Sunteți pe pagina 1din 34

Lecții la biologie

17. Bazele geneticii. Reproducerea celulară. Legile eredității.

DOROFEEV Anton
profesor de biologie, grad didactic superior
Genetica este o ramură a biologiei care studiază fenomenele și legile eredității și ale
variabilității organismelor.
Genetica studiază structura moleculară și funcțională a genelor, comportamentul
genelor în contextul unei celule sau organism (de exemplu dominanța și epigenetica),
modul de transmitere a caracterelor de la părinți la urmași, distribuirea genelor și variația și
schimbarea populațiilor. Știind faptul că genele sunt universale pentru organismele vii,
genetica poate fi aplicată la studiul tuturor sistemelor vii, de la virusuri și bacterii la plante
și animale domestice și apoi la om (în genetica medicală).
Genetică moleculară

În secolul XXI, este greu să gasești un simbol la


vieții mai reprezentativ decât molecula de ADN.

Materialul genetic al procariotelor, eucariotelor, dar și al virusurilor se găsește stocat în


nucleul celular sub formă de ADN sau, mai pe larg, acid dezoxiribonucleic. Fiecare detaliu
al unui organism, de la enzimele pe care poate o celulă să le producă până la culoarea
părului și poziția oaselor în corp, este stocat în imensa macromoleculă de ADN (imensă,
deoarece dacă ar fi întins, molecula de ADN dintr-o singură celulă ar atinge aproximativ 2
metri în lungime).
în 1953, folosindu-se de fotografiile lui Franklin (chimista
Rosalind Franklin a reușit să fotografieze structura
Cum a ajuns să fie cunoscută
moleculară a ADN-ului folosindu-se de difracția razelor X),
structura ADN-ului așa cum James Watson și Francis Crick au pus în evidență structura
este cunoscută astăzi? tridimensională a ADN-ului: molecula de ADN este un dublu
helix, adică este format din 2 lanțuri de nucleotide răsucite
unul în jurul celuilalt și unite prin legături de hidrogen.
ADN - structură

Molecula de ADN (acid dezoxiribonucleic) deși nu este vizibilă cu ochiul liber, conține


un număr impresionant de informații ereditare. Practic, ea conține sub formă codificată
toate informațiile care determină caracterele noastre: de la culoarea părului și a ochilor, la
înălțime, dar și modul de funcționare al organelor noastre. Majoritatea ADN-ului uman
(98%) se găsește în nucleu, însă o mică cantitate (2%) se găsește și la nivelul
mitocondriei, fiind denumit ADN mitocondrial.

Unitatea structurală de bază a ADN-ului este


nucleotida. Aceasta este formată dintr-un zahar
sau pentoză, numit dezoxiriboză (D), o grupare
fosfat (P) și o bază azotată. Pentoza împreună
cu gruparea fosforică formează „scheletul”
moleculei, fiind dispuse la exterior, în timp ce
bazele azotate legate de pentoză se dispun la
interiorul moleculei.
bazele purinice: adenina (A) și guanina (G)
În funcție de structura lor chimică,
bazele azotate se împart în:
bazele azotate pirimidinice: timina (T) și citozina (C)

În acest mod se pot forma 4 tipuri de nucleotide:


 P-D-A
 P-D-T
 P-D-C dezoxiriboză (D)
 P-D-G grupare fosfat (P)

Aceste nucleotide reprezintă, de fapt, un


fel de alfabet al codului genetic, care deși pare
sărac poate stoca milioane de informații, prin
înlănțuirea a mii până la sute de milioane de
nucleotide care se pot repeta sau pot alterna
(gruparea Adenină=Timină nu are același
"înțeles" cu gruparea Timină=Adenină).
Molecula de ADN este compusă din 2 lanțuri polinucleotidice numite catene, legate
între ele fiind prin legături de hidrogen formate între bazele azotate complementare:
întotdeauna adenina se va lega printr-o legătură dublă de hidrogen de timină (A = T),
iar guanina printr-o legătură triplă de hidrogen cu citozina (G ⇶ C).
Cele 2 catene sunt înfășurate una în
jurul celeilalte în jurul unui ax central
imaginar cu bazele azotate dispuse la
interior. Acest model se numește dublu
helix. De asemenea, cele 2 catene sunt
antiparalele, una având sensul 5`-3`, iar
cealaltă sensul 3`-5`. Asta înseamnă că
gruparea fosforică leagă carbonul din
poziția 3` (C3) a pentozei unui nucleotid
de carbonul din poziția 5` (C5) a
nucleotidului următor.

