Dictatura regală (1938-1940)[modificare 

| modificare sursă]
Succesul electoral al extremei drepte din decembrie 1937 îl îngrijorase pe rege. Era momentul să
pună piciorul în prag și să treacă la ofensivă.
Profitând de slăbiciunea guvernului condus de Goga, (prim-ministru de la 28 decembrie 1937
până la 11 februarie 1938), Carol trece la o acțiune care a lichidat total regimul democratic. În
noaptea de 10-11 februarie 1938, Carol a înlocuit guvernul Goga cu un guvern consultativ
condus de Patriarhul Miron Cristea. Această măsură era o gravă încălcare a regimului
democratic, pe care regele a motivat-o prin încercarea de a restabili ordinea publică. De fapt, a
fost o lovitură de stat. Pe 20 februarie 1938 Carol a abolit Constituția de la 1923, înlocuind-o cu
alta (Constituția de la 1938) care îi dădea mari puteri regelui iar din 30 martie 1938 a dat decretul
de dizolvare a partidelor politice care a lichidat total regimul parlamentar. La scurt timp, la 15
decembrie 1938[29], a creat un partid al său, numit Frontul Renașterii Naționale (F.R.N). Cu toate
acestea, partidele tradiționale au continuat să funcționeze, dar în afara regimului parlamentar.
F.R.N nu a reușit să se impună în viața politică românească, neavând nici ideologie și nici un
program clar de guvernare.

Regele Carol al II-lea în 1938

Fondatorii respectivului partid unic au fost: politicienii Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Petre

Andrei, Mihai Ralea, M. Ghelmegeanu (excluși din PNȚ), C. Angelescu, M. Cancicov, Mitiță
Constantinescu, Victor Iamandi, Victor Slăvescu, D. Alimănișteanu, C.C. Giurescu (dintre liberali),
Ștefan Ghițescu, N. Miclescu, Alex. Hodoș, Anibal Teodorescu, Ionescu-Sisești, Vasilescu-
Karpen, D.V. Toni (iorghiști), I. Gr. Periețeanu, V. V. Tilea (vaidiști); Industriașii C. Garoflid, I.
Gigurtu, I. Bujoiu; generalii N. Samsonovici, Gh. Rusescu, N. Rujinski, I. Sichitiu, Gh. Manu;
oamenii de cultură C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, Iuliu Hațieganu, V. Vâlcovici, Lucian
Blaga; consilierii regali: Miron Cristea (patriarhul), mareșalul Prezan, generalul Văitoianu, G. G.
Mironescu, N. Iorga, Gh. Tătărescu, C. Argetoianu, E. Balint. Nu au aderat: Iuliu Maniu, Virgil
Madgearu, Mihai Popovici, Gr. Iunian, Lupu, Dinu Brătianu, Gh. Brătianu.”[30]
Astfel, regele Carol, pentru a ieși din situația internă complicată și pentru a da o replică
amenințărilor externe tot mai puternice, instaurează dictatura sa personală și ține să guverneze,
nu doar să domnească. Dar acum regele este izolat politic. Acest lucru se va vedea în perioada
următoare, care îl găsește slab pregătit în fața unor primejdii imense pentru el și pentru țară. În
plus, la Est, Stalin pândește. Regele Carol încerca să salveze ce nu se poate, de fapt, salva.
România este prinsă într-un angrenaj fatal.
Decide să facă o vizită oficială în Marea Britanie și Franța pentru a cere sprijin. La Londra,
britanicii se arată rezervați. La Paris, același rezultat. Practic, regele nu a obținut nimic nici la
Londra, nici la Paris. Până la urmă, își calcă pe inimă și merge în Germania, pe data de 24
noiembrie 1938, în Alpii bavarezi pentru a-l întâlni pe Hitler, chiar dacă îl detesta. Germania avea
cu totul alte interese. Carol era îngrijorat de granițele României, amenințate
de Bulgaria, Ungaria și URSS. În schimb, Hitler îi ține un discurs despre forța militară care este
Germania și căreia nimănui nu i se poate opune. Carol înțelege amenințarea. Se întoarce la
București fără să fi obținut nimic din tot acest turneu al țărilor europene.
La 14 martie 1939, Cehoslovacia cade victimă atacurilor germane, reprezentând o lovitură
puternică chiar și pentru România. Cehoslovacia era una dintre aliatele României în Mica
Înțelegere. Sistemul de alianțe de după Primul Război Mondial, practic, s-a prăbușit. Granițele
țării nu mai erau sigure.
Spre sfârșitul lunii martie se semnează un acord comercial cu Germania și, astfel, din punct de
vedere economic, România intră în zona de interese germane.
În 23 august 1939, Germania și URSS au încheiat așa numitul pact de neagresiune sovieto-
german, Ribbentrop-Molotov, prin care cele două state își împart de comun acord între ele
Europa de est. În acest context, URSS își manifestă interesul pentru Basarabia.
La 1 septembrie, Polonia este atacată de Germania. Al Doilea Război Mondial începuse.
La 6 septembrie România se declară neutră, deși guvernul este de acord să primească refugiați
polonezi. Mai mulți politicieni cereau reorientarea politicii externe către Germania, care triumfa
peste tot.
În 1940 Franța a fost învinsă, a fost un șoc pentru populația română. În acest context, România
Mare este complet izolată și își așteaptă sfârșitul.
În urma presiunilor interne și externe, Carol transformă Frontul Renașterii Naționale în Partidul
Națiunii, o viariantă mult mai autoritară, fascistă, antisemită, pro-legionară și pro-nazistă a
Frontului.

