Sunteți pe pagina 1din 6

 

O SCRISOARE PIERDUTĂ
de Ion Luca Caragiale
tema şi viziunea despre lume

Comediile lui I.L.Caragiale, inspirate din realitatea contemporană scriitorului, aduc în


faţa spectatorului un univers comic în care se ascunde tragicul, deoarece personajele,
dominate de o unică trăsătură de caracter, par a fi doar marionete lipsite de valoare. Viziunea
scriitorului este cea a unui realist şi a unui moralist.
Comedia este o specie a genului dramatic, în care sunt satirizate întâmplări, aspecte
sociale, moravuri prin intermediul personajelor ridicole, între care apar conflicte puternice şi
care are ca scop îndreptarea defectelor umane prin râs, având rol moralizator. Modalitatea
artistică folosită este comicul.
Comedia de moravuri O scrisoare pierdută exprimă vocaţia de scriitor realist a lui
Caragiale, nu numai prin spiritul de observaţie deosebit şi prin luciditatea cu care scrutează
lumea, ci şi prin preocuparea pentru social – fiinţa umană ca om al colectivităţii. Veridicitatea
realizată prin tehnica detaliilor, tipică realismului, fixarea exactă a acţiunii în timp şi în spaţiu,
dar şi caracterul de generalitate al situaţiilor sunt trăsături esenţiale ale acestei capodopere a
speciei.
Structurată în patru acte cu număr variabil de scene, O scrisoare pierdută este o
comedie care înfăţişează aspecte din viaţa politică şi familială contemporane autorului,
comicul fiind mijlocul prin care acesta îşi exprimă atitudinea,viziunea despre lumea căreia îi
aparţine. Perioada electorală este aleasă pentru a pune în evidenţă contrastul dintre aparenţă şi
esenţă, specific comediei.
Ca în orice operă dramatică, la baza textului se află un conflict principal, în acest caz
de natură politică, între gruparea lui Trahanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenesc şi grupul
lui Caţavencu, liderul dăscălimii, al aşa-zisei intelectualităţi de provincie. Conflictul principal
este amplificat de cele secundare.
Timpul şi spaţiul sunt fixate exact – capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre, iar
perioada aleasă este una electorală, care agită spiritele şi accentuează conflictul, pentru a oferi
cititorului imaginea unei societăţi din care moralitatea a dispărut şi a unor personaje mânate
de ambiţii şi interese personale, uneori deşarte.
Evenimentele se desfăşoară pe parcursul a trei zile, ilustrând unitatea clasică.
Indicaţiile scenice (didascaliile) şi dialogul oferă detalii asupra cadrului, asupra mişcării
scenice şi a relaţiilor dintre cei implicaţi în conflict, pentru că, aşa cum anticipează titlul,
scrisoarea pierdută creează o situaţie de criză, amplificată treptat până în punctul culminant şi
dezamorsată în final fără regrete majore din partea personajelor.
În primul act, scrisoarea prefectului utilizată ca armă politică de către Nae Caţavencu
produce agitaţia, spaima şi indignarea cuplului de iubiţi alcătuit din Ştefan Tipătescu şi Zoe
Trahanache. De la început, Zoe se autocaracterizează drept nenorocită şi îi mărturiseşte
prefectului că l-a trimis pe Ghiţă Pristanda pentru a cumpăra scrisoarea cu orice preţ.
Ameninţarea devine şi mai puternică atunci când în “Răcnetul Carpaţilor” se publică ştirea că
avocatul va fi susţinut de Trahanache şi de Tipătescu. În aceste condiţii, după ce ordonă
arestarea avocatului, Tipătescu, la insistenţele Zoei, negociază cu el. Prefectul abia îşi
stăpâneşte furia, în timp ce Caţavencu se conportă fals politicos, cu ipocrizie la începutul
întrevederii şi când îi cere sprijinul, arogant faţă de funcţiile oferite şi laş în finalul întâlnirii.
