Analgetice-Antipiretice-Antiinflamatoare

(Antiinflamatoare nesteroidale - AINS)

B.1. CLASIFICĂRI
Majoritatea autorilor preferă clasificări pe criterii chimice adesea simplificatoare ( de exemplu
Katzung 1990, le împarte în aspirină şi "celelalte mai noi"). Deosebită este clasificarea prezentă în
tratatul Smith-Reynard (1952) care ia drept criteriu, inhibarea sintezei de PG precum şi ultimele
încercări de a clasifica aceste substanţe în funcţie de acţiunea lor asupra COX 1 sau/şi COX2. Nici
această din urmă clasificare nu este perfectă, deoarece sînt substanţe care se regăsesc în ambele grupe.
În privinţa clasificărilor pe baze chimice, ele nu au decît meritul de a arăta varietatea structurilor care
pot determina efecte analgetice.
Rămîne un deziderat clasificarea complexă bazată pe mecanismele de acţiune. Remarcăm în
acelaşi timp, presiunea mare exercitată de către firmele producătoare de medicamente asupra corpului
medical şi a publicului larg prin toate mijloacele (inclusiv mass-media), fapt generator de confuzie şi
dificultate în alegerea unui AINS, mai ales că acestea se vînd fără prescripţie medicală. Considerăm că
informaţiile oferite în continuare ar putea fi de folos celor care doresc să se orienteze în această
"junglă" a analgezicelor, antipireticelor şi antiinflamatoarelor. Privitor la doze, se recomandă
confruntarea mai multor surse de informare.

CLASIFICAREA ANALGEZICELOR NEOPIOIDE DUPA STRUCTURA

CHIMICA

1. Derivaţi salicilici: acid acetilsalicilic, salicilat de sodiu, salsalat, diflunisol, sulfasalazină, olsalazină.
2. Derivaţi de p-aminofenol: acetaminofen, fenacetină.
3. Derivaţi indolici şi indandenacetici: indometacin, sulindac, etodolac.
4. Acizi eteroacrilacetici: tolmetin, diclofenac, ketorolac.
5. Acizi arilpropionici: ibuprofen, naproxen, flurbiprofen, ketoprofen, fenoprofen,oxaprozin.
6. Acizi antranilici: acid mefenamic, acid meclofenamic, acid flufenamic, acid niflumic.
7. Acizi enolici: oxicami, piroxicam, tenoxicam, pirazolidindione, dipyrone, oxifentatrazonă.
8. Alkanone: nabumetonă.
Clasificarea prezentată - o încercare de a pune de acord mai multe date provenite din variate
surse biografice - este de fapt o înşiruire de grupe chimice şi de agenţi farmacologici, dintre care unii
sînt prezenţi pe unele pieţe în timp ce în alte ţări au fost scoşi din uz sau nu au fost acceptaţi (vezi
cazul dypironei în SUA).
Alţi agenţi cu mecanisme diferite (antagonişti ai leukotrienelor, docibenone, zileuton,
tenidap) sînt mai degrabă antiinflamatoare decît analgezice.
Datorită dificultăţilor de clasificare a analgezicelor neopioide, unii autori vorbesc doar de
substanţe predominant analgezice, antipiretice şi antiinflamatorii nesteroidale (AINS), ultimele avînd
calităţi antireumatice mai nete. Deşi farmacocinetica lor este mai puţin cunoscută (deşi cunoşterea ei
ar duce la evitarea multor eşecuri terapeutice), considerăm utilă o trecere în revistă a cîtorva date.
B.2. FARMACOCINETICA
B.2.a. ASPIRINA ŞI DERIVAŢII SALICILATI
Absorbţia: Administraţi pe cale orală, salicilaţii se absorb rapid, parţial la nivel gastric, dar
mai ales la nivelul mucoasei intestinului subţire. Rata de absorbţie este dependentă de multipli factori,
în special de viteza de dezintegrare şi de coeficientul de solubilitate al formei medicamentoase (în
cazul în care medicamentul se administrează p.o., sub formă de tablete), de pH-ul suprafeţelor
mucoase şi de timpul de evacuare gastrică.
