PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)

Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema: Raporturile juridice familiale.

2. Obiectivele:
 să reproducă noţiunea raporturilor juridice familiale;
 să explice conţinutul raporturilor juridice familiale;
 să identifice faptele juridice – temei de apariţie a raporturilor
juridice familiale;
 să elucideze rudenia ca izvor principal al raporturilor de familie;
 să stabilească organele ţi metodele de ocrotire a drepturilor familiale;
 să reproducă regulile generale privind înregistrarea actelor de stare
civilă.
3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014, p. 48-76.
2. Florian E., Dreptul familiei ediția a 4-a, – București, Editura
C.H.Beck, 2011.
3. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
4. Гражданское право.Учебник. Часть 3 / Под.ред. Сергеева А.
П. и Толстого Ю.К. – Москва. Проспект. 1998 . 218-262;
5. Pînzari V., Dreptul familiei. – București. Universul juridic,
2015;
6. Țaranu L., Atributele de identificare ale persoanei fizice în
registrele de stare civilă, studiu monografic. Chișinău, 2018.
7. Lupan E., Popescu Dan A.,Drept civil. Persoana fizică. –
Bucureşti. Lumina LEX. 1993. pag. 133-157.
4. Tezele principale:
 Noţiuni generale privind raporturile juridice familiale;
 Conţinutul raporturilor juridice familiale;
 Rudenia ţi afinitatea ca izvor principal al raporturilor juridice familiale;
 Realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor familiale;
 Apărarea drepturilor familiale;
 Termenele de prescripţie în dreptul familiei;
 Actele de stare civila şi importanţa lor;
 Înregistrarea actelor de stare civilă.
5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Capacitatea juridică a subiecţilor raporturilor juridice familiale;
 Faptele juridice în dreptul familiei şi importanţa lor.

1
 Capitolul II. Raporturile juridice familiale

§ 1. Noţiunea şi tipurile raporturilor juridice familiale. § 2. Subiectele, obiectul şi conţinutul

raporturilor juridice familiale. § 3. Faptele juridice în dreptul familiei şi tipurile lor. § 4. Rudenia
şi afinitatea şi importanţa lor juridică. § 5. Realizarea şi apărarea drepturilor familiale.
§ 6. Termenele de prescripţie şi alte termene prevăzute de legislaţia familială. § 7. Actele de stare
civilă. Înregistrarea actelor de stare civilă.

§ 1. Noţiunea şi tipurile raporturilor juridice familiale

Legislaţia în vigoare nu dă o definiţie concretă a familiei, ceea ce e şi natural, deoarece

relaţiile familiale sînt atît de complexe, încît nu pot fi încadrate în limitele unei norme juridice.
În unele cazuri, raporturile de familie există în familia considerată din punct de vedere
sociologic. Raporturile care se stabilesc între concubini se exprimă în comunitate de viaţă şi
interese, însă nu se consideră raporturi juridice de familie, deoarece concubinajul este în afara legii,
iar statul sprijină şi ocroteşte numai căsătoria şi familia.
În alte cazuri, de exemplu, desfacerea căsătoriei prin divorţ, relaţiile de fapt, în sens
sociologic, încetează între soţi, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viaţă şi de interese.
Dar unele drepturi şi obligaţii, adică relaţii de familie în sens juridic, se mai menţin. Aşa sînt
relaţiile de întreţinere reciprocă a foştilor soţi reglementate de art. 83 Codul Familiei, dreptul
fostului soţ de a purta şi după divorţ numele de familie dobîndit prin căsătorie reglementat de art. 46
din Legea privind actele de stare civilă, dreptul de proprietate comună în devălmăşie asupra
bunurilor care nu au fost împărţite la desfacerea căsătoriei prevăzut în art. 25 Codul Familiei. Tot
astfel cînd copilul este încredinţat unei instituţii de ocrotire, încetează relaţiile de fapt între acesta şi
părinţii lui, nu însă şi relaţiile juridice care se exprimă în obligaţia de a plăti întreţinerea copilului
(art. 77 Codul Familiei). În cazul familiei din afara căsătoriei, tatăl şi copilul pot să nu locuiască
împreună, să nu aparţină aceleiaşi familii în sens sociologic, dar sînt legaţi prin raporturi de familie
juridice.
Deci, în cazul cînd există o familie în sens sociologic, relaţiile de familie sînt reglementate de
normele morale ale societăţii, iar în cazul existenţei unei familii în sens juridic – de normele
juridice. Familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale.
Astfel, potrivit legislaţiei locative, din aceeaşi familie fac parte soţii, copiii lor, precum şi
părinţii soţilor întreţinuţi de aceştea, în sensul legii civile – din familie fac parte toţi cei care

2
moştenesc, cercul acesta fiind foarte mare, cuprinzînd pe descendenţi, ascendenţi, rudele în linie
colaterală pînă la gradul patru inclusiv şi soţul supravieţuitor.
Comparînd cerinţele înaintate faţă de noţiunea de familie de către diferitele ramuri de drept,
observăm că cele mai multe variaţii sînt în dreptul familiei. Termenul familie este folosit în mai
multe texte ale Codului Familiei, dar nicăieri nu întîlnim noţiunea acestui termen. Posibil, acest
lucru este făcut intenţionat, deoarece încadrarea termenului de familie într-o normă juridică ar putea
duce la apariţia unor dificultăţi în soluţionarea problemelor litigioase de către instanţele
judecătoreşti. S-ar putea de considerat că este suficient de folosit prevederile art. 3 Codul Familiei
care redă esenţa noţiunii de familie în sens juridic prin enumerarea relaţiilor sociale reglementate de
legislaţia familială.
Raporturile juridice familiale sînt relaţiile de familie reglementate de normele de drept în
acea măsură în care statul poate acţiona asupra purtării membrilor familiei pentru a-i îndrepta în
partea ce coincide dezvoltării societăţii umane.
Temei al apariţiei raporturilor juridice familiale servesc astfel de fapte juridice cum ar fi
căsătoria, rudenia, luarea copilului în familie pentru creştere şi educaţie.
După conţinut, raporturile juridice familiale pot fi: personale, de exemplu, raporturile ce apar
la încheierea căsătoriei, stabilirea paternităţii, adopţiei, instituirea tutelei (curatelei), plasarea
copilului în casa de copii tip familial etc; şi patrimoniale – cum ar fi raporturile dintre soţi referitor
la bunurile ce le aparţin în timpul căsătoriei şi în caz de divorţ, raporturile de întreţinere pe care
membrii familiei sînt obligaţi să o acorde unul altuia.
După caracterul de apărare, raporturile familiale pot fi clasificate în trei grupe. În prima
grupă pot fi incluse dreptulrile relative, care au un caracter absolut de apărare contra încălcărilor
din partea altor persoane. Astfel de drepturi sînt drepturile părinţilor la educarea copiilor, iar în
cazul lipsei părinţilor – dreptul altor reprezentanţi legali (tutori, curatori, părinţi-educatori). Acest
drept aparţine părinţilor în egală măsură, de aceea legislaţia reglementează exercitarea acestui drept
de către ambii părinţi de comun acord (art. 60, 64 Codul Familiei).
A doua grupă include drepturile absolute cu unele semne ale raporturilor juridice relative.
Aici este inclus dreptul soţilor asupra patrimoniului comun care este absolut în cazul cînd se opune
persoanelor străine şi manifestă caracterul relativ în cazul examinării dreptului comun de proprietate
cu care este indisolubil legat obligaţia reciprocă ale soţilor ce-şi realizează acest drept.
Din grupa a treia fac parte raporturile relative, care nu au un caracter de apărare absolut.
Sînt incluse drepturile personale ce apar între soţi în urma încheierii căsătoriei şi care sînt apărate în
raport cu celălalt soţ.
În dependenţă de temeiurile apariţiei raporturilor juridice familiale, acestea pot fi:
a) de căsătorie care apar în urma încheierii căsătoriei;
3
 b) dintre părinţi şi copii care apar în rezultatul naşterii copiilor;
c) asimilate de lege cu raporturile dintre părinţi şi copii şi care apar în urma adopţiei, tutelei,
curatelei;
d) între rude – fraţi şi surori, bunici şi nepoţi etc.
Raporturile juridice familiale, fiind deosebite de alte raporturi prin temeiurile apariţiei lor, au
şi unele particularităţi la încetare. Ele încetează în cazurile prevăzute de lege (moartea unuia dintre
soţi, desfacerea căsătoriei, atingerea unei anumite vîrste etc.), spre deosebire de raporturile juridice
civile care, de regulă, încetează o dată cu îndeplinirea de către subiecte a obligaţiilor.