După intervenţia Zoei, prefectul cedează şi îi propune sprijinul în schimbul scrisorii care
asigură liniştea femeii iubite. Întâlnirea devine derizorie în final, când, auzind vocea lui
Trahanache, cei trei se ascund ca nişte copii care nu vor să fie prinşi cu pozna. Scenele oferă
imaginea unor politicieni corupţi, imorali, care îşi apără interesele şi poziţia sau profită de
slăbiciunile adversarilor pentru a-şi realiza scopul.
Viziunea realistă este susţinută de didascalii, care surprind detaliat comportamentul
persoanjelor, de adevărul situaţiilor, iar ironia trădează atitudinea critică a autorului. Tema
este reflectată de moravurile politicienilor din oraşul de provincie. Prefectul abuzează de
funcţia sa, încercând să-l mulţumescă pe Caţavencu fără să plătească preţul susţinerii lui în
alegeri, dar avocatul, sigur pe poziţie, îl obligă să cedeze, dovedindu-se că relaţia cu Zoe este
mai importantă decât principiile şi neînţelegerile politice. Situaţia din judeţ este aceeaşi cu cea
de la centru, unde fruntaşii politici îl consideră pe Dandanache inapt din cauza vârstei şi a
semnelor senilităţii, dar trebuie să se supună puterii şantajului.
Relatarea cu inocenţă senilă a evenimentelor de către Dandanache este ilară, dar
surprinde şi josnicia personajului, care pozează într-un bătrân naiv, tracasat şi obosit de drum,
dar şiret, fără scrupule şi fără simţul realităţii. Ajuns în provincie, viitorul deputat este marcat
de posibilitatea de a rămâne fără coledzi, situaţie în care ar întrerupe tradiţia familiei de la
patuzsopt în Cameră… Dandanache profită de împrejurări ca şi Caţavencu şi şantajează o
persoană importantă implicată, asemenea Zoei şi lui Tipătescu, într-o relaţie amoroasă
adulteră. Comicul rezidă în faptul că tocmai împricinaţilor li se confesează trimisul de la
centru, iar ironia acidă rezultă din prevederea lui Dandanache de a pune scrisoarea la păstrare,
pentru a o folosi şi în alte situaţii. Ambele scene îmbină dimensiunea politică şi cea familială
şi se bazează, simetric, pe acelaşi mijloc de şantaj, însă comportamentul lui Dandanache este
mai perfid decât cel al lui Caţavencu, fapt sesizat imediat de Zoe, care îl caracterizează cu
ironie şi dezgust, reluând cuvintele prefectului: E simplu, dar e un om onest ! şi de Tipătescu
într-un aparte: Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat ! Atitudinea ironică şi sarcastică
pare a fi a autorului însuşi, din moment ce mărturisea că l-a construit pe Dandanache mai
prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu.
Acţiunea comediei este simplă. Într-un oraş de provincie, două tabere luptă pentru un
loc în Parlament. Caţavencu, directorul ziarului “Răcnetul Carpaţilor”, îşi doreşte postul de
deputat. Pentru a obţine candidatura, ameninţă cu publicarea unei scrisori amoroase adresată
Zoei, soţia lui Trahanache, de câtre Tipătescu, amantul ei. Lupta dintre cele două tabere
politice este amplificată de suspiciunea cuplului comic Farfuridi – Brânzovenescu. În cele din
urmă, “centul” impune un alt candidat, pe Agamemnon Dandanache. Acesta este ales, iar
Caţavencu demonstrează oportunismul şi adaptabilitatea, conducând manifestaţia publică de
după alegeri.
Pierderea scrisorii (intriga) generează conflictul şi tulbură liniştea conducătorilor
politici din provincie, a căror agitaţie atinge punctul culminant în scenele care prezintă
adunarea electorală, pentru ca întâmplarea să refacă echilibrul prin găsirea scrisorii de către
cetăţeanul turmentat şi prin întoarcerea acesteia la destinatară.
