Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a copilului

Schema anamnezei la copii

I. ISTORIA TULBURĂRILOR
Simptomele actuale şi trecute.

II. COMPOZIŢIA FAMILIEI ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ

Structura familială pe mai multe generaţii; se indică numele, vârsta şi activităţile tuturor
membrilor familiei, ca şi date legate de căsătorii, naşteri, separări, decese, maladii, schimbări
profesionale şi de locuinţă, şi alte evenimente semnificative.
a) părinţii şi eventual bunicii (profesie şi nivel de studiu);
b) fratria şi alte persoane aflate în legătură strânsă;
c) condiţii de viaţă ale familiei.

III. EVENIMENTE MARCANTE DIN VIAŢA COPILULUI

1. Maladii şi intervenţii chirurgicale;
2. Separări de mediul familial motive, circumstanţe, durată, reacţii ale copilului, contacte cu
părinţii);
3. Evenimente marcante pentru copil şi familia sa (decese, separarea părinţilor, divorţ etc.)

IV. SARCINA ŞI NAŞTEREA

1. Condiţii fiziologice şi patologice; starea copilului la naştere (greutate, strigăt, debutul suptului
etc.);
2. Condiţii psihologice (copil dorit sau nu, „trăirea” mamei în raport cu situaţia de sarcină etc.)

V. DEZVOLTAREA ÎN PRIMA COPILĂRIE

1. Dezvoltarea somatică (dezvoltarea staturo-ponderală, incidenţa posibilelor maladii la vârsta
mică);
2. Dezvoltarea psihomotorie.
 - vârsta mersului; eventual precizări asupra etapelor anterioare: susţinerea capului, postura
aşezată fără susţinere etc. ;
- etapele ulterioare: coordonări psihomotorii complexe etc.;
- regresiile: motivele de nelinişte care au fost justificate pe tot parcursul dezvoltării
psihomotorii;
3. Dezvoltarea limbajului (vârsta şi observaţii asupra dezvoltării limbajului):
- primele vocalizări (gângurit). Primele cuvinte (altele decât mama şi tata). Primele construcţii
verbale (două sau trei cuvinte folosite împreună).
Fraze complete (cu relaţii şi construcţii gramaticale).
- folosirea corectă a pronumelor (eventuale anomalii);
- limbajul curent (trebuie precizate: deformări fonetice, „limbajul de bebeluş” etc.)
4. Dezvoltarea cognitivă

VI. EVOLUŢIA RELAŢIILOR CU ANTURAJUL ŞI SCHIMBURILE AFECTIVE

1. Alimentaţia:
- prima alăptare: naturală sau artificială;
- apetitul, nivelul de satisfacere a bebeluşului, ritmul somn-veghe, atitudinea mamei;
- înţărcatul: vârsta. Acceptarea alimentelor solide. Curiozitatea sau rezistenţa în faţa alimentelor
noi.
- dobândirea autonomiei alimentare: folosirea tacâmurilor. Curăţenia. Alegerea alimentelor.
Ritmul şi durata meselor. Conflictele cu mama.

2. Primul zâmbet intenţionat. Temerile în faţa unor persoane necunoscute. Toleranţa faţă de
absenţa mamei.
3. Somnul: ritualurile de adormire şi alte ritualuri legate de somn.
4. Achiziţia controlului sfincterian.
- vârsta şi stabilitatea achiziţiilor. Principii de educaţie. Docilitatea copilului.
5. Reacţii la primele interdicţii (mai ales cele care sunt legate de achiziţia autonomiei motrice).
6. Conduite şi interese sexuale.
- curiozitatea şi întrebările legate de diferenţele dintre sexe, asupra originii copiilor, conduitele
masturbatorii şi manifestări ale sexualităţii infantile.
- conduite sexuale şi percepţia rolurilor masculine şi feminine.
 VII. VIAŢA ŞCOLARĂ.
- grădiniţa: vârsta de intrare la grădiniţă. Primele reacţii şi adaptarea ulterioară (relaţii cu
educatoarea);
- istoricul vieţii şcolare (succesiunea claselor frecventate, schimbări de şcoală etc.);
- rezultate şcolare;
- proiecte de viitor (şcolare, profesionale);
- atitudini cu privire la activitatea şcolară (interes, reacţii la reuşita sau eşecul şcolar etc.);
- relaţii cu ceilalţi copii. Caracteristici ale jocului: teamă, agresivitate, dominanţă, izolare
etc.
- Alte particularităţi de „caracter”, care sunt evidente pentru părinţi, sau primele
manifestări ale adolescenţei.

