Tema1: Noţiuni generale despre stat

1. Originea statului
2. Conceptul statului, trăsăturile lui

3. Dimensiunile (atributele) statului

4. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

5. Forma statului

Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere al organizării vieţii sociale, poate fi împărţită
în două mari epoci:
epoca societăţii prestatale şi epoca formaţiunilor social-politice.

Ordinea evoluţiei societăţii prestatale poate fi reprezentată, astfel, de trei faze succesive:
 hoardă,
 gintă (matriarhală, patriarhală),
 tribul.

Statului îi sînt prezente următoarele premise specifice de apariţie:

 a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie organică a diferitelor
activităţi şi funcţiuni sociale;
 b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;
 c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului.

Dreptului îi sînt prezente următoarele premise specifice de apariţie:

a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală, norme religioase) sînt preluate de către
stat, şi, adăugîndu-li-se elementul de sancţiune (pedeapsă), sînt transformate în norme de drept;
b) crearea regulilor de drept noi, edictate de noua putere statală, reprezentînd dreptul scris;
c) formarea normelor juridice prin soluţiile formulate de judecători în timpul proceselor, conturate în
precedent judiciar.

Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, la cercetarea unor sau altor aspecte ale
fenomenului statului sînt următoarele:
 Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)
 Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)
 Teoria patrimonială
 Teoria violenţei
 Teoria organică (biologică)
 Teoria rasială
 Teoria psihologică
 Teoria contractualistă (contractului social)
 Teoria juridică a „statului-naţiune”
 Teoria materialistă
Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii, determinat istoriceşte, format ierarhic ca un
instrument de dominaţie, ce realizează în mod suveran conducerea unui popor de pe un anumit teritoriu
delimitat prin frontiere, deţinînd în acest scop atît monopolul creării, cît şi aplicării dreptului.
Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice:
 teritoriul,
 populaţia (naţiunea),
 autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea.
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii,
structura internă şi externă a acestei puteri.
Forma de stat se caracterizează prin trei elemente componente:
1) forma de guvernămînt;
2) structura de stat;
3) regimul politic.
1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor statului,
caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul
legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punctul de vedere al formei de guvernămînt, statele se împart în:
- monarhii;
- republici.
Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful statului este monarhul (de la
grecescul monas, ce caracterizează puterea unei persoane).
 Monarhia absolută
 Monarhia limitată (constituţională)
 Monarhia parlamentară dualistă
 Monarhia parlamentară contemporană
Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe
un timp limitat.

 Republica prezidenţială
 Republica parlamentară
În ultimul timp tot mai frecvent apar:
republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte).
2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul dacă avem de-
a face cu o singură entitate statală sau cu o grupare într-un stat a mai multor entităţi statale.
După structura de stat deosebim:
1. state simple sau unitare;
2. state compuse (complexe) sau federative.
De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state:
uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile.
3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care
vizează atît raporturile dintre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret asigură şi garantează
drepturile subiective.
 state cu regimuri politice democratice
 state cu regimuri politice autocratice (totalitare).
Tema2: Esenta dreptului
1. Conceptul dreptului
2. Scopul şi conţinutul dreptului

3. Funcţiile dreptului

Cuvîntul drept provine de la latinescul directum-directus, adjectiv care semnifică drept, şi de la verbul
latinesc dirigere, care semnifică a îndrepta, a conforma sau conform cu regula.
În limbajul juridic, cît şi în limbajul vorbit, conceptul de drept este utilizat în două sensuri:
1. drept obiectiv (pozitiv)
2. drept subiectiv.
Dreptul reprezintă sistemul normelor de conduită, adoptate sau recunoscute de către puterea de
stat, ce reglementează cele mai importante relaţii din societate, stabilind drepturi şi obligaţii juridice,
reprezentînd voinţa întregului popor, a căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind
impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Elementele dreptului:
 dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;
 regulile de conduită din care este format dreptul sînt generate şi garantate de către stat;
 regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale, obligatorii;
 scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este de a disciplina comportarea
membrilor societăţii.
Termenul scop desemnează: ţinta către care tinde cineva, ceea ce îşi propune cineva să înfăptuiască.
 Scopul este creatorul întregului drept, iar dreptul este forma în care statul îşi organizează,
prin constrîngere, asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii.
 Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică
a afirmării personalităţii umane, în împlinirea aspiraţiilor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor
umane.
Continutul dreptului, acesta constă din ansamblul elementelor, al laturilor şi al conexiunilor care dau
expresie concretă (contur) vointei si intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale
etatică.
 Componenţa dominantă a conţinutului dreptului este ansamblul normelor juridice,
conţinutul normativ al dreptului (normativitatea dreptului).
 Conţinutul dreptului este constituit din ansamblul laturilor si conexiunilor, care dau
expresia concreta voinţei şi intereselor sociale, ce reclama oficializarea şi garantarea pe cala
statala.
Termenul funcţie vine de la latinescul fonctio care se traduce prin muncă, deprindere, îndeplinire.

