Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează, fie de

către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţii fiscale (impozite,
taxe, contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o
perioadă de timp.

Titlul de creanţă fiscală dă naştere:

1) unui drept al statului, numit creanţă fiscală, de a încasa sumele de bani pe care contribuabilul
le datorează bugetului de stat sub formă de impozite, taxe, contribuţii etc.;
2) unei obligaţii a contribuabilului, numită obligaţie fiscală, de a le plăti, la termenul legal şi în
cuantumul stabilit, impozitele, taxele, contribuţiile datorate.
„Titlul de creanţă” fiscală nu obligă, până la termenul de plată stabilit prin lege, la plata
obligaţiilor fiscale menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora. După expirarea
termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă radical (prin efectul legii)
regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că impozitele, taxele, contribuţiile
menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit.
„Titlul executoriu” fiscal obligă, după expirarea termenului de plată stabilit prin lege, la plata
obligaţiilor fiscale menţionate în acesta. Până la expirarea termenului de plată stabilit prin lege
avem numai „titlul de creanţă”, nu şi „titlul executoriu”. După expirarea termenului de plată
stabilit prin lege, acelaşi „act de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor” îşi schimbă
radical regimul juridic: (1) din „ceea ce se datora, ca benevol”, în „obligaţie de plată”; din „titlul
de creanţă” (2) în „titlul executoriu”.

1. Precizări preliminare
Obligaţiile fiscale (impozite, taxe, contribuţii etc.) care revin fiecărui contribuabil decurg din
aplicarea legilor fiscale, care au caracter de generalitate, care sunt aceleaşi pentru toţi
contribuabilii.

Legile fiscale sunt aceleaşi pentru toţi contribuabilii, adică au caracter universal, de generalitate,
dar obligaţiile fiscale ale fiecărui contribuabil sunt foarte diferite, în funcţie de bunurile şi/sau de
veniturile fiscale (pentru care se datorează impozite, taxe, contribuţii etc.) pe care le deţine
fiecare.
Aplicarea legilor fiscale presupune:
1. Identificarea tuturor persoanelor fizice şi juridice care deţin un bun şi/sau un venit fiscal,
pentru care se datorează un impozit, o taxă, o contribuţie [1]. Din momentul în care o persoană
fizică şi/sau juridică deţine un bun şi/sau un venit impozabil (pentru care se datorează un
impozit, o taxă, o contribuţie), persoana respectivă capătă regimul juridic de „contribuabil”;
2. Identificarea, pe fiecare contribuabil, a „materiei impozabile”, adică a bunurilor şi/sau a
veniturilor pentru care se datorează un impozit, o taxă, o contribuţie;
3. În funcţie de (a) prevederile legale în vigoare, şi (b) de „materia impozabilă” pe care o deţine
fiecare contribuabil,se  stabileşte şi se individualizează, obligaţiei fiscale pe fiecare contribuabil;
4. Obligaţia fiscală, stabilită şi individualizată pe fiecare contribuabil, trebuie să se reflecte într-
un „act oficial”, adică într-un act reglementat prin lege, într-un „act juridic” numit „titlul de
creanţă fiscală”.
Pentru organele fiscale nu are importanţă ce se identifică prima dată: contribuabilul sau
materia impozabilă.
Altfel spus, în stabilirea obligaţiilor fiscale nu are importanţă de la ce se porneşte: de la
contribuabilul spre materia impozabilă, sau invers, de la materia impozabilă spre contribuabil.
Pentru stat este important ca organule fiscale să reuşească să constate, să individualizeze
şi să stabilească, pe fiecarecontribuabilul, toate obligaţiile fiscale datorate de acesta [constând în
creanţele fiscale principale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi/sau accesorii (dobânzi, penalităţi,
majorări etc.)], dându-le caracter concret şi făcând posibilă executarea acestora.