Astfel, este de ajuns copierea


secvenței de nucleotide de pe o
catenă pentru a descifra secvența de
pe catena opusă (legea
complementarității bazelor azotate).
Molecula de ADN prezintă
 o structură primară dată de secvența de
nucleotide dintr-o catenă. Secvența
nucleotidelor reprezintă de fapt informația
genetică, codificată.
 o structură secundară dată de cele 2 catene
răsucite în dublu helix în jurul unui ax
central imaginar. Diametrul helixului este de
2 nm, având un pas sau spiră de 3,4 nm.
Fiecare spiră conține 10 nucleotide. Fiecare
pereche de baze azotate complementare se
răsucește 36 de grade spre dreapta
(dextrogir) în direcția acelor de ceasornic
din cauza dispunerii opuse a grupărilor
glucidice în cele 2 catene. Cele 2 catene
sunt antiparalele, adică legăturile
fosfodiesterice între nucleotidele unei catene
se realizează între C (carbonul) 3 al unei
grupări glucidice și C5 al nucleotidei
următoare, în timp ce pe catena opusă
legăturile se realizează invers. Astfel o
catenă are sensul C3 → C5, iar cea opusă
C5→ C3.
Denaturarea și renaturarea ADN-ului
Legăturile de hidrogen dintre cele 2 catene se organizează și dezorganizează ușor, de aici
rezultând și proprietățile sale. Denaturarea apare atunci când o soluție care conține o
moleculă de ADN este încălzită. Catenele se vor despărți, rezultând ADN monocatenar sau
ADN denaturat. Dacă soluția se răcește brusc ADN-ul rămâne denaturat, în schimb dacă
soluția se răcește treptat, cele 2 catene se vor atrage pe baza complementarității și ADN-ul
va redeveni bicatenar (ADN renaturat). Prin acest proces, se poate studia relația
filogenetică între specii, considerându-se că speciile înrudite au temperaturi de denaturare
apropiate și realizează o renaturare rapidă.
Replicarea ADN-ului

Replicarea sau autocopierea moleculei de ADN se realizează după modelul


semiconservativ, adică fiecare celulă nou formată va conține ca material genetic o moleculă
de ADN cu o catenă veche și o catenă nou formată. Are loc înainte de diviziunea celulară,
când materialul genetic se dublează pentru a fi mai apoi distribuit celor 2 celule.

Prin acțiunea unor enzime cum ar fi helicaza, punțile de hidrogen dintre cele 2 catene se
desfac de la un punct de inițiere la un punct terminal ca și un fermoar, rezultând o moleculă de
ADN în formă de Y. Bazele azotate de la interiorul moleculei vor fi astfel expuse. Pe baza
complementarității cu ajutorul altei enzime numite ADN-polimeraza, baze azotate noi se vor
atașa de catenele vechi, care servesc ca matriță. Odată ce toate bazele azotate noi vor fi atașate
de catene vechi, replicarea se sfârșește, iar diviziunea celulară poate avea loc.
Cromozomii și cariotipul uman

Cromozomii conțin informația genetică sub


formă de ADN înfășurat în jurul unor proteice
complexe numite nucleozomi alcătuite din
proteine numite histone. Denumirea de
„cromozom” provine din greacă unde chromo
= culoare și soma = corp, din cauză că au foarte
mare afinitate pentru coloranții folosiți în
cercetare. Numărul corect de cromozomi umani
a fost stabilit în 1956 de către Tijo și Levan.
Organismul uman are 46 de cromozomi: 44
autozomi și 2 heterozomi (XX la sexul feminin
sau XY la sexul masculin).
Cromozomii sunt bicromatidici, datorită
replicării ADN-ului din timpul fazei S a
interfazei. Cele 2 cromatide sunt surori, adică
sunt copii identice de cromatină unite la mijloc
de centromer. 