VIII. LOCUL COPILULUI ÎN EXPECTANŢELE PĂRINŢILOR ŞI ÎN DINAMICA

CUPLULUI PARENTAL
Proiecţii ale copilului, înainte de naştere.
- Asemănări presupuse cu unul sau altul dintre părinţi, satisfacţia şi decepţia în faţa
sexului copilului, alegerea prenumelor etc.
- Concepţii şi atitudini educative (eventuale divergenţe între părinţi);
- Preferinţe şi manifestări de intoleranţă. Locul, rolul şi poziţia copilului în grupul familial
şi în miturile familiale.

Informații utile în interacțiunea cu copilul

Diferenţe faţă de intervievarea adulţilor:

 Copilul este adus la psiholog şi este posibil ca motivele pentru care a fost adus să nu-i fi fost
corect sau total explicate. Copilul ar putea crede că va fi luat de lângă părinţi, reţinut, rănit. Ar
putea să se aştepte să i se ia sânge sau să sufere o operaţie;
 Copilul nu este informatorul principal;
  Copilul ar putea să nu răspundă la nici o întrebare, indiferent cât de experimentat este
examinatorul. Câteodată, copiii sau chiar adolescenţii care nu vor să vorbească pot fi antrenaţi
să deseneze sau să se joace;
 Pentru mulţi copii, o perioadă de atenţie totală, „neîntreruptă”, din partea unui adult amabil
reprezintă o experienţă utilă.

Cadrul şi modul de desfăşurare a interviului

De la început, psihologul trebuie să se prezinte copilului. În cazul copiilor mai mici, psihologul
trebuie să se aşeze la nivelul ochilor copilului pentru a-l întreba vârsta şi numele. În plus, orice alt copil
prezent în cameră trebuie prezentat noului-venit.
Camera unde se realizează interviul trebuie astfel aranjată încât orice obiect de care psihologul
ar avea nevoie să se afle la vedere. Jucăriile şi jocurile disponibile trebuie alese cu grijă, astfel încât să
faciliteze acele observaţii care au cea mai mare valoare diagnostică. Observarea copilului este mult mai
dificilă într-o cameră aglomerată de jucării. În cazul copiilor mai mari de şase ani, este preferabil ca
psihologul să petreacă cea mai mare parte a interviului discutând cu ei. În cazul copiilor mai mici şi a
celor cu întârziere globală sau de limbaj, este nevoie să se pună mai mult accent pe comunicarea non-
verbală; ca urmare, interacţiunea psiholog-pacient va fi mai uşoară dacă se petrece în timpul jocului.
Pentru copii mai mari sau pentru adolescenţi, interviul se aseamănă mai mult cu interviul unui
adult, cu unele modificări ce ţin seama de faptul că adultul se prezintă singur, faţă de copil, care sunt
aduşi de alţii. Trebuie observată interacţiunea copil-părinte în sala de aşteptare, până la intrarea
copilului la interviu. Cum rezolvă părinţii separarea copilului de ei? Cum răspunde copilul? Din modul
în care discută cu copilul, părinţii par afectuoşi, critici, ostili, detaşaţi sau înţelegători?

Sfaturi generale pentru psiholog:

 Nu adoptaţi o poziţie critică;
 Fiţi pregătiţi să impuneţi limite – furia şi distrugerea nu sunt cathartice, astfel încât puteţi spune:
„Aşa ceva nu se face aici”, „Vreau să te opreşti să faci aşa ceva”;
 Evitaţi pauzele lungi care pot părea metode de pedeapsă, în special pentru adolescenţi;
 Acceptaţi desenele pe care eventual vi le oferă şi păstraţi-le bine, pentru că mai târziu puteţi
solicita copiilor să le explice. Desenele nu trebuie puse la loc de onoare pe pereţi, pentru că vă
va fi imposibil să faceţi acest lucru pentru toţi copiii care vin;
 Nu vorbiţi pe un ton artificial – copiii îl vor percepe rapid;
  Nu vă grăbiţi cu interpretări directe;
 Nu lăsaţi copilul să plece cu jucării din cameră: „Îmi pare rău, dar aceste jucării aparţin
spitalului şi nu ar mai fi rămas nici una pentru tine, dacă toţi copiii ar fi făcut la fel”;
 Anunţaţi cu cinci minute înainte de sfârşitul interviului că acesta se va termina.