Construcţia personajelor permite încadrarea lor în tipurile comice stabilite de criticul
Pompiliu Constantinescu: încornoratul – Zaharia Trahanache; amorezul – Tipătescu; cocheta
şi adulterina – Zoe Trahanache; demagogul – Caţavencu, Farfuridi, Dandanache; sluga –
Ghiţă Pristanda; cetăţeanul – cetăţeanul turmentat. Ele reprezintă şi categoria oamenilor
politici oportunişti, vanitoşi, care apelează la orice mijloace pentru a parveni sau pentru a
păstra o poziţie câştigată anterior. De aceea, ei nu au moralitate, ci doar discuţii despre
morală: unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le
are...(Trahanache), nu au principii şi nu sunt capabili de formularea unei soluţii pertinente:
Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica: ori
să nu se reviuzuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în
punctele...esenţiale...(Farfuridi).
În operele dramatice, personajele sunt caracterizate prin acţiune, didascalii(indicaţii
scenice), limbaj, de către celelalte personaje. În comedie se adaugă onomastica(numele),
modalitate indirectă de caracterizare. Astfel, Agamemnon Dandanache, personaj ridicol, chiar
grotesc, este caracterizat prin acţiune ca fiind un maniac al puterii, dar şi un şantajist perfid şi
josnic. Limbajul dezvăluie un bătrân senil, incoerent, dar abil în experienţa politică şi urmaş al
unei familii de politicieni. Didascaliile surprind mereu o fiinţă confuză, dezorientată. Este cel
mai caricatural personaj al comediei, condiţie anticipată de nume, care asociează un prenume
cu rezonanţă eroică, diminutivat în Agamiţă, sau chiar Gagamiţă, sugestie a contrastului dintre
aparenţă şi esenţă, cu un nume care pune în valoare rolul său în desfăşurarea conflictului.
Dandanache provine de la dandana – boacănă, încurcătură, ţintind şi fapta imorală prin care
devine deputat.
Viziunea critică a dramaturgului vizează atât condiţia umană la modul general,
degradarea fiind evidenţiată de automatisme şi vorbăria goală care ascunde vidul existenţial,
cât şi aspectele concrete ale societăţii vremii sale, caracterizată prin lipsa criteriilor morale,
idee sugerată de deviza Scopul scuză mijloacele,care indică acceptarea tuturor
compromisurilor.
Condiţia umană în ipostaza ei politică populează un univers de marionete, absurd, care
îndreptăţeşte definirea ei ca lume pe dos . Personajele trăiesc natural şi fără mustrări de
conştiinţă, preocupându-se doar de păstrarea aparenţelor, a imaginii publice, pentru că lumea
oraşului de provincie are o singură pasiune, bârfa, devenită un inamic de temut pentru Zoe, pe
care farsa electorală o pune în pericol. Intervenţiile ei dezvăluie altă faţetă a universului
caragialian: puterea pe care o are femeia voluntară.. cocheta acţionează pentru propria salvare,
conduce din umbră şi toţi îi recunosc poziţia. Astfel, imoralitatea casnică (triunghiul conjugal
vechi de opt ani are deja aspect casnic) se îmbină cu cea politică.
Tema este ilustrativă pentru viziunea autorului care satirizează impostura, orgoliul
unor politicieni corupţi, lipsiţi de sentimente adevărate, expresii ale formelor fără fond,
reprezentativi pentru societatea pe care Titu Maiorescu o caracteriza prin neadevăr.
O SCRISOARE PIERDUTĂ
de Ion Luca Caragiale
caracterizarea unui personaj
Zaharia Trahanache

O scrisoare pierdută, piesă construită pe tema politicului şi a vieţii familiale, în care


îşi face simţită prezenţa erosul , este ilustrativă pentru ironia acidă a dramaturgului şi pentru
varietatea tipurilor de comic.
O scrisoare pierdută este o comedie prin conflict , care, oricât se amplifică se
dovedeşte slab, datorită finalului fericit în care toată lumea se împacă, prin încadrarea
personajelor în tipologii comice (amorezul,soţul înşelat, deagogul, servilul, cocheta), prin
limbajul care susţine speţa joasă a personajelor, apartenenţa lor la burghezia românească în
ascensiune prin formele comicului.
Textul se înscrie în realism prin veridicitatea dată de excepţionala capacitate de
observare a dramaturgului, de încadrare exactă în timp şi în spaţiu, permiţând totodată
generalizarea situaţiei prezentate, prin tipologii realiste, între care politicianul vremii, de cele
mai multe ori un arivist orgolios şi fără substanţă, prin atitudinea critică, prin tehnica
detaliilor, vizibilă în didascalii.
