbinare de propoziţii legate prin înţeles.

Componentele sintactice alefrazelor sunt propoziţiile. Numărul
propoziţiilor într-o frază este egal cu numărul predicatelor din
fraza respectivă. Din acest punct de vedere, fraza se defineşte
ca o unitate sintactică cu două sau mai multe predicate.
Felurile propoziţiei din cadrul frazei
În funcţie de importanţa pe care o au în structura frazei şi

după conţinutul lor, propoziţiile sunt de două feluri: a)
propoziţiiprincipale şi b) propoziţii secundare.
Propoziţiile principale au un caracter de sine stătător. În

cadrul frazei, ele nu depind de altele, constituind nucleul
central în jurul căruia se organizează propoziţiile secundare.
Propoziţiile secundare sunt insuficienteca înţeles, ele

depinzând de alte propoziţii din frază. De exemplu, în frază Nu
tulbura fântâna 1/ care ţi-a potolit setea. 2/ (Folclor),
propoziţia Nu tulbura fântâna este principală, iar care ţi-a
potolit seteasecundară.
65
1
După raportul sintactic stabilit între ele, se disting: a)
propoziţii regente şi b) propoziţii subordonate.
a) propoziţia regentă este cea de care depinde o altă

propoziţie în frază.
b) propoziţia subordonată este propoziţia care depinde

sintactic de altă propoziţie (regentă).
În fraza de mai sus prima propoziţie este principală şi,

totodată, regentă pentru propoziţia a doua, care este o
subordonată.
Termenul de propoziţie regentă nu este echivalent cu cel de

propoziţie principală. Astfel, propoziţiile principale pot fi numai
propoziţii regente. În acelaşi timp, propoziţiile secundare pot
apărea atât ca subordonate, cât şi ca propoziţii regente pentru
alte propoziţii subordonate.
PROPOZITIILE SUBORDONATE
1. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ SUBIECTIVĂ (SB)
DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de subiect al
propoziţiei regente:
E uşor a scrie versuri. (subiect)
E uşor 1/(să) scrii versuri. 2/ (subiectivă)
ÎNTREBĂRI:
- cine?
- ce?
TERMENI REGENŢI:
- verb personal: Vine 1/ (cine) poate.2/
- verb impersonal: este, trebuie.
Trebuia 1/ (să) meargă.2/
- verb personal devenit impersonal: a rămâne, a ajunge, a păsa, a plăcea,
a veni etc.
Ajunge 1/ (cât) ai alergat. 2/
Rămâne 1/ (cine) vrea.2/
66
- expresie verbală impersonală: e bine, e rău, e uşor, e greu, e lesne, e
dificil, e posibil, e drept, e recomandabil, e cu putinţă, e de prisos, este de
dorit, e de crezut, e culmea, e păcat, e un adevăr, e un noroc, una e, alta e,
e un fapt etc.
E bine 1/ (că) s-a întâmplat aşa. 2 /
- verbe reflexive şi impersonale: se cuvine, se cade, se întâmplă, se zice, se
aude, se spune, se pare, se poate, se vede etc.
Se zice 1/ (că) plouă. 2/
Se cuvine 1/ (să) fim civilizaţi. 2/
- verb impersonal cu pronume în dativ: a-i fi dat, a-i fi sortit, a-i fi
hotărât, a-i fi scris, a-i părea, a-i rămâne, a-i da prin gând, a-i trece prin
minte, a-i plăcea, a-i veni etc.
I-a fost dat 1/ (să) ajungă acolo.2/
Mi-a convenit 1/ (ce) s-a propus la şedinţă.2/
- adverb sau locuţiune adverbială predicativă: desigur, fireşte, probabil,
poate, negreşit,
pesemne, cu siguranţă, cu certitudine, fără îndoială, de bună seamă etc.
Desigur 1/ (că) vor veni şi ei. 2/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce - (Cine) se scoală de dimineaţă 1/
departe ajunge. 2/
b. adjective pronominale relative: Este susţinut 1/(care) elev învaţă. 2/
c. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât: (Oricine) munceşte 1/ are de
toate. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: (Orice) om munceşte 1/ are de toate. 2/
e. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro: Nu se ştie 1/ (când) a plecat. 2/
f. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, dacă, de: E bine 1/ (că) a venit. 2/
Nu se ştie 1/ (dacă) vine. 2/
g. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: cum că, cum de, decât să:
E de mirare 1/ (cum de) a
rezistat. 2/
ELEMENTE CORELATIVE: nu are elemente corelative, nici elemente de relaţie
specifice.
TOPICĂ: - antepusă (când răspunde la întrebarea cine?): (Cine)- i harnic 1/are totul. 2/
- postpusă (când răspunde la întrebarea ce?): E rău 1/ (ce) face. 2/
PUNCTUAŢIE: de obicei nu de desparte de regentă prin virgulă indiferent de locul
pe care îl ocupă. Când stă înaintea regentei şi este reluată prin pronume demonstrativ,
67
1
se desparte întotdeauna prin virgulă : (Cine) aleargă mai repede, 1/ acela e câştigător.
2
/
2. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ PREDICATIVĂ (PR)

DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de nume
predicativ al propoziţiei regente:
Plăcerea lui este de a citi. (nume predicativ)
Plăcerea lui este 1/ (să) citească.2/ (predicativă)
ÎNTREBĂRI:
- ce?
- cine?
- cum? (adresate verbului copulativ din regentă)
TERMENI REGENŢI:
- verb copulativ care constituie predicatul nominal incomplet al regentei: a
fi, a deveni, a ieşi, a se face, a ajunge, a părea, a însemna, a rămâne, a se
naşte etc.
Hotărârea lor este 1/ (că) vor veni. 2/
El a devenit 1/ (ce) şi-a dorit. 2/
Asta înseamnă 1/ (că) n-a fost atent. 2/
Mihai a rămas 1/ (cum) îl ştiai. 2/
El părea 1/ (că) este obosit. 2/
a. pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce – Întrebarea este1/ (ce) vor face. 2/
b. adjective pronominale relative: Problema este 1/(a cui) propunere o susţinem. 2/
c. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât:
Banul este 1/ (al oricui) îl munceşte. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: Premiul este 1/ (pentru orice) om câştigă. 2/
e. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro:
Nedumerirea noastră este 1/ (când) va veni. 2/
f. adverbe nehotărâte: oricum, oricât: El este1/ (oricum) vrea. 2/
g. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca … să, dacă, de:
Propunerea mea este 1/ (să) plecăm 2/
Întrebarea este 1/ (dacă) va reuşi. 2/
h. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: după cum, ca şi cum, ca şi când, de
parcă: Totul era1/ (după cum) planificaseră. 2/
Este 1/ (de parcă) n-ar fi. 2/
specifice.
68
TOPICĂ: - antepusă verbului copulativ din regentă: Problema este 1/ (ce) vrea. 2/
- postpusă (când vorbitorul insistă asupra celor spuse în propoziţia
predicativă):
(Cine) sunteţi 1/ sunteţi. 2/
PUNCTUAŢIE: nu de desparte de regentă prin virgulă indiferent de locul pe care îl
ocupă.
3. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ ATRIBUTIVĂ (AT)

DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de atribut pe
lângă un substantiv sau substitut al acestuia din propoziţia regentă:
Am urmat sfatul dat. (atribut)
Am urmat sfatul 1/(pa care) ni l-ai dat. 2/ (atributivă)
ÎNTREBĂRI:
- care? , cât? , câte? ,
- ce fel de? , al (a, ai, ale) cui?
TERMENI REGENŢI:
- substantiv: El este băiatul1/ (pe care) l-am căutat.2/
- pronume: Acela 1/ (care) învaţă2/ ştie1/.
- numeral: Al doilea, 1/ (care) a întârziat2/ a avut mai mult de aşteptat1/.
a. pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce:
Primeşte premiul elevul 1/ (care) e silitor. 2/
Am urmat sfatul 1/ (ce) mi l-ai dat. 2/
b. pronume interogativ: Asculţi muzica 1/ (pe care) ai ascultat-o şi ieri? 2/
c. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro: Nu se ştie ziua1/ (când) a plecat. 2/
Nu cunosc locul 1/ (unde) merge.
2
/
d. adverbe interogative: Nu cunosc locul 1/ (unde) merge? 2/
d. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, dacă: A luat hotărârea 1/ (să) vină. 2/
Întrebarea 1/ (dacă) vine 2/ şi-a pus-o şi el. 1/
e. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: de să, cum că, până să:
Într-una din zile 1/ (până să) plec în concediu, 2/ m-a vizitat Ionescu. 1/

specifice.
69
1
TOPICĂ: - postpusă: Ştiu răspunsul întrebării1/ (pe care) i-a adresat - o. 2/

- intercalată (cu condiţia să urmeze termenului regent): Ziua 1/ (în care) m-a
vizitat 2/ mi-o amintesc şi acum. 1/
PUNCTUAŢIE: dacă este determinativă (neizolată) nu se desparte prin virgulă, iar

dacă este explicativă (izolată) se desparte prin virgulă de regenta ei. Atributiva
explicativă intercalată se izolează prin virgule de regenta ei.
4. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ

DIRECTĂ (CD)
DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de complement
direct pe lângă cuvântul determinat din regentă:
A învăţat a citi . (complement direct)
A învăţat 1/(să) citească. 2/ (completivă directă)
ÎNTREBĂRI:
- pe cine?
- ce?
TERMENI REGENŢI:
- verb tranzitiv: Nu ştie1/ (cine) vine.2/
- locuţiune verbală tranzitivă: N-a băgat de seamă 1/ (că) plecase.2/
- interjecţie cu valoare predicativă:
Iată 1/ (ce) s-a întâmplat. 2/
a. pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce – Nu ştiam 1/ (cine) va învinge. 2/
b. adjective pronominale relative: A întrebat 1/(care) elev învaţă. 2/
c. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât: Îţi dau 1/ (orice) îmi ceri. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: Îţi ofer 1/ (orice)lucru doreşti. 2/
e. pronume interogativ: Ştii 1/ (cine) vine? 2/
f. adjectiv pronominal interogativ: Înţelegi 1/ (ce) probleme discută? 2/
g. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro: Nu ştie 1/ (când) a plecat. 2/
h. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca … să, dacă, de: Am auzit 1/ (că) a venit. 2/
Nu ştie 1/ (dacă)
2
vine. /
i. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: cum că, cum de:
Zicea 1/ (cum că) ar merge
acolo. 2/
70
specifice. Poate fi reluată în regentă când determină un verb la mod nepersonal –
nepredicativ.
TOPICĂ: - postpusă : Ştiu1/ (ce) face. 2/

- antepusă : (Care) vine, 1/nu ştiu nici acum. 2/
- intercalată: A dori 1/ (să) fii altfel decât el, 2/ este o schimbare. 1/
PUNCTUAŢIE: când stă după regentă nu se desparte prin virgulă. Când este antepusă
regentei, de desparte, de obicei, prin virgulă. Când este intercalată, virgula se poate
folosi după ea.
5. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ
INDIRECTĂ (CI)
DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de complement
indirect pe lângă cuvântul determinat din regentă:
Vorbeşte ascultătorilor. (complement indirect)
Vorbeşte 1/(cui) ascultă. 2/ (completivă indirectă)
ÎNTREBĂRI:
- cui?, despre cine?, de cine?, cu cine?, la cine?, pentru cine?, împotriva
cui?, contra cui?, asupra cui? etc.
TERMENI REGENŢI:
- verb personal: Se gândea 1/ (la cine) va veni.2/
- locuţiune verbală: Nu şi-a dat seama 1/ (ce) s-a întâmplat. 2/
- adjectiv: Îndemânarea este necesară 1/ (cui) repară. 2
- locuţiune adjectivală: Nu era în stare 1/ (să) scoată o vorbă. 2/
- adverb: E rău 1/ (de cine) e sărac.2/
- interjecţie: E vai 1/(de cine) nu ascultă. 2/
Bravo 1/(cui) câştigă. 2/
a. pronume relative: cine, care ce, cât - Povesteşte 1/ (cui) îl ascultă. 2/
b. adjective pronominale relative: Este mândru 1/(de câte) rezultate a obţinut. 2/
c. pronume nehotărâte: Se teme 1/ (de oricine) îl ameninţă. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: Dă premiul 1/ (oricărui) copil îl merită. 2/
e. pronume interogative: Se gângeşte1/ (la cine) va veni? 2/
f. adjective pronominale interogative: S-a întrebat 1/(la care) coleg va merge? 2/
g. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro: Nu mă dumiresc 1/ (unde) e. 2/
h. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, dacă, de: Nu mă mir 1/ (că) n-a reuşit. 2/
71
1
i. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: cum că, cum de:
S-a mirat1/ (cum de) a
2
rezistat. /
specifice. Poate fi însă reluată sau anticipată în regentă prin pronume personal formă
neaccentuată.
TOPICĂ: - postpusă: Mă gândesc 1/ (ce) face. 2/
- antepusă : (Despre ce) au discutat 1/nu m-am întrebat niciodată. 2/
- intercalată: Gândindu-mă 1/ (la ce) a spus, 2/ am înţeles mesajul. 1/
PUNCTUAŢIE: - când este aşezată după regentă nu se desparte prin virgulă.