2. Titlul de creanţă fiscală: sens şi conţinut

Titlu de creanţă, în sens general, este actul prin care se stabileşte dreptul creditorului de a cere
debitorului executarea unei obligaţii constând în să dea, să facă sau să nu facă ceva (N.G.L.).

Titlu de creanţă fiscală este:

(1) actul juridic prin care fie organul fiscal, fie contribuabilul, constată, individualizează şi
stabileşte obligaţiile fiscale [constând în creanţele fiscale principale (impozite, taxe, contribuţii
etc.) şi/sau accesorii (dobânzi, penalităţi, majorări etc.)], dându-le caracter concret şi făcând
posibilă executarea acestora [art. 28; art. 141; art. 110 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003];
(2) actul prin care se stabileşte dreptul organului fiscal de a cere contribuabilului executarea
obligaţiilor fiscale (N.G.L.).
Titlul de creanţă stă la baza emiterii titlului executoriu; nici un titlu executoriu nu se
poate emite în absenţa unui titlu de creanţă în baza căruia se stabilesc creanţe fiscale principale
şi/sau accesorii) (art. 141 C.p.f).
Titlul de creanţă se comunică persoanei obligate la plată şi poate fi atacat în condiţiile
legii (art. 28 C.p.f).
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin
expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod
prevăzut de lege. [C.p.f. art. 141 alin. (2)].
Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titlului executoriu în mod
corespunzător. [C.p.f. art. 141 alin. (3)].
 Titlul de creanţă fiscală este actul juridic prin care se stabileşte şi se individualizează,
fie de către organele fiscale, fie de către contribuabil, mărimea unei obligaţiei fiscale (impozite,
taxe, contribuţii, amenzi etc.), pe fiecare contribuabil, pentru o materie impozabilă, pe o perioadă
de timp.
3. Caracterul „corelativ” al „creanţelor fiscale” şi al „obligaţiilor fiscale”
Se spune despre o „creanţă fiscală” şi despre o „obligaţie fiscală” că sunt „corelative” deoarece
acestea se află „în corelaţie”, se află într-o relaţie reciprocă (una cu alta), într-un raport reciproc,
ceea ce înseamnă că:

a) aceeaşi  sumă de bani: pentru stat este un drept al său de a o încasa, adică o „creanţă fiscală”,
în timp ce pentru contribuabil este o obligaţie a sa de a o plăti, adică o „obligaţie fiscală”;
b) nu poate exista una fără alta, nu poate exista o „creanţă fiscală” fără să existe şi o „obligaţie
fiscală” „corelativă”: statul nu poate avea dreptul la a încasa un impozit, o taxă, o contribuţie,
fără ca acestea să fie datorate de un contribuabil (aşa cum cineva nu poate încasa o sumă de bani
fără ca altcineva să o datoreze);
c) nu se poate modifica una fără ca cealaltă să nu se modifice;
d) ambele sunt generate de aceeaşi materie impozabilă, pentru acelaşi contribuabil, pe aceeaşi
perioadă de timp.

4. Titlurile de creanţă fiscală sunt emise  atât de către organele fiscale, cât şi de către
contribuabili
Foarte important este de reţinut şi următorul fapt: stabilirea şi individualizarea mărimii unei
obligaţiei fiscale, pe fiecare contribuabil, se face:
1) fie de organele fiscale, pe baza declaraţiilor fiscale depuse de contribuabili, pe baza
controalelor fiscale şi pe baza metodele legale specifice pe care le are;
2) fie de contribuabili, pe baza declaraţiilor fiscale depuse de aceştia.
Deci, titlurile de creanţă fiscală sunt emise atât de către organele fiscale, cât şi de către
contribuabili.

Precizarea se impune din cauză că legea nu precizează, cu claritate, acest lucru, ceea ce
face ca, în frecvente cazuri, să se considere că titlurile de creanţă fiscală sunt emise numai de
către organele fiscale.
Denumirea de „fiscală”, din sintagma de “titlu de creanţă fiscală” se justifică prin faptul
că obligaţiile/creanţele fiscale stabilite şi individualizate prin aceste acte reprezintă numai
impozite, taxe, contribuţii, amenzi etc.

