CURSUL VII

TERAPIE FAMILIALĂ STRUCTURALĂ

Sumar
1. Reprezentanți ai terapiei structurale: Salvador Minuchin
2. Componentele esențiale ale terapiei structurale: structura, subsistemele, granițele
3. Ipoteze de bază ale terapiei structurale:
4. Familia ca organism biologic
5. Structurile familiale problematice
6. Scopul și sarcinile terapeutului structural
7. Dezvoltarea tulburărilor de comportament
8. Terapia structurală
9. Etape și tehnici ale terapiei de familie
10. Activitate practică, studiu de caz.

Terapia familială structurală este inseparabilă de numele lui Salvador Minuchin, alți reprezentanți
de renume ai acestei școli fiind Braulio Montalvo și Jorge Colapinto.

Salvador Minuchin (1921, Argentina -2017, SUA)

• Provine dintr-o familie de evrei care au emigrat din Rusia în Argentina.
• Copilăria lui coincide cu marea criză economică. Astfel, el face cunoștință cu sărăcia, într-
o societate caracterizată de antisemitism și discriminare, experiențe care contribuie la
dezvoltarea unei sensibilități puternice față de diferențele sociale și etnice.
• La școală, unul dintre profesori vorbește despre ideile lui Rousseau, conform cărora
„delicvenții sunt victimele societății”, iar Salvador („salvator”) se hotărăște să-și dedice
viața ajutării copiilor delicvenți.
• Studiază medicina, specializându-se în pediatrie; participă în războiul din Israel, oferind
îngrijiri medicale soldaților.
 • În 1950 pleacă în SUA pentru a studia psihiatria, specializarea lui inițială fiind cea
psihanalitică.
• Începe să practice terapia familială la școala Wyltwick, un institut pentru copii delicvenți
și cu alte probleme comportamentale. Aici observă pentru prima dată conexiunile dintre
simptom, structura familială și contextul social, precum și un tipar specific de relație
„părinte – copil”, caracterizat de distanță emoțională exagerată, pe care îl numește
dissengagement.
• În 1965-1975 lucrează la Philadelphia Child Guidance Clinic, mai ales cu familiile copiilor
care prezintă afecțiuni psihosomatice – astm, diabet, anorexie. În aceeași perioadă descrie
tiparul enmeshment.
• Un terapeut considerat carismatic, la al cărui farmec contribuie cu siguranță și accentul latin
cu care vorbește engleza, Minuchin este adeptul filosofiei „O mângâiere urmată de un
brânci”: un stil provocativ, mai incisiv, practicat de o personalitate care radiază înțelepciune
și căldură omenească.

Componentele esențiale ale terapiei structurale: structura, subsistemele, granițele

Structura familiei – paternul organizat în care membrii familiei interacționează. Cunoscând
structura familiei, putem descrie episoadele care sunt predictibile. Din momentul în care
patternurile sunt formate, membrii familiei folosesc numai o mică parte din gama comportării
disponibile pentru ei.
Ex: Prima dată când bebelușul plânge sau adolescentul pierde autobuzul școlii, nu este clar cine și
ce va face (Va fi împărțită sarcina? Va fi o ceartă? Cineva se va bloca? Cine se va implica cel mai
mult?) Apoi, patternurile (modele de comportament) sunt stabilite, rolurile – desemnate, iar
lucrurile devin asemănătoare și predictibile: „Cineva va face...apoi: Ea va face probabil..., apoi:
Ea va face întotdeauna”
Alterarea structurii de bază a familiei va avea efecte asupra tuturor tranzacțiilor familiei.
Membrii familiei tind să aibă funcții reciproce și complementare. Adesea, acestea devin atât de
adânc înrădăcinate, încât originea lor este uitată și ele sunt presupuse necesare mai degrabă decât
opționale.
Ex: O tânără mamă, încărcată de cerințele pruncului ei, se supără și se plânge soțului ei. El poate
răspunde în diferite feluri:
- Se poate apropia mai mult și va împărtăși cerințele creșterii copilului (Aceasta creează o
structură parentală unită);
- Poate decide că soția sa este depresivă și o poate trimite la psihoterapie pentru a primi
sprijinul necesar de acre are nevoie. (Perpetuat, aceasta creează o structură în acre soția
rămâne distantă și învață să caute sprijin emoțional înafara familiei);
 Deși există alternative disponibile, este puțin probabil să fie luate în considerație, până când
împrejurările care se schimbă produc stres.