Aspirina (acidul acetilsalicilic) ingerată este în majoritate absorbită ca atare, doar o mică parte
pătrunde în circulaţia sistemică sub formă de acid salicilic, în urma hidrolizei de către esterazele
mucoasei gastro-intestinale şi hepatice. Absorbţia salicilaţilor survine prin difuzia pasivă la nivelul
mucoaselor digestive, fie a acidului salicilic nedisociat, fie a acidului acetilsalicilic, funcţie de pH-ul
gastric. Nu există diferenţe semnificative între ratele de absorbţie ale salicilatului de sodiu, aspirinei şi
ale altor numeroase preparate tamponate ale salicilaţilor. Prezenţa alimentelor întîrzie absorbţia acestor
derivaţi.
Absorbţia salicilaţilor la nivelul mucoasei rectale este mai lentă şi mai puţin completă
comparativ cu calea orală; de aceea, administrarea pe această cale nu este recomandată în situaţiile
care necesită realizarea de concentraţii plasmatice mari de medicament.
Acidul salicilic, condiţionat sub formă de linimente şi unguente, se absoarbe rapid prin pielea
intactă, existînd pericolul intoxicării acute în urma aplicării pe suprafeţe cutanate mari. Metil-
salicilatul este rapid absorbit în urma aplicării cutanate; pe cale internă, metil-salicilatul se absoarbe
după un timp mai îndelungat, şi de aceea, este foarte util şi chiar se impune lavajul gastric în
intoxicaţiile depistate într-un stadiu avansat.
Distribuţia: Consecutiv absorbţiei, salicilaţii se distribuie în majoritatea ţesuturilor şi fluidelor
printr-un proces pasiv, dependent de pH. Salicilatul este transportat activ de-a lungul plexurilor
coroidiene de către un sistem saturabil, de capacitate redusă. Traversează cu uşurinţă bariera feto-
placentară.
Volumele de distribuţie ale dozelor terapeutice uzuale de aspirină şi salicilat de sodiu în cazul
indivizilor normali, au o medie de 170 ml/kgc; la doze terapeutice maxime, acest volum creşte la 500
ml/kgc. Concentraţii plasmatice decelabile apar la mai puţin de 30' de la administrare, concentraţia
maximă fiind atinsă după aproximativ 2 ore, scăzând ulterior în mod gradat. Aspirina poate fi detectată
în plasmă doar pentru o scurtă perioadă de timp, deoarece este rapid hidrolizată în plasmă, ficat şi
eritrocite. Concentraţiile plasmatice ale aspirinei sînt întotdeauna joase şi rareori depăşesc 20
micrograme/ml la dozele terapeutice obişnuite. Metil-salicilatul este hidrolizat la acid salicilic, în
special la nivel hepatic.
Salicilatul este legat de proteinele plasmatice în proporţie de 80-90%, în mod special de
albumină; acest procent se reduce pe măsură ce concentraţiile plasmatice cresc. În plus,
hipoalbuminemia, care apare de pildă în artrita reumatoidă, se asociază cu o creştere a procentului de
salicilat plasmatic liber.
La nivelul situsurilor de legare de pe proteinele plasmatice, salicilatul intră în competiţie cu
numeroşi alţi compuşi, de pildă: T4, T3, penicilina, fenitoinul, sulfinpirazona, bilirubina, acidul uric,
precum şi alte AINS, ca naproxenul. În asemenea situaţii, aspirina se cuplează cu proteinele
plasmatice într-o cantitate mult redusă.
