II.

AUTONOMII LOCALE SI INSTITUTII CENTRALE IN

SPATIUL ROMÂNESC ( SECOLELE IX-XVIII)-DIDACTICA
Ce sunt autonomiile locale? Romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale au ocupat un spațiu
întins, din Peninsula Balcanică până în nordul arcului carpatic. Ele şi-au făcut simțită prezența sub
numele de țări – „terrae" , locuitorii lor fiind cunoscuți sub numele de vlahi, volohi, valahi, blachi în
izvoarele armene, bizantine, ruse și maghiare, şi de români, armâni în vorbirea proprie.Autonomiile
rurale, „romanii populare" sau ,democrații țărăneşti" cum le-a denumit Nicolae Iorga, „obști de
obști" după expresia unor documente medievale risipite în cuprinsul unor „țări", erau conduse de
cnezi, juzi, jupani învestiți de comunitate cu funcții social-politice corespunzătoare . Puterea unora
dintre ei s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie delimitată geografic. ,Țările",
autonomii politice, s-au născut din mai multe sate. „Satul a devenit, pentru mult timp forma firească
de organizare a strămoșilor noştri", remarca Nicolae Iorga. Românii și autonomiile politice în
izvoarele bi- zantine. Izvoarele bizantine semnalează în spațiul balcanic primele realități politice
românești și pe vlahi.
Autonomiile româneşti din nordul Peninsulei Balcanice au fost supuse unui puternic asalt de anihilare
în secolele XI-XIII, din partea Imperiului Bizantin şi în efortul lor de apărare, acestea au făcut trecerea
de la „țară", cadru politic tradițional, la stat. Două sunt momentele însemnate sub raport politic:
1066, când se răscoală vlahii din Tesalia, cel de-al doilea este în 1185 când sub conducerea fraților
Petru şi Asan se răscoală vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi se constituie statul bulgaro-vlah.
De întindere şi însemnătate variată, autonomiile româneşti, modelate după cadrul geografic în care
se alcătuiseră ,,țările", erau grupate în: regiunea munților Carpați: Tara Bârsei (terra Borza),
consemnată ca țară românească în 1222, Tara Maramureşului în 1299, , Țara Făgăraşului
consemnată ca terra Blachorum în 1222, Țara Hațegului (terra Harszok), consemnată în 1247, Țara
Loviștei.
Autonomiile locale ale acestor țări româneşti situate în zonele de margine ale Transilvaniei,
încetează odată cu dispariția dinastiei arpadiene în 1301. În secolele XIV-XV, ,„țările" vor fi organizate
sub forma unor districte româneşti conduse de demnitari numiți de coroană. în depresiunile
subcarpatice şi pe văile unor râuri: Tazlău, Câmpulung Muscel, Târgu-Jiu, Vrancea și Câmpulung,
Neamt, Vaslui, Dorohoi, Bacău. Autonomiile româneşti au existat în cadrul unor complexe
plurietnice - Imperiul Bizantin, Regatul maghiar – și a migratorilor turanici, pecenegii, uzii, cumanii și
mai târziu tătarii
Geografia armeană a lui Moise Chorenati menționează în secolul al IX-lea ,,Tara Balak", fără a o
localiza geografic, iar o veche cronică turcească menționează o țară ,„Ulak Ili" la est de Carpați, unde
tradiția istorică localizează Țara Sipenițiului în jurul anului 1000, confirmată și de descoperirile
arheologice. Tot la est de Carpați sunt menționate diverse forme de organizare: codrii (Codrii Herței,
Cosminului, Orheiului), câmpuri (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad), ocoale (Câmpulung, Vrancea).
Înaintând la sud de Carpați, regalitatea maghiară a găsit autonomii politice care dispuneau de
structuri militare și de organizare ecleziastică proprii, pe care a reușit să le aducă temporar sub
puterea sa, cum ar fi Țara Severinului . Țările depindeau de un centru de putere, fie direct, fie prin
intermediul unei căpetenii militare, voievod sau duce.
Trăsăturile generale ale societății transilvane și a voievodatului în această perioadă de începuturi ale
Evului Mediu se pot reconstitui cu destulă aproxi- mație pe baza izvoarelor scrise şi a celor
arheologice. Ele atestă stadiul de formare a unor state timpurii în perioada pătrunderii maghiarilor în
spațiul carpato- danubian. Cele mai cunoscute sunt ducatele (voievo- datele) Menumorut, Glad,
Salanus şi Gelu menționate în Gesta Hungarorum.
În opinia istoricului K. Horedt extinderea autorității ducale și apoi regale maghiare asupra
Transilvaniei s-a produs în cinci etape:
• în jurul anului 900, maghiarii ajung până la Someşul Mic;
• în jurul anului 1000 este ocupată valea Mureşului;
• în jurul anului 1100 se atinge valea Târnavei Mari;
• în jurul anuluil 1150 se atinge linia Oltului;
• în jurul anului 1200 se atinge linia Carpaților Răsăriteni și Meridionali.