5. Creanţele/obligaţiile nefiscale
Creanţele/obligaţiile nefiscale, stabilite şi individualizate prin diverse acte, sunt:
1) fie “titluri de creanţă bugetare”: acte prin care se stabileşte şi se individualizează, fie de către
organele statului, fie de către diverse persoane fizice şi/sau juridice, mărimea obligaţiei de plată
datorată fie de persoane fizice şi/sau juridice către stat, fie de stat către diverse persoane fizice
şi/sau juridice;
2) fie “titluri de creanţă civile”: act prin care se stabileşte şi se individualizează, de către diverse
persoane fizice şi/sau juridice, mărimea obligaţiei de plată dintre acestea.
Obligaţia de plată, stabilită şi individualizată printr-un “titluri de creanţă”, indiferent de
care este acesta (fiscală sau nefiscală), trebuie înţeleasă ca fiind:
a)  fie o obligaţie de plată din partea unor persoane fizice şi/sau juridice către stat,
b)  fie o obligaţie de plată din partea statului către diverse persoane fizice şi/sau juridice.

6. Titlurile de creanţă bugetară

Titlurile de creanţă bugetară se deosebesc de alte titluri de creanţă prin particularităţile (P) lor,
dintre care le vom prezenta pe cele mai importante.

P1. Titlul de creanţă fiscală este un act declarativ de drepturi (pentru stat, de a încasa) şi de