Lupta dintre două tabere politice constituie principalul conflict al comediei O
scrisoare pierdută . Acestuia i se adaugă mai multe conflicte secundare, de durată mai mare
sau mai mică: Farfuridi şi Brânzovenescu se tem că autorităţile locale trădează interesele
partidului, Zoe decide să îl aleagă pe Caţavencu, deşi Tipătescu nu este de acord. În cele din
urmă, chiar când avocatul are promisiunea că va fi susţinut „centrul” impune un alt candidat,
pe Agamemnon Dandanache. Acesta este ales, iar Caţavencu îşi schimbă tactica şi conduce
manifestaţia publică de după alegeri.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate de către autor în debutul piesei: în capitala
unui judeţ de munte, în zilele noastre (alegerile parlamentare din 1883), pe parcursul a trei
zile. În genul dramatic, timpul şi spaţiul sunt limitate.
Subiectul, desfăşurat pe parcursul celor patru acte, respectă momentele specifice
evoluţiei sale şi este determinat de pierderea scrisorii de dragoste a prefectului de către Zoe
Trahanache. Scrisoarea în sine este un obiect banal, deoarece toată lumea cunoaşte deja relaţia
amoroasă dintre cei doi, dar perioada electorală face ca aceasta să capete o mare importanţă şi
cei implicaţi în şantaj să o vâneze pentru a-şi găsi liniştea. Desfăşurarea acţiunii prezintă
modul în care „îndrăgostiţii” şi soţul înşelat răspund şantajului, precum şi reacţiile celorlalte
personaje în situaţia de criză creată.. punctul culminant – adunarea electorală, în care este
declarat candidat Agamemnon Dandanache, este urmat de un deznodământ fericit, în care se
reface echilibrul prin revenirea scrisorii la Zoe şi stingerea conflictelor. Acţiunea şi conflictul
sunt un pretext folosit de dramaturg pentru a înfăţişa precaritatea morală a vieţii politice şi
familiale contemporane lui.
Dintre personaje, se remarcă onorabilul nenea Zaharia prin dubla sa apartenenţă la
tipul comic al încornoratului şi la cel al omului politic abil, adaptat societăţii în care trăieşte.
Configuraţia generală a personajului Zaharia Trahanache este stabilită de autor în mod
direct, prin didascalii, în prima pagină a textului dramatic: este prezidentul unei liste
impresionante de comitete şi comiţii, carre se poate prelungi la nesfârşit şi care amuză prin
asocieri ridicole prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului
şcolar, Comiţiului agricol, al altor comitete şi comiţii. Portretul personajului plat se
îmbogăţeşte prin dialog, prin fapte şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Trahanache este un politician vârstnic, obişnuit să fie în fruntea mişcării politice,
poziţie din care pare a-şi face un scop în viaţă. El este un stâlp al puterii locale, prieten al
prefectului şi soţul Zoei, cea de-a doua soţie a sa. Poziţia sa în oraşul de munte, rolul său de-a
lungul evenimentelor, el fiind mintea clară care temperează agitaţia celor din jur, cel ce
stabileşte strategia pentru combaterea şantajului, fac din Trahanache un personaj de prim rang
al comediei. În viaţa familială, Trahanache o protejează pe Zoe, considerând-o fragilă, dar şi
pe Tipătescu, ale cărui defecte (e iute, n-are cumpăt) sunt, din punctul lui de vedere,
incompatibile cu viaţa politică. Desigur, această atitudine care-i scuteşte pe cei doi de
explicaţii nu este una dezinteresată, pentru că prietenia prefectului îi aduce beneficii şi
venerabilul se simte perfect în poziţia sa de conducător al vieţii politice din oraşul de
provincie, poziţie pe care intenţionează să o păstreze, ca şi Dandanache, până la adânci
bătrâneţi. Aşadar, Trahanache se înscrie în tipologia omului abil politic, cu experienţă şi se
dovedeşte bine adaptat soţietăţii fără moral şi fără prinţipuri, acţionând eficient, mustrându-i
părinteşte pe Farfuridi şi Brânzovenescu: Ce sunteţi dumneavoastră, mă rog ? Vagabonţi de
pe uliţă? nu... Zarzavagii?nu... Căuzaşi ?nu...D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule,
suntem onorabili... Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii. A avea putere înseamnă pentru
Trahanache a fi onorabil şi aceasta este o cauză pentru care merită să lupte şi să ia apărarea
prietenului Tipătescu, acuzat de cei doi politicieni suspicioşi. E vizibilă şi arta de a convinge
prin implicarea nemulţumiţilor în sfera înaltă a conducerii, care oferă satisfacţii pentru
păstrarea cărora Trahanache nu precupeţeşte niciun efort. De altfel, el reuşeşte să găsească
poliţa falsificată de Caţavencu, demonstrând că acesta nu are credibilitate, că scrisoarea nu
poate fi decât un fals.