Familiile sunt diferențiate în subsisteme, bazate pe generație, gen și interese comune

(posibilități pentru subgrupare sunt foarte multe). Fiecare membru al familiei joacă mai multe
roluri în mai multe subgrupuri.
Ex: Maria poate fi o soție, o mamă, o fiică și o nepoată. În același timp poate foram un subsitem
cu unul dintre părinți, iar cu celălalt – nu. În fiecare dintre aceste roluri ei i se va cere să se
comporte diferit și să joace roluri diferite.
Ex. 2: Dojana poate fi în regulă pentru o mamă, dar poate provoca probleme din partea unei
soții sau a unei fiice.
Indivizii, subsistemele și familiile întregi sunt demarcate de granițe interpersonale, bariere
invizibile care reglementează contactul cu ceilalți.
Granițele familiei variază de la rigide – la difuze: rigide, clare, difuze.
Granițele rigide permit un contact redus cu subsistemele externe, având ca rezultat
neimplicarea. Indivizii, sau subsistemele implicate sunt independenți, dar izolați.
+ crește autonomia;
- Dezangajarea limitează afecțiunea și sprijinul. Astfel de familii – neimplicate – trebuie să
intre sub un stres extern pentru a-și mobiliza sprijinul reciproc.
Subsistemele implicate, cu granițe difuze oferă un simț înalt al sprijinului reciproc, dar pe
seama independenței și autonomiei.
EX: Părinții implicați sunt iubitori și apreciativi, ei petrec mult timp cu copiii lor și fac multe
pentru ei. Cu toate acestea, copiii implicați cu părinții lor devin dependenți și pot avea
probleme cu persoanele din afara familiei.
Într-un cuplu sănătos, fiecare dă și primește.
Ex: El învață să se alinieze dorințelor ei de a fi sărutată la sosire și plecare. Ea învață să-l lase în
pace cu ziarul și cafeaua lui de dimineață. Aceste mici aranjamente, multiplicate de o mie de ori,
pot fi realizate cu ușurință sau numai după o bătălie intensă.
Ex 2: Subsistemul soților trebuie să aibă o graniță care să-l separe de părinți, copii și lumea
exterioară. Ei trebuie să aibă timp să fie singuri împreună: să vorbească, să meargă în oraș, să se
certe, să facă dragoste. Din nefericire, aceste granițe sunt de multe ori – ori rigide, ori difuze. Ex.
de metaforă a lui Minuchin, care întrebă soția: ”Când ai divorțat de soț și te-ai căsătorit cu copiii?”
În plus, pentru menținerea unei intimități a cuplului, o graniță clară stabilește o structură ierarhică
în care părinții exercită o poziție de conducere.
Ipoteze de bază ale terapiei structurale:
 o Familia are anumite funcții bine definite: oferă îngrijire și protecție, este contextul în care
are loc creșterea și dezvoltarea membrilor săi individuali. În societate, familia este instituția
primară pentru educație și sănătate;
o Familia are o structură definită prin relațiile ierarhice și granițele dintre membri;
o Ierarhia și granițele sunt definite de anumite reguli re prescriu modul în care membrii
familiei relaționează unii cu ceilalți. Granițele sunt definite prin reguli referitoare la „cine
este în contact cu cine; în ce fel și cât de frecvent?”. Relațiile ierarhice sunt definite prin
reguli referitoare la „cine ia deciziile; cine definește regulile”;
o Granițele definesc subsisteme în cadrul sistemului familial – de exemplu, subsistemul
părinților sau cel al fraților;
o Regulile și structura pe care o definesc pot fi identificate de către un observator extern –
cum ar fi un terapeut – prin observarea tiparelor de interacțiune din cadrul familiei;
o Pentru ca familia să poată duce la îndeplinire sarcinile ce-i revin, trebuie să aibă o structură
funcțională. De exemplu, trebuie să existe relații ierarhice bine stabilite între părinți și
copiii. Granițele dintre diferite subsisteme trebuie să fie clare, dar în același timp,
permeabile. O trăsătură importantă a structurii funcționale este adaptabilitatea. Familia ca
întreg trebuie să fie capabilă să-și modifice structura ca răspuns la schimbările care apar în
interiorul ei (de pildă, când unul dintre copiii intră în adolescență), cât și în sistemul mai
larg din care face parte familia (de ex. când unul dintre părinți își pierde locul de muncă în
urma unei crize economice).
o Terapeuții structurali nu fac ipoteze despre cum trebuie să fie organizate familiile. Familiile
monoparentale pot fi perfect funcționale, ca și cele cu două mame (tați) sau orice altă
variantă de familie.