Centromerul (constricția primară) reprezintă


porțiunea unde cromatidele surori se unesc și
împarte cromatidele în 2 brațe: cele scurte se
numesc p, iar cele lungi q.
1. cromatidă 2. centrozom 3. braț scurt (p)
4. braț lung (q)
În funcție de poziția centromerului
cromozomii se clasifică în:
 cromozomi metacentrici, brațele p sunt egale
cu brațele q (p=q)
 cromozomi submetacentrici, brațele p sunt
mai scurte decât brațele q (p<q)
 cromzomi acrocentrici, brațele p sunt foarte
scurte față de brațele q (p<<q)
Cariotipul uman
Cariotipul (greacă karyon=nucleu, sămânță, typos=formă) se referă la numărul și aspectul
cromozomilor în nucleul celulei eucariot, desemnează setul complet de cromozomi ai unei
specii.

Celulele umane conțin 2 seturi de cromozomi:


2x23 cromozomi = 46 (2n=46), în fiecare set
22 sunt cromozomi autozomi, iar 1 cromozom
este heterozom sau cromozom sexual. Celulele
somatice, adică celulele corpului sunt celule
diploide adică ele conțin 2x22 cromozomi
autozomi = 44 cromozomi și 2 cromozomi
heterozomi: XX la sexul feminin, XY la sexul
masculin. Cei 2 cromozomi ai unei perechi sunt
omologi, adică sunt identici morfologic, dar au
origine diferită: unul este matern, iar celălalt
patern. Excepție sunt cromozomii sexuli ai
sexului masculin, XY, care nu sunt omologi. 

Gameții adică celulele sexuale, ovulele la femei și spermatozoizii la bărbați sunt celule
haploide, adică ele conțin jumătate din numărul de cromozomi (n=23). În momentul
fertilizării ovulului de către spermatozoid are loc reîntregirea setului de cromozomi.
Funcția autocatalitică. Ciclul celular

G1= faza gap 1 (gol 1).

S= faza de sinteză
Interfaza
G2= faza gap 2 (gol 2)

G0= faza de repaus,

Etapele ciclului celular Profaza

Metafaza
Cariochineza
Anafaza

Mitoza Telofaza

Plante
Citochineza
Animale
1.Interfaza (inter-=între) reprezintă faza de creștere prin care celula se pregătește pentru
diviziune.
 G1= faza gap 1 (gol 1). Reprezintă faza de creștere celulară și de pregătire pentru
replicare. Ea crește în dimensiuni, își copiază organelele și ăși pregătește structurile
moleculare de care va avea nevoie. Are durată variabilă, putând dura ore sau zile,
depinde de tipul de celulă.
 S= faza de sinteză, în care celula își dublează cantitatea de ADN prin replicare după
modelul semiconservativ. Durează între 8 și 10 ore.
 G2= faza gap 2 (gol 2). În această fază, celula își continuă creșterea și se pregătește
pentru a intra în diviziunea celulară. Durează aproximativ 5 ore.
 G0= faza de repaus, în care se găsesc celulele care nu se mai divid temporar sau
permanent (celula nervoasă este permanent în faza G0, pentru că neuronii nu se divid).
Mitoza reprezintă diviziunea celulară ecvațională, faza în care celula mamă își divide
nucleul și citoplasma în jumătate, formând 2 celule fiice identice și cu aceiași cantitate de
ADN ca celula mamă (2n=celulă diploidă). Constă din 2 procese: mitoza propriu-zisă
(cariokinesis), etapă în care are loc diviziunea nucleară și citokinesis, etapă în care are
loc diviziunea citoplasmei.