Functiile dreptului reprezintă atît realizarea scopului social al dreptului cît si directiile si
mijloacele principale de influentă asupra raporturilor sociale, ce reies din necesitătile vitale în procesul
dezvoltării societătii. La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţii.
4. Funcţia normativă.
5. Funcţia informativă.
6. Funcţia educativă.
Tema3: Norma juridică a dreptului afacerilor.
1.Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

2. Structura normei juridice

3.Clasificarea normei juridice

Cuvîntul normă (regulă) provine de la termenul grecesc nomos (νόμος) ce semnifică dispensa, aloca
sau adjudeca - în sens juridic, ca formă de justiţie, însemna Lege.
Orice normă juridică este o normă socială, însă nu fiecare normă socială este si juridică

Trăsături esenţiale ale normei juridice ce sînt specifice şi normelor juridice ale dreptului afacerilor
sunt:

 normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele competente de stat.

 norma juridică are un caracter general.

 norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie aparte, singulară, ci o varietate de

relaţii.

 norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este prevăzută să reglementeze conduita

oamenilor printr-un tip special de relaţii; legătura dintre participanţii la ele rezidă în drepturi şi
îndatoriri reciproce.

 un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin (constrîngere) de stat.
Pentru a putea fi receptată, înteleasă de către totţi subiecţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o
anumită structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva întrebări:
a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează?
b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de drept, adică ce trebuie să facă sau ce trebuie
să nu facă subiectul?
c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice?
Astfel, structura unei norme juridice poate fi schematic reprezentată în felul următor:
dacă - atunci - în caz contrar...
Analiza structurii normei juridice a dreptului afacerilor trebuie să fie efectuată
sub două aspecte:
a) structura logico-juridică a normei (structura internă);
b) structura tehnico-legislativă (structura externă).

Referitor la structura logico-juridică a normei (structura internă), norma juridică este compusă
din trei elemente: 1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este adresată norma,
precum şi împrejurările în a căror prezenţa ea se realizează);
2) Dispozitia (este însăşi regula de conduită (comportare), exprimată ca determinare a
îndatoririlor şi drepturilor părţilor în raportul juridic);
 3) Sanctiunea (prevede survenirea consecinţelor în rezultatul respectării sau nerespectării
prevederilor dispoziţiei şi ipotezei)
Structura tehnico-legislativă
(structura externă sau redacţională)
înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi gruparea acestora în secţiuni,
capitole, titluri, pînă la constituirea unor Coduri, cum sînt cel penal, civil, funciar etc.
A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a determina în ce grupe,
în ce categorii poate fi împărţit un tot unitar.
A clasifica normele juridice înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne orienta în multitudinea de
norme juridice care ne înconjoară, a le recunoaşte, a le deosebi mai uşor în cazul realizării lor.

În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoasterii mai profunde şi aplicării

corecte a normelor juridice, se fac multiple clasificări după diferite criterii:
1. Ramura de drept
2. Forţa juridică
3. Structura tehnico-legislativă
4.Caracterul conduitei prescrise
5. Gradul si intensificarea incidenţei.
6. Sfera de aplicare
7. Criteriul socio-juridic

Tema4: Izvoarele dreptului afacerilor. Interpretarea normelor juridice.

1. Noţiunea de izvor de drept;

2. Caracteristica izvoarelor dreptului;

3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor;

4. Conceptul şi formele (felurile) interpretării normelor juridice

Izvorul de drept constituie sursa dreptului, forma de exprimare a normelor juridice,