- antepusă, se desparte de obicei prin virgulă.
6. PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ
CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC (CL)
DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement
circumstanţial de loc şi arată locul în care se desfăşoară o acţiune sau se manifestă o
însuşire:
Pretutindeni vezi locuri minunate. (complement circumstanţial de loc)
(Oriunde) priveşti,1/ vezi locuri minunate.2/ (circumstanţială de loc)
ÎNTREBĂRI:
- unde?, de unde?, până unde?, încotro?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine 1/ (de unde) a fost trimis.2/
- locuţiune verbală: Stă de vorbă cu mine1/ (oriunde) mă întâlneşte. 2 /
- interjecţie: Hai 1/ (unde) vrei. 2/
- adjectiv: Victorioasă 1/ (oriunde) joacă, 2/ echipa a câştigat campionatul. 1/
- locuţiune adjectivală: De treabă 1/(oriunde) l-ai întâlni, 2/ te ajută la
nevoie. 1/
- adverb: Acolo, 1/ (unde) ai fost tu, 2/ n-a ajuns încă nimeni. 1/
- locuţiune adverbială: În mijloc, 1/ (unde) a stat el, 2/ a fost multă lume. 1/
a. pronume relative: cine, care ce, cât + prep. - Merg 1/ (la cine) mă cheamă. 2/
b. adjective pronominale relative: Ne îndreptăm 1/(spre care) coleg ne cheamă. 2/
c. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât + prep.: Se duce 1/ (câtre
oricine) vrea. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: Mergea 1/ (spre oricare) clădire dorea. 2/
e. pronume interogative: Mergi 1/ (la cine) am stabilit? 2/
f. adjectiv pronominal interogativ: Vii1/ (de la ce) coleg ai fost? 2/
72
g. adverbe relative: unde, încotro, cât: Nu merge 1/ (unde) au stabilit. 2/
A umblat 1/ (cât) e lumea de mare. 2/
h. adverbe nehotărâte: oriunde, oriîncotro: (Oriîncotro) priveşti1/ vei vedea locuri
minunate.2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbul acolo cu sau fără prepoziţie; nu are
elemente de relaţie specifice.
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (de unde) am fost. 2/
- antepusă: (Unde) a fost, 1/ a aflat adevărul. 2/
- intercalată: Acolo, 1/ (unde) ai fost tu, 2/ n-a ajuns încă nimeni. 1/
PUNCTUAŢIE: când stă după regentă nu de desparte de obicei prin virgulă. Când stă
înaintea regentei poate fi despărţită, despărţirea fiind obligatorie dacă are element
corelativ. Dacă este intercalată şi aşezată înaintea predicatului regentei, se izolează
între virgule.
CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP (CT)
DEFINIŢIE:
circumstanţial de timp şi arată timpul când se desfăşoară acţiunea din regentă sau se
manifestă o însuşire.
- temporala poate exprima:
■ anterioritatea: Am ajuns la gară1/ (înainte ca) trenul (să) sosească.2/
■ posterioritatea: M-a căutat 1/ (după ce) plecasem.2/
■ simultaneitatea: A venit 1/ (în timp ce) învăţam la geografie.2/
ÎNTREBĂRI:
- când?, de când?, până când?, cât timp?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine 1/ (când) poate.2/
- locuţiune verbală: Stă de vorbă cu mine1/ (când) mă întâlneşte. 2 /
- interjecţie: Hai 1/ (când) vrei. 2/
- adjectiv: Biruitoare 1/ (când) a luptat la Oituz, 2/ armata română a câştigat
şi alte bătălii. 1/
- locuţiune adjectivală: Din topor, 1/(când) a crescut,2/ băiatul a dat de
necaz. 1/
- adverb: Azi, 1/ (când) te-am căutat, 2/ nu erai acasă. 1/
- locuţiune adverbială: Din vreme în vreme,1/(când) te întâlnesc,2/ mă
bucur.1/
73
1
a. adverbe relative: când, cât (cât timp), cum (îndată ce), unde (îndată ce):
(Când) a venit, 1/ nu l-a găsit. 2/
(Cât) a stat aici, 1/ n-a scos o vorbă. 2/
(Cum) îl văzu, 1/ îl şi recunoscu. 2/
b. adverbe nehotărâte: oricând, orişicând, oricât: (Oricând) vrei,1/ îl poţi vedea.2/
Poţi sta 1/ (oricât) vrei. 2/
c. conjuncţii: până (nu), dacă, de, că: A stat 1/ (până) s-a întunecat. 2/
(Dacă) a văzut aşa, 1/ nora împăratului s-a mai domolit. 2/
d. locuţiuni conjuncţionale: înainte (ca…) să, îndată ce, imediat ce, după ce, pe
dată ce, în timp ce, câtă vreme, cât timp, oro de câte ori etc.
(După ce) i-a întâlnit, 1/s-a întors. 2/
(Ori de câte ori) plouă ,1/ îşi ia umbrela. 2/
e. pronume relative: cine, care, cât : Au sosit 1/ (înaintea cui) doreau. 2/
f. adjective pronominale relative: Ajungem 1/(înaintea cărui) coleg ne cheamă. 2/
g. pronume nehotărâte: oricare, oricine: Se duce 1/ (înaintea oricui) vrea. 2/
h. adjective pronominale nehotărâte: Mergea 1/ (înaintea oricărui) om dorea. 2/
i. pronume interogative: Vii 1/ (înaintea cui) am stabilit? 2/
j. adjectiv pronominal interogativ: Ajungi1/ (înaintea cărui) coleg ţi-ai propus? 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: şi, imediat,

îndată, deodată, cum, atunci, numai ce, pe urmă, de atâtea ori etc. Locuţiunile
adverbiale menţionate sunt specifice temporalei.
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (înaintea cui) vreau. 2/