Ca om politic respectat de toţi, Trahanache este cel care conduce adunarea din sala
Primăriei cu răbdare, cu plăcere – forme ale diplomaţiei- comportându-se aproape patern cu
Farfuridi, pe care îl încurajează să-şi încheie discursul. Iritarea din finalul întâlnirii, după ce
rosteşte conştiincios numele lui Gagamiţă ăla drept candidat al partidului, Când Caţavencu
se simte trădat, are o dimensiune autentică, nenea Zaharia simţindu-se atacat în onorabilitatea
lui, dar şi una intenţionată, pentru că îl numeşte public pe Caţavencu plastograf. Performanţa
din scena adunării electorale evidenţiază prin gesturi, limbaj şi prin comportamentul său faţă
de cei din jur abilitatea politică, viclenia, tehnica manipulării, mania puterii şi diplomaţia.
Situat în fruntea conducerii locale a partidului şi având conştiinţa autorităţii sale,
Trahanache îşi permite să fie detaşat, mângâietor, binevoitor prin ton şi gesturi, răbdător, calm
prin limbaj, conducând şedinţa cu autoritate şi reuşind să menţină echilibrul până spre finalul
ei – momentul declarării candidatului, miza întâlnirii. Ca politician el este ascultător faţă de
centru din interes, dezvăluindu-şi concepţia de politician abil în faţă lui Farfuridi şi
Brânzovenescu. Fără discursuri sforăitoare, nenea Zaharia demonstrează că are în fond
aceeaşi atitudine ce şi Caţavencu şi aceeaşi deviză – scopul scuză mijloacele –în lupta contra
inamicilor.
Ca soţ înşelat, Trahanache adoptă masca inocenţei în privinţa relaţiilor dintre Zoe şi
prefect. Ideea naivităţii intenţoinate este susţinută de comportamentul din scena în care îi
relatează lui Tipătescu întâlnirea cu Nae Caţavencu, când ştie conţinutul scrisorii pe de rost şi
îl priveşte lung şi atent, urmărindu-i reacţiile. Soţul înşelat nu mai are nimic din comicul facil
al altor piese, atitudinea este una subtilă, plină de tact, chiar prevenitoare, răspunzând cel mai
bine şantajului. În condiţiile în care atât Zoe, cât şi tipătescu îşi pierd capul, cel din urmă
făcând greşeli una după alta (arestarea lui Caţavencu, profitabilă pentru acesta deoarece îi
construieşte imaginea de martir, negocierile cu acelaşi, manifestarea violentă a furiei şi a
frustrării când se repede cu bastonul la el confirmând apelativul vampir),Zaharia, omul politic
versat şi soţul cu experienţă îndeamnă la calm şi chiar îl ceartă pe prietenul de opt ani care nu
i.a greşit cu nimic de atâta timp: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem
lucruri mai serioase de vorbit. Deci, pentru Trahanache, ameninţarea lui Caţavencu este doar
un moft în comparaţie cu alegerile şi viaţa politică unde vrea şi chiar reuşeşte să rămână cel
dintâi.