Prin mitoză au loc creșterea și dezvoltarea organismului, înlocuirea celulelor


îmbătrânite și procesele de reparare ale organismului. Este tipul de diviziune a celulelor
somatice ale organismului. În cadrul mitozei, materialul genetic celular, ADN-ul, se
organizează sub forma cromozomilor vizibili la microscop și se distribuie în mod egal
în 2 nuclee separate cu ajutorul fusului de diviziune, o structură specializată.
A. Profaza. Materialul genetic dispus sub
formă de cromatină se spiralează și
condensează sub formă de cromozomi vizibili
la microscop. Nucleolul dispare, iar membrana
nucleară se dezintegrează. Tot în această fază
se formează și fusul de diviziune (fusul
mitotic). El este alcătuit din 2 centrozomi, care
încep să migreze spre 2 poli opuși ai celulei.
Între cei 2 centrozomi se dispun microtubuli,
care sunt structuri alungite sub formă de degete
de mănușă. De acești microtubuli, mai exact de
proteinele atașate microtubulilor numite
kinetochori, se vor atașa cromozomii.
Cromozomii încep să migreze spre centrul
fusului de diviziune. Uneori această etapă mai
poartă numele de prometafază.
B. Metafaza. Cromozomii se atașează de
kinetochorii microtubulilor și se dispun la
mijlocul distanței dintre cei 2 centrozomi,
formând placa metafazică. Cromozomii sunt
formați din 2 cromatide surori, adică sunt
bicromatidici.

C. Anafaza. În timpul acestei faze, cromatidele


surori se scintează, adică se despart, iar
cromozomii devin din bicromatidici,
unicromatidici. Kinetochorii atrag cromozomii
unicromatidici spre cei 2 poli opuși ai celulei, iar
microtubulii încep să se dezintegreze. Astfel, se
asigură că fiecare viitoare celulă va primi o parte
din fiecare pereche de cromatide surori,
conținând material genetic identic.

D. Telofaza. Ultima fază a mitozei, în care are


loc formarea a 2 nuclee separate, fiecare
conținând materialul său genetic. ADN-ul se
despiralează și se dispune din nou sub formă de
cromatină, fusul de diviziune se dezintegrează,
iar celula se pregătește pentru citokinesis.
Citokinesis are loc diviziunea citoplasmatică a celulei. Un inel fibros format din
actină se dispune la mijlocul celulei, iar prin contracție divide citoplasma între cele 2
celule fiică nou-formate ( la celula animală). De obicei, una dintre celule își continuă
diviziunea în timp ce cealaltă intră în faza G0 și devine celulă funcțională.
Citokinesis este o etapă foarte importantă a ciclului celular, fără ea, celula devine
multinucleată, acest obicei fiind întâlnit și la celulele canceroase.
Meioza (diviziunea reducțională)

Spre deosebire de mitoză, care are loc în celule


somatice ale corpului, meioza este diviziunea
celulară care are loc la nivelul celulelor
reproducătoare. Rolul este de a produce celule
sexuate, numite gameți, reprezentați la sexul
masculin de spermatozoizi, iar la sexul feminin
de ovule. Prin meioză, materialul genetic se
divide în părți egale între celule. La sfârșitul
meiozei rezultă 4 celule fiice, iar fiecare va
conține doar jumătate din materialul genetic al
celulei mamă (n=celulă haploidă). Prin
fecundarea ovulului de către spermatozoid are loc
reîntregirea materialului genetic (2n=celulă
diploidă), celula ou nou formată având jumătate
din materialul genetic al mamei (matern) și
jumătate din materialul genetic al tatălui (patern).
Înainte de diviziune, celula prezintă același etape
ale interfazei (G1, S și G2) ca celula somatică.
Etapele meiozei

1.Etapa reducțională sau meioza I


Materialul genetic al celulei mamă se divide în 2 către 2 celule fiice ce vor avea doar
jumătate din cantitatea de ADN a mamei (celule haploide). Etapele sunt aceleași ca în cadrul
mitozei cu câteva deosebiri:
 În cadrul profazei I are loc dezintegrarea membranei nucleare, dispariția nucleolului și organizarea fusului de
diviziune. Materialul genetic se spiralizează și condensează sub formă de cromozomi, la fel ca la mitoză, cu
diferența că cromozomii omologi (identici) se vor grupa și vor forma bivalențe. Totodată, va avea loc un schimb
de informație genetică, crossing-over, între cei 2 cromozomi omologi, astfel încât anumite gene vor trece de pe o
cromatidă pe cealaltă.