modalitatea generală prin care regulile de drept devin cunoscute societăţii.
Notiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, pe care cele mai răspîndite le
putem clasifica în:
* izvor material şi izvor formal (juridic) al dreptului;
* izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;
* izvor scris şi izvor nescris al dreptului;
* izvor intern şi izvor extern al dreptului;
* izvor creativ şi izvor interpretativ.
Izvoarele dreptului afacerilor reprezintă formele de exprimare a normelor juridice în cadrul
sistemului de drept al afacerilor, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către
puterea de stat a normelor juridice în procesul atît creării dreptului cît şi aplicării lui în
societate.
Caracteristica izvoarelor formale (juridice) ale dreptului:
1. Obiceiul juridic (cutuma)
2. Precedentul judiciar şi practica judiciară (jurisprudenţa)
3. Doctrina (ştiinţa juridică)
4. Contractul normativ
5. Actul normativ – principalul izvor de drept
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele autorităţii
publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţilor publice locale etc.), izvor care
conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie, este asigurată prin forţa
coercitivă a statului.
Întregul sistem de izvoare ale dreptului îl putem diviza în două grupe mari:
 legi;
 acte normative subordonate legii.
Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de reglementare prin lege a
relaţiilor sociale, emite, în exercitarea acestei puteri, trei categorii de legi:
- legi constituţionale;
- legi organice;
- legi ordinare.
La categoria actelor normative subordonate legii sînt atribuite:
 hotărîrile Parlamentului,
 decretele prezidenţiale,
 hotărîrile Guvernului,
 actele organelor administraţiei publice centrale de specialitate,
 actele autorităţilor publice locale.
1) Acţiunea actului normativ în timp
 momentul iniţial al actului normativ (intrarea în vigoare);
 momentul final:
* prin abrogare;
* prin îndeplinirea termenului pentru care
* legea a fost adoptată;
prin căderea legii în desuetudine.
2) Acţiunea actelor normative în spaţiu
Acţiunea legii în spaţiu se analizează sub două aspecte:
- aspectul intern
- aspectul extern sau internaţional.
3) Acţiunea actelor normative asupra persoanelor
Aceasta nu înseamnă că actele normative se adresează întotdeauna tuturor subiecţilor de
drept. Destinatarul legii este omul privit individual, ca persoană fizică, sau în colectiv ca
persoană juridică.
Sînt două principii fundamentale care guvernează aplicarea dreptului asupra persoanelor.
- principiul personalităţii legii;
- principiul egalităţi juridice în faţa legii.
Interpretarea constituie o operatie logico-ratională care, lămurind întelesul exact si complet
al dispozitiilor normative, oferă solutiile juridice adecvate pentru diferitele situatii cu care ne
confruntăm.
Interpretarea poate fi de două feluri:
 oficială
 neoficială.
Tema5: Raportul juridic. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor
1.Conceptul raportului juridic

2.Premisele aparitiei raportului juridic

3.Structura (elementele) raportului juridic

4.Conceptul şi conditiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Raportul juridic apare ca o asemenea relatie socială care este reglementată prin
intermediul normelor juridice. Atît timp cît o relatie socială nu este reglementată de norme
juridice ea nu poate fi o relatie juridică.
Trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice constau în următoarele:
1. Raportul juridic este un raport social
2. Raportul juridic este un raport volitional
3. Raportul juridic este un raport valoric
4. Raportul juridic este o categorie istorică

Prin premisele raportului juridic întelegem acele conditii, factori care dau naştere la
aparitia raporturilor juridice.
Premisele generale care duc la aparitia raporturilor juridice sînt formate dintr-o totalitate de
factori economici, sociali, culturali şi de alti factori care sunt necesari atît pentru aparitia, cît
şi pentru dezvoltarea oricăror relatii sociale şi presupun:
1. existenta a cel putin doi subiecti ai raporturilor juridice
2. existenta unor interese si necesităti umane
Pentru aparitia raportului juridic sînt necesare anumite premise:
1. Norma juridică
Norma juridică reprezintă premisa fundamentală de aparitie a raportului juridic. Fără
normă juridică nu putem vorbi despre raport juridic. Un raport juridic nu poate apărea în
afara normei juridice.
2. Faptele juridice Faptele juridice pot fi clasificate în dependentă de anumite criterii:
 Evenimente juridice

 Actiuni juridice

 În dependentă de numărul părtilor participante la actul juridic:

 acte juridice unilaterale;

 acte juridice bilaterale;

  acte juridice multilaterale.

Din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este format din trei elemente
constitutive:
 subiectele raportului juridic;
 continutul raportului juridic;
 obiectul raportului juridic.
Răspunderea juridică, în dreptul afacerilor, reprezintă o formă a răspunderii care se aplică
doar subiectilor din dreptul afacerilor pentru încălcarea normelor de drept în legătură cu
desfăşurarea activitătii de întreprinzător.
Răspunderea juridică se caracterizează prin următoarele semne distincte:
a) legătura indispensabilă cu coercitia statală
b) baza ei faptică poate fi numai delictul
c) legătura cu condamnarea statală si socială a comportamentului delicventului
În functie de particularitătile definitorii ale conduitei:
 a) răspunderea penală;
 b) răspunderea administrativă;
 c) răspunderea civilă;
 d) răspunderea patrimonială;
 e) răspunderea disciplinară;
Tema6: NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR
1. Apariţia şi evoluţia dreptului afacerilor

2. Noţiunea, obiectul şi metoda dreptului afacerilor

3. Principiile dreptului afacerilor

Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor.

Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la istoria dezvoltării dreptului privat,
inclusiv a dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807, a divizat dreptul privat în drept civil şi drept comercial (mai
devreme, în 1804, este adoptat Codul civil francez). S-a format o situaţie cînd raporturile juridice
patrimoniale erau reglementate concomitent de două culegeri de legi diferite.

Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare :

1) perioada veche;
2) perioada evului mediu;
3) perioada contemporană.

1. Perioada veche (antică).

Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în antichitate şi utilizată pînă în
prezent. Trocul, forma primitivă a schimbului asigură în această perioadă nu numai satisfa-
cerea nevoilor indivizilor, dar şi pacea triburilor pe durata schimbului de produse.
Cea mai veche operă legislativă, cunoscută sub denumirea de Codul lui Hammurabi, săpat
în piatră cu circa 4000 de ani în urmă (Hammurabi – rege al Babilonului care a domnit în
anii 1792-1750 î.Hr.) conţinea dispoziţii referitoare la: cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc.
Codul cuprindea reglementări detaliate ale contractelor de locaţiune, de comision, de
împrumut, reglementări contractuale destul de actuale şi pentru perioada actuală.
Grecii şi romanii tot au contribuit la dezvoltarea reglementărilor:
- legile lui Solon din Atena (anul 594 î.Hr.) – această lege a fost preluată din Egipt, unde a
fost elaborată de faraonul Bokenranef din dinastia XXIV şi puse în vigoare de Sesostris
(Ramses al III-Iea), ele reglementau operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim
etc.
- Printre cele mai cunoscute norme juridice aplicabile activităţii comerciale din dreptul
roman am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria şi actio
exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului etc.

2. Perioada Evului mediu

Reglementarea juridică a comerţului în perioada Evului mediu este legată de apariţia
corporaţiilor (universitas). Universitas erau organizaţii colective formate de comercianţi şi
meseriaşi.
. Sînt cunoscute statutele (culegeri) din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo
(1457), Bologna (1509) etc.
Mai sunt cunoscute Consulat de la Mer utilizată de comercianţi în Marea Mediterană în secolul XIV-lea,
culegerea Roles d'Oleran utilizată în Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi de cele
engleze. În nordul Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia Regles de Wisby.

3. Perioada contemporană
În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost
adoptată Ordonanţa privind comerţul maritim.
Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial francez din 1807, pus în
aplicare la 1 ianuarie 1808.
Expresia antreprenor este de provenienţă franceză şi o defineşte ca: antreprenor/oare
acea persoană care conduce o antrepriză (din limba franceză entrepreneur).
 De-a lungul timpului, antreprenorul a fost cunoscut ca o persoană care, pe baza unor
prevederi şi condiţii contractuale, se obligă să presteze în favoarea altei persoane şi
organizaţii, diverse lucrări (industriale, de construcţie, etc.), în schimbul unei
recompense dinainte stabilite.
 Economistul Joseph Schumpeter (1934), considerat de unii un geniu al economiei
secolului XX, spunea: antreprenoriatul este un anumit tip de comportament care
include: iniţiativa, organizarea şi reorganizarea mecanismelor socio-economice şi
acceptarea riscului şi a eşecului.

Obiectul dreptului afacerilor reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ

omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi reglementate de
normele juridice, referitoare la faptele de afaceri şi antreprenori.

Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde ansamblul de

norme juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale,
modalităţile de constituire, funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător, raporturi
ce apar în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de
intervenţie a organelor administraţiei publice.

Pot fi identificate următoarele caracteristici fundamentale ale obiectului

dreptului afacerilor, şi anume:
a) caracterul voliţional
b) caracterul patrimonial
c) caracterul comercial (de afaceri)
d) caracterul internaţional , etc.
Prin metoda (mijloc, procedeu cale) dreptului afacerilor se înţelege totalitatea
de procedee de influenţă a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale,
consfinţite prin lege.
Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe metode (regimuri
juridice) de reglementare juridică:
1. metoda dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii;
2. metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber);
3. metoda recomandărilor etc.
Cuvîntul principiu provine din latinescul principium şi desemnează o idee,
început, obîrşie, element fundamental, un sistem politic etc. În domeniul logicii
principiile au un sens imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim pentru a ne
apropia de esenţa obiectului.
Principiile dreptului afacerilor reprezintă nişte idei fundamentale,
diriguitoare, determinate de relaţiile sociale care stau la baza întregului sistem
de drept, reprezentînd o modalitate de coordonare a normelor de drept al
afacerilor.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care sînt
caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor:
 principii generale;
 principii interramurale;
 principii ramurale.
Tema7: ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR
1. Definirea activităţii de întreprinzător