§ 2. Subiectele, obiectul şi conţinutul raporturilor juridice familiale

Subiecte ale raporturilor juridice familiale sînt persoanele fizice participante la aceste relaţii.
Organele de stat nu pot participa la raporturile juridice familiale în calitate de subiecte. Persoanele
fizice participante la raporturile juridice familiale au calităţi deosebite, reglementate de lege în
fiecare caz concret ca soţi, părinţi, copii, adoptatori, tutori, curatori. Una şi aceeaşi persoană poate
avea calitatea de subiect în diferite raporturi juridice: soţ – în raportul de căsătorie, părinte – în
raportul dintre părinţi şi copii, frate sau soră – în raportul de rudenie etc.
Premisa necesară pentru ca o persoană să participe la raporturile juridice familiale este ca ea
să posede capacitatea juridică familială. Capacitatea juridică familială, ca şi capacitatea juridică
civilă, este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei.
Capacitatea de folosinţă în dreptul familiei este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
familiale. Ea aparţine tuturor cetăţenilor în egală măsură. Nimeni nu poate limita capacitatea de
folosinţă a persoanei. Oricine trebuie să respecte această capacitate şi să nu o încalce. Deci, este un
drept absolut al persoanei fizice care apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.
Conţinutul capacităţii de folosinţă se exprimă în posibilitatea juridică de a avea orice drepturi şi
obligaţii şi aceasta este o măsură a egalităţii cetăţenilor în dreptul civil şi în dreptul familiei1.
Conţinutul capacităţii de folosinţă în dreptul familiei se exprimă prin:
a) capacitatea de a încheia o căsătorie – ceea ce este un drept subiectiv pe care orice
persoană îl are atunci cînd întruneşte condiţiile de fond pentru încheierea ei;
b) capacitatea de a avea drepturi personale şi patrimoniale de soţi – o posibilitate egală
pentru toate persoanele care au încheiat o căsătorie;
c) capacitatea de a avea dreptul la desfacerea căsătoriei pentru fiecare dintre soţi în
cazul cînd viaţa de familie a devenit pentru el imposibilă;

1
Веберс Я. Р. Правосубъектность граждан в советском гражданском и семейном праве. – Рига: ЗИНАТНЕ,
1976, p. 67.
4
 d) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii în privinţa atestării provenienţei copilului;
e) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii personale şi patrimoniale prevăzute de
legislaţie pentru părinţi şi copii şi alţi membri ai familiei;
f) capacitatea de a avea dreptul pentru înfăptuirea actului juridic de adopţie şi a dobîndi
drepturile şi obligaţiile ce reies din acest act juridic;
g) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii ce reies din instituţia tutelei şi curatelei.
În literatura de specialitate2 există opinia că nu toate elementele capacităţii de folosinţă apar
odată. Din momentul naşterii omul poate fi subiect al mai multor raporturi juridice familiale (copiii
din momentul naşterii sînt subiecte ale raportului juridic părintesc sau ale raportului juridic de
întreţinere). Totodată în dreptul familiei, mai mult decît în dreptul civil, unele elemente ale
capacităţii de folosinţă pot apărea numai la atingerea unei anumite vîrste şi nu din momentul
naşterii.
Ar fi o greşeală de a prezuma că în dreptul familiei atingerea unei anumite vîrste este un
element care influenţează capacitatea de exerciţiu – aceasta fiind determinată ca aptitudinea
persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi subiective concrete, de a-şi asuma
personal obligaţii familiale şi de a le executa. De exemplu, conform art. 14 alin. 1 Codul Familiei
persoanele se pot căsători la împlinirea vîrstei de 18 ani, conform art. 59 alin. 2 Codul Familiei
părinţii minori necăsătoriţi pot recunoaşte şi contesta paternitatea şi maternitatea în baze generale,
părinţii minori care nu au atins vîrsta de 16 ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale judecătorească,
iar conform art. 150 Codul Familiei orice persoană poate să devină părinte educator dacă a împlinit
vîrsta de 25 de ani şi întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
În unele cazuri este posibilă apariţia concomitentă a capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de
exerciţiu. De exemplu, dreptul de a încheia o căsătorie apare la împlinirea vîrstei de 18 ani şi
capacitatea de exerciţiu deplină începe, conform art. 20 Codul Civil, tot la aceeaşi vîrstă.
Capacitatea de exerciţiu în dreptul familiei se manifestă ca aptitudinea de a încheia acte
juridice familiale, cu scopul de a crea sau înceta raporturi juridice familiale (încheierea căsătoriei,
încuviinţarea adopţiei), a realiza drepturile personale şi patrimoniale şi îndeplini obligaţiile
familiale.
Particularitatea capacităţii de exerciţiu în dreptul familiei este că ea apare concomitent cu
elementele capacităţii de folosinţă şi există concomitent cu aceasta, ceea ce prezintă capacitatea
juridică familială.
Actele juridice familiale, avînd un caracter personal, de regulă, nu pot fi efectuate prin
reprezentare. În realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor familiale cu conţinut patrimonial,
nu întotdeauna este necesară capacitatea de exerciţiu, deoarece aici poate fi folosită reprezentarea.
2
Братусь С. Н. Субъекты нражданского права. – Москва, 1950, p. 50-51.
5
 Astfel, drepturile şi obligaţiile familiale pot fi împărţite în două categorii:
1) care pot lua naştere, înceta şi pot fi realizate doar prin acţiune personală a celora
cărora le aparţin aceste drepturi şi unde este imposibilă completarea capacităţii de
exerciţiu care lipseşte (aceste cazuri sînt expres prevăzute de lege, de exemplu, încheierea
căsătoriei, actul juridic de încuviinţare a adopţiei, stabilirea tutelei, curatelei etc.);
2) care pot fi exercitate personal de cel căruia îi aparţin drepturile sau cu ajutorul altor
persoane care îl reprezintă (reprezentarea copilului minor de către părinţi, adoptatori,
tutori).
Legislaţia familială admite, uneori, şi limitarea capacităţii juridice familiale. Astfel de cazuri
sînt expres prevăzute de legislaţie, cum ar fi: persoana decăzută din drepturile părinteşti nu poate fi
adoptator (art. 12 Legea privind regimul juridic al adopţiei), tutore, curator (art. 143 Codul
Familiei), părinte-educator în casele de copii tip familial (art. 150 Codul Familiei). La fel nu pot fi
adoptatori, tutori, curatori, părinţi-educatori persoanele care anterior au avut această calitate dar au
fost eliberaţi din funcţie din culpa lor.
Raporturile juridice familiale pot avea două sau mai multe subiecte, de exemplu: părinte –
copil; părinţi şi copii; adoptatori – copil – părinţi. Totodată fiecare raport juridic familial cu mai
multe subiecte poate fi privit ca mai multe raporturi juridice cu două subiecte: copilul în raport cu
fiecare părinte în parte; părintele şi copilul propus spre adopţie; adoptatorul şi adoptatul.
Obiect al raportului juridic familial pot fi: acţiunile şi bunurile.
Acţiunile sînt obiect în toate relaţiile nepatrimoniale care apar între soţi, părinţi şi copii,
adoptat şi adoptatori, tutore şi copil, educatori şi copiii educaţi de ei. Acţiunile pot fi efectuate din
partea unui subiect (plata pensiei de întreţinere în mod benevol) sau din partea ambelor subiecte
(depunerea cererii de desfacere a căsătoriei de către ambii soţi).
Bunurile sînt obiect al raporturilor juridice familiale ce apar între soţi în legătură cu
proprietatea care le aparţine.
Conţinutul raporturilor juridice familiale îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe
care le pot avea cetăţenii în domeniul relaţiilor de familie. Majoritatea acestor drepturi sînt expres
prevăzute de Codul Familiei: dreptul de a încheia o căsătorie şi dreptul de a o desface; dreptul la
educaţia copilului; dreptul copilului de a fi crescut şi educat în familie; dreptul de a comunica cu
părinţii şi alte rude etc. Ca şi în dreptul civil, în dreptul familiei cetăţenii pot dobîndi şi alte drepturi
care nu sînt stipulate direct în legislaţie, dar nu contravin acesteia, după formula “tot ceea ce nu este
interzis, se permite”.3
Drepturile şi obligaţiile subiectelor raporturilor juridice familiale, spre deosebire de
raporturile juridice civile, au un şir de particularităţi. În primul rînd, multe drepturi ale
3
Гражданское право. Часть III. / Под ред. А. П. Сергеева и Ю. К. Толстого. – Москва: Проспект, 1999, p. 560.
6
participanţilor la raporturile juridice familiale sînt în acelaşi timp şi obligaţii (dreptul părinţilor de a
educa copiii este în acelaşi timp şi obligaţia lor de a avea grijă de copii, de a-i creşte, educa şi a le
apăra interesele).
În al doilea rînd, pentru raporturile juridice familiale este caracteristică legătura indisolubilă a
drepturilor şi obligaţiilor cu persoana titularului, adică au un caracter personal şi nu pot fi transmise
şi nici cedate.
În al treilea rînd, drepturile şi obligaţiile familiale nu încetează o dată cu exercitarea lor, avînd
un caracter îndelungat etc.
Particularităţile drepturilor şi obligaţiilor familiale se evedenţiază şi la exercitarea lor.

