Restaurarea regelui Carol al II-lea pe tron (1930)[modificare 

| modificare
sursă]
Partizanii reîntoarcerii lui Carol pe tron așteptau momentul oportun. Iar acesta a răsărit la
începutul verii anului 1930. Carol, fără niciun plan clar, pleacă spre România de la Paris cu un
automobil (Matthieu Boisdron, op. cit. p. 38), cu destinația München, de unde ia avionul,
aterizează la Cluj, de unde ia alt avion, iar mai apoi ajunge la aeroportul Băneasa, pe 6 iunie.
Într-o mașină Carol sosește la Palatul Cotroceni, unde este întâmpinat de Principele Nicolae.
Regina Maria relatează în jurnalul său din tren, aflându-se într-o călătorie:
"O veste incredibilă mi-a fost transmisă la Viena. O telegramă de la Nicky (apelativul Principelui
Nicolae) și câteva cuvinte: "Carol se întoarce la noi, formidabil entuziasm, totul bine,cu dragoste,
Nicky!" Deci asta este ceea ce plănuiau ei! Pe la spatele meu și al lui Barbu, de care se temeau,
cei doi frați ajutați de armată au plănuit asta. Nici nu știu cum să mă simt! Care ar putea fi
consecințele acestui act? "Formidabil entuziasm"- firește, poporul și armata care l-au dorit înapoi,
dar care o să fie reacția Partidului Liberal? Și ce o să spună Sitta? Ce o să facă ea?..." [25]
Vestea că s-a întors a bulversat mediile politice. La Cotroceni se fac negocieri toată noaptea
dintre 6-7 iunie, între Iuliu Maniu, prim-ministru în aceea perioadă, și Carol. Maniu îi amintește
condițiile venirii sale, care nu includeau, pe de altă parte, reîntoarcerea sa pe tron. El trebuia să
fie membru al Regenței și, mai ales, să găsească o reconciliere cu principesa-mamă Elena și, de
asemenea, să nu o aducă în țară pe Elena Lupescu. Carol acceptă. Însă următoarea zi cere să
fie încoronat, dovedind adevăratele sale intenții. Regența și Iuliu Maniu nu sunt de acord, declară
că au jurat credință regelui Mihai.
Carol, susținut de armată, face propriul lui joc. Iar printre politicieni, ca și în Regență, e dezbinare.
Țărăniștii cred că vor avea un sprijin politic de la rege și că îi vor înlocui pe liberali din grațiile
Curții Regale. Carol a promis, a dat asigurări, s-a angajat. Liberalii ajung să se scindeze din
cauza opiniilor contradictorii dintre membri. Iuliu Maniu își dă demisia la 7 iunie. Gheorghe
Mironescu devine prim-ministru și anulează decizia din 4 ianuarie 1926 și a punctelor 6 și 7 din
statutul Casei Regale, prin care Carol își pierduse drepturile la tron. Regența se auto-dizolvă.
Astfel Carol își detronează propriul fiu și devine rege pe 8 iunie 1930.
Regele Mihai își va aminti momentul reîntâlnirii cu tatăl său:
"Mama ceruse în mod imperios ca să nu fiu eu acela care să meargă înaintea lui, ci el să vină la
Rege. A venit deci el în calea noastră. Îmi amintesc, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Se aflau
acolo unchiul meu- prințul regent Nicolae, mătușa mea-principesa Elisabeta, și mama mea,
adunați cu toți în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitație extremă. Deși stătea cu
spatele la mine, știam că plânge. Iar acolo așezat călare pe un scaun, se afla bărbatul pe care
nu-l cunoșteam. Înalt, arătos, cu o mustață scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a
ridicat în picioare și m-a luat în brațe, eu întorceam capul spre mama, care plângea pe tăcute.
Știam ce reprezenta tatăl meu pentru ea și acestă scena îmi era teribil de neplăcută. Nu-mi era
frică de el, la drept vorbind, însă ceva mă deranja, în fond nu simțeam niciun fel de bucurie. Nu
știam că avea să urmeze cea mai rapidă lovitură de stat din istorie." [26]
Câteva zile mai târziu, fosta soție primește o vizită de la Principele Nicolae, jucând rolul de
intermediar, pentru a o ruga să scrie o scrisoare oficială lui Carol, prin care să-i ceară să nu
anuleze divorțul. Carol se opunea anulării divorțului mult mai înverșunat decât se opusese ea,
dar cererea continuă a poporului de împăcare îl pusese într-o situație penibilă. I se cerea, practic,
Elenei să se incrimineze pentru a acoperi greșelile lui Carol. Principesei îi vine ideea să anuleze
conținutul scrisori printr-o formulare care ar dovedi că nu fusese scrisă din proprie inițiativă, spre
marea furie a lui Carol, care așa nu se mai putea folosi de scrisoare. [27]
Se spune, totuși, că, la început, Carol și fosta sa soție au fost văzuți împreună cu diferite ocazii.
Ba, mai mult, Carol venea des la dejun la principesă, în Casa de la Șosea, și părea dispus să
vorbească deschis despre trecutul lor comun, despre erorile și momentele care ar fi putut fi
evitate sau aplanate. În iulie se mai joacă un ultim act al dramei lor. Carol pleacă la Sinaia, unde
locuiește la Foișor. Elena și Mihai locuiau la Peleș, însă Carol îi poftea zilnic la ceai. Tot ce a
stricat o probabilă împăcare între cei doi a fost apariția mai târzie a amantei lui în țară.
De la începutul domniei sale, Carol al II-lea și-a luat foarte în serios rolul de șef al Casei Regale.
A anihilat-o din punct de vedere politic pe Regina Maria, l-a înlăturat de la curte pe Barbu
Ștribey și a încercat toate metodele de expediere a fostei soții, Elena, peste granițe. I-a interzis în
mod special mamei sale să desfășoare vreo activitate politică și i-a impus să se stabilească la
celelalte castele din țară (Castelul Bran și Castelul Balcic). Interesul lui era să o țină la distanță de
viața publică de la București, trimițând-o, practic, într-un exil. Știrbey, diplomat și abil, evită însă
orice situație neplăcută și pleacă în străinătate, stabilindu-se în Elveția.
Societatea românească și-a pus mari speranțe în Carol. Se spera că odată ce regele se
întorsese, lucrurile se vor îndrepta. Economia românească era în plină criză. Lumea aștepta să
se termine confuzia de la vârf, unde Regența era departe de a stăpâni situația. Însă el și-a
încălcat, rând pe rând, angajamentele pe care le avea.
De exemplu, Elena Lupescu sosește pe neașteptate în august 1930, deși Carol promisese că
acest lucru nu se va întâmpla. Amanta regală se întoarce după ce urmărise de la Paris
evenimentele din țară, temându-se că, într-un moment de slăbiciune, Carol s-ar fi putut întoarce
la principesă. Într-o scrisoare Lupeasca îi reproșa:
"După ziare înnebunesc. Matin de azi spune că la dineul dat la Cotroceni și la care trebuia să
vină și of (principesa-mamă Elena) pentru a celebra reunirea voastră, a avut loc. Maică, Maică,
Maică, Maică văd că divorțul religios a fost anulat, ce să mai pricep?(...) Atât Mama, cât și
celelalte au pus mâna pe tine și te joacă după cum cântă."
Carol a ascuns-o câteva luni la Sinaia, dar secretul va fi dezvăluit în noiembrie, când a adus-o
la Palatul Regal din București. Iuliu Maniu află și demisionează din nou. Astfel, Carol își pierde
credibilitatea în fața singurului partid care avea încredere în el. De atunci Partidul Național
Țărănesc a fost principalul său critic. Practic, Carol i-a manipulat și pe adversarii și pe susținătorii
lui. Era dornic să conducă România, atras de ideea de a fi rege, dar nedispus să facă sacrificiile
cerute de poziția unui rege. Va domni zece ani, până în septembrie 1940. Au fost zece ani de
succese economice, de prosperitate, însă și de eșecuri. S-a vorbit mult despre corupția regimului
său și a sa proprie. S-a speculat mult pe marginea poveștii cu Elena Lupescu.
După multe umiliri publice, restricții și retragerea tuturor titlurilor, principesa-mamă Elena
părăsește țara la data de 2 noiembrie 1932.