Regii maghiari au organizat structuri proprii, laice și ecleziastice specifice feudalismului apusean, pe
teritoriul Transilvaniei. In anul 1111 apare evocat primul demnitar laic, ,Mercurius princeps Ultrasil-
vanus" cât şi primul episcop catolic al Transilvaniei, „Simion Ultrasilvanus", cu reşedința în cetatea
de la Bălgrad, azi Alba Iulia, evocat într-un document din anul 1111. Tot în acest an este atestat şi
primul comitat, Bihorul. Comitatul a fost instalat peste vechile țări ale autohtonilor. Organizarea
distinctă a comitatelor Transilvaniei, prevalența clară a puterii nobilimii în cadrul lor au creat bazele
instituționale și teritoriale ale autonomiei nobiliare . În secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era
reorganizat sub forma unui voievodat, renunțându-se la principat sub presiunea tradiției româneşti,
fiind compus din mai multe comitate regale. În anul 1176 este menționat primul voievod al
Transilvaniei, „Leustachius Voyvoda" , probabil identic cu Leustachius, comite de Dăbâca, atestat în
anul 1164.
Primul voievod propriu-zis numit întotdeauna de rege apare documentar în 1199. Voievodul avea
atribuții administrative, juridice şi militare. În paralel cu ocuparea Transilvaniei s-a desfășurat, între
secolele XI-XIII, şi un amplu proces de colo- nizare. Pe măsura colonizării regalitatea limitează puterea
voievodului. Regii maghiari au colonizat aici pe saşi, secui și cavalerii teutoni . Cele trei autonomii
ale privilegiaților nobilii maghiari, saşii şi secuii – au devenit un factor de coguvernare a voievodatului
încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea.
În secolul al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate. Aşezarea
noilor veniți conduce, desigur, la o nouă structură etnico-demografică. Românii rămân însă locuitorii
cei mai numeroşi. Aceste particularități specifice: voievodatul ca formă de organizare politico-
administrativă pentru întreaga tară, voievodatele locale, cnezatele, districtele, scaunele saşilor şi
secuilor, vor imprima Transilvaniei o dezvoltare deosebită de restul regatului maghiar în tot timpul
cât a făcut parte din acest stat, ceea ce explică de ce Transilvania nu s-a contopit niciodată deplin cu
Regatul Ungariei. Transilvania era singura regiune din Regatul Ungariei care purta denumirea de
voievodat, iar deținătorii acestei funcții erau singurii care aveau un titlu identic cu cel al
conducătorilor Țării Româneşti și Moldovei, dar modificat ca semnificație în raport cu acela al
domnilor de la Sud și Est de Carpați.
Spre sfârşitul veacului al XIII-lea și la începutul celui următor, voievozii Transilvaniei, Roland Borşa
(1282, 1284-1285, 1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1319) îşi asumă prerogative sporite. Primul, în
numele unui „regnum Transilvanum", autonom față de Regatul maghiar convoacă la Deva, în 1288,
prima Adunare Obştească (Congregația generală), la care participă nobili din cele 7 comitate, clerul
superior, orăşenii și reprezentanții țărănimii libere. Ultima participare a elitei politice a românilor la
o congre- gație a stărilor transilvane este amintită în anul 1355. Prin diplomele din 1366, Ludovic I a
desăvârşit constituirea sistemului de guvernare a voievodatului, sistem bazat pe recunoașterea unei
singure religii recepte, catolicismul.
Angevinii au readus Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei. Începând cu sfâr-
situl secolului al XIII-lea şi, mai ales, în secolele XIV-XV, grupurile privilegiate ale societății transil-
vane, nobilii maghiari, saşi şi secuii se constituie treptat în stări. Datorită structurii prevalent etnice a
stărilor, ele vor fi denumite oficial ,nationes" (națiuni), aşa cum apar în Unio Trium Nationum din
1437 .
Începând cu secolul al XIV-lea Voievodatul Transilvaniei este confruntat cu pericolul otoman. Un rol
major în oprirea temporară a pericolului turcesc L-a jucat Iancu de Hunedoara, voievod al
Transilvaniei (1441-1456) și guvernator al Ungariei (1446–1453). Complementară efortului său militar
a fost strădania de a spori gradul de autonomie al Voievodatului Transilvaniei față de Regatul
Ungariei. Politica lui Iancu de Hunedoara față de turci va fi continuată de fiul său, regele Matia
Corvinul al Ungariei (1458–1490).
În anul 1541, Imperiul Otoman a transformat Ungaria răsăriteană în paşalâc. Voievodatul Transil-
vaniei, Banatul (până în 1552 când e transformat în paşalâc) şi comitatele din Partium au alcătuit
Principatul autonom al Transilvaniei, sub suzeranitate otomană , care și-a păstrat autonomia și
instituțiile proprii. Autonomia principatului s-a manifestat în primul rând prin dreptul Dietei de a-l
alege pe principe care era confirmat și învestit cu semnele puterii de Poarta Otomană. Principele
Transilvaniei, ca şi domnii Moldovei şi Țării Româneşti, era învestit cu largi prerogative, hotăra în
probleme de politică externă, declara război și încheia pacea, acredita misiuni diplomatice şi primea
trimişi diplomatici. Dieta Transilvaniei, continuare a „congregațiilor" celor trei națiuni medievale, se
întrunea anual, sau chiar de mai multe ori într-un an. Ea a fost un factor permanent de coguvernare
alături de principe. Rolul ei a scăzut în condițiile în care principele a căpătat puteri sporite în materie
legislativă, armată și în alegerea Consiliului princiar .