§ 3. Faptele juridice în dreptul familiei şi tipurile lor

Faptul juridic este împrejurarea prevăzută de norma juridică care, realizată în concret, are
consecinţe juridice, adică dă naştere, schimbă sau încetează raportul juridic familial.
Savanţii V. I. Danilin şi S. I. Reutov menţionează că în dreptul familiei importanţa faptelor
juridice nu se limitează la naşterea, schimbarea sau încetarea raporturilor juridice 4. Ca şi în alte
ramuri de drept, faptele juridice atrag după sine naşterea şi încetarea capacităţii de folosinţă şi de
exerciţiu (naşterea, decesul, declararea judecătorească a decesului, atingerea majoratului, hotărîrea
instanţei judecătoreşti despre declararea persoanei ca fiind incapabilă etc.).
Deşi faptele juridice în dreptul familiei au anumite momente specifice, clasificarea lor se face
după aceleaşi criterii ca şi în dreptul civil.
Între diferitele criterii de clasificare a faptelor juridice, cel adoptat în general în literatura
juridică este raportarea lor la voinţa omului, adică dacă acestea depind sau nu de voinţa omului. Din
acest punct de vedere ele se împart în acţiuni şi evenimente. Acţiunile sînt fapte voluntare ale
omului de care norma de drept leagă anumite consecinţe juridice. Acţiunile se mai clasifică, în
raport cu dispoziţia regulii de drept, în licite şi ilicite. Cele săvîrşite în conformitate cu legea sînt
licite (stabilirea paternităţii, înregistrarea divorţului), iar cele care contravin legislaţiei sînt ilicite
(încheierea căsătoriei cu o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu).
Evenimentele sînt acele fenomene, împrejurări care se petrec indiferent de voinţa oamenilor şi
cărora norma de drept le dă o semnificaţie juridică prin reţinerea lor în ipoteza ei. Evenimentele pot
fi absolute, adică se petrec indiferent de voinţa omului (decesul unei persoane) sau relative (naşterea
copilului), adică copilul a fost conceput din voinţa omului dar se dezvoltă indiferent de voinţa lui.

4
Данилин В. И., Реутов С. И. Юридические факты в советском семейном праве. – Свердловск, 1989, p. 9-10.
7
 În literatura de specialitate5 mai întîlnim şi o astfel de clasificare a faptelor juridice ca situaţie
sau stare. Starea este un fapt juridic care există o perioadă îndelungată şi periodic duce la apariţia
consecinţelor juridice. În unele cazuri ea poate fi acţiune, în altele – eveniment (starea de rudenie,
graviditatea, starea materială grea, starea materială bună etc.).
În opinia noastră, situaţiile (stările) în dreptul familiei nu au o importanţă de sine stătătoare,
deoarece ele sînt parte componentă a unui complet de fapte care dau naştere la raporturile juridice
familiale. De exemplu, pentru naşterea obligaţiei de întreţinere între soţi sînt necesare condiţiile:
incapacitatea de muncă a unui dintre soţi, aflarea lui într-o situaţie materială grea şi posibilitatea
materială a celuilalt de a-i acorda întreţinerea. Deci, situaţiile (stările) pot fi incluse în clasificare ca
evenimente de lungă durată.
Faptele juridice în dreptul familiei, conform urmărilor, pot fi clasificate în fapte juridice de
naştere a drepturilor şi obligaţiilor familiale. Aici pot fi menţionate naşterea copilului, încheierea
căsătoriei, adopţia etc.
Faptele juridice de modificare a drepturilor duc la modificarea conţinutului drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor raporturilor juridice familiale, de exemplu, schimbarea mărimii pensiei de
întreţinere plătită pentru copiii minori de către părintele situaţia materială a căruia s-a înrăutăţit.
Fapte juridice de împiedicare a drepturilor sînt acelea existenţa cărora împiedică realizarea
unui drept stabilit de legislaţie. Astfel, graviditatea soţiei sau existenţa unui copil născut de ea în
vîrstă de pînă la un an de zile nu-i permit soţului să depună o cerere de divorţ fără acordul ei.
Faptele juridice de încetare a drepturilor şi obligaţiilor familiale sînt astfel de acţiuni şi
evenimente ca decesul, încetarea căsătoriei, desfacerea adopţiei etc. care duc la încetarea
raporturilor juridice familiale.
Unii autori6 consideră că există şi fapte juridice de restabilire în drepturi, care au o importanţă
deosebită pentru dreptul familiei, fiind caracteristice mai mult acestei ramuri de drept. Restabilirea
drepturilor pierdute de subiect se face prin hotărîrea instanţei judecătoreşti despre restabilirea în
drepturile părinteşti, desfacerea adopţiei cu întoarcerea copilului la părinţii biologici, recunoaşterea
căsătoriei încheiate cu încălcarea condiţiilor de fond ca fiind valabilă în urma decăderii
impedimentelor.
Alţi autori sînt de părerea că faptele juridice de restabilire se contopesc cu faptele juridice de
naştere a drepturilor şi nu are rost de a fi evidenţiate într-o categorie separată.