Metabolism şi excreţie: Metabolizarea salicilaţilor are loc în numeroase ţesuturi, dar mai ales
la nivel hepatic, în reticulul endoplasmatic şi mitocondrii. Principalii trei metaboliţi ai salicilatului sunt
acidul saliciluric (conjugat cu glicina), glucuronidul eteric sau fenolic, şi glucuronidul esteric sau
acilat. O mică fracţiune este oxidată la acid gentizinic (acid 2,5-dihidroxibenzoic) şi la acizii 2,3-
dihidroxibenzoic şi 2,3,5-trihidroxibenzoic; se formează în cantităţi foarte mici şi acid gentizuric, şi un
compus conjugat cu glicina, al acidului gentizinic.
Salicilaţii se excretă urinar sub formă de acid salicilic liber (10%), acid saliciluric (75%),
glucuronid fenolic (10%), glucuronid acilat (5%) şi acid gentizinic (<1%). Totuşi, proporţia de salicilat
liber excretată nu este fixă, depinzând atât de doză (în cazul dozelor foarte mari eliminarea se
desfăşoară conform unei cinetici de ordinul zero), cât şi de pH-ul urinar. Astfel, în urina alcalină, mai
mult de 30% din cantitatea ingerată se elimină sub formă de salicilat liber, în timp ce în urina acidă se
elimină sub această formă doar maxim 2% din cantitatea totală ingerată. Diflunisalul (un derivat al
acidului salicilic), este eliminat renal sub formă de compuşi glucuronici şi, în cantităţi reduse, trece şi
în laptele matern.
T1/2 plasmatic pentru aspirină este de 15'; pentru salicilat, 2-3h (la doze mici) şi aproape 12h
la doze antiinflamatoare uzuale.T1/2 al diflunisalului este de 8-12 ore. T1/2 al salicilatului poate
ajunge la 15-30h la doze terapeutice mari sau la doze toxice. Creşterea relativ redusă a dozelor se
poate solda cu o creştere disproporţionată a nivelelor plasmatice ale salicilatului. Această eliminare
dependentă de doză este rezultatul capacităţii limitate a ficatului de a forma acid saliciluric şi
glucuronid-fenolic şi ca urmare, o cantitate mai mare de medicament este excretată sub formă
nemetabolizată. Aspirina este unul dintre AINS pentru care determinarea nivelelor plasmatice poate
reprezenta un mijloc de a monitoriza terapia şi toxicitatea.
Concentraţia plasmatică a salicilatului este crescută în situaţiile caracterizate prin scăderea
ratei filtrării glomerulare sau a secreţiei la nivelul tubului proximal (de exemplu, în afecţiunile renale
sau în prezenţa inhibitorilor sistemului de transport renal cum ar fi probenecidul). Modificările pH-ului
urinar au efecte semnificative asupra excreţiei salicilatului astfel încît clearance-ul salicilatului este de
aproximativ 4 ori mai mare la pH=8 decât la un pH sanguin de 6. Nivelele crescute ale fluxului urinar
scad reabsorbţia tubulară, în timp ce în oligurie, are loc fenomenul invers.
B.2.b. DERIVAŢI DE PARAAMINOFENOL (ACETAMINOPHEN)
Se absoarb rapid şi aproape complet din tractul gastro-intestinal.
Concentraţia plasmatică atinge un nivel maxim după 30'-60' de la administrare, iar T1/2
plasmatic este, la doze terapeutice, de cca 2 ore. Se distribuie relativ uniform în majoritatea fluidelor
organismului. Traversesază bariare feto-placentară. Legarea de proteinele plasmatice este variabilă,
doar 20-50% fiind complexat proteic, în cazul intoxicaţiei acute.
Este metabolizat prin conjugare hepatică cu acidul glucuronic (60%), acidul sulfuric (35%),
sau cisteină (3%); cantităţi reduse de metaboliţi hidroxilaţi şi deacetilaţi au fost detectate urinar. Copiii
au un aparat enzimatic imatur, motiv pentru care glucuronidarea este mai lentă şi incompletă.
