Mentalitatea de turmă 

sau spiritul gregar este un fenomen care influenţează major

comportamentul uman, cu efecte uneori inimaginabile şi care se referă la tendinţa de abandonare
a dorinţelor şi a intereselor personale, de ştergere a personalităţii individuale, în favoarea
grupului, a colectivităţii. Inclusiv liderul unei colectivităţi este parte integrantă a acesteia şi
acţionează în aceeaşi direcţie.

În cele mai multe cazuri, mentalitatea de turmă se instalează involuntar, omul având înclinarea/
predispoziţia de a urma mulţimile, de a se supune voinţei generale, fără să se oprească, fără să se
gândească şi fără a-şi da seama ce face. Este vorba de instinctul caracteristic regnului animal de a
se mişca şi de a acţiona în grup, pentru că astfel se creează impresia de securitate, de partajare a
responsabilităţilor, de mai multe şanse pentru supravieţuire sau pentru reuşită,

“Comportamentul de turmă” este un termen care s-a aplicat iniţial şi a fost studiat în lumea
animală. Cercetările moderne din domeniul psihologiei sociale, al economiei, sociologiei etc. au
preluat conceptul şi l-au utilizat pentru a explica diverse manifestări umane.

În 1895, Gustave le Bon, medic, antropolog, psiholog şi sociolog francez, într-o carte celebră –
“Psihologia mulţimilor” – observa că oamenii, atunci când se reunesc, când au conştiinţa clară a
faptului că aparţin unui grup, nu mai gândesc şi nu mai reacţionează ca atunci când sunt singuri.
Individualitatea (conştientă) dispare, ideile, sentimentele, acţiunile membrilor unei comunităţi
încep să se îndrepte spre aceeaşi direcţie.

Mulţimea/ grupul/ colectivitatea este o entitate provizorie, formată din elemente eterogene, care,
pentru un timp, s-au reunit, aşa cum celulele care formează un corp viu formează, prin reunirea
lor, o fiinţă distinctă, cu caracteristici diferite de cele ale fiecărei celule luate separat.

Din momentul în care individul are sentimentul apartenenţei la un grup, spune Gustave le Bon, el
dobândeşte câteva trăsături, pe care altfel nu le-ar manifesta: iresponsabilitatea, dată de
sentimentul unei puteri de neînvins, diminuarea sau chiar dispariţia inhibiţiilor (se simte în stare
de acţiuni pe care singur nu le-ar face niciodată), amplificarea “pasiunilor” comune cu ale
grupului, sugestibilitatea şi diminuarea conştiinţei individuale (nu mai are opinii proprii).

Diminuarea personalităţii conştiente, căreia i se substituie, treptat, cea inconştientă, orientarea în

aceeaşi direcţie, prin sugestie, a sentimentelor şi convingerilor, tendinţa de a transforma imediat
ideile în acţiune sunt principalele caracteristici ale mentalităţii de turmă. Individul nu mai este el
însuşi, devine un automat pe care voinţa personală nu-l mai ghidează. Fie că este vorba de
atingrea unui ţel considerat esenţial şi măreţ sau de incendierea unei clădiri, de un jaf etc.,
membrii unei mulţimi va asuma respectivele scopuri cu aceeaşi uşurinţă.
Psihologii spun că individul, în mulţime, redevine “primitiv”. Pasiunile care se transmit de la o
persoană la alta nu cunosc nici echilibrul, nici calea potrivită. O mulţime care detestă pe cineva
este gata să-l sfâşie în bucăţi, în împrejurări în care un individ (singur) nu ar face aşa ceva
niciodată.

Pe de altă parte, pasiunile simpliste sau extremiste ale “turmei”, incapacitatea de a gândi raţional,
o fac periculoasă şi profitabilă pentru cei care ştiu să se folosească de asemenea împrejurări.
Opiniile şi credinţele care le sunt sugerate (nu generate de raţionament) membrilor grupului sunt
acceptate sau repinse în bloc şi considerate adevăruri sau erori absolute. Individul poate accepta
contracţiile, discuţiile, mulţimea nu le suportă niciodată.

Mentalitatea de turmă este puternic influenţată şi de imaginaţie. Nu faptele, în sine, sunt cele care
“cuceresc” mulţimile, ci imaginile “extraordinare”, “fundamentale”, “intense”, care li se oferă,
într-o formă simplă, care să devină obsedantă. Un exemplu relevant este legat, de pildă, de felul
în care se polarizează susţinătorii unui regim politic.

Foarte probabil ca susţinătorii unei orientări politice sau alta să nu ştie mai nimic despre
ideologii, principii, strategii, efecte, dar să fie gata să meargă până în pânzele albe pentru a-şi
susţine favoriţii, dacă aceştia le oferă “imaginile” aşteptate. Nu întâmplător se spune că cine
cunoaşte arta de impresiona imaginaţia mulţimilor cunoaşte şi arta de a guverna.

Intervine apoi şi rolul liderului, pentru că mulţimea are întotdeauna nevoie de un lider, care să o
menţină şi să o organizeze şi care, de obicei, aparţine grupului, a fost el însuşi mai întâi
“condus”, ca orice membru al grupului.

Gustave le Bon identifică două tipuri de lideri – “retorul” (maestru în arta discursului) şi
“apostolul”. Un “retor” nu este pe deplin angajat în cauza pe care pretinde că o apără, Poate să
creadă în “cauza” respectivă, dar el îşi va apăra, în acelaşi timp, propriile interese. Influenţa unui
“retor” poate fi decisivă, dar trecătoare.

Un lider “apostol” este în întregime convins de ideea pe care o apără, crede în ceea ce spune şi,
spre deosebire de “retor”, el nu caută tot atât de mult interesul personal. Poate să se sacrifice
pentru ideile sale şi poate să conducă mulţimea la excese – eroice sau/ si violente (linşajul, de
pildă).

Liderul nu este un om “de gândire”, ci unul “de acţiune” – trebuie să inoculeze convingeri, prin
afirmare, repetare, sugestie, să măgulească dorinţele mulţimii şi pasiunile celor care-l ascultă,
situaţie pe care Platon, în antichitate, o numea “demagogie”, concept valabil şi astăzi.