§ 4. Rudenia şi afinitatea şi importanţa lor juridică

5
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 92-93.
6
Ворожейкин Е. М. Семейные правоотношения в СССР. – Москва, 1972, p. 72-73.
8
 Rudenia este un izvor al raporturilor juridice familiale şi este reglementată de art. 45 Codul
Familiei.
Rudenia firească este legătura de sînge şi, prin reglementare legală, legătura dintre două sau
mai multe persoane care coboară unele din altele, cum sînt, de exemplu, tatăl, fiul, nepotul de fiu,
sau care, fără a descinde unele din altele, au un autor comun, cum sînt, de exemplu, fraţii între ei,
verii primari între ei.7
Şirul de persoane între care există rudenie se numeşte linie de rudenie. Ea poate fi dreaptă sau
colaterală, în dependenţă de felul cum sînt născute persoanele – una din alta sau de la un autor
comun.
Persoanele născute unele din altele în sensul că una este copilul celeilalte, sau chiar dacă nu
sînt născute una din alta (în cazul bărbaţilor), dar între ele nu s-a întrerupt legătura de la părinte la
copil, sînt rude în linie dreaptă, de exemplu, bunica, mama, fiul, nepotul de fiu.
Legătura de sînge dintre două persoane care nu sînt născute una din alta, dar ele au un autor
comun, se numeşte rudenie în linie colaterală, de exemplu, fraţii între ei, verii primari între ei, verii
de ai doilea etc.
Fraţii şi surorile care provin de la o mamă şi un tată se numesc fraţi buni, cei care au aceeaşi
mamă şi taţi diferiţi – fraţi uterini, iar cei care au acelaşi tată şi mame diferite – fraţi consangvini.
Rudenia în aceste cazuri produce aceleaşi efecte juridice ca şi în cazul rudeniei depline.
Linia de rudenie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Rudenia ascendentă este aceea
care leagă o persoană cu cei din care descinde, cum ar fi de la copil spre părinţi, bunici. Rudenia
descendentă este în cazul cînd se stabileşte legătura unei persoane cu acei care descind din ea,
plecînd de la părinte spre copil, nepot de fiică etc.
Stabilirea legăturii de rudenie se numeşte filiaţie.
Rudele pot fi apropiate sau îndepărtate. Distanţa dintre rude se măsoară cu gradul de rudenie.
Stabilirea gradului de rudenie se face prin socotirea numărului de naşteri intervenite între generaţii.
La rudenia pe linie dreaptă gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor intervenite
între două persoane. Astfel, tatăl şi fiul sînt rude de gradul I, bunicul şi strănepotul sînt rude de
gradul III.
La rudenia pe linie colaterală gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor, pornind
de la una din rude în linie ascendetă pînă la autorul comun şi apoi de la acesta în linie descendentă
pînă la cealaltă rudă. După aceasta numărul naşterilor se adună. Aşadar fraţii sînt rude de gradul II,
verii primari – rude de gradul IV.
Alt izvor al relaţiilor de familie este înrudirea prin alianţă sau afinitatea, care este legătura
dintre un soţ şi rudele celuilalt (ginere, noră, socrii, cumnaţi). Afinitatea nu există între rudele unui
7
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 266.
9
soţ şi rudele celuilalt soţ, de exemplu între cuscri. Fiind legată de căsătorie, afinitatea există atîta
timp cît durează căsătoria. În cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi sau desfacerea
acesteia prin divorţ, afinitatea încetează. Gradul afinităţii se stabileşte prin asemănare cu rudenia.
Deci, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu
rudele sale. Astfel, unul dintre soţi este afin de gradul II cu cumnatul său (fratele sau sora soţului).
Soţii între ei nu sînt nici rude şi nici afini, ei sînt în raporturi de căsătorie.
Rudenia biologică, fiind reglementată de lege, produce anumite efecte juridice. În dreptul
familiei, rudenia produce efecte numai pînă la un anumit grad. Şi anume, conform art. 15 Codul
Familiei este oprit să se căsătorească rudele în linie dreaptă pînă la al IV-lea grad inclusiv, fraţii şi
surorile inclusiv, cei care au un părinte comun, adică rude în linie colaterală pînă la gradul II
inclusiv. Rudenia în linie dreaptă pînă la gradul II inclusiv – părinţi, copii, bunei, nepoţi – şi în linie
colaterală pînă la gradul II inclusiv – fraţii şi surorile – prezintă interes pentru capitolul obligaţiei de
întreţinere. Atfel părinţii sînt obligaţi să-şi întreţină copiii în aşa măsură ca să le asigure o creştere şi
educaţie satisfăcătoare cerinţelor societăţii. În lipsa părinţilor, această obligaţie trece la rudele
apropiate. Rude apropiate sînt fraţii, surorile, bunicii, atît din partea mamei, cît şi din partea tatălui.
Ei au drepturi personale reglementate de art. 65 Codul Familiei care constau în comunicarea cu
copilul ce le este rudă şi drepturi patrimoniale reglementate de art. 86-88 Codul Familiei. În lipsa
părinţilor copilului sau imposibilitatea încasării ei de la aceştea obligaţia de întreţinere aparţine
fraţilor, surorilor şi bunicilor. Aceştea din urmă, la rîndul lor, fiind inapţi de muncă şi avînd nevoie
de ajutor material, pot şi ei cere întreţinerea de la fraţii, surorile, nepoţii majori apţi de muncă.
Desigur, cuantumul întreţinerii este diferit în dependenţă de gradul de rudenie.
Existenţa legăturii de rudenie are importanţă indiferent de gradul de rudenie la instituirea
tutelei, curatelei asupra copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească. La adopţia unui copil la fel se dă
prioritate rudelor, indiferent de gradul de rudenie, dacă aceasta nu contravine intereselor copilului.
Relaţiile de afinitate sînt reglementate de Codul Familiei în art. 89 – obligaţia copiilor vitregi
de a-şi întreţine părinţii vitregi.
Rudenia şi afinitatea prezintă interes şi pentru alte ramuri de drept: dreptul civil, dreptul
procesual civil, dreptul protecţiei sociale, dreptul procesual penal etc.
În dreptul civil, dovada rudeniei trebuie făcută în cazul aplicării titlului III din cartea a patra –
moştenirea legală; în cazul determinării actelor juridice a căror încheiere est oprită şi anume între
tutore, soţul, o rudă a tutorelui pînă la gradul al IV inclusiv pe de o parte, şi minor pe de altă parte.
În dreptul procesual civil, rudenia are importanţă la recuzarea judecătorului, expertului,
specialistului, interpretului, grefierului şi a executorului judecătoresc (art. 50 Codul de Procedură
Civilă).

10
 În dreptul protecţiei sociale, rudenia este importantă la stabilirea cercului de persoane care au
dreptul de a primi o pensie de urmaşi în cazul decesului întreţinătorului.
În dreptul procesual penal, rudenia este temei pentru înlăturarea martorilor propuşi spre
ascultare (art. 90 Codul de Procedură Penală).
Afinitatea poate produce şi ea unele efecte juridice în cazurile prevăzute de lege, ca de
exemplu în materia de recuzare a judecătorilor, a expertului, a interpretului, a grefierului şi a
executorului judecătoresc (art. 50, 51 Cod de Procedură Civilă).
În afară de rudenia bazată pe legătura de sînge, există şi rudenia care rezultă din adopţie –
denumită în dreptul familiei rudenie civilă. Rudenia civilă este asimilată de lege cu rudenia de
sînge. Adoptatul şi descendenţii lui devin rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia. Efectele juridice
ale rudeniei civile sînt identice cu efectele juridice ale rudeniei de sînge.