O proporţie redusă de acetaminophen este supusă, în cadrul primei faze de metabolizare, N-
hidroxilării mediate de cit.P450 2E1, 3A4, 1A2 şi 2C9, pentru a forma, în diferite proporţii, N-acetil-
p-benzoquinone-imine, un intermediar foarte reactiv, responsabil de efectele hepatotoxice şi
nefrotoxice ale acetaminophenului. Acest metabolit reacţionează în mod normal, în cursul celei de a
doua faze, cu grupările -SH ale glutationului, aceasta reprezentând reacţia de detoxifiere. Dar,
consecinţă a ingestiei de cantităţi foarte mari de acetaminophen, metabolitul este sintetizat în cantităţi
suficiente pentru a epuiza rezervele hepatice de glutation; în aceste condiţii, are loc reacţia cu grupările
-SH ale proteinelor hepatice, având ca rezultat necroza hepatică, datorită probabil acumulării
intracelulare de Ca2+, activării de endonuclează dependentă de Ca 2+ şi fragmentării ADN-ului.
După administrarea de doze terapeutice, 90-100% din medicament se poate regăsi în urină,
sub formă de metaboliţi inactivi, în interval de 24 de ore. Se excretă şi în laptele matern.
B.2.c. DERIVAŢI INDOLICI (INDOMETACINUL, SULINDACUL,
TOLMETIN)
Administraţi pe cale internă, sunt aproape complet şi rapid absorbiţi de la nivelul mucoasei
intestinului subţire şi al mucoasei rectale. Nivelele maxime plasmatice sunt atinse după cca 2h de la
administrarea pe stomacul gol, absorbţia fiind întîrziată în cazul administrării postprandiale.
Derivaţii indolici se găsesc în plasmă în cea mai mare parte (99%) cuplaţi cu proteinele
plasmatice. Metabolizarea acestor compuşi are loc la nivel hepatic. Indometacinul este transfomat în
metaboliţi inactivi, prin O-demetilare (50%), conjugare cu acid glucuronic (10%) şi N-deacilare.
Sulindacul este metabolizat prin oxidare la sulfan şi reducere la un derivat sulfidic (acesta fiind ultimul
metabolit activ), cu potenţial hepatotoxic.
Metaboliţii, precum şi cantităţi reduse de drog nemetabolizat, sunt eliminaţi renal (50-60%),
biliar (realizînd circuit hepato-entero-hepatic) şi prin fecale (cca 33%).
T1/2 plasmatic este variabil, datorită în parte circuitului hepato-entero-hepatic, fiind în medie
de cca 4h, în cazul indometacinului, 7h în cazul etodolacului, 1,5h pentru tolmetin şi 18h pentru
sulindac.
B.2.d. DERIVAŢI DE ACID PIRANOCARBOXILIC (ETODOLAC)
Recunoscut de o serie de studii ca realizând o inhibiţie mai redusă a sintezei prostaglandinelor
din mucoasa gastrică , etodolacul se absoarbe rapid de la nivel digestiv, atingând concentraţii maxime
plasmatice după 1h de la administrare. Are un T1/2 de 7h; legarea de proteinele plasmatice se face în
proporţie de peste 99%. Excreţia metaboliţilor se face în cea mai mare parte pe cale renală.
B.2.e. DERIVAŢI ANTRANILICI (FENAMAŢI)
Sunt AINS, derivaţi ai acidului N-fenilantranilic.
Concentraţiile maxime plasmatice sunt atinse în timp de 0,5-2 h de la administrarea per os a
unei doze de meclofenamat, şi la 2-4 h, în cazul acidului mefenamic. Au T1/2 diferiţi (între 2 şi 4 h).
Realizează o legare de proteinele plasmatice în proporţie de >99%.
La om, cca 50% din doza de meclofenamat administrată se elimină pe cale renală, ca derivat
3-hidroximetilic, derivat 3-carboxilic şi conjugaţii acestora. În cazul acidului mefenamic, doar 6% se
excretă urinar. Atât în cazul meclofenamatului, cât şi pentru acidul mefenamic, cca 20% se elimină
prin fecale, în principal sub forma derivaţilor 3-carboxilici.