Familia ca organism biologic

Metafora preferată a lui Minuchin este „familia ca organism biologic”, acre face parte dintr-un
sistem ecologic complex, dar care, la rândul lui, este format din sisteme mai mici (organe, celule).
Dezvoltarea organismului înseamnă evoluția spre forme din ce în ce mai complexe. Supraviețuirea
depinde de adaptarea eficientă la schimbările de mediu.
Comportamentul simptomatic exprimă o structură disfuncțională. De multe ori disfuncția apare în
legătură cu anumiți stresori, care pot fin în interiorul sistemului familial sau înafara acestuia (Dați
exemple). Unii dintre acești stresori sunt previzibili, de pildă ajungerea la vârsta adolescenței; alții
însă pot apărea pe neașteptate.
Ce distinge o familie normală nu este absența problemelor, ci o structură funcțională acre să
opereze cu ele.
Toate familiile se confruntă cu situații care stresează sistemul. Deși nu există o linie clară de
împărțire între familiile sănătoase și nesănătoase, putem spune că familiile sănătoase își modifică
structura pentru a se adapta împrejurărilor schimbate, familiile disfuncționale măresc rigiditatea
structurilor care nu mai sunt eficiente.
Structurile familiale problematice se referă al:
o Enmeshement (împletire) – când granițele dintre subsisteme sunt prea permeabile. De
exemplu, terapeutul adresează o întrebare unui membru al familiei, iar în locul acestuia
răspunde un alt membru al familiei;
o Disengagement (detașare)- în acest caz, granițele sunt prea rigide. De pildă, cineva dă
semne de suferință, iar ceilalți își continuă activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat;
o Coaliție transgenearțională – de exemplu, când autoritatea unui părinte este subminată de
modul în care bunicul discută cu copilul, dându-i voie să facă ceva ce părintele i-a interzis.

Scopul și sarcinile terapeutului structural

Scopul terapiei este dezvoltarea unei structuri noi, funcționale, mai adaptative, astfel încât familia
să nu mai aibă nevoie de simptom, sau, în alte cazuri, să nu-l mai tolereze sau să nu-l mai faciliteze.
Deci, scopul terapiei este schimbarea structurală; rezolvarea problemei fiind un subprodus al
acestui scop sistemic.
Problemele structurale sunt văzute ca un simplu eșec de adaptare la schimbări. Prin alterarea
granițelor și regruparea subsistemelor, terapeutul schimbă comportamentul și experiența fiecărui
membru al familiei. Terapeutul nu rezolvă problemele – aceasta este treaba familiei. Terapeutul
ajută să se modifice funcționarea familiei în așa fel, încât membrii familiei își pot rezolva propriile
probleme.
Terapeutul produce schimbarea prin alăturarea sa la familie, probând prin zone de flexibilitate și
apoi prin activarea alternativelor structurale somnolente. Alăturarea aduce terapeutul în familie;
acomodarea la stilul lor îi dă pârghia, iar restructurarea manevrelor transformă structura familiei.
Sarcinile terapeutului structural sunt următoarele:
▪ Joining (afiliere)- dezvoltarea unei legături cu familia. Temporar, terapeutul devine parte
a sistemului familial, având însă grijă să-și mențină libertatea de mișcare.
▪ Observarea și monitorizarea permanentă a structurii familiei de către terapeut, care
alcătuiește o hartă a relațiilor familiale (mapping).
▪ Organizarea unor interacțiuni alternative, care corespund unor reguli diferite și presupun
o altă structură, una mai funcțională din perspectiva terapeutului. În acest scop, el poate ad
anumite direcții, poate fi provocator, poate încuraja sau bloca anumite interacțiuni.

