PREFAŢĂ

În stadiul actual de dezvoltare şi industrializare a zootehniei româneşti, inginerilor

zootehnişti, şi nu numai, le revin sarcini de o importanţă majoră, iar pentru îndeplinirea lor, trebuie
să acorde o atenţie deosebită însuşirii tehnicii noi, care necesită cunoaşterea unor norme şi
prescripţii unice de desen tehnic. Nu se poate concepe însuşirea noţiunilor cuprinse în cărţile
tehnice, fără cunoştinţe de desen tehnic, care au drept scop principal, mijlocirea legăturii între
concepţie şi executarea practică a construcţiilor, instalaţiilor etc.
Cunoştinţele de desen tehnic sunt utile inginerului zootehnist pentru a putea să înţeleagă
corect desenul după care urmează să se execute o construcţie, să se monteze o instalaţie, iar acestea
să fie exploatate la parametri proiectaţi.
Prin această lucrare ne propunem să prezentăm elementele de bază ale desenului tehnic, în
primul rând, cele de construcţii şi, apoi, câteva noţiuni de desen industrial şi chiar topografic,
conform STAS-urilor. Numeroasele exemple grafice de aplicare a regulilor şi normelor de desen
tehnic sunt prezentate într-o formă accesibilă studenţilor, ca să poată să le folosească la citirea şi
înţelegerea desenelor de construcţii zootehnice, la elaborarea proiectului de an la disciplina de
construcţii şi la alte discipline tehnologice, la întocmirea schiţelor de studii şi chiar de execuţie.
Însuşirea de către studenţi a regulilor şi prescripţiilor de desen tehnic, prezentate în această
lucrare, este o condiţie de bază în pregătirea viitorului inginer zootehnist, care trebuie să aibă, pe
lângă o solidă pregătire biologică şi una tehnică, pentru că aceasta contribuie la dezvoltarea
spiritului de observaţie, la deprinderea de a lucra ordonat, cu un dezvoltat spirit de acurateţe şi
proporţie.
Deşi lucrarea se adresează studenţilor de la Facultatea de Zootehnie ea poate fi folosită în
egală măsură şi de studenţii de la alte facultăţi din cadrul învăţământului superior agronomic.
În elaborarea lucrării s-a încercat să se ţină seama, ca noţiunile de desen tehnic să fie
prezentate în succesiunea prevăzută în programele pentru liceele de specialitate şi de
învăţământ superior, pentru a uşura înţelegerea, reţinerea şi utilizarea corectă a normelor şi regulilor
de desen tehnic.

1
 Considerăm că această lucrare se încadrează în cerinţele actuale ale învăţământului din ţara
noastră şi încearcă să răspundă sarcinii majore. de a contribui la formarea specialiştilor în zootehnie,
cu o temeinică pregătire profesională.

AUTORII

2
 CAPITOLUL 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Scurt istoric.

Din vremuri preistorice, oamenii au fost preocupaţi să încerce ca să reprezinte diferite