B.2.f. DERIVAŢI DE ARIL (TOLMETIN, KETOROLAC, DICLOFENAC)
Sunt rapid şi aproape complet absorbiţi după administrare orală. Administrarea odată cu
alimentele încetineşte doar viteza de absorbţie, fără a avea efect asupra cantităţii absorbite. Nivelele
sanguine maxime sunt atinse după 30-60' de la administrare. Aproximativ 90%-99% circulă sub formă
de complexe proteice, iar T1/2 plasmatic este de cca 5h, pentru tolmetin şi ketorolac, şi 1-2h în cazul
diclofenacului. Aceşti compuşi se acumulează în fluidul sinovial, ceea ce poate explica durata
efectului terapeutic, considerabil mai mare decât T1/2.
Sunt în mare parte metabolizaţi hepatic, în special prin conjugare. Diclofenacul prezintă un
"efect al primului pasaj" substanţial, astfel că doar 50% din cantitatea administrată ajunge în circulaţia
sistemică. Excreţia renală este responsabilă pentru cea mai mare parte din cantităţile eliminate, rata
eliminării fiind diminuată la pacienţii vârstnici şi cei cu insuficienţă renală. Aproximativ 35% din
cantitatea de metaboliţi ai diclofenacului este eliminată la nivel biliar.
B.2.g. DERIVATI AI ACIDULUI PROPIONIC (IBUPROFEN,
FENOPROFEN, FLURBIPROFEN, KETOPROFEN, NAPROXEN,
OXAPROZI N)
Se consideră că aceşti derivaţi sunt, dintre AINS, printre cei mai activi agenţi analgezici;
aceasta se datorează în parte şi faptului că, la fel ca diclofenacul, aceştia blochează nu doar
ciclooxigenaza ci şi lipooxienaza, ceea ce conduce la inhibarea sintezei de leucotriene, mediatori
importanţi ai durerii (mai ales LTB4). Administraţi pe cale internă, se absorb rapid şi complet,
excepţie făcând fenoprofenul, care se absoarbe în proporţie de 85%. Prezenţa alimentelor reduce
viteza de absorbţie, fără a avea însă efecte considerabile asupra cantităţilor absorbite. Doar în cazul
fenoprofenului, sunt diminuate nivelele sanguine maxim atinse. Nu s-a semnalat vreo influenţă asupra
ratei de absorbţie în cazul administrării concomitente de antacide. Naproxenul administrat sub formă
de sare sodică sau concomitent cu bicarbonatul de sodiu este absorbit în proporţie mai mare, în timp ce
oxidul de magneziu şi hidroxidul de aluminiu diminuă procesul de absorbţie a acestui drog. Pentru
majoritatea acestor produşi, nivelele sanguine maxime sunt atinse după 1h - pentru Ketoprofen,
Ibuprofen, Fenoprofen, Flurbiprofen şi 4h -pentru Naproxen şi Oxaprozin, de la administrarea per os.
În cazul ibuprofenului şi naproxenului, este valabilă şi eficientă administrarea intrarectală,
deşi viteza de absorbţie este evident mai redusă. Flurbiprofenul, aflat în studiu pentru tratamentul
leziunilor ţesutului moale, se administrează, în acest scop, sub formă de patch.
Metabolizarea acestor medicamente are loc la nivel hepatic, în cea mai mare parte printr-un
proces de hidroxilare (ce are loc la nivel microsomal) sau glucuronoconjugare. În plasmă se regăsesc,
în concentraţii mari (99%), sub formă legată de albumine. Se acumulează în cantităţi crescute în
sinovială, în timp ce nivelele plasmatice diminuă. Experienţele efectuate pe animale de laborator arată
că ibuprofenul şi metaboliţii traversează cu uşurinţă bariera feto-placentară.