Greşeli obişnuite
Psihologii trebuie să fie atenţi la următoarele greşeli:
 Evitarea subiectelor relevante, dar dificile cu scopul de a-i oferi copilului o experienţă plăcută;
 Situarea de partea copilului în locul dezvoltării unei neutralităţi binevoitoare şi constructive;
 Conducerea unui copil sugestibil spre răspunsurile pe care le doriţi;
 „Construirea de castele de nisip” pe încuviinţarea din cap a unui copil ce nu vrea să vorbească.

Introducere
În mod uzual, se începe prin introduceri şi explicaţii cum ar fi: „Sunt un psiholog care îi ajută
pe copiii de vârsta ta să-şi rezolve problemele şi încurcăturile; nu sunt un profesor”. Copiilor trebuie
să li se explice că se vor întoarce la părinţii lor imediat după terminarea interviului. De asemenea,
copiii trebuie întrebaţi de ce cred ei că i-au adus părinţii la psiholog.
 Copii în vârstă de cel puţin 6 ani
Copiii se vor afla cel mai des în defensivă ştiind că psihologului i s-au făcut reclamaţii legate
de comportamentul lor. De aceea, nu este înţelept să amintiţi despre aceste reclamaţii la începutul
interviului. Prin modul în care se comportă cu copiii, psihologul trebuie să arate de la bun început că nu
va fi nici judecător, nici critic al comportamentului lor. Scopul este să le arătaţi că-i respectaţi şi că
sunteţi interesat de ceea ce fac sau spun.
Dacă copiii vor fi invitaţi să se aşeze, neliniştea motorie se va observa mai uşor. Scopul prim
este să-i faceţi să se simtă relaxaţi şi să vorbească liberi. Apoi evaluaţi relaţiile pe care sunt capabili să
le iniţieze, nivelul şi labilitatea dispoziţiei, conversaţia şi orice manierism comportamental. Pentru a
putea obţine o mostră adecvată de comportament, este preferabil ca în primele 15 minute să aibă loc o
conversaţie nestructurată. Copilul trebuie încurajat să vorbească despre evenimente şi activităţi recente,
precum şi despre lucrurile pe care le face cu plăcere după şcoală şi în week-end, despre activităţile pe
care le desfăşoară în comun cu prietenii şi familia, despre jocurile preferate, dacă le place sau nu la
şcoală. De asemenea, vor fi întrebaţi despre speranţele lor în viitor, ce vor să facă după ce termină
şcoala sau după ce cresc mari.
 Răspundeţi cu interes, curiozitate sau entuziasm, în funcţie de context. Creaţi o atmosferă
neprotocolară pentru a putea evalua reactivitatea emoţională a copilului şi tipul de relaţie pe care o
formează cu examinatorul. Interviul trebuie să fie adecvat vârstei, inteligenţei şi interesului copilului.
Dacă trebuie evaluată reactivitatea emoţională a copilului este necesar ca psihologul însuşi să arate
diferite emoţii (să fie mai serios sau mai îngrijorat când îl întreabă despre sentimente sau griji, şi mai
vesel când răspunde la relatările copilului legate de lucrurile ce-l interesează sau îl amuză).
De asemenea, copilul trebuie întrebat dacă are prieteni, cum îl cheamă, ce fac când sunt
împreună şi cum se înţelege cu alţi copii acasă sau la şcoală. Subiectele cu încărcătură emoţională mare
trebuie discutate imediat ce sunt dezvăluite. Răspunsul examinatorului nu trebuie să blocheze sau să
împiedice exprimarea disconfortului sau a stărilor patologice.
Copilul trebuie întrebat cu amabilitate despre anumite informaţii pe care vreţi să le obţineţi. Se
preferă întrebările directe şi câteodată este util să-i oferiţi copilului mai multe răspunsuri dintre care să
poată alege. Trebuie solicitate exemple despre sentimente sau evenimente relevante. Pot ajuta mult