obligaţii (pentru contribuabil, de a plăti), întocmit în formă scrisă (a) în aplicarea obligatorie a
legii, şi (b) din necesitatea de a arăta expres care este suma de bani datorată de contribuabil către
bugetul statului.
Aceasta presupune că prin emiterea sau confirmarea titlul de creanţă fiscală de organele
competente (ale statului şi ale contribuabilului) se constată numai:
(1) „un viitor drept al statului de a încasa o creanţă fiscală (benevolă de plătit de către
contribuabil), până la termenul de plată stabilit prin lege”;
(2) „o viitoare obligaţie a contribuabilului de a plăti o obligaţie fiscală, benevolă până la
termenul de plată stabilit prin lege”.
„Titlul de creanţă” fiscală nu obligă la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor
menţionate în acesta, ci numai constatăexistenţa acestora ca fiind „datorate până la termenul de
plată stabilit prin lege”; după acest termen, acestea devin obligatoriu de plătit.
„Titlul de creanţă” fiscală nu obligă, până la termenul de plată stabilit prin lege, la
plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta, ci numai constată existenţa acestora.
După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, „titlul de creanţă” îşi schimbă
radical (prin efectul legii) regimul juridic în „titlul executoriu”, ceea ce înseamnă că impozitele,
taxele, contribuţiile menţionate în acesta devin obligatoriu de plătit.
„Titlul executoriu” fiscal obligă, după expirarea termenului de plată stabilit prin
lege, la plata obligaţiilor fiscale menţionate în acesta.
Până la expirarea termenului de plată stabilit prin lege avem numai „titlul de creanţă”, nu
şi „titlul executoriu”.
 După expirarea termenului de plată stabilit prin lege, acelaşi „act de administrare a
impozitelor, taxelor, contribuţiilor” îşi schimbă radical regimul juridic: din „ceea ce se datora, ca
benevol”, în „obligaţie de plată”; din „titlul de creanţă” în „titlul executoriu”.
Creanţele / obligaţiile de plată sunt stabilite, şi titlurile de creanţă sunt emise, în principal:
1) pe baza declaraţiilor fiscale întocmite de contribuabili şi depuse la organul fiscal de
care aparţin;
2) de organul fiscal, pe baza controalelor efectuate şi prin aplicarea metodelor specifice,
prevăzute prin lege.
Peste 90% dintre creanţele / obligaţiile de plată stabilite şi, respectiv, din titlurile de
creanţă emise, au la bază declaraţiile fiscale întocmite de contribuabili şi depuse la organul fiscal
de care aceştia aparţin.
Problema care se pune este următoarea: ce se întâmplă, din punct de vedere al
identificării şi al stabilirii creanţelor / obligaţiilor fiscale datorate potrivit legii, şi, respectiv, al
titlurilor de creanţă, care trebuiau emise în baza acestora, în cazul în care contribuabilul:
(1) nu întocmeşte şi nu depuse declaraţiile fiscale la organul fiscal de care aparţine?
(2) întocmeşte şi depune cu întârziere declaraţiile fiscale la organul fiscal de care
aparţine?
(3) întocmeşte şi depune cu erori, în termenul legal sau cu întârziere, declaraţiile fiscale
la organul fiscal de care aparţine?
(4) nu şi-a îndeplinit corect şi în termenul legal obligaţiile declarative şi nici nu mai este
de găsit, de către organul fiscal?
În situaţia în care un contribuabil nu depune declaraţia de impunere, organele fiscale nu
pot emite titlul de creanţă corespunzător, operaţiune ce va fi făcută fie după ce acesta va depune
cu întârziere declaraţia de impunere, fie după ce organele competente vor întreprinde un control.
În asemenea cazuri, titlul de creanţă va produce efecte, adică va individualiza şi va stabili
creanţa fiscală, de la data realizării venitului sau de la data dobândirii în proprietate a bunului
impozabil, după caz, nu de la data depunerii cu întârziere a declaraţiei de impunere, şi nici de la
data efectuării controlului.
Pentru cazurile în care nu s-a depus declaraţia de impunere, sumele reprezentând creanţe
bugetare se stabilesc şi pentru perioada anterioară depunerii declaraţiei de impunere, respectiv de
la data realizării venitului sau de la data dobândirii proprietăţii bunului.
Dacă declaraţia de impunere s-a depus cu întârziere, dar în cadrul termenului legal de
plată, organul fiscal aplică numai sancţiunile prevăzute de lege pentru depunerea cu întârziere a
declaraţiei de impunere.
În cazul în care declaraţia de impunere s-a depus cu întârziere, dar după expirarea
termenului legal de plată, organul fiscal aplică, pe lângă sancţiunile prevăzute de lege pentru
depunerea cu întârziere a declaraţiei de impunere, şi „creanţe fiscale accesorii aferente creanţelor
fiscale principale”.
P2. Titlul de creanţă fiscală constituie atât titlu de creanţă cât şi titlu executoriu, fără a fi
necesară vreo investire specială.
Din acest punct de vedere titlul de creanţă fiscală se deosebeşte radical de majoritatea
titlurilor de creanţă din dreptul civil, care pentru a putea fi puse în executare au nevoie de
investirea cu formulă executorie, în acest sens dispunând expres prin Codul de procedură civilă.
Caracterul executoriu, fără investire specială, al titlului de creanţă bugetară este justificat
de necesitatea recuperării integrale şi cu celeritate (iuţeală, repeziciune) a veniturilor statului,
neachitate de bunăvoie la termenele legale de plată.
P3. Titlul de creanţă bugetară poate fi atacat numai pe cale administrativă, controlul legalităţii
acestor acte fiind de competenţa instanţelor de contencios administrativ.
Dintre titlurile de creanţă menţionate de art. art.110 alin (3) din O.G. nr. 92/2003 (redate
mai jos), nu sunt supuse controlului de legalitate în faţa instanţelor de contencios administrativ
procesul verbal de contravenţie şi ordonanţa procurorului.
În cazul procesului verbal de contravenţie, legalitatea acestuia este examinată de
instanţele de drept comun, împotriva acestuia contribuabilii nemulţumiţi putând formula
plângere contravenţională în temeiul art. 31 din „Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor”.
Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-au stabilit amenzi sau cheltuieli judiciare,
contribuabilul nemulţumit poate face plângere la procurorul ierarhic superior, în temeiul art. 278
din Codul de procedură penală.
Titlurile de creanţă bugetară sunt diferite pentru fiecare din veniturile bugetului de stat şi
chiar pe categorii de plătitori ai acestor venituri, în funcţie de conţinutul lor acestea putând fi
grupate în două categorii: 1) titluri de creanţă explicite şi 2) titluri de creanţă implicite.
Titlurile de creanţă explicite sunt cele întocmite exclusiv în scopul de a constata şi de a
individualiza o obligaţie fiscală, precum: actul/documentul de impunere; declaraţia de impozite
şi taxe; declaraţia vamală; documentul de plată a unei taxe etc.
Titlurile de creanţă implicite sunt acele acte întocmite într-un scop determinat, dar care,
alăturat datelor înscrise în acesta, cuprind şi individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit,
taxe, contribuţie, fiind titluri de creanţă bugetară numai în măsura în care constată existenţa unei
obligaţii de plată faţă de bugetul de stat.
Cele mai cunoscute titlurile de creanţă implicite sunt documentele care cuprind
rezultatele controlului efectuat de organele abilitate de lege pentru diferenţele constatate şi
accesoriile acestora.
7. Titlurile de creanţă prevăzute prin lege
„Titlurile de creanţă” sunt [2] actele prin care se stabileşte şi se individualizează obligaţia de
plată privind creanţele fiscale [3], întocmit de organele competente.