2. Elementele specifice ale activităţii de întreprinzător

3. Genurile activităţii de întreprinzător

4. Activităţi considerate monopoluri naturale şi monopoluri de stat

5. Activităţi de întreprinzător interzise

6. Profesii liberale (libere)

Activitatea de întreprinzător (afacerea) reprezintă un mijloc legal de acumulare a

bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale.
 În sens larg, activitate de întreprinzător se înţelege orice activitate aducătoare de
profit practicată de persoane fizice sau juridice.
 În sens restrîns, se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănuntul a
mărfurilor, de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a
consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor etc.
Menţionăm că, activitatea de întreprinzător poate fi privită şi ca o activitate
profesionistă.
Pentru prima dată noţiunea activitate de întreprinzător a fost reglementată în Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992,

Antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi

prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent,
din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu
scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri.
Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu este
considerată antreprenoriat.

Analiza juridică a definiţiilor activităţii de întreprinzător, ne permite de a identifică

elementele specifice ale activităţii de întreprinzător, şi anume:
1. activitatea desfăşurată de o persoană şi de asociaţiile acestora;
2. activitate independentă;
3. activitate din proprie iniţiativă;
4. activitate din nume propriu;
5. activitate pe riscul propriu şi sub răspundere patrimonială;
6. activitate permanentă (sistematică);
7. activitate aducătoare de venituri (profituri);
8. activitate profesionistă;
9. activitate legală.

Definiţiile activităţii de întreprinzător ne permite de a reliefa şi genurile activităţii de

întreprinzător, cum ar fi:
1. fabricarea producţiei;
2. executarea lucrărilor;
3. prestarea serviciilor;
4. comercializarea mărfurilor şi a produselor.
Gen de activitate de întreprinzător reprezintă diviziunea, clasificarea ansamblurilor de
acte sau fapte omogene fizice, intelectuale şi morale legale efectuate de persoanele fizice
şi juridice în scopul obţinerii profitului, prin intermediul utilizării sistematice a forţelor
proprii cu participare activă şi conştientă la o activitate de întreprinzător.
Cuvîntul monopol provine din limba greacă de la mono ce semnifică unul şi de la polio
semnificînd de vînzare.

Monopolul este un tip de relaţie de piaţă în care un singur vînzător controlează întreaga
ramură a unui singur tip de produs. Nu există alţi furnizori de produse similare pe această
piaţă de desfacere. Adică, monopolistul de pe piaţă are tot dreptul exclusiv la producere şi
producţie, comerţ şi alte activităţi de întreprinzător. La baza sa, monopolul împiedică
apariţia şi funcţionalitatea unor pieţe spontane şi periclitează libera concurenţă.
Concurenţa şi monopolul sunt elemente integrante ale unor relaţii autentice de piaţă, dar
acestea din urmă împiedică dezvoltarea lor economică.

Pe lîngă noţiunea de monopol, se regăseşte şi o noţiune omogenă, numită situaţia

dominantă pe piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care
deţine peste 35% din volumul de vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de
afaceri.
Cu toate că monopolurile nu sunt agreate în economiile de piaţă, fiind interzise, în statele
lumii se regăseşte:
1. Monopol natural (căile ferate magistrale cu zonele lor de protecţie, instalaţiile de
cale; gările feroviare; porturile fluviale, instalaţiile portuare; reţelele de gaze şi
obiectivele sistemului unic de gazificare; aeroporturile etc.)
2. Monopol de stat (confecţionarea ordinelor şi medaliilor; confecţionarea semnelor
poştale ce confirmă achitarea; crearea şi deservirea sistemelor de comunicaţie ale
organelor puterii şi administraţiei de stat; prestarea serviciilor poştale (cu excepţia
poştei exprese); fabricarea diferitelor tipuri de armament, muniţii, materii explozive, a
mijloacelor deflagrante şi pirotehnice, precum şi comercializarea acestora; emisia
hîrtiilor de valoare, emisia şi baterea monedelor, etc.)
Legislaţia multor state conţin categorii de interdicţii privind activităţile de întreprinzător
aplicate.