propoziţii indirecte de genul: „Ştiu un bărbat de vârsta ta…”; dacă copilul acceptă convenţia, nu este
nevoie să-l confruntaţi cu întrebări de tipul: „acest băiat eşti tu, nu-i aşa?”
Este folositor să treceţi repede peste subiecte prea înspăimântătoare pentru copil, dar ulterior
trebuie să vă întoarceţi la ele. Se simte copilul vreodată singur? se angrenează uşor în bătăi? se supără
uşor? este ironizat mai mult decât ceilalţi copii? De ce crede el că este ironizat? De asemenea, trebuie
să fie întrebaţi cum se împacă cu fraţii sau surorile; iar dacă le place să se bată cu ei, se bat în joacă sau
ajung la bătăi adevărate?
Copilul trebui întrebat în mod expres despre griji, ruminaţii, temeri, nefericiri, coşmaruri şi
despre lucrurile care îi provoacă furia. De exemplu, ei pot fi întrebaţi: „Multă lume tinde să se
îngrijoreze din diferite motive, ce fel de lucruri te îngrijorează pe tine? Stai vreodată treaz noaptea,
îngrijorându-te pentru anumite lucruri? Ai avut vreodată gânduri rele de care nu ai putut să scapi? Te
simţi câteodată sătul de toate? Plângi? Te simţi nefericit?”. „Sunt lucruri de care ţi-e frică în mod
special: întuneric, păianjeni, câini, monştri? Ce lucruri îţi stârnesc furia?”
Dacă la oricare dintre aceste întrebări primiţi răspunsuri pozitive, trebuie să evaluaţi severitatea
impactului asupra comportamentului: „Te simţi câteodată aşa de nenorocit că îţi vine să fugi şi să te
ascunzi? Sau vrei să fugi de acasă? Când s-a întâmplat ultima dată? Cât de des te simţi aşa? Ce
lucruri te plictisesc? Te simţi aşa numai la şcoală, numai acasă?”
Copiii pot fi foarte sugestibili şi de multe ori dau răspunsurile pe care cred ei că ar dori să le
audă psihologul. Copiii anxioşi sau depresivi pot fi depistaţi prin starea afectivă ce se dezvoltă atunci
când vorbesc despre griji, temeri, sentimente de plictiseală. Deşi este important să întrebaţi copilul în
mod sistematic despre aceste probleme, este de asemenea important ca cea mai mare parte a interviului
să fie axată pe teme neutre sau mai vesele.
Pe perioada evaluării psihologice propriu-zise, copilul este de obicei mai tensionat, astfel că
ticurile sau mişcările involuntare se evidenţiază mai bine; ele trebuie notate imediat ce apar în interviu.
Ticurile sunt contracţii ale muşchilor sinergici, sunt rapide, repetitive, fără scop. Pot fi oprite
voluntar o perioadă de timp. Mişcările stereotipe sunt mişcări voluntare, repetitive, deseori ritmice şi
implicând mai multe arii corporale. Manierismele sunt mişcări cu scop, stranii, stilizate. Notaţi, de
asemenea, creşterea nivelului global de activitate. Conceptul de „nelinişte motorie” descrie inabilitatea
de a sta liniştit într-un loc, în timp ce „neastâmpărul” se referă la mişcări – ale diferitelor părţi ale
corpului – desfăşurate în timp ce copilul stă pe scaun.
 Copiii sub 6 ani
Interviul copiilor sub 6 ani se realizează de preferinţă într-un loc de joacă. Se vor alege jucării şi
jocuri care: 1) să fie adaptate vârstei şi sexului copilului; 2) să permită interacţiunea examinatorului cu
copilul; 3) să încurajeze comunicarea şi jocurile imaginative. Psihologul trebuie să fie obişnuit să
folosească un număr mic de jucării, de exemplu: animale de casă, culori, casă de păpuşi cu figurine,
plastilină. Jocurile plictisitoare – ca de exemplu şahul – nu sunt folositoare pentru examinare. Jocuri
imaginative ca jocul mâzgâliturilor (realizarea de către copil a unui desen pornind de la alte mâzgâleli