- antepusă: (Când) va veni, 1/ va fi târziu. 2/
- intercalată: Azi, 1/ (când) ai venit tu, 2/ nu era nimeni acolo. 1/
PUNCTUAŢIE: se desparte prin virgulă când nu exprimă o circumstanţă esenţială,

când este antepusă şi are un corelativ, sau când este intercalată şi se aşează înaintea
predicatului regentei.
PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ
8.
CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD (CM)
DEFINIŢIE:
circumstanţial de mod şi arată cum se desfăşoară acţiunea din regentă sau se manifestă
o însuşire.
- modala poate fi de mai multe feluri:
74
■ propriu-zisă: A procedat1/ (cum) l-ai sfătuit.2/
■ comparativă: - de egalitate: Munceşte1/ (cum) muncesc toţi.2/
- de inegalitate: Învaţă mai bine1/ (decât) mă aşteptam.2/
- de condiţie: Se clătina1/ (ca şi cum) ar fi fost beat.2/
■ de măsură progresivă: (Cu cât) creşte1/ cu atât se face mai deştept.2/
ÎNTREBĂRI:
- cum?, în ce fel?, în ce mod?, în ce chip?, cât?, cât de?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine 1/ (cum) poate.2/
- locuţiune verbală: Şi-a bătut joc de el1/ (cum) n-o făcuse nimeni. 2 /
- interjecţie: Hai 1/ (cât) poţi de repede. 2/
- adverb: Învaţă mai bine 1/ (decât) înveţi tu. 2/
- locuţiune adverbială: De-a boaza,1/(cum) merge el,2/ merg toţi copiii.1/
- adjectiv: Este mai bun 1/ (decât) eşti tu.2/
- locuţiune adjectivală: De treabă, 1/(cum) erau şi ai lui,2/ băiatul a ajuns
cunoscut. 1/
a. adverbe relative: cum, precum, cât, decât, parcă, cât etc. precedate sau nu de alt
element:
Învaţă 1/ (cum) poate. 2/
Munceşte1/ (cât) poate.2/
A procedat 1/ (cum) a putut.2/
b. locuţiuni conjuncţionale: după cum, cât ce, ca şi cum, ca şi când, de parcă, de
ce, de aceea, cu atât(a) (mai), pe lângă ce etc.
A procedat, 1/(după cum) l-ai învăţat. 2/
S-a comportat 1/ (ca şi cum) nu m-ar fi cunoscut . 2/
c. pronume relative: ce, cine, care, cât : De harnic 1/ (ce) este 2/ nu are astâmpăr 1/
d. adjective pronominale relative: Citeşte la fel de mult 1/ ( ca ce) om e interesat. 2/
e. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice: Studiază 1/ (ca oricare) vrea. 2/
f. adjective pronominale nehotărâte: Învaţă 1/ (ca orice) elev doreşte. 2/
g. pronume interogative: Faci 1/ (ca cine) am stabilit? 2/
h. adjectiv pronominal interogativ: Ajungi1/ (ca cine)- ţi doreşti? 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: aşa, astfel,

asemenea, atât(a), la fel, pe atâta, de ce, de aceea, cu atât(a)(mai)
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (cum) vreau. 2/