obiecte pe care îi înconjurau, inclusiv mijloacele cu ajutorul cărora îşi asigurau existenţa. Când au
învăţat să conceapă şi să execute diferite construcţii şi unelte, importanţa desenului a sporit
considerabil, ajungându-se treptat la alcătuirea unor metode speciale de reprezentare a obiectelor în
desen.
Reprezentarea în dublă proiecţie a obiectelor se folosea încă din antichitate, iar cea mai
cunoscută lucrare cu specific de desen tehnic este tratatul “ De arhitectura” al constructorului
roman Vitruvius Pollio.
În România, în anul 1836, s-a tipărit un manual intitulat “ Elemente de desen şi
arhitectură”, autor fiind Carol Valstein, manual care marchează începutul desenului tehnic la noi.
Însă, în învăţământul agronomic, Ion Ionescu de la Brad se poate considera printre primii dascăli
care a introdus în programa Şcolii de agricultori de la Roman (1885) obiectul “Construcţia
acareturilor, desen, măsurarea pământului şi facerea hărţilor de moşie”.
De asemenea, în planul de învăţământ de la Şcoala agricolă Miroslava-Iaşi
(1919-1920) a fost introdus obiectul “Geniu rural şi desenul tehnic”.
În învăţământul superior agronomic românesc, s-a prevăzut, pe lângă disciplina, care, în
decursul anilor, a prezentat diferite denumiri (Geniu rural, Construcţii rurale, Construcţii
agricole, Construcţii zootehnice, Construcţii horticole) şi studiul desenului tehnic care oferă
noţiuni absolut necesare în pregătirea viitorilor specialişti din agricultură.
Astăzi, nu există activitate de concepţie, proiectare sau de execuţie în producţia de bunuri materiale,
în care să nu fie folosite desene şi grafice executate după reguli precise ale desenului tehnic.
Datorită faptului că regulile de reprezentare în desenul tehnic au în
majoritatea cazurilor valabilitate generală şi că se tinde spre internaţionalizarea lor totală, se poate
afirma că desenul tehnic a devenit un limbaj tehnic interdisciplinar şi internaţional.
1. 2. Scopul, obiectul şi importanţa desenului tehnic.

3
 Desenul tehnic este reprezentarea grafică plană a unui obiect după anumite
metode, reguli şi convenţii stabilite şi constituie singurul mijloc de legătură între concepţie,
proiectare şi executarea grafică a obiectului.
Prin desenul tehnic al unui obiect (element de construcţie, instalaţie etc.) se pot transmite
executantului şi celor interesaţi datele tehnice necesare executării acelui obiect, montajului său,
exploatării sau întreţinerii acestuia în cadrul procesului de producţie sau pentru înţelegerea
funcţionalităţii lui.
Obiectul desenului tehnic este de a expune simbolurile, normele şi regulile ce trebuie
cunoscute, identificate, respectate şi aplicate pentru reprezentarea grafică, precisă, clară, completă şi
uşor de înţeles a unei construcţii, piese etc., încât, acestea să poată fi executate după desenele
respective, în atelier sau pe şantier.
Desenul tehnic este astfel “un document tehnic” prin care un obiect din spaţiu se transpune
grafic pe planul hârtiei de desen, prin imagini numite proiecţii, care redau adevărata formă şi
mărime a feţelor sau secţiunilor plane ale obiectului respectiv. Cu ajutorul proiecţiilor ortogonale
cotate se concepe şi se execută practic orice obiect de construcţii sau produs industrial. În sensul
cunoaşterii simbolurilor şi normelor necesare execuţiei grafice, prezenta lucrare evidenţiază şi
principalele modificări suferite de standardele româneşti de specialitate, pentru alinierea acestora la
cerinţele Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (I.S.O.).

1. 3. Standardizarea în desenul tehnic.

Promovarea şi executarea în ritm accelerat a tehnicii celei mai înaintate, în toate ramurile
economiei naţionale, a impus necesitatea sistematizării şi unificării regulilor de proiectare şi de
executare a construcţiilor, a pieselor etc. Operaţiunea de sistematizare şi unificare a regulilor de
reprezentare în desenul tehnic, prin folosirea unor norme şi prescripţii unice pentru proiectare,
executare şi întreţinere în condiţii identice a obiectelor, pieselor, ansamblurilor, construcţiilor sau
instalaţiilor poartă denumirea de “standardizare”.
Institutul Român de Standardizare a elaborat şi elaborează pentru toate sectoarele
ştiinţifice şi direct productive, norme unice de producţie şi de muncă. Aceste norme sunt cuprinse
în nişte publicaţii denumite “STANDARDE DE STAT” prescurtat STAS.
Aceste norme şi prescripţii, în România, sunt denumite pe scurt STAS-uri (standarde), iar în alte
ţări au diverse denumiri (VSM în Elveţia, JIBS în Japonia etc.), au putere de lege şi sunt obligatorii
pentru toţi cei care participă la realizarea produsului respectiv (ingineri, tehnicieni, muncitori).
Sporirea producţiei industriale şi a schimburilor comerciale pe plan mondial, a necesitat dirijarea
activităţii de normare şi la acest nivel, pentru care s-a înfiinţat Organizaţia Internaţională de