Timpii de înjumătăţire ai compuşilor din această clasă de AINS sunt foarte variabili, cuprinşi
între cca 2h (în cazul ibuprofenului, fenoprofenului, ketoprofenului), 6h pentru flurbiprofen, 12-14h în
cazul naproxenului, şi 40-50h pentru oxaprozin. Evident, aceste valori cresc la vârstnici şi pacienţii cu
funcţia renală alterată.
Excreţia este în principal renală, în cea mai mare parte sub formă de compuşi conjugaţi cu
acidul glucuronic. Oxaprozinul se elimină pe cale renală în proporţie mai redusă (55%), 35% fiind
eliminat prin fecale. Ketoprofenul se elimină şi pe cale biliară, în proporţie de 25 %. Naproxenul se
elimină în cantităţi reduse şi în laptele matern.
Derivaţii acidului propionic sunt izomeri optici sau enantiomeri, formând amestecuri
racemice. Această proprietate, datorată existenţei în molecula compuşilor propionici, a unui atom de
carbon asimetric în poziţia alfa a grupării carboxilice, o întâlnim şi la alte grupe de AINS, precum
derivaţii pirazolonici (Bumadizone) sau indolici (Etodolac, Sulindac).
Cu excepţia naproxenului, ceilalţi reprezentanţi propionici se comercializează sub forma
compuşilor racemici. S-a sugerat că aceasta poate explica, pînă la un punct, variaţiile interindividuale
ale răspunsurilor benefice şi adverse la AINS: activitatea antinociceptivă a enantiomerului R, posibilul
rol al acestui enantiomer în inducerea toxicităţii gastro-intestinale a amestecurilor racemice, existenţa
metaboliţilor cu potenţial imunogenic (în cazul amestecurilor racemice), capacitatea pe care o au
aceste amestecuri de a afecta cinetica altor droguri.
În ceea ce priveşte absorbţia, s-a demonstrat că timpul necesar atingerii concentraţiei
plasmatice maxime este similar pentru cei doi izomeri, în cazul ibuprofenului, fenoprofenului şi
ketoprofenului, atât la sănătoşi, cât şi la pacienţi artritici, indiferent de vârstă. Cmax însă este identică
numai pentru ketoprofen şi flurbiprofen, la pacienţi artritici, după administrarea de doze multiple, şi
este mai mare pentru forma S, în cazul ibuprofenului, fenoprofenului şi idoprofenului; de asemenea,
este mai mare pentru forma R, în cazul unic al ketoprofenului administrat într-o singură doză, la
artritici, indiferent de vârsta pacientului.
La nivelul situsurilor de cuplare pe proteinele plasmatice, există o concurenţă între cei doi
enantiomeri ai fiecăruia dintre derivaţii propionici. De exemplu, în cazul ibuprofenului, fracţia S(+)
circulă într-o proporţie mai mare sub formă liberă decît forma R(-).
Metabolizarea acestor compuşi propionici se face prin oxidare şi glucuronoconjugare. Acidul
glucuronic are el însuşi o structură chiralică, motiv pentru care derivaţii conjugaţi vor fi
diastereoizomeri.
Excreţia conjugaţilor glucuronici este dependentă atât de structură cât şi de specie, produşii
excretaţi fiind sub formă de amestecuri racemice în care izomerii se regăsesc în proporţii foarte
variabile de la un drog la altul. În majoritatea cazurilor, unul singur dintre cei doi enantiomeri este în
cantitate mai mare. O situaţie oarecum particulară o prezintă ibuprofenul, a cărui cale majoră de
metabolizare este prin oxidare, ce induce formarea unui nou centru chiralic. Produşii de metabolism
sunt excretaţi în principal la nivel renal şi parţial, la nivel biliar.
Diferenţele ce apar în eliminarea celor doi izomeri nu pot fi puse exclusiv pe seama unui
metabolism stereoselectiv, datorită unei posibile inversiuni chiralice care poate surveni pe parcursul
metabolizării. În majoritatea cazurilor, cele două fenomene, metabolismul stereoselectiv şi inversiunea
chiralică, sunt combinate.