făcute de el şi apoi de către dumneavoastră), jocurile cu figurine ce simbolizează membrii familiei pot
evidenţia comportamente şi dispoziţii variate. Pe cât posibil, copilul va fi văzut fără părinţi. Totuşi, în
cazul copiilor foarte mici este bine ca la început să vină şi mama şi apoi, după puţin timp, să plece din
cameră.
Este important să permiteţi copilului să se obişnuiască cu situaţia înainte de a-l aborda. La
început, este bine să lăsaţi copilul să exploreze camera şi jucăriile în timp ce dumneavoastră faceţi una
sau două remarci prieteneşti şi răspundeţi la abordările copilului (dar fără a face dumneavoastră nici o
abordare). Viteza şi modul în care un copil se angajează în interacţiune vor fi diferite în funcţie de
fiecare copil. Se vor face încercări pentru a implica copilul în activităţi în general plăcute pentru vârsta
lui. Întrebările vor fi adaptate capacităţii de înţelegere a copilului. Nu vă aşteptaţi să primiţi descrieri
ale sentimentelor sau răspunsuri la întrebări prea complicate sau abstracte. Însă, cei mai mulţi copii pot
descrie ce fac acasă, cu cine se joacă etc.
 Surse de informaţii
Copiii sunt aduşi de obicei datorită îngrijorării părinţilor cu privire la comportamentul lor.
Relatările persoanei care oferă informaţii suplimentare sunt mult mai importante decât în
psihodiagnoza adultului. Psihologul trebuie să ceară informaţii despre comportamentul şi dispoziţia
copilului acasă, la şcoală, la joacă, notându-se cele observate în timpul evaluării.
Copilul se dezvoltă continuu. Simptomele şi comportamentele, ca şi nevoile emoţionale se
schimbă cu fiecare etapă de dezvoltare. Dezvoltarea socială şi personală este influenţată puternic de
relaţiile formate în familie şi la şcoală. Trebuie, de asemenea, evaluate atitudinile adulţilor faţă de copil
şi calitatea relaţiilor copilului cu adultul.
 Interviul cu părinţii
Realizarea anamnezei are două trepte:
1) obţinerea de informaţii despre comportamente şi evenimente;
2) depistarea sentimentelor şi/sau atitudinilor legate de aceste evenimente.
Deoarece cea mai mare parte a interviului este focalizată pe evidenţierea unor fapte precise, este
bine ca psihologul să stabilească de la începutul interviului că îl interesează de asemenea sentimentele
legate de aceste evenimente. El trebuie să aibă grijă să permită exprimarea, în mod egal, a emoţiilor
negative şi a celor pozitive. Atunci când sentimentele persoanei care oferă informaţii suplimentare nu
sunt clare, se pot pune întrebări cum ar fi: „Genul acesta de lucruri creează o anumită tensiune în
casă?” sau „Acest lucru vă face întotdeauna să vă simţiţi tensionat?” Pentru a evalua sentimentele şi
emoţiile trebuie analizate inclusiv maniera în care persoana respectivă descrie elementele
semnificative. Diferenţe în tonul vocii (viteză, înălţime, intensitate) pot fi importante în depistarea
stărilor emoţionale. O atitudine specială se va acorda momentelor în care părinţii îşi exprimă ostilitatea,
critica, tandreţea. De asemenea, trebuie luate în considerare mimica şi pantomimica.
Este preferabil să fie văzuţi împreună mama şi tatăl copilului. Relaţia copilului cu tatăl este la
fel de importantă ca cea cu mama – deşi importanţa este diferită pentru fiecare etapă de dezvoltare. Nu
este recomandabil să existe despre tată doar relatarea oferită de mamă. Dacă părinţi sunt divorţaţi sau
separaţi şi copilul petrece mult timp cu amândoi, este preferabil însă să fie văzuţi cei doi părinţi separat.