Prin art. art.110 alin (3) din O.G. nr. 92/2003 sunt prevăzute următoarele titlurile de creanţă:
a) decizia de impunere;
b) declaraţia fiscală;
c) decizia referitoare la obligaţii de plată accesorii;
d) declaraţia vamală;
e) decizia prin care se stabilesc şi se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele şi alte
sume care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;
f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de
lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
g) decizia de atragere a răspunderii solidare (a persoanelor prevăzute la art. 28 din O.G. nr.
92/2003, care răspund solidar cu debitorul) emisă potrivit art. 28 din O.G. nr. 92/2003;
h) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un
extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanţelor fiscale stabilite, potrivit legii, de
procuror sau de instanţa judecătorească.

8. Elementele pe care le conţine un titlu de creanţă

Răspunderea solidară a debitorului cu persoanele prevăzute la art. 27 din O.G. nr. 92/2003,
stabilită potrivit art. 28 din această ordonanţă, se face printr-o decizie, care constituie „titlu de
creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare”, care va cuprinde
următoarele elemente [4]:

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după
caz;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) ştampila organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune contestaţia;
j) menţiuni privind audierea contribuabilului;
k) codul de identificare fiscală a persoanei răspunzătoare, obligată la plata obligaţiei debitorului
principal, precum şi orice alte date de identificare;
l) numele şi prenumele sau denumirea debitorului principal; codul de identificare fiscală;
domiciliul sau sediul acestuia, precum şi orice alte date de identificare;
m) cuantumul şi natura sumelor datorate;
n) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;
o) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii.

9. Alte precizări
Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile
acesteia.

Titlu de creanţă privind obligaţia la plată se comunică persoanelor obligate la plată.

Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite
prin „titlurile de creanţăprivind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare”, termenul de plată
se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel [5]:
a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 – 15 din lună, termenul de plată este până
la data de 5 a lunii următoare;
b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 – 31 din lună, termenul de plată este până
la data de 20 a lunii următoare.
Titlul de creanţă comunicat potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003 poate fi atacat în condiţiile
legii [6].
Procesele-verbale cu rezultatele verificărilor, dispuse de organele de urmărire penală, şi efectuate
de organelor fiscale,nu constituie titlu de creanţă fiscală [7].
Sumele plătite, de un debitor, fără existenţa unui titlu de creanţă, se restituie, la cererea
acestuia [8].
[1] În fiscalitate, bunurile şi/sau veniturile pentru care se datorează un impozit, o taxă, o
contribuţie, sunt exprimate prin noţiunile specifice de „bază impozabilă”, „materie impozabilă”,
„obiect impozabil”.