4
 Standardizare (I.S.O.) cu sediul la Zürich, având ca obiective elaborarea, îmbunătăţirea şi
aplicarea standardelor în toate ţările afiliate ei.
De menţionat că standardizarea are loc nu numai pe plan naţional, ci şi pe plan internaţional,
fără de care este de neconceput progresul tehnic şi schimbul de documentaţie tehnică între ţări. Aşa
se explică elaborarea unor prescripţii unice pentru linii, scriere, formate, indicatoare, plierea
desenelor, metodele de proiecţie, secţionare, cotare, pentru scările utilizate şi reprezentarea
materialelor, care a făcut posibilă o redactare şi o înţelegere unitară a desenului tehnic, acesta
devenind astfel un limbaj universal de înţelegere şi comunicare.
Standardele de stat sunt clasificate pe sectoare de activitate, fiecare sector având ca simbol
de clasificare o literă din alfabet. De exemplu: G-pentru construcţii, lucrări hidraulice, căi de
comunicaţii etc. Standardele de stat pentru desenul tehnic sunt cuprinse în seria “STANDARDE
GENERALE”, purtând simbolul de clasificare “U”. Ele cuprind atât normele generale de execuţie a
desenelor cât şi semnele convenţionale şi simbolurile necesare pentru acestea. Fiecare standard are
un simbol, un număr şi un an de intrare în vigoare, de exemplu STAS U 188-87, pentru “Cotarea
în desenul tehnic”.
După anul 1990, multe dintre standardele româneşti pentru desenul tehnic au fost
reactualizate în conformitate cu cerinţele ISO. Această activitate se desfăşoară şi în prezent. De
menţionat că standardele româneşti aprobate înainte de 28 august 1992 au sigla STAS, numărul de
ordine şi anul ediţiei fiind înscris prin ultimile două cifre. Cele
aprobate după 1992 au sigla formată din două litere SR (standarde române), numărul de ordine şi
anul ediţiei fiind înscris integral. Standardele române identice cu standardele internaţionale au sigla
SR ISO(STAS ISO), de exemplu: SR ISO 7200:1994 este un STAS românesc adaptat la cerinţele
ISO, având numărul de ordine 7200 şi care a fost elaborat în anul 1994. Standardele române
identice cu standardele europene au sigla SR EN (STAS EN). Numărul standardului românesc este
acelaşi cu cel al standardului internaţional, respectiv european adaptat. În prezent, sunt încă STAS-
uri pentru desenul tehnic care nu au fost adaptate la sistemul ISO, aşa cum se poate remarca şi din
lista principalelor STAS-uri pentru desenul tehnic care este redată la Anexa 1.
1. 4. Principalele condiţii pentru executarea unui desen tehnic de calitate.

La întocmirea unui desen tehnic se va ţine cont atât de normele standardizate cât şi de
următoarele principii:
- să aibă toate elementele, cotele, indicaţiile necesare pentru executarea întocmai a
obiectului;
- să fie clar şi estetic pentru a putea fi uşor de citit, înţeles şi de interpretat, în vederea
evitării confuziilor pentru executat;

5
 - să fie simplu şi să conţină toate elementele necesare fără a fi încărcat prin
proiecţii care nu aduc elemente noi sau prin repetări de cote;
Pentru ca un desen să se execute în bune condiţii şi în timp scurt, cel care desenează trebuie:
- să cunoască bine obiectul reprezentat;
- să aibă rechizite şi materiale de bună calitate potrivite desenului de executat;
- să aibă instrumente de desen verificate şi de bună calitate;
- să cunoască şi să aibă practică în folosirea şi urmărirea corectă a instrumentelor de desen;
- să respecte metodologia privind succesiunea operaţiilor în executarea unui desen.
Pornind de la cele câteva condiţii prezentate, se poate aprecia că un desen tehnic
este bun când este complet, corect executat, conţine forma construcţiei, terenului, toate cotele
(dimensiunile), menţionează convenţional materialele de construcţie utilizate şi reprezentarea
grafică este făcută prin respectarea principiilor şi metodelor geometriei descriptive şi a unor reguli
şi convenţii stabilite în acest scop.