§ 5. Realizarea şi apărarea drepturilor familiale

Prin realizarea drepturilor se înţelege îndeplinirea de către subiectele raporturilor juridice

familiale a posibilităţilor ce reies din drepturile subiective familiale care le aparţin.8 Drepturile
familiale se realizează de către participanţii la raporturile juridice familiale în conformitate cu
principiul că cetăţenii dispun de drepturile ce le aparţin după cum doresc, adică aleg forma, metoda,
locul şi timpul realizării lor. În dreptul familiei, o importanţă deosbită o au principiile morale ale
societăţii. De aceea, exercitîndu-şi drepturile, participanţii la raporturile juridice familiale trebuie să
acţioneze raţional, cu bună-credinţă şi să respecte normele morale ale societăţii, adică acele norme
de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate a căror încălcare
nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Libertatea subiectelor în raporturile juridice familiale este asigurată prin faptul că realizarea
mai multor drepturi este dependentă de voinţa lor. De exemplu, soţul care are dreptul la întreţinere
de la celălalt soţ, în condiţiile prevăzute la art. 82 Codul Familiei, nu cere plata întreţinerii, deci nu-
şi realizează dreptul stipulat în lege.
Realizarea drepturilor familiale, de regulă, nu este o obligaţie a titularilor lor. Însă sînt
anumite raporturi juridice familiale în care realizarea drepturilor este obligatorie, deoarece
drepturile în aceste raporturi au un caracter dublu, fiind în acelaşi timp şi obligaţii. Din ele fac parte
acele raporturi juridce care prezintă interes pentru societate şi sînt reglementate de normele
imperative ale Codului Familiei. Pentru nerealizarea lor sînt aplicate sancţiuni şi ca iniţiator de a le
aplica nu apare cealaltă parte a raportului juridic, ci organele de stat. Acestea sînt raporturile

8
Гражданское право. Учебник. Часть 3 / Под ред. А. П. Сергеева и Ю. К. Толстого. – Москва: Проспект, 1999,
p. 251.
11
juridice în care o parte este lipsită de capacitatea de exerciţiu. De exemplu, dreptul părinţilor de a-şi
creşte şi educa copiii, dreptul tutorelui de a îngriji persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu şi de a
o reprezenta în toate instanţele, dreptul adoptatorului faţă de copilul adoptat etc. Nerealizarea
dreptului în aceste cazuri reprezintă o încălcare a normelor juridice şi se sancţionează prin limitarea
sau lipsirea de dreptul dat.
La realizarea drepturilor familiale, participanţii la raporturile juridice familiale trebuie să ţină
cont de conţinutul drepturilor şi să nu facă abuz de ele. Conform art. 62 şi art. 146 Codul Familiei
părinţii, tutorii, curatorii nu pot să-şi exercite drepturile contrar intereselor copilului. Metodele de
educare a copilului alese de ei trebuie să excludă comportamentul abuziv, insultele şi maltratările,
violenţa, prejudicierea sănătăţii fizice şi psihice. În cazurile cînd norma juridică nu indică
comportamentul concret al subiectului, realizarea dreptului trebuie să fie efectuată în conformitate
cu principiile de reglementare a relaţiilor de familie prevăzute la art. 2 Codul Familiei, care au ca
scop întărirea familiei bazată pe afecţiune, stimă, întrajutorare şi răspunderea fiecărui membru al ei
în faţa familiei.
Deseori legea, acordînd unele drepturi subiectelor raporturilor juridice familiale, totodată
indică şi limitele realizării acestor drepturi9. De exemplu, conform art. 27 Codul Familiei soţii pot
încheia un contract matrimonial în care îşi stabilesc drepturile şi obligaţiile patrimoniale, iar
conform art. 29 alin. 6 Codul Familiei ei nu sînt în drept să includă în contract clauze care contravin
principiilor şi naturii relaţiilor familiale. De asemenea, părinţii au dreptul că încheie un contract
privind plata pensiei de întreţinere pentru copiii minori în temeiul art. 92 Codul Familiei, dar
mărimea acesteia nu trebuie să fie mai mică decît cea stabilită de legislaţie (art. 95 Codul Familiei).
Limitarea realizării drepturilor familiale de legislaţie (art. 6 alin. 2 Codul Familiei) are ca scop
ocrotirea drepturilor, obligaţiilor, libertăţilor şi intereselor altor membri ai familiei şi ai altor
cetăţeni.
Atunci cînd drepturile subiective ale participanţilor la raporturile juridice familiale sînt
încălcate, ei dobîndesc dreptul la ocrotirea lor (art. 7 alin. 1 Codul Familiei).
Prin ocrotirea drepturilor familiale se înţeleg măsurile prevăzute de legislaţie în scopul
recunoaşterii, restabilirii şi reprimării încălcărilor legii, aplicarea faţă de persoanele vinovate a
sancţiunilor familiale, cît şi mecanismul realizării practice a acestor măsuri.10
Subiecte a raporturilor de ocrotire sînt persoanele cărora le aparţin drepturile. În cazul
minorilor şi a persoanelor incapabile, dreptul la ocrotire îl au reprezentanţii legali ai acestora.
Drepturile familiale sînt ocrotite de autorităţile abilitate ale administraţiei publice, iar în
anumite cazuri şi de instanţele judecătoreşti (art. 7 alin. 2 Codul Familiei). De regulă, metoda
9
Пчелинцева Л. М. Семейное право России. Учебник для вузов. – Москва: Норма-Инфра, 2002, p. 57.
10
Гражданское право. Учебник. Часть 3 / Под ред. А. П. Сергеева и Ю. К. Толстого. – Москва: Проспект, 1999,
p. 255.
12
ocrotirii este indicată în norma de drept. Cel mai des se aplică ocrotirea drepturilor familiale prin
instanţa judecătorească prevăzută în art. 2 alin. 3 Codul Familiei ca un principiu al legislaţiei
familiale şi care reiese din art. 26 al Constituţiei Republicii Moldova ce garantează liberul acces la
apărare fiecărui cetăţean.
Instanţa judecătorească examinează litigiile apărute din relaţiile de familie reglementate de
Codul Familiei: desfacerea căsătoriei, împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a
soţilor, modificarea şi încetarea contractului matrimonial, stabilirea şi contestarea paternităţii şi a
maternităţii, declararea căsătoriei nule, apărarea drepturilor părinţilor, decăderea din drepturile
părinteşti, luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti, plata pensiei de întreţinere pentru
membrii familiei. În afară de litigii, instanţa judecătorească examinează cererile privind interesele
unor membri ai familiei, ca de exemplu, încuviinţarea adopţiei, cît şi plîngerile împotriva organelor
de stat şi a persoanelor cu funcţii de răspundere, cum ar fi refuzul organului de stare civilă de a
înregistra naşterea unui copil sau refuzul autorităţii publice locale de a micşora vîrsta de căsătorie
unui bărbat ce nu a atins vîrsta matrimonială.
Ocrotirea drepturilor familiale se efectuează şi de către autoritatea tutelară în cazurile expres
prevăzute de legislaţie. Astfel, art. 60 alin. 4 Codul Familiei indică că litigiile dintre părinţi privind
educarea şi instruirea copiilor se soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate
fi atacată pe cale judecătorească. Legislaţia familială impune autorităţilor tutelare apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor orfani şi celor lipsiţi de grijă părintească, iar art. 73
Codul Familiei prevede că la examinarea de către instanţa judecătorească a litigiilor privind
educarea copiilor de către părinţi este obligatorie participarea autorităţii tutelare.
Drepturile şi interesele familiale sînt ocrotite şi de organele de înregistrare a actelor de stare
civilă care înregistrează încheierea căsătoriei, desfacerea ei, stabilirea paternităţii în mod benevol
etc.
Ocrotirea drepturilor şi intereselor familiale se asigură prin diferite mijloace prevăzute de
legislaţia familială şi alte acte normative (art. 7 alin. 3 Codul Familiei).
Mijloacele de ocrotire în dreptul familiei sînt acţiunile juridice care pot fi aplicate atît cînd
este o încălcare a legislaţiei, cît şi în lipsa acesteia în scopul preîntîmpinării încălcarilor
drepturilor subiectelor raporturilor juridice familiale.
Mijloacele de ocrotire şi sancţiunile în dreptul familiei pot fi deosebite după următorul
caracter: unele din ele “sînt îndreptate spre ocrotirea dreptului lezat”, altele “îmbină nu numai
măsurile de ocrotire a dreptului lezat, dar şi consecinţele nefavorabile pentru delincventul
vinovat”.11