In anul 1599, Mihai Viteazul a intrat în Transil- vania și a fost recunoscut de Dietă ca ,locțiitor al
împăratului". Nobilimea maghiară a resimțit negativ încercarea lui Mihai Viteazul de a crea un
organism politic românesc .
La începutul secolului al XVII-lea, Principele Gabriel Bethlen a inaugurat politica de consolidare a
absolutismului princiar, izvorâtă din necesitatea con- solidării statutului autonom al Principatului în
raport cu țelurile expansioniste ale Habsburgilor. Aceştia au ocupat Principatul Transilvaniei,
integrându-l în imperiu. La 4 decembrie 1691, a fost acordată Diploma Leopoldină care a constituit
baza juridică a administrației austriece, menținând uniunea celor trei națiuni medievale și statutul
religiilor recepte.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea va fi numit Mare Principat, împăratul Habsburg având
și titulatura de principe, fiind reprezentat de un guvernator. Instituțiile Principatului erau: Guberniul
(guvernul provincial format din 12 consilieri), Armata, Tezauriatul, care aplica politica economică a
Imperiului, subordonate Vienei prin Cancelaria Aulică. Administrația austriacă realizează primele
măsuri de recenzare a populației de pe teritoriul Transilvaniei. Acestea arată, începând cu secolul
XVIII, în mod constant o majoritate românească.
Întemeierea statelor medievale româneşti în secolul al XIV-lea a fost rezultatul a trei tendințe
istorice:
-agregarea formațiunilor politice preexistente;
-crearea instituțiilor supreme: Domnia și Biserica;
-emanciparea de sub dominație străină .
La scurt timp după constituirea Țării Românești și a Moldovei, regimul politic a evoluat spre formula
monarhică în tiparele generale ale monarhiei feudale, dar cu trăsături specifice societății româneşti.
Titulatura domnilor români exprima calitatea de mare voievod, o funcție militară, și de domn,
stăpân al întregului pământ ,. În 1359, Nicolae Alexandru s-a intitulat ,,domn autocrat" (singur stă-
pânitor), reprezentând o afirmare de suveranitate atât internă, cât şi externă. Inspirată după modelul
bizantin, domnia autocrată se afirmă ca domnie de drept divin. Această calitate o dobândeau prin
ceremonia religioasă a ungerii de către mitropolit, domnii devenind conducători politici ,din mila lui
Dumnezeu" . Domnul era ales pe baza principiul ereditar- electiv, din dinastia Basarabilor şi a
Muşatinilor .
Putea fi ales, dacă era considerat vrednic de domnie, oricare dintre descendenții familiei
domnitoare, chiar dacă nu era rodul unei căsătorii legitime. Era de ajuns să fie „os de domn" .
Domnul era stăpânul întregii țări, el afirma dreptul superior (dominium eminens). Afirmarea și
consoli- darea prerogativelor judecătoreşti ale Domniei şi-au găsit expresia în instituția marelui vornic
ale cărui atribuții judiciare acopereau o vastă arie de cauze civile şi penale. Domnul semna tratate,
declara război și încheia pace.
Activitatea diplomatică, primirea solilor străini și ceremonialul primirii lor se aflau în grija marelui
postelnic, a marelui portar etc. Atribuțiile precumpănitor militare le aveau marele spătar în Țara
Românească, hatmanul în Moldova. Aparatul de stat s-a format, ca şi întreaga societate românească,
în aria civilizației bizantino-slave. Acesta a fost dezvoltat de domnia centralizatoare, purtând
amprenta sursei sale de inspirație. Apariția în secolul XIV a dregătorilor îndatoriri specializate,
chiar dacă nu riguros, răspunzând la diferitele functii ale statului, e un indiciu al tendinței de asumare
efec- tivă de către domnie a controlului asupra teritoriului țării. Sfatul Domnesc a fost organul central
al guver- nării, format inițial din marii proprietari funciari, apoi din boieri cu dregătorii.
În secolele XIV-XVI domnia a avut un rol esențial în lupta antiotomană, reușind să păstreze
autonomia statală, păstrându-se dreptul de a se alege domnul dintre boierii pământeni. In secolul al
XVII-lea ascendentul boierimii în viața socio-economică a țării s-a reflectat în tendințele ei de
instituire a regimului nobiliar, simultan cu evoluția spre monarhia feudală reprezentată de Matei
Basarab și Vasile Lupu . Campaniile otomane şi înfrângerea turcilor la Viena în 1683 au influențat
politica domnilor Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Dimitrie
Cantemir în Moldova. Ei au încercat refacerea autorității domneşti, dar evoluția instituției domniei
româneşti a fost întreruptă de instaurarea domniilor fanariote.