1. 5. Clasificarea desenelor tehnice.

Clasificarea desenelor tehnice este stabilită prin STAS 415-80, care defineşte desenul tehnic
ca fiind reprezentarea grafică plană cu ajutorul unor reguli şi convenţii stabilite şi, totodată,
terminologia obligatorie ce se foloseşte pentru denumirea diferitelor
categorii de desene utilizate în domeniul tehnicii şi ştiinţei.
În cele ce urmează se prezintă rezumativ clasificarea conform STAS 415-80, care este
făcută după anumite criterii, ce pot fi combinate şi, din această cauză, clasificarea cuprinsă în
standardul respectiv nu este limitativă.

6
 Desenele tehnice se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
După sistemul de proiecţie utilizat, modul de reprezentare, desenele tehnice pot fi realizate:
- în proiecţie ortogonală, când desenul reprezintă obiectul în vedere sau în secţiune pe un
plan, folosind proiecţia paralelă (cilindrică) dreaptă, denumită şi ortogonală;
- în perspectivă, când desenul reprezintă obiectul în vedere sau secţionat, în trei
dimensiuni, folosind proiecţia centrală (conică) sau proiecţia axonometrică (în proiecţie cilindrică
oblică sau ortogonală).
După modul de prezentare, desenele tehnice pot fi:
- în creion; în tuş; în tente; în culori.
După faza de execuţie, desenele tehnice poartă denumirea de:
- schiţă şi este executată cu mâna liberă, la dimensiuni reduse sau mărite într-o oarecare
proporţie, dată de limitele aproximaţiei vizuale. Schiţa serveşte ca bază pentru executarea desenului
de studiu sau a desenelor de execuţie. Schiţa poate fi utilizată şi ca desen de execuţie dacă
determină complet obiectul ca formă şi dimensiuni.
- desen de studiu, întocmit, de regulă, la scară şi serveşte pentru întocmirea desenului
definitiv;
- desen de execuţie, redat la scară, cuprinde toate datele necesare şi serveşte la executarea
obiectului prezentat.
După gradul de detaliere a obiectului reprezentat, desenele tehnice se clasifică în:
- desene de ansamblu, când reprezintă un obiect compus din mai multe piese simple,
având ca scop reprezentarea formei, structurii şi funcţionalităţii obiectului desenat;
- desenul de piesă sau element, având ca scop reprezentarea şi determinarea piesei sau
elementului respectiv;
- desen de detaliu, când reprezintă la scară mărită detaliile unui obiect, în vederea
precizării unor date suplimentare ce nu au putut fi cuprinse în desenul obiectului respectiv.
După domeniul de folosire a obiectului reprezentat, desenul tehnic poate fi:
- industrial, care se referă la reprezentarea obiectului şi a concepţiilor tehnice privind
structura, construcţia, funcţionarea şi realizarea obiectelor din domeniul
construcţiilor de maşini, navale, aerospaţiale, electrotehnice şi energetice, construcţiilor metalice
etc.;
- de construcţii, care prezintă un obiect din domeniul construcţiilor de clădiri, a lucrărilor
de artă, a căilor de comunicaţii, a construcţiilor hidrotehnice etc.;
- de arhitectură, care se referă la concepţia funcţională şi estetică a construcţiilor, la
evidenţierea elementelor decorative şi de finisare;