 În metafază I, cromozomii omologi se vor dispune la centrul fusului de diviziune, formând placa metafazică.
Fiecare cromozom omolog se va dispune de o parte a fusului de diviziune, aleator, astfel ca mai apoi, fiecare
cromozom va migra către un pol al fusului.

 În anafaza I, cromozomii omologi vor migra către polii celulari. Astfel, dacă în cadrul mitozei, cromozomii sunt
monocromatidici, în acest caz cromozomii vor fi bicromatidici.

 În telofaza I, cromozomii bicromatidici au ajuns la nivelul polului celular. Are loc formarea celor 2 nuclee,
despiralizarea materialului genetic sub formă de cromatină.
2. Etapa ecvațională sau meioza II
După etapa reducțională, cele 2 celule fiice
haploide vor intra în diviziune mitotică.
Etapele sunt cele descrise la mitoză. Diferența
constă în faptul că nu mai are loc duplicarea
materialului genetic din cadrul fazei S a
interfazei. Deci, celulele vor sări peste etapa
interfazei și vor intra din meioza I direct în
meioza II. Astfel, cromozomii omologi
bicromatidici devin monocromatidici și se
împart între alte 2 celule fiică cu cantitatea de
material genetic identică cu a celulei mamă, în
cazul de față, n.
În final rezultă 4 celule haploide, numite
gameți. Gameții produși în urma meiozei nu
sunt identici, datorită fenomenului de crossing-
over din profaza I și a dispunerii aleatorii a
cromozomilor omologi din metafaza I. Prin
aceste procese se asigură marea variabilitate
genetică a organismelor. La om, doar orientarea
aleatorie a gameților omologi dă naștere la 8
milioane de tipuri de posibili gameți!!!
Structura ARN-ului
ARN-ul face parte din materialul genetic
celular.  ARN-ul copiază, transportă și traduce
informația genetică din secvența ADN-ului în
secvențe de aminoacizi în procesul de
biosinteză proteică. Spre deosebire de ADN,
ARN-ul este monocatenar, iar nucleotidele au
în componență ca și zahar, riboza în locul
dezoxiribozei și uracilul în locul timinei.
Există mai multe tipuri de ARN. Ele diferă între ele prin mărimea catenei, localizarea la
nivelul celulei și funcție.

ARNm (mesager) intervine în procesul de


transcripție, unde copiază secvența de
nucleotide cuprinsă într-o genă de la nivelul
ADN-ului și o aduce la nivel ribozomal. Este
monocatenar, iar lungimea diferă în funcție de
mărimea genei transcrise.

ARNt (de transport) are rolul de a aduce aminoacizii la locul sintezei


proteice, adică la ribozomi. Are porțiuni monocatenare alternând cu porțiuni
bicatenare, dând aspectul unei frunze de trifoi. La un capăt se leagă
aminoacidul, iar la celălalt capăt se găsește o structură formată din 3 nucleotide
numită anticodon. Această porțiune se va lega de porțiunea complementară de
pe ARNm numită codon. Astfel secvența de aminoacizi din lanțul proteic este
dictată de complementaritatea codon-anticodon.