Minuchin se referă la „structuri disfuncționale”, evitând sintagma „familie disfuncțională”, precum

și etichetările de orice fel.
Dezvoltarea tulburărilor de comportament
Sistemele familiei trebuie să fie destul de stabile pentru a asigura continuitatea, dar suficient de
flexibile pentru a se adapta împrejurărilor care se schimbă. Problema apare atunci când structurile
inflexibile ale familiei nu pot să se adapteze în mod corespunzător provocărilor de maturizare sau
situaționale.
Disfuncțiile familiei rezultă din combinarea stresului și a eșecului pentru a se realinia să facă față
acestuia. Acesta poate fi datorat ori punctelor slabe din structura familiei, ori inabilității acesteia
de a se adapta la împrejurările schimbate.
În familiile neimplicate, granițele sunt rigide, iar familia nu reușește să mobilizeze sprijinul când
acesta este necesar. Ex: Părinții neimplicați pot fi inconștienți că un copil este depresiv sau trece
prin dificultăți la școală până în momentul în care problema este foarte avansată.
În familiile implicate, granițele sunt difuze, iar membrii familiei suprareacționează și devin
implicați intrusiv unul cu altul. Părinții prea implicați creează dificultăți prin ascunderea dezvoltării
formelor mai mature de comportament la copiii lor și prin faptul că intervin cu abilitatea lor de-a
rezolva propriile lor probleme. EX: Dacă părinții intervin permanent și întrerup certurile copiilor,
copiii nu vor învăța să câștige propriile bătălii.

Terapia.
Evaluarea structurală se extinde dincolo de problema prezentată, pentru a include întreaga familie.
Ex: O tânără femeie se plânge de indecizie obsesională. Răspunzând întrebărilor terapeutului în
decursul unei întâlniri inițiale cu familia, tânăra femeie devine indecisă și se uită la tatăl ei. El
vorbește tare, pentru a clarifica că ea a avut probleme pentru a explica. Acum indecizia fiicei ar
putea fi legată de lipsa de ajutor a tatălui, sugerând un pattern de angajare. Când terapeutul cere
părinților să discute părerile lor despre problemele fiicei, ei au probleme să vorbească fără să
devină nervoși și discuția nu durează mult. Aceasta sugerează neimplicarea între părinți, care
poate fi legată (ca și cauză și efect) de angajarea dintre părinte și copil.
Ex. 2: Cazul unei fete de 13 ani, ai căror părinți se plâng că ea minte. Priam întrebare ar putea fi:
- Pe cine mai minte? Să spunem că răspunsul ar fi – pe ambii părinți.
- Cât de pricepuți sunt părinții în detectarea momentului în care fiica minte?
- Care dintre părinți este mai priceput în detectarea minciunilor fiicei? (mama)
Să presupunem că mama este obsedată de detectarea minciunilor fiicei- majoritatea lor au
legătură cu dorința de independență în moduri care fac să crească neliniștea mamei. Astfel, o
mamă speriată și o fiică neascultătoare sunt blocate într-o luptă acre crește și care îl exclude
pe tata.
Terapeutul structural merge mai departe și explorează relațiile dintre părinți. Ipoteza lansată
este: Relația mamă-fiică ar putea fi legată de relația dintre părinți. Poate mama s-a speriat
mai mult decât tata atunci când primul lor copil s-a apropiat de adolescență.
Indiferent de situație, evaluarea trebuie să includă convorbirea cu părinții despre creșterea
copiilor în propriile lor familii, pentru a explora modul în care trecutul lor i-a ajutat să fie în
felul în care sunt.
 Etape și tehnici ale terapiei de familie:

1. Alăturarea și acomodarea
• Familiile (ca tine și ca mine) rezistă eforturilor de schimbare de către oamenii pe
care-i simt că nu-i înțeleg și nu-i acceptă. În cazul terapiilor individuale, clientul
vine pregătit, nu același lucru este și cu familiile cu mai mulți membri.
• Mai întâi, terapeutul trebuie să dezarmeze defensivele și anxietatea ușoară. Aceasta
se face prin construirea unei alianțe de înțelegere cu fiecare membru al familiei în
parte. Terapeutul salută pe fiecare persoană, spunându-i numele și stabilește un fel
de contact prietenos.
• Terapeutul arată respect pentru părinți, recunoscându-le autoritatea prin a le cere lor
mai întâi să descrie problema.
• Copiii mici trebuie salutați amabil și întrebați simplu, prin întrebări concrete: „Bună,
mă numesc...Tu cum te numești? O, Martin eu nume drăguț. La ce școală mergi,
Martin?
• Cu copiii mai mari, încercați să evitați întrebările fățarnice de creștere de genul „Ce
vrei să te facă când vei crește mare?” Încercați ceva mai proaspăt: „Ce nu-ți place
cel mai mult la școală?”
• Celor care aleg să rămână tăcuți, trebuie să li se permită. Ei oricum vor rămâne
tăcuți, dar terapeutul acre acceptă reticența lor va face un pas important înainte prin
păstrarea lor implicați.
• Este important să te alături atât membrilor puternici ai familiei, cât și celor slabi.
• Griji speciale trebuie luate pentru a accepta punctul de vedere al tatălui, care crede
terapia un fleac, sau al unui adolescent supărat, acre se simte ca un criminal urmărit.
• Este, de asemenea important, să te reconectezi cu asemenea oameni la intervale
frecvente, în special când lucrurile încep să se încingă.
• Un început folositor este să saluți familia și apoi să întrebi punctul de vedere al
fiecărei persoane asupra problemelor. Să asculți cu atenție și să conștientizezi
poziția fiecărei persoane, reflectând la ce ai auzit. Ex: Înțeleg, dnă Jones, credeți că
Sally trebuie să fie depresivă datorită unor lucruri care s-au întâmplat la școală?
...Deci, Dl. Jones, credeți că credeți că e vorba cam de aceleași lucruri, așa cum
crede soția dvs., dar dumneavoastră nu sunteți convins că e o problemă serioasă.
Așa e?

2. Lucrul cu interacțiunea
Structura familiei se manifestă în modul în care interacționează membrii familiei, nu în
modul în care aleg să explice problema. Dacă terapeutul începe prin a da fiecăruia o șansă
să vorbească, de obicei unul va spune ceva despre celălalt, acre ar putea fi o trambulină
pentru o punere în scenă.
Ex: Când un părinte spune că celălalt este prea sever, terapeutul poate dezvolta o punere în
scenă, zicând: „Ea spune că dvs. sunteți prea sever, puteți să-i răspundeți? Luân un anumit
 exemplu drept răspuns, este mai ușor să stimulezi un dialog, decât o cere vagă precum: „De
ce nu discutați amândoi despre asta?”
Odată începută punerea în scenă, terapeutul poate descoperi multe lucruri despre structura
unei familii: cât de mult pot vorbi 2 oameni fără să fie întrerupți? Cine atacă, cine se apără?
Cine e în centru, cine – periferic? Dacă granițele copii părinți sunt rigide sau difuze? (Cum,
dați exemple)
Ex: Dacă o mamă și o fiică își vorbesc laudativ una alteia, iar tatăl stă tăcut într-un colț, nu
este necesar să întrebi cât de implicat este el acasă.