Pierderi teritoriale (1940)[modificare | modificare sursă]

La data de 26 iunie 1940, URSS a cerut României, printr-un ultimatum, să
cedeze Basarabia și nordul Bucovinei în 48 de ore. Carol, la București convoacă urgent Consiliul
de Coroană, poziția sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opusă rezistență armată la graniță.
Dar punctul său de vedere nu este susținut decât de 11 membri din cei 27 ai Consiliului. O a
doua întâlnire în seara aceleiași zile dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru
respingerea ultimatumului sovietic. Restul sunt convinși că armata nu poate să reziste atacului,
mai ales ca existau semnale din Bulgaria și Ungaria că România va fi atacată. Dacă armata se
mobilizează în est, ar expune țara unei catastrofe. De altfel, România ar fi putut rezista unei
ofensive a Armatei Roșii maximum două săptămâni. Carol se înclină.
Kremlinul dă doar patru zile pentru evacuarea teritoriilor cerute (este vorba despre o suprafață de
45.000 km² cu peste 3 milioane de locuitori în Basarabia și, în plus, 5.396 km² și jumătate de
milion de locuitori din nordul Bucovinei. Carol va nota în jurnal: "Mi-e rușine de mine însumi." Este
o tragedie. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă.
Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative, susținute de Hitler. Germania și Italia au
propus un arbitraj între România și Ungaria. Aici s-a semnat un act numit, apoi, de istorici Al
Doilea Arbitraj (Dictatul) de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită să
cedeze Ungariei nord-vestul și estul Transilvaniei cuprinzând un teritoriu de cca 43.492 km², cu o
populație de peste 2,6 milioane de locuitori. La rândul ei, Bulgaria a cerut și a obținut, în urma
tratativelor dictate de Hitler și finalizate prin Tratatul de la Craiova din 7
septembrie 1940, Cadrilaterul (județele Caliacra și Durostor, situate în sudul Dobrogei). România
a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu (o suprafață de 99.738 km²) și tot atât din
populație (aproape 7 milioane de locuitori).
În urma acestor cedări, revolta și furia au cuprins întreaga țară iar popularitatea lui Carol s-a
prăbușit, acesta fiind considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară tragică,
devenind, astfel, țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Carol a rămas de
unul singur în acest vârtej (Armata l-a părăsit, liderii politici s-au dezis de el, iar opinia publică s-a
întors împotriva lui). Este rezultatul firesc al celor 10 ani de domnie, în care a dus, programat, o
politică de subminare și decredibilzare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice
ale României Mari.

Abdicarea regelui Carol al II-lea[modificare | modificare sursă]

Prezența mulțimii în Piața Palatului regal nu încetează. Se trag focuri de armă. Toate liniile de
comunicare sunt ocupate de legionari.
Obligat de împrejurări, Carol îl cheamă pe generalul Ion Antonescu să formeze un guvern de
uniune națională. Acesta avea relații proaste încă din 1934, când demisionase din poziția de șef
al Statului Major al Armatei, în semn de protest față de regimul corupt al lui Carol II. Antonescu
era dorit de armată, dar și de liderii partidelor istorice. Legionarii doreau plecarea lui Carol și
liderii lor erau, deja, înțeleși cu generalul, acesta având reputația de om capabil și greu de corupt.
Astfel, a acceptat, în 4 septembrie 1940, oferta de a forma guvernul, însă cu condiția de a primi
puteri depline. Regele, în următoarea zi, semnează un decret prin care îi da generalului puteri
excepționale.
La 5 septembrie 1940, în urma eșecului de a forma un guvern, din cauza faptului ca partidele
refuzau vehement altă soluție decât abdicarea, Antonescu îi cere regelui să abdice în 24 de ore.
Carol se vede complet izolat, mulți din apropiați lui sunt, de asemenea, favorabili abdicării. La ora
6 dimineața, pe 6 septembrie 1940, semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai.
Nu este propriu-zis un act de abdicare, ci un act de delegare a puterii în favoarea fiului său,
Mihai. Carol plănuiește gândul secret că odată se va reîntoarce pe tron.
Mulțimea de oameni, neîncrezătoare în anunțul abdicării, rămâne în Piața Palatului, în așteptare.
Generalul îi cere lui Carol al II-lea să părăsească țara și îi oferă protecție
Carol, însoțit de Elena Lupescu, de Mareșalul Curții Ernest Urdăreanu și câțiva apropiați,
părăsesc Bucureștiul. În gara din Timișoara un comando de legionari trage asupra trenului.
Soldații care asigurau paza trenului ripostează cu foc. Carol și Elena vor trece granița pe
pardoseala vagonului, ajungând cu bine, în 7 septembrie, în Iugoslavia. (Matthieu Boisdron, op.
cit. p. 161).