ARNr (ribozomal) intră în alcătuirea ribozomului alături de proteinele ribozomale. El se


pliază formând porțiuni bicatenare datorită complementarității bazelor azotate. La
eucariote, există 4 tipuri de ARNr: ARNr 18S care formează subunitatea mică a
ribozomului și ARNr 28S, 5.8S și 5S care formează subunitatea mare a ribozomului.
Materialul genetic are 2 funcții importante:
 funcția autocatalitică reprezentată de capacitatea de replicare a ADN-ului
 funcția heterocatalitică reprezentată de sinteza proteică pe baza informației genetice
stocată de ADN

Proteinele sunt macromolecule formate din una


sau mai multe catene de aminoacizi la nivel
ribozomal. Aminoacizii sunt compuși organici
care conțin gruparea amino (-NH2) și carboxil
(-COOH). Elementele chimice esențiale din
structura unui aminoacid sunt C (carbon), O
(oxigen), H (hidrogen) și N (nitogen). În
componența proteinelor intră 20 de aminoacizi.

Acești aminoacizi formează între ei legături


peptidice între gruparea carboxil a unui
aminoacid și gruparea amino a aminoacidului
următor. În acest fel se formează catena
polipetidică care reprezintă de fapt structura
primară a proteinei. Această catenă poate fi
simplă sau poate fi ramificată.
Codul genetic
Există 20 de aminoacizi și doar 4 tipuri de
baze azotate: A (adenină), T (timină), C
(citozină) și G (guanină). Pentru desfășurarea
procesului de sinteză proteică este nevoie de un
„dicționar” care să traducă informația purtată
de genă în limbajul de 4 baze azotate într-o
secvență de aminoacizi. Acesta este codul
genetic.  

Caracateristicile codului genetic


Codul genetic este:
 universal, la orice formă de viață unui codon îi corespunde
același aminoacid. Există și excepții: UGA în genomul nuclear
semnifică stop, iar în genomul mitocondrial codifică
triptofanul. AUA în genomul nuclear codifică izoleucina, iar
în genomul mitocondrial codifică metionina;
 nesuprapus, astfel încăt 2 codoni alăturați nu au la comun
nucleotide;
 fără virgule, adică între 2 codoni nu există nucleotide non-
sens, informația genetică citindu-se liniar, continuu;
 degenerat, adică un aminoacid poate fi exprimat de mai mulți
codoni, de exemplu serina, leucina și arginina sunt codificate
de câte 6 codoni, pentru că există mai mulți codoni (64) decât
aminoacizi (20).
Etapele biosintezei proteice

Etapele biosintezei proteice sunt:


2.Translația
1.Transcripția Această etapă reprezintă biosinteza propriu-
Deși biosinteza proteică are loc la nivel zisă și are loc în citoplasmă la nivelul
ribozomal, prima etapă a acesteia are loc la ribozomilor utilizând catena de ARN mesager
nivel nuclear prin formarea moleculei de formată anterior prin transcripție. Cele 2
ARN mesager. ARNm joacă rolul de subunități ale ribozomului (subunitatea mică
mesager, purtând informația genetică de la și cea mare) se atașează de catena de ARN
nucleu, în citoplasmă spre ribozomi. În mesager, astfel încât aceasta se află în
cadrul transcripției, el copiază pe o catenă mijlocul ribozomului. Mai departe,
secvența complementară de nucleotide a unei aminoacizii din citoplasmă sunt aduși la
gene. ribozom de către alt tip de ARN, ARN de
transport. Acesta conține la un capăt prezintă
locul de legătură pentru un aminoacid, în timp
ce la capătul opus conține o grupare de 3 baze
azotate, numită anticodon, care este
complementară codonului de pe catena
ARNm. Astfel, ARNt va aduce la ribozomi
aminoacidul corespunzător unui anumit
codon. 
După translație, proteina nou-formată va intra în reticulul
endoplasmatic. Prin intermediul unor vezicule, proteina
este transportată mai apoi la nivelul aparatului Golgi unde
va suferi unele modificări.
Translația are de asemenea 3 etape:
1.faza de inițiere. Unitățile ribozomale se
atașează de capătul 5’ al catenei de ARNm cu
ajutorul unor factori inițiatori;
2.faza de elongare. Următorul codon al catenei
de ARNm va fi recunoscut de către porțiunea
anticodon al ARNt care va prezenta
aminoacidul corespondent. Apoi, ARNm și
ARNt se vor despărți, catena de ARNm va fi
deplasată cu un codon în sensul 5’→3’ urmând
ca alt ARNt cu alt aminoacid să se atașeze de
codonul complementar. Aminoacizii vor forma
între ei legături peptidice. Astfel se formează
lanțul polipetidic de aminoacizi;
3.faza de terminare. Are loc în momentul în
care ribozomul ajunge la un codon stop al
moleculei de ARNm. Prin intervenția unui
factor de eliberare care recunoaște codonul
non-sens, molecula de ARNm va fi eliberată și
procesul translației se încheie.
Moştenirea independentă a caracterelor