7
 - de instalaţii, care se referă la reprezentarea ansamblurilor sau a elementelor de
instalaţii, aferente unităţilor industriale, agricole, construcţiilor centrelor populate etc.;
- cartografic (topografie, geodezie etc.), care se referă la reprezentarea regiunilor
geografice sau a suprafeţelor de teren cu formele de relief, elementele fizice naturale, construcţii şi
amenajări existente etc.;
- de sistematizare (urbanistic), care se referă la reprezentarea construcţiilor de ansamblu şi
de detaliu, în vederea amenajării terenului centrelor populate, unităţilor industriale sau agricole.
După modul de obţinere şi de valoare ca document, desenele tehnice se clasifică în:
- desenul original, document de bază ce poartă în original semnăturile legale. El poate fi
întocmit în creion, tuş şi poate servi la multiplicare;
- desenul duplicat, un document identic cu cel care a servit la execuţia sa, obţinut prin
copierea acestuia. Desenul duplicat serveşte la multiplicare şi se execută pe baza unui desen
original sau a unui desen duplicat;
- desenul original-duplicat, un document duplicat, care din punct de vedere legal, ţine
locul unui desen original distrus sau dispărut;
- copie, reprezentând reproducerea prin diferite sisteme de multiplicare a desenului de bază
(desen original, desen duplicat sau original-duplicat), în scopul folosirii curente în locul acestuia.
După conţinut, desenele tehnice se clasifică în:
- desenul de semifabricat, reprezintă o piesă sau element de construcţie într-o stare
intermediară a fabricării;
- desenul de gabarit conţine numai cotele corespunzătoare dimensiunilor maxime de
contur ale obiectului reprezentat;
- desenul de releveu se întocmeşte după un obiect existent (construcţii, instalaţii etc.) după
ce i se stabilesc dimensiunile;
- planul este desenul de construcţii, reprezentând o vedere sau o secţiune orizontală (planul
general, planul fundaţiei, planul parter, planul unui etaj de clădire etc.). Termenul de “plan” se mai
foloseşte şi în desenul topografic (plan topografic);
- schema este un desen simplificat prin care obiectul (construcţia şi funcţionarea sa) este
reprezentat cu ajutorul unor simboluri şi semne convenţionale specifice domeniului la care se referă,
având scopul clarificării, funcţionării sau execuţiei (schema electrică, schema hidraulică, schema
instalaţiei de încălzire etc.);
- epura este un desen ce conţine rezolvarea grafică a unor probleme de rezistenţă mecanică, de
statică, geometrice etc.;
- graficul (monograma, diagrama, cartograma, cartodiagrame, steriograme etc.) reprezintă
date statistice sau variaţia unor mărimi în funcţie de alte mărimi (în raport cu timpul, spaţiul sau alte
elemente).

8
 După destinaţie desenele tehnice pot fi:
- desene de operaţie (date necesare executării unei operaţii tehnologice), desene de
reparaţie, desene de tipar, desene de expertiză, desen explicativ, desen de prospect (care
serveşte la întocmirea cataloagelor de prezentare).
De menţionat că, în cadrul desenului tehnic de construcţii, o dată cu noţiunile teoretice şi
practice necesare alcătuirii unui desen, sunt prezentate şi primele noţiuni tehnice de specialitate,
care sunt absolut necesare în pregătirea viitorului specialist în creşterea animalelor.

1. 6. Materiale, rechizite, instrumente şi aparate de desen.

1. 6. 1. Materiale şi rechizite.

Hârtia de desen se alege după destinaţia desenului (de exemplu, calitatea hârtiei pentru
executarea schiţei este diferită de cea pentru executarea unui desen original). Calitatea hârtiei se
alege şi după modul de lucru pe aceasta (în creion, în tuş etc.).
Principalele sortimente de hârtie utilizate în desenul tehnic sunt:
- Hârtia opacă, albă sau colorată se găseşte sub formă de suluri sau sub formă de coli de
diferite dimensiuni şi este de două tipuri: tipul A (ciocan) rezistentă la radere şi se foloseşte pentru
desenul în tuş; tipul B (semiciocan) care este mai puţin rezistentă la radere şi se foloseşte pentru
desenul în creion. Desenele tehnice în creion şi în tuş se
execută pe partea netedă a colii de hârtie albe opace. Pe partea granulată se poate executa desenele
ornamentale (în creion sau colorate).
- Hârtia de calc este de diferite calităţi şi grosimi şi serveşte la executarea desenelor
originale, după care se fac copiile heliografice; de asemenea, este folosită la copierea desenelor de
pe hârtie opacă sau de calc şi la schiţe de studiu; se livrează în suluri, în următoarele sortimente:
- hârtie de calc subţire, pe care se execută schiţe de studiu în creion;
- hârtie de calc subţire, de calitate superioară pe care se execută desene în creion, după care
se pot scoate copii heliografice;

