COMPONENTELE PRINCIPALE ALE PROCESULUI DE

ÎNVĂŢĂMÂNT

Activitatea cotidiană a institutorului /profesorului constă în realizarea de lecţii la

anumite clase, care se află în perimetrul unei unităţi şcolare. Şcolile fac parte dintr-un sistem
mai larg de învăţământ. Privit ca sistem , învăţământul cuprinde:
*)

 un flux de intrare, reprezentat de conţinuturi, obiective, resurse umane şi

materiale (spaţii, dotări, personal didactic şi auxiliar, elevi etc.);
 un proces - procesul de învăţământ care angajează resursele (materiale şi umane),
în vederea atingerii obiectivelor;
 un flux de ieşire, reprezentat de absolvenţi înzestraţi cu cunoştinţe, deprinderi,
capacităţi, comportamente, atitudini, competenţe profesionale.
În figura 1.3 este redată schematic această caracterizare.
Flux de intrare Flux de ieşire
Resurse şi Procesul de Tineri
mijloace învăţământ instruiţi
Fig. 1.3

Sistemul de învăţământ se înscrie ca subsistem în sistemul social care l-a creat şi

pentru care funcţionează. Analiza învăţământului ca sistem este un mod superior de gândire,
reprezintă o abordare modernă a acestui domeniu. Ea porneşte de la teza că, prin natura lui,
învăţământul este un proces complex şi dinamic. În desfăşurarea lui intervin o multitudine de
factori care acţionează în calitate de condiţii sau cauze. Acestea devin elemente componente
ale procesului de învăţământ.
Pe baza unei analize socio-pedagogice, I. Cerghit (1986) desprinde următoarele
elemente componente ale procesului de învăţământ:

(1) Aşa cum rezultă din fig.1.4, pe primul loc în cadrul sistemului se situează
obiectivele. Ele reprezintă finalităţile care condensează cerinţele de instruire şi educaţie puse
de societate, tipul de rezultate scontate. Obiectivele jalonează ce urmează să înveţe elevii, ce
informaţii, cunoştinţe să dobândească şi ce anume să ştie să facă (acţiuni, deprinderi, etc.).

*)*) Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente aflate în interacţiune, care formează un tot unitar. În definirea sistemului, accentul cade pe
relaţiile, interacţiunile care au loc în interiorul şi în afara sistemului. Toate obiectele /fenomenele din univers reprezintă sisteme, fiind
organizate ierarhic. Fiecare sistem este constituit din subsisteme şi la rândul lui este încadrat în suprasisteme.
 Obiectivele se formulează la începutul procesului de instruire, dar devin palpabile la
încheierea acţiunii instructiv /educative.
(2) Agenţii acţiunii (profesorii, elevii, părinţii), cu interacţiunile complexe care se
instituie între ei, formează "câmpul educaţional", în care termenii de bază sunt profesorul şi
elevii.
Profesorului i se cere competenţă profesională (capacitatea de a forma elevii prin
mijloacele specialităţii sale, pregătire adecvată, calităţi atitudinale şi aptitudinale, stil de
predare, anumite trăsături de personalitate etc.). Elevii se disting prin caracteristici de vârstă şi
individuale, nivel de dezvoltare fizică /intelectuală, capacităţi, aptitudini, motivaţie pentru
studiu etc.
Didactica modernă priveşte elevul ca subiect al procesului didactic, profesorul având
rolul de a organiza "câmpul educaţional", de a proiecta, conduce şi îndruma activitatea de
formare a elevilor.
(3) Conţinutul reprezintă suportul de bază al activităţii instructiv-educative. Procesul
de învăţământ vehiculează conţinuturi ştiinţifice, tehnice, literar-artistice, filosofice, religioase
(religia reprezintă una din formele culturii). Prin procesul de învăţământ se valorifică
potenţialul instructiv-educativ al conţinutului învăţământului.
(4) Mijloacele de învăţământ, atât cele clasice (creta, tabla, cartea), cât şi cele
moderne (aparatura audio-vizuală, calculatorul), precum şi materialele didactice sunt menite
să înlesnească predarea şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor. Procesul de instruire este tot
mai mult susţinut "asistat" de mijloace tehnice moderne.
(5) Formele de organizare (lecţii, activităţi practice, excursii şi vizite didactice etc.)
au menirea de a articula, în forme de muncă adecvate, componentele analizate (conţinuturi,
mijloace obiective), de a lărgi aria de contacte cu realitatea concretă.
(6) Relaţiile ce se stabilesc între agenţii acţiunii - elevi, profesori, clasa (grupa) de
elevi - formează câmpul relaţional cu valenţe formative certe. Acestea reprezintă practic un
"laborator" de învăţare socială.
Elevii îşi desfăşoară prestaţia în faţa clasei, se expun judecăţii colective, resimt opinia
colectivului, îndeplinesc roluri în grup, dobândesc anumite poziţii (statusuri) faţă de ceilalţi.
Cu toate că învăţarea este o activitate individuală, procesul de învăţământ dă naştere la
multiple şi variate raporturi de comunicare şi influenţă, de cooperare, emulaţie şi competiţie,
de dominare şi supunere. De relaţiile stabilite în procesul didactic depinde climatul activităţii,
atmosfera tonică de muncă şi cultivarea simţului răspunderii. Grupul, colectivul devine
"creuzetul" de formare a caracterului.
(7) Timpul reprezintă, de asemenea, o componentă a sistemului în discuţie.
Activitatea şcolară este segmentată în unităţi de timp: ciclul şcolar, anul şcolar, semestrul,
săptămâna, ziua, ora. Utilizarea optimă a timpului reprezintă o problemă importantă în
activitatea şcolară.
Între componentele analizate există multiple relaţii de interdependenţă şi interacţiune;
modificarea fiecăreia se răsfrânge asupra celorlalte, ceea ce relevă caracterul de sistem.
Procesul de învăţământ reprezintă o reţea complexă de interacţiuni, este un sistem
deschis în continuă schimbare şi echilibrare. Unele dintre componente (variabile) au statut de
cauze sau condiţii determinante (carac-teristicile individuale ale elevilor, influenţele
extraşcolare), altele apar ca efecte, rezultate (cunoştinţele, deprinderile elevilor). Relaţia
dintre condiţii şi rezultate este una circulară. Rezultatele obţinute sugerează modificările ce se
impun, ceea ce va duce la îmbunătăţirea rezultatelor ulterioare. Aceste cicluri repetitive
marchează o evoluţie în spirală sau în zig-zag, în care paşi înainte pot alterna cu regrese.
Reglajul continuu al sistemului se realizează prin conexiunea inversă, element
definitoriu al oricărui sistem (12). Informaţia, provenită de la ieşirea sistemului, care
semnalează rezultatul atins, urmează o cale inversă, de la "efecte" la "cauze", de la "ieşiri" la
"intrări". În funcţie de necesităţi, informaţia inversă poate fi utilizată de profesor pentru
reglarea din mers a procesului de învăţământ, pentru corectarea greşelilor, depăşirea
dificultăţilor, pentru îmbunătăţirea rezultatelor.
În concluzie, analiza sistemică a procesului de învăţământ oferă posibilitatea:
 prezentării globale a "arhitecturii" procesului de învăţământ;
  sesizării importanţei conexiunii inverse în funcţionarea procesului de învăţământ,
înţeles ca sistem cu reglare şi autoreglare;
 identificării mai uşoare a problemelor pe care le implică optimizarea procesului de
predare-învăţare;
 fundamentării ştiinţifice a conducerii procesului de învăţământ (5).