Cu toate acestea, legislaţia nu conţine o listă expres a activităţilor de

întreprinzător interzise. De aceea în lipsa unor reglementări exprese, poate fi dedusă
această listă cu activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru care este
prevăzută o pedeapsă contravenţională sau penală.

Profesiile liberale au un potenţial semnificativ de sporire a gradului de ocupare a forţei

de muncă şi a produsului intern brut.
Reprezentanţii profesiilor liberale sunt prestatori de servicii, în special, bazate pe
cunoştinţe specializate şi calificate (cum ar fi: avocaţi, auditori, contabili, ingineri, medici,
muzician etc.).
Există o mare încredere activităţii acestora, motiv pentru care profesiile
liberale pot fi, de asemenea, menţionate ca profesii de încredere.
Tema8: REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR
1. Consideraţii generale privind reglementarea activităţii de întreprinzător

2. Rolul statului în activitatea de întreprinzător

3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

4. Autorizările în activitatea de întreprinzător

5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte cuvîntul reglementare ca fiind – un

ansamblu de norme juridice aplicabile într-un anumit domeniu, operaţie de stabilire a
acestor norme, legalizare, aranjare, a pune în ordine, care este sau se face conform unor
regulamente sau unor norme.

Anume principiul mîinii invizibile nu este alt ceva decît actuala noţiune de reglementarea
juridică a activităţii de întreprinzător, ce urmează să o înţelegem cum statul, avînd la
îndemînă legile şi alte acte normative, contribuie la organizarea şi supravegherea
desfăşurării normale a activităţii de întreprinzător.
Pe de o parte avînd nobilul scop de a contribui la binele social, afacerile au dat naştere şi la
unor manifestări păgubitoare, cum ar fi: producerea de mărfuri şi prestarea de servicii
necalitative chiar periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului, pentru mediu şi pentru
bunurile unor alte persoane.
Pentru a reduce şi chiar a exclude astfel de manifestări dăunătoare, au fost elaborate
norme juridice prin care statul organizează înregistrarea obligatorie a întreprinzătorilor,
stabileşte reguli de comportament pe piaţă, condiţii de desfăşurare a unor genuri de
activitate, standardele privind calitatea mărfurilor şi serviciilor, alte exigenţe obligatorii,
întru-un sens reglementează activitatea de întreprinzător (intervenţie)

Reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător se referă la multe domenii,

cum ar fi:
a) respectarea drepturilor consumatorilor;
b) obţinerea licenţelor pentru genul de activitate practicat;
c) ţinerea evidenţei contabile şi efectuarea la timp a plăţilor obligatorii la bugetul de stat;
d) onorarea obligaţiilor contractuale şi respectarea legislaţiei muncii;
e) asigurarea protecţiei mediului înconjurător, etc.
Prin procedee statul intervine în activitatea de întreprinzător, ce este dictată de
necesitatea de a proteja interesele majore ale societăţii şi de a asigura formarea bugetului
de stat, deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului,
concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc.
 În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subordonate legilor, cum sînt
hotărîrile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor, decretele
preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este reglementată întreaga
activitate aducătoare de profit din republică.
 În al doilea rînd, prin intermediul acestor acte normative adoptate, în seama
întreprinzătorilor sînt puse un şir de obligaţiuni, cum ar fi:
o înregistrarea de stat şi obţinerea licenţei de activitatea;
o ţinerea evidenţei contabile şi achitarea la timp a impozitelor şi a taxelor;
o concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor, protecţia consumatorilor şi
respectarea legislaţiei muncii etc.
 În al treilea rînd, statul verifică nivelul de respectare a legislaţiei, iar dacă
constată anumite încălcări, aplică un şir de sancţiuni.
Principalul document strategic al Republicii Moldova, în domeniul reglementării activităţii
de întreprinzător, a fost elaborat de către Ministerul Economiei în anul 2013 sub
denumirea de Strategia reformei cadrului de reglementare a activităţii de
întreprinzător.
Sistemul de reglementare prevăzut, va reflecta aşa numitul principiul de reglementare
inteligentă, caracterizat prin următoarele trăsături:
1. reglementările inutile, procedurile administrative împovărătoare şi intervenţia
excesivă a statului în economie subminează competitivitatea. Aceste defecte sporesc
costurile şi implică pierderi economice asociate, de multe ori disproporţionate în
raport cu cîştigurile sociale dobîndite;
  2. reglementarea inteligentă generează beneficii sociale şi de mediu, totodată
îmbunătăţind condiţiile pentru o economie competitivă şi inovatoare. Reglementarea
trebuie să fie cât mai efectivă, dar niciodată mai complicată sau costisitoare decît
trebuie să fie;
3. reglementarea inteligentă este o reglementare mai receptivă, care se
adaptează evoluţiilor ştiinţifice, tehnologice şi de pe pieţele globale în domeniul
stopării sau prevenirii riscurilor şi facilitării inovaţiei. Aceasta stabileşte standarde de
performanţă pentru reglementarea mediului de afaceri, în loc să prescrie procesele
exacte, oferind flexibilitate pentru inovaţie;
 4. reglementarea inteligentă este o responsabilitate comună în care statul,
cetăţenii şi sectorul privat au toţi de jucat un rol activ în transformarea sistemului în
unul mai eficient;
5. reglementarea inteligentă se caracterizează prin reguli clare de joc, care
sunt pe deplin respectate.
Înregistrarea subiecţilor activităţii de întreprinzător
Dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător reprezintă dreptul persoanei de a iniţia
şi desfăşura activităţi de extragere, prelucrare, cultivare, fabricare şi comercializare a
bunurilor, de executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor către consumatori în scopul
obţinerii unui profit, ce poate fi desfăşurată doar după înregistrarea activităţii de
întreprinzător fie în nume propriu, în calitate de întreprinzător individual, sau fie
înregistrînd o persoană juridică cu scop lucrativ.
Fără înregistrarea de stat activitatea de întreprinzător va fi calificată ca activitate ilegală,
iar iniţiatorul afacerii va fi atras la răspundere contravenţională sau penală, fără a avea
posibilitatea de declararea nulă a actelor juridice deja încheiate.

Înregistrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o confirmare din partea organelor de

stat a fondării, reorganizării ori lichidării a întreprinzătorilor individuali şi a persoanelor
juridice, precum şi orice alte modificări şi completări aduse în actele de constituire a
acestora.

Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri:

1. efectuarea unui control asupra subiecţilor care desfăşoară activitatea de
întreprinzător;
2. prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale;
3. ţinerea unei evidenţe statistice şi promovarea politicii de impozitare;
4. furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu privire la identitatea şi situaţia
financiară a persoanelor înregistrate.
Un rol important în reglementarea activităţii de întreprinzător o are şi autorizarea
activităţii de întreprinzător, ce se aplicată de autorităţile emitente persoanelor fizice şi
persoanelor juridice pentru practicarea activităţii de întreprinzător.

Prin autoritate emitentă, înţelegem orice structură organizatorică sau organ public,
instituite prin lege sau printr-un alt act normativ, precum şi instituţiile subordonate lor,
învestite cu funcţii de reglementare, de control care acţionează în regim de putere publică
în scopul emiterii actelor permisive persoanelor fizice şi persoanelor juridice pentru
practicarea activităţii de întreprinzător.
La baza autorizării activităţii de întreprinzător se află actul permisiv, ce reprezintă
documentul sau înscrisul constatator prin care autoritatea emitentă constată unele fapte
juridice şi întrunirea condiţiilor stabilite de lege, atestînd învestirea solicitantului cu o
serie de drepturi şi de obligaţii pentru iniţierea, desfăşurarea şi/sau încetarea activităţii de
întreprinzător.
În funcţie de scopul, forma şi modul de reglementare, actele permisive sînt de 3
categorii:
1) licenţă, este un act permisiv care învesteşte titularul cu drept de a desfăşura un
anumit gen de activitate, integral sau parţial, asupra căruia se răsfrîng criteriile de
licenţiere;
2) autorizaţie, este un act permisiv care se referă la acordarea anumitor drepturi
de activitate şi la atestarea întrunirii anumitor condiţii de către agentul economic;
3) certificat, este un act permisiv care se referă la conformitatea anumitor bunuri
sau servicii fie la atestarea cunoştinţelor, capacităţilor angajaţilor unui agent economic, în
baza căruia nu se acordă drepturi primare pentru activitate, dar care este impus de lege
pentru a confirma respectarea unor cerinţe de ordin tehnic şi a cărui neobţinere nu
periclitează întreaga activitate a agentului economic într-un domeniu.
Concurenţa în activitatea de întreprinzător
Doctrina juridică defineşte concurenţa ca o liberă competiţie între agenţii economici care
oferă pe o piaţă determinată produse sau servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare
sau identice ale consumatorilor desfăşurată în scopul de a asigura existenţa sau
expansiunea comerţului.
Pentru ca întreprinzătorii să-şi manifeste comportamentul concurenţial, trebuie să
existe un mediu adecvat, şi anume cel al economiei de piaţă, care implică existenţa unor
condiţii specifice, cum ar fi:
 liberalizarea comerţului, activităţii de întreprinzător, ce constă în faptul că fiecare
întreprinzător este în drept să-şi aleagă domeniul de activitate, avînd deplina libertate
de a produce, de a vinde mărfurile, de a presta serviciile, de a executa lucrări cerute
de piaţă;
 existenţa unui număr suficient de agenţi economici privaţi, ce este asigurat de
principiul libertăţii a activităţii de întreprinzător, conform căruia legiuitorul permite
persoanelor fizice a se înregistra ca întreprinzător individual a participa la constituirea
unor persoane juridice cu scop lucrativ ca să desfăşoare activităţi aducătoare de
profit. Inclusiv, numărul redus de antreprenori transformă piaţa în monopol, de aceea
este importantă libertatea depline de intrare şi retragere de pe piaţă, libertate care
fac investiţiile mai atrăgătoare;
  liberalizarea preţurilor şi tarifelor, antreprenorii sunt în drept să stabilească în mod
independent preţurile şi tarifele la producţia fabricată, la serviciile prestate,
executarea lucrărilor, comercializarea mărfurilor în bază de contract cu partenerii. În
acest sens, autorităţilor publice li se interzice să încheie acorduri sau să dea dispoziţii
privind majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor şi tarifelor care conduc la
limitarea concurenţei.
 asigurarea unui cadru legal care să prevină şi să pedepsească concurenţa ilicită,
reglementări care previn practicarea ilicite a activităţii de întreprinzător,
manifestîndu-se prin Legea concurenţei nr.183 din 11 iulie 2012, ce are ca scop
reglementarea relaţiilor ce ţin de protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei în
vederea promovării intereselor legitime ale consumatorilor.