Legile de bază ale eredității au fost descoperite de Gregor Mendel, care a efectuat
experiențe pe diferite soiuri (22 de soiuri) de mazăre (Pisum sativum). Aceste soiuri se
caracterizau printr-o serie de trăsături distinctive după culoarea florii, forma bobului,
culoarea bobului etc. G. Mendel a folosit metoda hibridologică, care se bazează pe
încrucişarea formelor parentale şi pe analiza descendenței.
Înainte de a analiza legile eredității, ne vom familiariza cu simbolica genetică.

Homozigot se numeşte individul care are gene similare la aceiaşi loci din cromozomii omologi,
rezultat al unirii a doi gameți identici. Homozigoții formează un tip de gameți şi nu segregă în
generațiile următoare.

Heterozigot se numeşte individul care are alele diferite în locii omologi de pe cromozomii perechi,
rezultat al unirii unor gameți genetic deosebiți .Heterozigoții formează diverse tipuri de gameți şi
segregă în generațiile următoare.
De menționat că G. Mendel a folosit ca obiect
de studiu mazărea de grădină (Risum sativum)
care are o serie de avantaje, şi anume:

 este o plantă autogamă cu o structură a florii


care exclude orice polenizare străină
întâmplătoare;
 permite suprimarea staminelor înainte de
maturarea polenului şi polenizarea
stigmatului în mod dirijat;
 descendența obținută în urma încrucişărilor
este fertilă;
 este o plantă cu o perioadă de vegetație
scurtă;
 posedă o serie de caractere bine conturate
care se transmit urmaşilor;
 existau numeroase soiuri de mazăre bine
valorificate.
Prin caracter se înțelege trăsătura fenotipică prin care pot fi deosebiți hibrizii. În funcție de ceea
ce reprezintă, caracterele pot fi discontinue (calitative sau oligogene) şi continue (cantitative sau
poligene). Caracterul ce predomină în prima generație este denumit caracter dominant, spre
deosebire de caracterul reprimat, numit recesiv. La autopolenizarea plantelor hibride ale primei
generații (Aa), în generația a doua s-au obținut plante cu boabe galbene şi plante cu boabe verzi, dar
într-un raport de 3:1. La analiza altor perechi de caractere G. Mendel a obținut acelaşi raport de
aproximativ 3:1 după fenotip. G. Mendel explica acest mod de segregare prin prezența în nucleul
celulelor a unor factori ereditari sub formă de pereche. Plantele homozigote cu boabele colorate şi
cele cu boabele incolore conțin exclusiv factori ereditari pereche, ce determină caracterele respective.
La formarea gameților , în timpul meiozei, are loc separarea factorilor ereditari, astfel încât fiecare
gamet primeşte câte un singur factor ereditar. Din aceste considerente, gameții sunt totdeauna puri
din punct de vedere genetic. Anume la această legitate a ajuns prin experiențele sale G. Mendel.
Din cele menționate se desprind următoarele concluzii (legi):
1. La încrucişarea indivizilor homozigotați, care se deosebesc după unul sau mai
multe caractere, în prima generație(F1) se obține uniformitate după caracterul
dominant (Legea uniformității primei generații).
2. La încrucişarea hibrizilor primei generații, care se deosebesc după un
caracter
(Aa), segregarea după fenotip în generația a doua (F2) are loc în raport de 3:1
(Legea segregării).
Folosind simbolurile genetice şi grila lui Punnet (1905), putem reconstrui
experienŃele lui G. Mendel