3. Diagnosticul structural
De obicei, familiile concep problemele ca localizate în pacientul identificat. Ei speră că
terapeutul va schimba ceva la pacientul identificat cu o cât mai mică dezmembrare posibilă a
familiei. In diagnostic structural însă, lărgește problema dincolo de indivizi, spre sistemele
familiei și mută accentul de la evenimentele discrete din trecut - la tranzacțiile în curs din
prezent.
Evaluările preliminare se bazează pe interacțiunile observate în prima ședință. În ședințele
următoare, aceste formulări sunt redefinite și revizuite.
Este imperios necesar să dezvolți ipoteze structurale cât de repede posibil (mai târziu ne
obișnuim cu ei și nu observăm unele reacții ale lor.
Evaluările structurale iau în considerație atât problemele pe care familia le prezintă, cât și
dinamica structurală pe acre o expun.
Ex: O familie compusă din o mamă, o fiică de șaisprezece ani și un tată vitreg. Mama a telefonat
să se plângă de comportamentul rău al fiicei sale.
Este necesar să înțelegem aici cât de apropiate sunt mama și fiica; dacă-l exclud pe tatăl vitreg?
În situația în care tatăl vitreg este apropiat de soția sa și distant față de fiică, găsirea de activități
amuzante în mod reciproc pentru tată și fiica vitregă, va ajuta la creșterea independenței fiicei
față de mama sa. Pe de altă parte, dacă apropierea mamei de fiică apare a fi o funcție a distanței
de soțul ei, atunci perechea maritală poate fi focusul cel mai productiv.
4. Evidențierea și modificarea interacțiunilor
Din momentul în care familiile încep să interacționeze, apar tranzacțiile problematice.
Ex: O soție se plânge: „Avem o problemă de comunicare. Soțul meu nu-mi vorbește”
Terapeutul: Soția dvs. spune că există o problemă de comunicare. Puteți să răspundeți la
aceasta? Vorbiți cu ea!
Dacă, în timp ce vorbesc, soția devine dominantă și critică, în timp ce soțul devine din ce în ce
mai tăcut, atunci terapeutul înțelege că: Cu cât ea îl cicălește, cu atât el se retrage mai mult și
cu cât el se retrage mai mult, cu atât mai mult ea îl cicălește. Rezolvarea este să modifici acest
pattern. Iar atunci când vorbești să fii foarte convingător.
 Ex: O ffiică de 29 de ani, cu anorexie nervoasă vine împreună cu părinții ei la terapie. Familia
era rigid structurată: mama și fiica ei anorexică erau împreună, în timp ce tatăl era exclus.
Tatăl era singurul care-și exprima supărarea cu privire la problemă în mod deschis. Mama a
învățat fiica să-l evite, deoarece ea (mama), nu se descurca cu mânia lui. În consecință, fiica
a crescut temându-se de tatăl ei și de bărbați în general. La un moment dat, tatăl a decis cât
de izolat se simte de fiica lui, crezând că e din cauza furiei lui. Fiica a fost de acord, iar mama
a negat, spunând că nu e vina nimănui. Terapeutul a răspuns într-un mod acre i-a atras atenția:
„Este vina ta”, întrerupând astfel un pattern rigid al evitării conflictului care susținea o alianță
distructivă între mamă și fiică. Astfel, fiica a fost eliberată din implicarea excesivă cu mama
sa.
O altă metode de modificare a interacțiunilor este formarea competenței. A le arăta părinților
ce greșesc în relație cu copii lor este ineficient, în timp ce mult mai eficient este să subliniem
ceea ce fac ei corect, accentuând și deplasându-i în direcția corectă.
Ex: Într-o familie mare, părinții erau destul de ineficienți în controlarea copiilor. La un moment
dat, terapeutul s-a întors către mamă și a spus: „E prea mult zgomot aici, vreți să liniștiți copiii?”
Mama a trebuit să strige „Liniște!”, și imediat terapeutul i-a transmis mesajul : „Sunteți o
persoană competentă, știți cum să fiți fermă!”
5. Stabilirea granițelor
Terapeuții structurali intervin să realinieze granițele, crescând – la necesitate – apropierea sau
distanța dintre subsistemele familiei.
În familiile puternic implicate, intervențiile terapeutului sunt concepute să întărească granițele
dintre subsisteme și să mărească independența indivizilor.
Ex: Dacă copiii își întrerup în mod frecvent părinții, un terapeut ar putea provoca părinții să
întărească granița ierarhică, prin a spune: „De ce nu-i faceți să iasă afară, în așa fel încât voi doi,
adulții, să puteți rezolva asta?”
Ex2. O adolescentă acre este supra protejată de mama sa este chemată să participe singură la unele
ședințe separate.
Ex3: Părinții implicați excesiv cu copiii și neavând discuții private, pot fi invitați doar ei câteva
ședințe la terapeut.
Ex4: O femeie de 40 de ani a telefonat la clinică pentru probleme de depresie și i s-a cerut să vină
împreună cu restul familiei. S-a văzut imediat că această femeie era încărcată excesiv de cei 4 copiii
ai ei și că primește puțin sprijin de la soțul său. Strategia terapeutului a fost să întărească granița
dintre mamă și copiii și să ajute părinții să vină mai aproape unul de celălalt. Acestea au fost
realizate pe etape. Mai întâi terapeutul s-a alăturat copilului mai mare, o fată de 16 ani și a sprijinit
competența ei ca un ajutor potențial pentru mama sa. Odată făcut acest lucru, fata a fost capabilă
să-și asume o mare parte din responsabilitatea pentru frații ei mai mici, atât în ședințe, cât și acasă.
Eliberați ed unele dintre preocupările cu copiii, părinții aveau acum ocazia să vorbească mai mult
unul cu celălalt. Totuși, ei aveau puține să-și spună. Acest lucru nu era rezultatul conflictului sau
furiei, ci reflecta căsătoria unor oameni relativ nonverbali. Când a realizat acest lucru (în câteva
ședințe), terapeutul le-a cerut să planifice o excursie specială împreună. Ei au ales o plimbare cu
abrca pe un lac alăturat. Când s-au întors pentru ședința următoare, soții erau radioși. Ei au povestit
cum au petrecut minunat timpul împreună, doar ei doi. În consecință, ei au hotărât să petreacă ami
mult timp împreună afară, în fiecare săptămână.
Deși mulți oameni văd lucrurile liniar, terapeuții de familie văd circularitatea inerentă în
interacțiunea sistemică.
Ex: El nu-i spune soției lui ce simte, deoarece ea îl cicălește și îl critică și ea îl cicălește și îl critică
deoarece el nu-i spune ce simte.
Ex. 2: Mama care se plânge că fiul ei este neascultător este învățată să înțeleagă ce face ea pentru
a stimula sau menține comportamentul lui.
Ex. 3: Cineva care cere schimbare trebuie să învețe să schimbe modul lui de a încerca să facă
aceasta.
Ex. 4: Soțul care se plânge că soția lui nu-l ascultă niciodată, poate ar trebui să o asculte pe ea
mai mult, mai înainte ac ea să vrea să fie reciproc.
Dați exemple de ipoteze sistemice
6. Dezechilibrul
Ceea ce menține familiile adesea blocate în simptom este faptul că membrii se echilibrează unul
pe celălalt, rămânând, ca rezultat, înghețați în problemă. În dezechilibru, terapeutul se alătură și
sprijină un individ sau un subsistem, pentru a realinia sistemul.
7. Provocarea ipotezelor neproductive
Schimbarea modului în care membrii familiei intră în relații unul cu altul, oferă puncte de vedere
alternative ale situației lor. Minuchin provoacă familiile, spunându-le , în esență, ce au greșit.
Povestirile lor sunt prea înguste. Și el le ajută să-și rescrie povestirile care să funcționeze.