- antepusă: (După câte) ştiu, 1/ este un timid. 2/
- intercalată: Aşa, 1/ (cum) ai venit tu, 2/ au venit şi ei. 1/
75
1
PUNCTUAŢIE: - modala aşezată după regentă se desparte dacă nu este esenţială în
frază, se termină cu un complement circumstanţial, sau apare ca o explicaţie a unui
complement circumstanţial de mod.
- antepusă, se desparte obligatoriu dacă are un corelativ în regentă.
- cea intercalată se izolează dacă stă înaintea predicatului sau mai departe de
termenul regent
CIRCUMSTANŢIALĂ DE CAUZĂ (CZ)
DEFINIŢIE:
circumstanţial de cauză şi arată cauza acţiunii sau o însuşire din regentă.
- cauzala poate fi de mai multe feluri:
■ propriu-zisă care exprimă o cauză directă sau indirectă:
S-a supărat1/ (pentru că) nu l-ai aşteptat.2/
■ argumentativă: (Dacă) n-ai învăţat,1/ cum o să promovezi.2/
ÎNTREBĂRI:
- din ce cauză?, din ce pricină?
TERMENI REGENŢI:
- verb : N-a venit 1/ (pentru că) a fost reţinut.2/
- locuţiune verbală: N-a băgat de seamă nimic 1/ (că) a fost neatent. 2 /
- interjecţie: Geamul tronc1/ (din cauză că) s-a făcut curent. 2/
- adjectiv: Este gârbovă 1/ (din cauză că) este bătrână .2/
- locuţiune adjectivală: Este din topor, 1/(din cauză că) nu-i educat. 2/
a. conjuncţii subordonatoare: deoarece, fiindcă, întrucât, căci, dacă, de, că.
Nu ştie 1/ (fiindcă) n-a învăţat. 2/
Lipseşte1/ (că) e bolnav.2/
b. locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: din cauză că, din pricină că, din
moment ce, de vreme ce, o dată ce, de bine că, pentru că, câtă vreme etc.
N-a venit la mine 1/ (din cauză că) a fost plecat în oraş.2/
(De vreme ce) nu înveţi, 1/ nu ştii.2/
c. adverbe relative cu valoarea unor conjuncţii: cum, când, unde:
(Cum) nu cunoaşteţi drumul 1/ vă puteţi rătăci. 2/
(Când) nu studiază, 1/ cum o să ştie? 2/
d. pronume relative precedate de prepoziţii: ce, cât : Nu refuz oferta 1/ ( de ce)
crezi tu. 2/
Nu-şi revine1/ (de câte) a
2
suferit. /
76
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: apoi, atunci,
pentru aceea, de aia, de aceasta. Conjuncţiile menţionate, în afara ultimelor trei, sunt
specifice. Specifice sunt şi locuţiunile conjuncţionale menţionate, cu excepţia
ultimelor trei.
TOPICĂ: - postpusă: Vin,1/ (că) vreau. 2/ (cele introduse prin că şi căci)
- antepusă: (Cum) n-ai învăţat, 1/ n-ai ştiut. 2/ (cele introduse prin cum)
- intercalată: De aceea, 1/ (că) -i bolnav , 2/ n-a venit. 1/
PUNCTUAŢIE: - indiferent de topică, cauzala se desparte, în general, de regenta ei
prin virgulă.
CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP SAU FINALĂ (CS,
CF)
DEFINIŢIE:
circumstanţial de scop, arătând scopul acţiunii din regentă.
ÎNTREBĂRI:
- în ce scop?, cu ce scop?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine la bibliotecă 1/ (să) împrumute cărţi .2/
- locuţiune verbală: A luat parte la concurs 1/ (ca să) câştige. 2 /
- interjecţie: Hai în clasa 1/ (ca să) repetăm lecţia. 2/
a. conjuncţii subordonatoare: să, ca să, de.
Vine adesea 1/ (ca să)-i vadă.2/
Mergea la mare 1/ (de) se trata de reumatism.2/
b. locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: pentru ca să, că doar (- doar), că
doar de, doar de.
Învaţă 1/ (pentru ca să) reuşească.2/
Insistă 1/ (că doar-doar) l-o lămuri. 2/
c. adverbul doar (doar):
Îl vizita des, 1/ (doar-doar) l-o convinge de adevăr. 2/
d. pronume relativ precedat de prepoziţie: S-a dus 1/ (după ce) avea de cumpărat. 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: anume,

dinadins, de asta, într-adins, de aceea, pentru aceea, pentru asta etc. elementele
subordonatoare populare sunt specifice.
TOPICĂ: - postpusă: Vin,1/ (ca să) te văd. 2/
77
1
- antepusă: (Pentru ca să)-l văd, 1/ am venit mai devreme. 2/
- intercalată: Anume, 1/ (ca să) mă supere , 2/ n-a venit. 1/
PUNCTUAŢIE: - finala introdusă prin de nu se desparte prin virgulă de regentă. Se