Scena în care îl informează pe Tipătescu despre şantaj este edificatoare pentru
comportamentul şi atitudinea lui Trahanache. Mai întâi, el îi spune interlocutorului Ai
puţintică răbdare!, relatând detaliat întâlnirea cu nae Caţavencu, apoi recită scrisoarea pe care
o ştie pe de rost, dar despre care afirmă că este falsificată, îşi defineşte clar atitudinea faţă de
Caţavencu, stabileşte exact relaţiile în cadru triunghiului conjugal, când reproduce conţinutul
scrisorii. Lectura şi interpretarea scrisorii par a-l face ridicol pe Tipătescu (cocoşelul) care,
spre deosebire de soţ amestecă planul vieţii intime cu cel al politicii.
Viclean, dovedind strategie în relaţiile interumane şi o bună cunoaştere a tehnicii
manipulării, onorabilul profită de împăcarea generală pentru a-şi manifesta simpatia faţă de
oportunismul lui Caţavencu – formă a diplomaţiei mult lăudate şi mai ales ca să accentueze
relaţia de prietenie cu Fănică în mod public. Indicaţiile scenice, care notează gestul
personajului de a-i săruta pe Zeo şi pe Tipătescu, au rolul de a sugera continuitatea
triunghiului conjugal care, scăpat de ameninţare, poate să-şi reia viaţa liniştită din perioada
preelectorală.
Personajele lui Caragiale se caracterizează mai întâi prin nume. Mijloc de caracterizare
indirectă, onomastica ilustrează trăsături dominante de caracter. Numele lui Trahanache
provine de la trahana – cocă moale, anticipând caracterul maleabil, diplomaţia în viaţa
publică şi privată, personajul reuşind să se adapteze perfect cerinţelor societăţii pe care o
consideră imorală.
O modalitate de caracterizare indirectă o reprezintă şi faptele personajelor. Trahanache
este calculat şi eficient, gestionează calm situaţiile de criză pe care le rezolvă fără panică,
chiar dacă are nevoie de timp, idee exprimată prin ticul verbal aveţi puţintică răbdare. În timp
ce Zoe şi Tipătescu se agită şi îi promit lui Caţavencu susţinerea, Trahanache rămâne
consecvent în atitudinea faţă de avocat pe care îl consideră mişel.
Limbajul este o altă modalitate de caracterizare a personajelor, iar în cazul lui
Trahanache el dezvăluie incultura, prin cacofonii – va să zică că nu le are sau prin
pronunţarea greşită a unor cuvinte – cesiune, docoment, dar şi încercarea de adaptare la
utilizarea cuvintelor din sfera politicii: prinţip, moral, corupţie, soţietate. Conu Zaharia este
prin excelenţă un om politic, aşadar îşi doreşte să confirme această condiţie şi prin limbaj.
Trahanache are aspectul unei marionete conduse din umbră de propriile slăbiciuni
(enteres şi mania notorietăţii, a puterii), provocând râsul. Cu toate acestea, veselia ascunde
tristeţea, deoarece, golite de sens, personajele caragialiene sunt doar feţe ale nimicului, măşti
goale care se agită în zadar.
În concluzie, într-o capodoperă cum este O scrisoare pierdută personajele oferă
cititorului imaginea unei lumi ridicole, o lume a ambiţiilor şi a orgoliilor nejustificate sau
exagerate. Puterea se află în mâna unor indivizi care trădează prin comportament şi limbaj
vidul interior. Zaharia Trahanache nu face excepţie şi, dacă nu are dimensiune psihologică sau
morală, are caracteristicile personajului comic şi ale celui realist eevocat prin tehnica
detaliului şi a observaţiei. Puterea politică este mania lui Trahanache şi pentru a o păstra e
obligat să fie diplomat atât în relaţiile familiale, cât şi în cele publice, să transforme
dezavantajele bătrâneţii în avantaje şi să se impună prin calm, prin atitudinea părintească faţă
de ceilalţi politicieni şi faţă de Zoe. Construcţia personajului Zaharia Trahanache reflectă
atitudinea critică a dramaturgului faţă de moravurile politice şi familiale ale vremii lui, dar şi
spiritul de observaţie al scriitorului realist, care creează iluzia vieţii.