- hârtie de calc groasă de calitate superioară pe care se copiază în tuş desenele executate pe
hârtie albă, opacă, după care se fac copiile heliografice;
- hârtie de calc pânzată de culoare albastru-verzuie transparentă, lucioasă şi rezistentă. Se
foloseşte la executarea desenelor originale cu care se umblă mult şi se păstrează vreme îndelungată.
Hârtia de calc se păstrează la loc uscat pentru că la umezeală se încreţeşte şi pierde din calităţile
iniţiale.

9
 - Hârtia milimetrică opacă sau transparentă serveşte la executarea diagramelor şi
uneori a schiţelor. Hârtia are imprimată pe una din feţe linii subţiri perpendiculare, de diferite
culori, formând pătrate cu latura de 1 - 2 mm; liniile, din 5 în 5 sau din 10 în 10 mm, în ambele
sensuri, sunt mai groase.
- Hârtia heliografică (ozalid) serveşte la multiplicarea desenelor executate în tuş sau în
creion, pe hârtie de calc. Pe una din feţe, hârtia heliografică este tratată cu o substanţă chimică
sensibilă, care sub acţiunea luminii îşi schimbă culoarea, reproducându-se astfel desenul executat de
pe hârtia transparentă de calc. Cea mai răspândită hârtie heliografică este hârtia “ozalid” pe care
liniile desenului apar în culoare roz-violetă, iar fondul are aceeaşi culoare de nuanţă mai deschisă.
Pentru multiplicarea desenelor se foloseşte aparatul heliograf, care are o sursă de lumină; în
el se fixează ozalidul, peste acesta calcul, şi în prezenţa luminii pe ozalid apare conturul desenului.
Fixarea desenului pe ozalid se face într-un mediu cu amoniac.
Fixarea hârtiei pe planşetă.
Executarea unui desen în bune condiţii depinde în mare măsură de fixarea hârtiei, care
trebuie întinsă foarte bine pe planşetă. Hârtia se orientează după teu şi se fixează în mod obişnuit
pe planşetă cu piuneze. Mai întâi, se fixează cu piuneze unul dintre colţuri, iar după întinderea
hârtiei pe direcţia diagonalei colţului fixat, se prinde cu altă piuneză colţul opus; se fixează apoi pe
rând celelalte colţuri, întinzându-se hârtia astfel încât, să nu rămână ondulată pe laturi.
Pentru desenele a căror execuţie necesită un timp mai îndelungat şi un grad de precizie mai
mare, hârtia se lipeşte cu marginile pe planşetă, după ce mai întâi, s-a umezit uniform cu un burete.
Prin uscare, hârtia se contractă, asigurându-se o bună întindere. De asemenea, hârtia de desen se
mai poate fixa pe planşetă şi cu benzi gumate.
- Creioanele utilizate în desenul tehnic au mina din grafit, de culoare neagră şi de diferite
durităţi. La executarea unui desen în creion trebuie avut în vedere calitatea, ascuţirea şi poziţia
creionului.
Calitatea creionului este în funcţie de calitatea şi duritatea minei de grafit (tare, mijlocie şi moale).
Creioanele tari se întrebuinţează la executarea desenelor pe hârtie de calc sau hârtie de desen mai
densă unde se cere o precizie mai mare şi a căror linii sunt apoi îngroşate; ele sunt notate cu cifre
(de la 1 la 9) şi cu litera H (de ex. 2H, 3H etc). Creioanele de duritate mijlocie se folosesc pentru
scris, la executarea schiţelor, la îngroşarea contururilor desenelor şi sunt notate cu literile F, HB,
BHB. Creioanele moi se folosesc pentru desenul artistic şi, uneori, la întărirea contururilor
desenelor pe calc, în vederea copierii heliografice şi sunt notate cu cifre (de la 1 la 6) şi cu litera B
(de ex. 2B).
În locul creioanelor se pot folosi şi pixuri cu mine de grafit de diferite durităţi şi dimensiuni.
Desenele pe hârtie albă, care rămân trasate numai în creion, se lucrează întâi, cu un creion
2H, pentru că se pot trasa linii foarte subţiri (10 - 12 linii pe 1 mm) şi apoi, se trasează definitiv cu