Tema9: REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI ÎN ACTIVITATEA

DE ÎNTREPRINZĂTOR

1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului

2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii

3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale

4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social

5. Formarea şi modificarea capitalului social

6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic

Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială trebuie să dispună de

un anumit capital, care apare din momentul fondării şi care există pînă la lichidarea
societăţii.
Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii.
Termenul patrimoniu este definit sub două aspecte:
1. în sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care constituie averea
unei persoane;
2. în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu un
conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei.
Deci, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot
fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive legate între ele,
aparţinînd unor persoane fizice şi juridice determinate.
Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu.
 Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se menţine atît
pe timpul vieţii titularului său, cît şi după moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la
succesorii săi universali sau cu titlu universal.
Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cînd datoriile
vor fi mai mari decît activul.

Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturile
patrimoniale.
 În sensul atribuit de legiuitor, în noţiunea de bun intră orice element al activului
patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile, cît şi drepturile asupra lor sau, altfel
spus, atît lucrurile, cît şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale.
 Pornind de la conţinutul prevederilor Codului Civil, bunul poate fi definit ca lucru, faţă
de care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa
socială, precum şi ca drept patrimonial.
Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume:
1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil:
bunuri care se află în circuitul civil general.
bunuri supuse unui regim special de circulaţie.
bunurile care nu se află în circuitul civil.
2. În funcţie de natura bunurilor:
bunuri imobile.
bunuri mobile.
3. În funcţie de corelaţia între ele:
bunuri principale.
bunuri accesorii.

Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă pentru
activitatea oricărei societăţi comerciale. Capitalul social prezintă expresia valorică a
tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care participanţii la o societate comercială
contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura mijloacele materiale necesare
desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare.
Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească sau pecuniară) a aporturilor
asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca aport.
 Astfel, spre exemplu, în cazul cînd obiectul aportului este un bun mobil sau imobil,
capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii.
 Pe parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile
transmise de asociaţi ca aport în capitalul social poate creşte sau poate scădea ca
urmare a uzurii acestora.

Funcţiile capitalului social.

1) baza materială a societăţii.
2) garanţie a creditorilor societăţii.
3) legătură între societate şi asociaţi.
În calitate de aport la capitalul social pot fi aduse mijloace băneşti, valori
mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale.
Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în
natură (bunuri aflate în circuitul civil).
a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă
actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale
persoanelor fizice şi juridice din Republica Moldova se fac exclusiv în
monedă naţională, în lei moldoveneşti.
b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în
circuitul civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale.
Capitalul social poate fi modificat prin două modalităţi:
1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care organul
competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului
indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea capitalului social se
poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor subscrise.
2. Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea organului suprem al societăţii
comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social poate fi efectuată
doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea capitalului social sub limita
plafonului minim prevăzut de lege, pentru societatea pe acţiuni.