despart cele cu element corelativ în regentă, care sunt antepuse şi nu sunt considerate
esenţiale în frază.
ROLUL SEMNELOR DE PUNCTUAŢIE
Cratima[-] :
⮚ Leagă cuvinte diferite ce formează silabe comune, prin elidarea unor
vocale sau nu: te-au văzut.
⮚ imperative si gerunzii cu pronumele reflexiv sau personal postpus (du-
te!, ducându-se, ducându-le).
⮚ Separă elementele formei inversate a perfectului compus: „venit-ai”
⮚ adjective posesive postpuse substantivului, în expresii de tipul maică-
sa, taică-su.
⮚ Marchează o schimbare de topică (de ex. postpunerea pronumelui în
raport cu verbul : Huleşte-le!), efectul expresiv fiind acela al mutării
atenţiei asupra verbului şi constituirea ad hoc a unei aliteraţii.
⮚ elemente componente nesudate ale unui cuvânt compus: câine-lup,
dus-intors.
În poezie, are rolul de a păstra măsura versului prin reducerea numărului
de silabe-elidarea unui sunet- (necesităţi prozodice) şi de a marca
rostirea legată a două cuvinte. Ca figuri de stil fonetice, intră în categoria
sinerezei (transformarea unui hiat în diftong: de-abia), a sinalepsei (
reducerea unui diftong la o singură vocală: d-abia), a aferezei
( suprimarea unui sunet iniţial: nalt), a apocopei (suprimarea unui
sunet final: pân’ să).
Virgula [,]
⮚ izolează o propoziţie incidentă, cu rol explicativ :”Am fost, îi zise, aci
de faţă”
⮚ izolează un vocativ sau o structură în vocativ de restul enunţului :”
Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi”( T.Arghezi , Epigraf)
⮚ marchează coordonarea prin juxtapunere a două propoziţii principale
⮚ coordonează termenii unei repetiţii: „lume, lume”, cu rol de accentuare
a ideii poetice.
⮚ marchează pauza impusă în rostire de inversiunea topicii din sintagma
pe care o precedă: ”Copaci roşcaţi, cu freamăte s-au despuiat..”
78
⮚ separă pronumele în vocativ de o apoziţie dezvoltată: „Tu, monstru al
fierbintelui Egipt...”
⮚ coordonează termenii unei enumeraţii, creând impresia unei
acumulări.
Punctul [ . ] marchează sfârşitul unei comunicări enunţiative
Semnul intrebarii [?] marchează sfârşitul unei comunicări interogative,
semnalează intonaţia specifică. Prezența în textul literar poate exprima
dilemă, incertitudine, căutare febrilă…
Semnul exclamării [!]
⮚ în propozitie, izolează vocative si interjectii, înlocuind virgula, când
subiectul vorbitor nuanţează o atitudine imperativă, exclamativă,
optativă, marcând intonaţia.
⮚ în frază, marchează sfârşitul unei comunicări imperative,
exclamative,optative, marcând intonaţia. În textul literar, induce ideea
dorinței, a atitudinii marcate de patos, de elan vitalist (în poezia
modernistă, la L.Blaga, T.Arghezi etc).
Punctele de suspensie [. . . ]
⮚ marchează întreruperea comunicării (motivațiile subiectului vorbitor
sunt multiple: consideră că destinatarul subînțelege ceea ce urmează; un
moment de surpriză sau șoc emoțional, având ca efect instaurarea tăcerii
semnificative; o pauză psihologică, intentionată, a vorbitorului, după
care urmează un cuvânt neașteptat, care poate avea nuanță ironică).
⮚ În textul literar, reprezintă un semn grafic, dar şi de tonalitate, care
marchează discursul fragmentar, de tip reflexiv/ meditativ, semnificând
interiorizarea trăirilor sau a gândurilor.
Ghilimelele [" "], [<< >>]
⮚ in propozitii incadreaza nume de institutii, intreprinderi, titluri de
publicatii
etc. sau incadreaza un cuvânt ori o sintagma carora subiectul vorbitor le
evidentiază sensul ironic prin intonaţie, acestea urmând să fie intelese
cu sensul lor antinomic ( antifrază).
⮚ in frază sau in text marchează grafic citarea cuvintelor altcuiva în
propriul discurs
cel de-al doilea tip de ghilimele, cunoscute si sub numele de ghilimele
frantuzesti, este intrebuintat in cazul folosirii unui citat in interiorul
primului citat.
Parantezele (-), [-], / /sunt rotunde, pătrate, sub forma de bare paralele si
izolează o explicaţie: cuvinte, propozitii, cuvinte adăugate de o altă
persoană decât autorul sau fraze incidente.
79
1
Punctul si virgula [;] coordonează două propozitii, într-o frază in care se

reia ideea unei principale anterioare sau explicative (cauzale ori
apozitive). Separă, în frază, propoziţii independente sintactic, dar care
semantic sunt suficient de apropiate pentru a forma un întreg. Legătura
semantică este dată, de obicei, de prezenţa unui motiv central.
Două puncte [:] in propozitii, într-oduce o enumeratie care explica

cuvântul precedent semnului.
⮚ în frază, introduce o propozitie explicativă, apozitivă, cauzală sau chiar

principală.
⮚ în text, marchează trecerea de la la vorbirea indirectă la vorbirea
directă.
Linia de pauză [-] se utilizează in interiorul propozitiei sau al frazei pentru

a delimita cuvintele, construcţiile incidente, apoziţiile, sau pentru a
marca lipsa predicatului sau verbului copulativ.
⮚ Semnalează o completare în discursul poetic, introduce o explicaţie
sau prezintă o circumstanţă, plasând accentul asupra acestui enunţ: ”
Iubeşti – când simţiri se deşteaptă....” (L. Blaga, Iubire), ”O! Sufletul –
curatul argint de-odinioară” (Al. Macedonski, Pe balta clară)
⮚ Izolează o propoziţie incidentă care marchează planul vorbirii
indirecte, al reflexivităţii limbajului : „I-auzi corbii” – mi-am zis singur...şi-
am oftat” (G.Bacovia).
⮚ Poate concura la crearea unei muzicalităţi aparte a textului, prin
sugestia unui anumit tempo (”Și norii albi - și crinii suavi - și balta clară/
Și sufletul – curatul argint de-odinioară…”).
⮚ Separă planuri lirice ( aproape-departe, celest-terestru, prezent-trecut
etc).
⮚ Este marca unei tensiuni lirice deosebite, când este plasată după un
enunţ cu caracter confesiv , inducând cititorului conştiinţa gravităţii
mărturisirii:
„ Carbonizat, amorul fumega –