11
Малеин Н. С. Защита семейных прав // Совтское государство и право. – 1972 – Nr. 3, p. 35-42.
13
 Aşadar, este vorba de răspunderea juridică familială care apare în urma neîndeplinirii
obligaţiilor familiale sau abuzul de drepturi. Răspunderea juridică în dreptul familiei este
determinată de specificul ramurii şi anume a obiectului şi metodei de reglementare, întrucît în
dreptul familiei prevalează relaţiile personal nepatrimoniale şi răspunderea este prioritar personal
nepatrimonială.
Componenţa subiectivă şi caracterul nepatrimonial al răspunderii juridice familiale determină
şi unele particularităţi, cum ar fi: stabilirea răspunderii în scopul ocrotirii intereselor membrilor
minori ai familiei; imperativitatea normelor răspunderii juridice familiale; îmbinarea măsurilor
răspunderii; aplicarea răspunderii indiferent de prezenţa consecinţelor nefavorabile; pierderea
încrederii în relaţiile dintre membrii familiei ca o condiţie necesară pentru răspundere.
Răspunderea se aplică dacă sînt prezente condiţiile: fapta ilicită, adică încălcarea normei
juridice familiale şi vinovăţia delincventului.
Prejudiciul cauzat în calitate de condiţie pentru răspunderea juridică familială nu este
obligatorie, îndeosebi în raporturile care au o importanţă deosebită pentru stat şi societate (educarea
copiilor, dezvoltarea lor fizică şi psihică).
Mijloacele de ocrotire a drepturilor familiale prevăzute de legislaţia în vigoare ar putea fi
clasificate în felul următor:
1) lipsirea permanentă sau temporară de dreptul subiectiv familial. De exemplu, art. 67
Codul Familiei prevede că părinţii care se eschivează de la îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti sau fac abuz de drepturile părinteşti pot fi lipsiţi de aceste drepturi printr-o
hotărîre a instanţei judecătoreşti; art. 85 Codul Familiei reglementează cazurile de scutire
a soţului (fostului soţ) de obligaţia de întreţinere sau limitarea în termen a acestei obligaţii
atunci cînd soţul care cere întreţinerea nu şi-a îndeplinit obligaţiile familiale sau şi le-a
îndeplinit într-un mod necorespunzător cerinţelor morale şi legale;
2) refuzul de a apăra dreptul prin intermediul organelor de stat. Astfel, legislaţia
familială prevede că bunicii, fraţii şi surorile copilului au dreptul să comunice cu el. Dacă
acest drept le este refuzat de către părinţii copilului, ei se pot adresa la autoritatea tutelară,
apoi în instanţa judecătorească pentru a-şi apăra dreptul. În caz că instanţa judecătorească,
va constata că comunicarea copilului cu bunicii, fraţii şi surorile lezează interesele
acestuia, instanţa refuză apărarea dreptului (art. 65 Codul Familiei);
3) încetarea raporturilor juridice familiale şi restabilirea situaţiei existente pînă la
încălcarea dreptului. Aici putem menţiona nulitatea adopţiei din cauza că încuviinţarea ei
s-a făcut fără acordul părinţilor copilului (art. 49 Legea privind regimul juridic al
adopţiei), declararea căsătoriei nule (art. 41 Codul Familiei). Atît nulitatea adopţiei, cît şi
nulitatea căsătoriei duc la încetarea raporturilor juridice din momentul încheierii actului
14
 juridic. Se consideră că între subiecte niciodată nu au existat raporturi juridce familiale şi
se restabileşte situaţia anterioară încheierii actului juridic nevalabil;
4) executarea silită a obligaţiei este un mijloc de ocrotire a drepturilor membrilor
minori sau inapţi de muncă şi care au nevoie de ajutor ai unei familii cărora alţi membri ai
familiei le datorează întreţinerea. Cel îndreptăţit să primească se poate adresa în instanţa
judecătorească pentru ca să se pronunţă o hotărîre de încasare forţată a pensiei de
întreţinere;
5) în Codul Familiei pentru prima dată au fost introduse şi unele sancţiuni noi,
asemănătoare mult cu sancţiunile din dreptul civil şi anume: repararea prejudiciului
moral şi material cauzat soţului de bună credinţă în cazul unei căsătorii nule (art. 44 alin.
3 Codul Familiei) şi penalităţi pentru întîrzierea executării obligaţiei de întreţinere (art.
106 Codul Familiei).

§ 6. Termenele de prescripţie şi alte termene prevăzute de

legislaţia familială

Termenul de prescripţie înseamnă dreptul la acţiune, posibilitatea reclamantului de a sesiza

instanţa de judecată într-un caz concret pentru apărarea unui drept subiectiv încălcat sau
contestat.12 În perioada curgerii termenului de prescripţie, persoana poate să-şi apere dreptul
subiectiv încălcat printr-o acţiune în justiţie. Prescripţia este aplicată pe larg în dreptul civil în
raporturile patrimoniale şi serveşte ca un factor pozitiv la întărirea disciplinei financiare, accelerarea
vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante, reducerea cheltuielilor neproductive şi, nu în ultimul rînd,
limpezirea relaţiilor sociale.
În dreptul familiei, instituţia prescripţiei extinctive nu este folosită, doar cu unele excepţii.
Aceasta se lămureşte prin faptul că obiectul de reglementare al dreptului familiei îl constituie
relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie, rudenie, adopţie şi alte
forme de protecţie a copiilor rămaşi fără ocrotire părintească. Fiind de o durată îndelungată,
raporturile juridce familiale au nevoie de ocrotire pe tot parcursul existenţei lor, ceea ce înseamnă
că protecţia drepturilor familiale pe calea acţiunii în justiţie nu este limitată în timp, titularii acestor
drepturi putînd cere oricînd sprijinul organelor de justiţie în apărarea şi ocrotirea acestor drepturi.
Existenţa acestor afirmaţii este dedusă din art. 8 alin. 1 Codul Familiei care prevede că
cerinţele ce ţin de relaţiile familiale sînt imprescriptibile, cu excepţia cazurilor cînd termenele
pentru apărarea dreptului lezat sînt prevăzute în mod expres de lege şi art. 280 Codul Civil care