Regimul carlist și camarila regală[modificare | modificare sursă]

Carol,fire autoritară, nu se bazează pe partide, așa cum procedaseră Carol I și Ferdinand. Dorea
ca miniștrii să asculte de el, nu de șefii de partid. Carol se vede superior partidelor, de aceea a
dus o politică de slăbire a puterii partidelor în care nu avea încredere. A încurajat disidențele și
sciziunile, s-a amestecat în treburile guvernelor, a dorit să-i fie acceptate soluțiile. Și-a impus
favoriții ca miniștri. A cerut tuturor subordonare față de voința sa.
Carol al II-lea și Elena Lupescu la Paris (1936)

Regele urmărea ceea ce își propusese: un regim carlist. Impunând un guvern deasupra
partidelor, alcătuit din oameni care îi erau fideli.
În anul 1932, Nicolae Iorga demisionează, îl urmează alte trei guverne de durată scurtă, conduse
de Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Ultimul se retrage în anul 1933. Aceleași cauze,
aceleași efecte: amestecul regelui. Circumstanțele: criza economică și ascensiunea extremei
drepte. Clasa politică este acuzată de corupție și neputință în a rezolva problemele economice și
sociale grave de la începutul anilor '30.
În jurul lui Carol se formează un grup de favoriți, numit "camarila regală", în centrul căruia se afla
nimeni alta decât Elena Lupescu. Din camarilă făceau parte: Nicolae Malaxa, Max
Auschnitt - industriași, Aristide Blank - bancher, Mihail Manoilescu, Richard
Franasovici- politicieni, Gabriel Marinesu - prefectul poliției, Puiu Dumitrescu- secretar
particular și mulți alții.
Camarila juca un rol important din ce în ce mai semnificativ în viața politică și economică. O
mână de profitori formează o Curte neoficială, unde se distribuie favoruri și se țes intrigi.
Criticile adresate regelui Carol țin, mai ales, de viața sa privată. Toate lucrurile care mergeau
prost își găseau explicația în influența malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputația lui a
avut mult de suferit.