În concluzie, se poate afirma că cele două fenomene schimbă în permanenţă proporţia
enantiomerilor componenţi ai amestecului racemic respectiv, asigurând, funcţie de rapiditatea
inversiunii chiralice, inducerea unuia sau altuia dintre efectele, benefice sau adverse ale
medicamentelor.
Din perspectivă teoretică, s-au demonstrat avantajele utilizării AINS chiralice, în special al
ibuprofenilor, sub formă de preparate pure de enantiomeri S:
Individul este expus la doze mai reduse de xenobiotic, ceea ce se traduce printr-o încărcare metabolică
(hepatică, renală) diminuată.
Efectele adverse datorate enantiomerilor R sau metaboliţilor acestora ar putea fi astfel evitate (de
pildă, acumularea medicamentului în ţesutul adipos).
Stabilirea de legături covalente cu macromoleculele endogene ar fi mai redusă.
Se poate evita variabilitatea de producere a enantiomerului S pe calea inversiei chiralice.
Întrucît enantiomerul R şi metaboliţii acestuia sunt principalii responsabili ai modificării parametrilor
farmacocinetici ai altor medicamente, administrarea de enantiomeri S este de natură să reducă riscul
interacţiunilor medicamentoase.
Facilitarea testării efectelor unor factori, ca de exemplu alterarea mecanismelor fiziologice, asupra
farmacocineticii profenilor; stabilirea corectă a dozelor; definirea şi întelegerea relaţiilor doză-efect.
Excluderea interacţiunilor enantiomer-enantiomer la nivel metabolic.
B.2.h. OXICAMI (PIROXICAM, MELOXICAM, AMPIROXICAM,
DROXICAM, PIVOXICAM, TENOXICAM)
Se absorb complet în urma administrării per os, oferind o biodisponibilitate maximă.
Absorbţia nu este influenţată de prezenţa în tubul digestiv a alimentelor sau antacidelor. Realizează
concentraţii maxime plasmatice la 3-5h de la administrare. Preparatele mai noi (ampiroxicamul,
droxicamul şi pivoxicamul) sunt mult mai puţin iritante ale mucoasei gastrice decât oricare alte AINS.
Compuşii din categoria oxicamilor prezintă efecte adverse gastro-intestinale şi renale diminuate.
Dintre oxicami, cel mai benefic pentru un tratament cronic, deoarece nu are nici unul din efectele
adverse descrise, este meloxicamul, un inhibitor considerat selectiv, de ciclooxigenază COX2.
În administrare intrarectală tenoxicamul oferă o biodisponibilitate crescută, de 80%. După
absorbţie, oxicamii sunt cuplaţi cu proteinele plasmatice în proporţie de 99%. Intră în circuitul entero-
hepatic, având timpi de înjumătăţire cuprinşi între 50h (piroxicam) şi 70h (tenoxicam), ceea ce permite
administrarea în doze unice zilnice. Avantajul oferit de administrarea unică este însă contrabalansat de
pericolul apariţiei mai frecvente de reacţii toxice, mai ales la vârstnici sau în cazul asocierilor cu alte
AINS
Un derivat sintetic de tenoxicam, Lornoxicam (6-clorotenoxicam) este mult studiat în ultimii
ani, pentru profilul farmacocinetic favorabil: un T1/2 de numai 4h. Este metabolizat la nivel
microsomal hepatic, principalul metabolit inactiv eliminat renal fiind 5'-hidroxilornoxicamul .
Sunt metabolizaţi prin hidroxilare şi glucuronoconjugare hepatică. Se concentrează la nivelul
lichidului sinovial, fiind folosiţi frecvent în tratamentul afecţiunilor reumatismale cronice.
Cea mai mare parte din oxicamul administrat este eliminat sub formă metabolizată, în urină şi
fecale.