Activitate practică, Lucrul cu studiul de caz

Un terapeut cu experiență dezvoltă intuiții despre structura familiei chiar înainte de primul
interviu. De exemplu, dacă familia a venit la clinică datorită unui copil hiperactiv, este posibil să
ghicească ceva despre episoadele care pot apărea când ședința începe, din moment ce
comportamentul hiper activ este adesea în funcție de angajarea copilului cu mama sa. Relația
mamei cu copilul poate fi un produs al lipsei de diferențiere ierarhică din cadrul familiei; părinții
și copiii sunt legați unul de celălalt ca egali, nu ca și membri ai diferitor generații. Mai mult,
implicarea excesivă a mamei cu copilul hiperactiv este atât rezultat, cât și cauză a distanței
emoționale de soțul ei.
Știind că acesta este un pattern obișnuit , terapeutul poate anticipa că al început, în prima ședință,
copilul hiperactiv va începe să se poarte rău și că mama nu va putea să se descurce cu acest
comportament greșit. Înarmat cu aceste informații, terapeutul poate lumina un asemenea episod
imediat ce apare. Dacă copilul hiperactiv începe să alerge în jurul camerei, iar mama protestează,
dar nu face nimic eficient, terapeutul poate spune: „Văd că fiul dvs. se simte liber să vă ignore”
Această provocare poate să împingă mama să se comporte într-un mod mult mai competent.