12
Lupulescu D. Drept civil. Introducere în drept civil. – Bucureşti: Lumina Lex, 1998, p. 194.
15
stipulează că sînt imprescriptibile extinctiv pretenţiile privind apărarea drepturilor personale
nepatrimoniale dacă legea nu prevede altfel.
Astfel, nu se aplică termenele de prescripţie pentru acţiunea de desfacere a căsătoriei,
declararea nulităţii ei, stabilirea paternităţii, desfacerea adopţiei, încasarea pensiei de întreţinere,
cererea privind înapoierea copilului de la persoanele care îl reţin fără temei legal, alte litigii privind
creşterea şi educarea copiilor minori.
Legislaţia în vigoare prevede aplicarea termenelor de prescripţie extinctivă ca excepţie în
următoarele cazuri:
1) termenul de 3 ani de zile pentru cererea unuia dintre soţi privind declararea nulităţii
convenţiei încheiate de celălalt soţ dacă se va stabili că cealaltă parte a convenţiei a ştiut
sau trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii convenţiei respective (art.
21 alin. 4 Codul Familiei);
2) termenul de 3 ani de zile pentru împărţirea bunurilor proprietate comună în
devălmăşie a soţilor divorţaţi (art. 25 alin. 8 Codul Familiei);
3) termenul de un an de zile pentru contestarea paternităţii sau maternităţii (art. 49 alin.
2 Codul Familiei. Potrivit jurisprudenţei CEDO acţiunea privind contestarea paternităţii
sau a maternităţii este imprescriptibilă, din care considerente dispoziţiile acestui articol
sunt inaplicabile);
4) termenul de 3 ani de zile pentru încasarea pensiei de întreţinere pentru perioada
anterioară (art. 104 alin. 1 Codul Familiei).
Curgerea termenului de prescripţie începe din momentul indicat în articolul respectiv al
Codului Familiei, iar în cazurile cînd articolul nu conţine astfel de prevederi se aplică art. 272 Codul
Civil, adică termenul se calculează de la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre
încălcarea dreptului.
După cum este menţionat în art. 49 alin. 2 Codul Familiei, cererea privind contestarea
paternităţii (maternităţii) poate fi depusă timp de un an din momentul cînd persoana înscrisă drept
tată sau mamă sau persoanele care sînt mamă sau tatăl firesc al copilului au aflat sau trebuiau să fi
aflat despre înscrierea privind paternitatea (maternitatea). Deci, dacă din anumite motive persoana
nu a ştiut şi nici nu a putut să ştie despre înregistrarea naşterii copilului pe numele ei, termenul nu
curge.
Tot la fel plata pensiei de întreţinere pentru perioada anterioară conform art. 104 alin. 1 Codul
Familiei termenul de prescripţie se calculează din momentul prezentării contractului privind plata
pensiei de întreţinere sau a titlului executoriu. Respectiv, dacă aceste acte nu sînt prezntate instanţei
judecătoreşti, termenul de prescripţie nu începe să curgă.

16
 În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de trei ani de zile prevăzut în art. 25 alin. 8 Codul
Familiei nu se indică de la ce dată începe curgerea lui. Aici trebuie de luat în vedere faptul că
termenul de prescripţie se aplică numai în cazurile cînd soţii au desfăcut căsătoria. Dacă articolul nu
stipulează data concretă, curgerea termenului de prescripţie va începe conform regulilor generale,
de la data cînd unul dintre foştii soţi a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului de
proprietate.
Conform art. 8 alin. 2 Codul Familiei la examinarea cerinţelor ce ţin de relaţiile familiale,
instanţa judecătorească aplică normele care reglementează prescripţia numai în cazurile indicate
mai sus şi în conformitate cu Capitolul II (art. 267-283) Codul Civil.
În dreptul familiei, în afară de termenele de prescripţie mai există şi alte termene în interiorul
cărora există un drept familial şi care au o importanţă juridică. Aceste termene încep a curge din
momentul naşterii dreptului şi la expirarea acestui termen dreptul încetează. Din ele fac parte:
dreptul copilului de a primi pensia de întreţinere de la părinţi din momentul naşterii şi pînă la
împlinirea vîrstei de 18 ani; dreptul soţiei gravide sau a unuia dintre soţi care îngrijeşte de un copil
comun pînă la vîrsta de 3 ani sau un copil invalid pînă la vîrsta de 18 ani de a primi întreţinerea de
la celălalt soţ. Dacă cel îndreptăţit să primească întreţinerea nu şi-a realizat acest drept, înăuntrul
termenului indicat de lege, ulterior, el nu poate fi realizat. De pildă, dacă soţia gravidă şi care a
îngrijit copilul comun pînă la vîrsta de 3 ani nu a cerut ca soţul să-i plătească întreţinerea în
condiţiile prevăzute de lege, după expirarea acestui termen ea nu mai poate pretinde realizarea
acestui drept.
Legislaţia familială prevede şi alte termene de care sînt legate apariţia şi existenţa drepturilor
familiale, cum ar fi:
– termene de aşteptare, fără de care nu pot fi efectuate anumite acte juridice familiale. De
exemplu, înregistrarea desfacerii căsătoriei la organele de stare civilă la cererea unui sau a
ambilor soţi are loc la expirarea termenului de o lună de zile de la data depunerii cererii;
– termene necesare pentru apariţia anumitor raporturi juridice familiale. Încheierea
căsătoriei poate avea loc numai la atingerea vîrstei de 18 ani., adoptatori pot fi numai
persoanele care au atins vîrsta de 25 de ani;
– termene minimale de îndeplinire a obligaţiilor familiale prevăzute de legislaţie pentru a
dobîndi dreptul la întreţinere – 5 ani de zile de creştere şi educare a copiilor pentru părinţii
vitregi şi educatori care pretind întreţinerea;
– termene în limitele cărora trebuie să se producă anumite fapte juridice care dau naştere la
raporturi juridice. De exemplu, pentru ca tată al copilului să fie înscris fostul soţ al mamei,
copilul trebuie să se nască în timp de 300 de zile de la momentul desfacerii căsătoriei,
declarării căsătoriei nule sau decesul soţului;
17
 – alte termene stabilite de legislaţie în scopul ocrotirii drepturilor copiilor şi a familiei. De
exemplu, declaraţia de naştere a copilului se face în termen de cel mult trei luni din ziua
naşterii copilului, tutela şi curatela se stabileşte în termen de o lună de zile de la data luării
copilului la evidenţă, informaţia despre copiii rămaşi fără grijă părintească se prezintă de
persoanele care o deţin la autorităţile tutelare în termen de 5 zile etc.

§ 7. Actele de stare civilă. Înregistrarea actelor de stare civilă

Starea civilă reprezintă un ansamblu de calităţi personale de care legea leagă anumite
consecinţe juridice cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează.13
În sens larg, starea civilă este totalitatea calităţilor inerente persoanei fizice care constituie
condiţia juridică a acesteia în stat, în societate, în familie. Elemente ale stării civile sînt
naţionalitatea, cetăţenia, vîrsta, sexul, capacitatea, căsătoria, rudenia, alianţa, filiaţia. Cu ajutorul
acestor elemente se produce o reală individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept, a
identităţii sale juridice, apartenenţei la o anumită uniune familială sau conjugală.
Starea civilă este determinată de lege şi are drept izvoare actele şi faptele de stare civilă. Ea se
dobîndeşte: ca urmare a producerii unor fapte juridice (naşterea, moartea); ca urmare a încheierii
unor acte juridice (căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei); sau ca urmare a pronunţării şi
rămînerii definitive a unor hotărîri judecătoreşti cu efecte asupra stării civile (hotărîrea de divorţ, de
stabilire sau contestare a paternităţii sau maternităţii, de declarare a căsătoriei nule, de declararea
nulităţii adopţiei, de declarare a morţii).
Starea civilă ca un ansamblu de drepturi subiective nepatrimoniale prezintă unele caractere
juridice ale acestora, cum ar fi: indivizibilitatea, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea,
personalitatea.
Indivizibilitatea stării civile înseamnă că persoana fizică are una şi aceeaşi stare civilă, la un
moment dat, faţă de toate celelalte subiecte de drept, adică ea nu poate fi separată.
Inalienabilitatea stării civile înseamnă că nimeni nu poate renunţa, nici în întregime, nici
parţial la starea sa civilă.
Imprescriptibilitatea stării civile înseamnă că asupra ei nu se extind termenele de prescripţie.
Personalitatea (caracterul personal) stării civile înseamnă că numai titularul stării civile ori
reprezentantul său legal este în drept să exercite acţiuni în domeniu.
Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice de stat prin care se confirmă faptele şi
evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor

13
Lupan E., Popescu D. A. Drept civil. Persoana fizică. – Bucureşti: Lumina LEX, 1993, p. 133.
18
persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora (art. 3 Legea privind actele de stare
civilă).
Actele de stare civilă servesc ca mijloc de identificare a persoanei fizice şi, totodată, pot fi
folosite ca mijloc de probă privind înregistrările de stare civilă. Fiind înscrisuri autentice, actele de
stare civilă au puterea doveditoare a oricărui înscris autentic prevăzut de lege pînă la proba contrară.
Înregistrările de stare civilă sînt operaţii juridice, constînd în consemnarea în registrele de
stare civilă a actelor şi faptelor de stare civilă şi a altor elemente prevăzute de lege.14
În art. 4 din Legea privind actele de stare civilă se prevede că înregistrarea actelor de stare
civilă este stabilită în scopul protecţiei drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale
persoanelor, precum şi în interesul statului.
Aşadar, elementele esenţiale ale înregistrărilor de stare civilă sînt următoarele:
1) ele sînt operaţii juridice care constau în întocmirea actelor de stare civilă, astfel ca
înregistrarea naşterii, căsătoriei, decesului, divorţului şi înregistrarea prin înscrierea de
menţiuni care poate avea loc în cazul stabilirii sau contestării paternităţii; încuviinţării,
desfacerii sau anulării adopţiei; declarării nulităţii căsătoriei sau desfacerii ei prin divorţ;
schimbării numelui de familie şi/sau a prenumelui;
2) înregistrările se fac în registrele de stare civilă care au un regim special de ţinere,
completare şi păstrare reglementat de art. 6, 77-81 din Legea privind actele de stare civilă;
3) obiectul înregistrărilor îl constituie actele şi faptele de stare civilă: de naştere, de
căsătorie, de desfacere a căsătoriei, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces
şi după caz, alte date prevăzute de legislaţie condiţionate de anumite particularităţi ale
înregistrării;
4) înregistrările se fac de către anumite organe special împuternicite cu asemenea
atribuţii care formează un sistem. Sistemul organelor de stare civilă se compune din
Serviciul Stare Civilă, serviciile stare civilă şi oficiile de stare civilă de sector ale
Ministerului Dezvoltării Informaţionale (art. 14 din Legea privind actele de stare civilă);
5) înregistrarea actelor de stare civilă se face cu respectarea regulilor de procedură
stabilite de lege.
Conform Legii privind actele de stare civilă, registrele de stare civilă se organizează şi se ţin
în două exemplare, ambele originale, pentru fiecare tip aparte, conform regulilor stabilite pentru
acumularea, sistematizarea, păstrarea şi evidenţa documentelor de arhivă şi sînt parte componentă a
fondului de arhivă a registrelor. Primul exemplar al registrelor de stare civilă se păstrează la oficiul
de stare civilă care a înregistrat actele respective. Al doilea exemplar se transmite şi se păstrează
permanent la Arhiva registrelor. Necesitatea exemplarului doi este o asigurare a dovezii stării civile
14
Lupan E., Popescu D. A. Drept civil. Persoana fizică. – Bucureşti: Lumina LEX, 1993, p. 140.
19
în caz că un exemplar este distrus. Pentru o siguranţă dublă astăzi informaţia din actele de stare
civilă poate fi păstrată pe alţi purtători fizici de informaţie (Fllopy disk, CD, CD-RW, DVD, DVD-
RW, USB Storage Device, Hard disk etc.), în formă numerică.
Conform art. 5 din Legea privind actele de stare civilă, înregistrările de stare civilă se fac în
temeiul declaraţiei persoanei obligate la aceasta sau din oficiu. Declarantul trebuie să anexeze actele
ce confirmă faptele care urmează a fi înregistrate şi actele ce atestă identitatea lui. Funcţionarul
organului de stare civilă întocmeşte actul de stare civilă, îl citeşte declarantului şi actul întocmit se
semnează de către declarant, apoi se autentifică de funcţionarul responsabil, aplicîndu-se sigiliul.
La întocmirea actului de stare civilă este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi
adăugiri.
Funcţionarul organului de stare civilă nu are dreptul să înregisreze actul de stare civilă dacă el
este parte al acestuia sau declarant. În aceste cazuri el va delega, în condiţiile legii, o altă persoană.
În art. 11 al Legii privind actele de stare civilă este reglementat cazul cînd organul de stare
civilă respinge o cerere privind problemele înregistrării actului de stare civilă sau înscrierii unei
menţiuni pe acesta ce ţin de competenţa sa. În acest caz persoana poate sesiza instanţa
judecătorească care va hotărî problema de urgenţă. La fel şi în cazul apariţiei unui litigiu privind
modificarea, rectificarea sau completarea actului de stare civilă, acesta urmează a fi soluţionat de
instanţa judecătorească (art. 66 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă).
În baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de stare civilă: de naştere, de căsătorie,
de divorţ, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui – titularilor sau reprezentanţilor legali ai
acestora; de deces – membrilor familiei, rudelor decedatului sau altor persoane îndreptăţite. În caz
de deteriorare sau pierdere a certificatelor originale, legea permite eliberarea duplicatelor în aceleaşi
condiţii cu unele excepţii prevăzute în art. 8 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă. Conform
acestor prevederi, nu se admite eliberarea duplicatului certificatului de naştere pe numele copilului
părinţilor care au fost decăzuţi din drepturile părinteşti şi al certificatului de căsătorie persoanelor a
căror căsătorie a fost desfăcută sau declarată nulă.

Bibliografie

1. Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996.

2. Братусь С. Н. Субъекты гражданского права. – Москва, 1950.
3. Cеbotari V. Răspunderea juridică în dreptul familiei // Revista Naţională de Drept, 2002,
Nr. 11.
4. Данилин В. И., Реутов С. И. Юридические факты в советском семейном праве. –
Свердловск, 1989.
20
5. Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996.
6. Гражданское право. Учебник. Часть I / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. –
Москва: Проспект, 1998.
7. Lupan E., Popescu D. A. Drept civil. Persoana fizică. – Bucureşti: Lumina Lex, 1993.
8. Lupşan G. Dreptul familiei. Note de curs. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996.
9. Lupulescu D. Drept civil. Introducere în drept civil. – Bucureşti: Lumina LEX, 1998.
10. Матвеев Г.К. Советское семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1985.
11. Малеин Н. С. Защита семейных прав // Советское государство и право, 1972, Nr. 3.
12. Нечаева А. М. Семейное право. Курс лекций. – Москва: Юристъ, 1999.
13. Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971.
14. Пчелинцева Л. М. Семейное право России. – Москва: Норма, 2002.
15. Фисенко Л. А. Семейное право Российской Федерации. Учебник. – Ростов-на-Дону:
Феникс, 2001.
16. Ворожейкин Е. М. Семейные правоотношения в СССР. – Москва, 1972.


21