Parfum de pene arse..”
Linia de dialog [-] marchează introducerea vorbirii directe si dialogul.
80
Apostroful [ ‘] are rolul cratimei, pe care o substituia în ortografia sec. al
XIX-lea.
⮚ În textul literar are rol fonetic, marcând elidarea unui sunet și, prin
urmare, contribuind la păstrarea măsurii versurilor ”Frumosu-i păr de
aur desfăcut/Cădea pân’ la câlcâie…”.
Poate avea rol expresiv, fiind o marcă a registrului arhai
81
1

Preparator Evaluarea Nationala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Preparator Evaluarea Nationala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Sc. Gimn. VIISORA-ORMENIS

Prof. Moise Cocos

Diftongii pot fi:

a) ascendenţi (sau urcători) cu semivocala pe primul loc şi

b) descendenţi (sau coborâtori) cu vocala pe primul loc şi cu

Triftongii sunt grupuri de trei sunete (dintre care o vocală şi două

Silaba este o parte dintr-un cuvânt care se rosteşte printr-un

Silabele sunt de două feluri:

a) silabe închise (se termină într-o vocală): lu-mi-nă;

Accentul este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin mărirea

Lexicul sau vocabularul

În vocabular, cuvintele se grupează în diverse subansambluri după

1) fondul lexical principal (numit şi vocabularul de bază sau

Fondul lexical principal cuprinde cuvintele cunoscute şi utilizate de

Arhaismele sunt cuvintele care s-au învechit şi au ieşit din uzul

Neologismele sunt cuvintele apărute de curând în limba română.

Termenii ştiinţifici şi tehnici

Termenii ştiinţifici şi tehnici alcătuiesc aşa-numitul lexic specializat,

În cadrul fiecărui domeniu, termenii sunt structuraţi în conformitate

Regionalismele sunt cuvintele cu o răspândire geografică limitată. Ele

– regionalisme din Moldova: agud „dud", ciubotă „cizmă",

– regionalisme din Muntenia: ciurdă „cireadă", dadă „mătuşă",

– regionalisme din Ardeal: ai „usturoi", birău „primar",

Cuvintele de argou şi de jargon

Cuvintele de argou aparţin unui limbaj convenţional secret creat şi

Cuvintele de jargon sunt caracteristice unui limbaj folosit deseori de

Cuvântul. Definiţia cuvântului

După numărul de sensuri pe care le are un cuvânt deosebim:

a) cuvinte monosemantice; sunt cuvintele care au un singur sens;

Drept exemplu de cuvânt monosemantic ar putea servi

– substantive polisemantice: bucată, cadru, cap, casă, grai, mână,

– verbe polisemantice: a arăta, a da, a duce, a face, a lua, a merge, a

– adjective polisemantice: bun, frumos, greu, mare, mic, rău, puternic,

Sensurile cuvintelor polisemantice sunt actualizate în cadrul unor

1. Parte a corpului la om şi la animale (A căzut şi s-a lovit la cap.);

2. Individ, ins (Câte capete, atâtea păreri.);

3. Minte, judecată; memorie (Unde nu e cap, vai de picioare.);

5. Extremitate proeminentă a unui dispozitiv (capul şurubului);

6. Partea de dinainte; început, frunte. (L-au pus în capul coloanei.).

Polisemia este rezultatul unor procese semantice, sursele polisemiei

Tipuri de sens. Sensuri proprii şi sensuri figurate

Sensurile din structura semantică a unui cuvânt polisemantic sunt

Sensurile proprii ale cuvintelor reprezintă rezultatul denumirii

Sensurile figurate, spre deosebire de cele directe, sunt mai

Relaţiile dintre cuvinte şi categoriile semantice

Între cuvintele din limbă se pot stabili următoarele tipuri de

Sinonimia este relaţia dintre cuvintele diferite ca formă, dar

– substantive sinonime: bucurie = veselie; cale = drum; generozitate

– adjective sinonime: etern = veşnic; sur = cărunt; mâhnit = trist =

– verbe sinonime: a fura = a şterpeli; a se opri = a poposi; a vesti = a

– adverbe sinonime: alene = agale.

– substantive antonime: pace / război; întuneric / lumină;

– adjective antonime: mare / mic; tânăr / bătrân; harnic / leneş;

– verbe antonime: a aduna / a risipi; a pleca / a veni; a construi / a

Omonimia este relaţia stabilită între cuvintele care se pronunţă la fel,

lac1 (apă stătătoare) – lac2 (soluţie de răşini folosită pentru protejarea

bancă1 (scaun lung pentru mai multe persoane) –

broască1 (animal fără coadă cu picioarele de dinapoi adaptate

Paronimia constă în apropierea formală a unor cuvinte care au

complement (ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva; partea

campanie (1. totalitatea operaţiunilor militare efectuate într-un

orar (adj. privitor la ore, care arată orele; subst. programul unei