10
 un creion HB (F). Pentru hârtia de calc, care este mai aspră, se folosesc creioane tari, de la
2H în sus.
Creioanele se ascut cu mâna, sub formă de con, la capătul opus mărcii de fabricaţie, mina să
rămână dezvelită 6 - 8 (8 - 10 mm), iar partea lemnoasă să fie de
20 - 25 (25 - 30)mm (fig. 1 a); în fig. 1 b se prezintă un exemplu de creion ascuţit greşit.

a b c d

Fig. 1. Modul de ascuţire a creioanelor şi a pixurilor cu mină din grafit.

Pentru trasarea liniilor groase, mina se şlefuieşte şi sub formă de pană (fig. 1 c). După
ascuţire, mina creionului se şlefuieşte pe o bucată de hârtie sticlată (glasspapier) lipită pe un suport
de carton sau pe placaj (fig. 1 d).
- Tuşul este o cerneală specială care se usucă repede, nu se şterge cu guma pentru creion
sau prin spălare cu apă şi nu se decolorează. În comerţ se găseşte în stare lichidă (în sticluţe sau în
tuburi) şi în stare solidă (în batoane sau pastile). La folosire, dacă tuşul nu este suficient de fluid, se
diluează cu puţină apă distilată. Tuşurile se

11
păstrează în sticle bine închise, ferite de lumină. Tuşul se utilizează în special la trasarea desenelor
originale. Un tuş de calitate bună poate fi ras uşor cu lama, (în lungul liniei de trasare), după care se
şterge cu o gumă moale.
- Peniţe. În desenul tehnic se utilizează peniţa topografică la trasări şi la scriere cu
înălţime mică şi subţire, la executarea săgeţilor, la cotare, a cotelor, indicaţiilor etc.
(fig. 2 c); peniţa redis se foloseşte pentru scrierea standardizată a diferitelor titluri şi inscripţii pe
desen, pentru scrierea cifrelor, literelor, având grosimea de trasare de la 0,5 la 5 mm (1/2, 3/4,
1,1½, 2, 2½, 3, 4, 5 mm, fig. 2 a). Grosimea de trasare este scrisă pe peniţă şi este egală cu
diametrul discului circular din vârf. Pe spatele peniţei este aplicată
o lamă metalică sub care se introduce tuşul cu pana din dopul sticluţei de tuş sau cu altă peniţă
(tocul topografic), reprezentând rezervorul care alimentează peniţa. În timpul scrisului suprafaţa
circulară de la vârful peniţei trebuie să fie aplicate în întregime pe hârtia de desen. Mai rar se
foloseşte în desenul tehnic peniţa obişnuită (fig. 2 b).

Fig. 2. Peniţe folosite în desenul tehnic.

Exigenţele mereu mai mari în care se cer întocmite desenele tehnice, ca şi randamentul de
executare a acestora, au condus la perfecţionarea şi diversificarea
instrumentelor de desen, care să simplifice operaţiunile de trasare şi să asigure un grad de eficienţă
sporită. În această idee, considerăm util să prezentăm unele dintre principalele instrumente
moderne pe lângă cele clasice, care se folosesc în prezent în desenul tehnic.
- Truse de peniţe şi stilouri rezervor pentru trasat în tuş. Acestea cuprind pe lângă stiloul
rezervor şi o serie de peniţe cu lamelă oscilantă (fig. 3 a). Sunt cunoscute în general, sub denumirea
de truse “graphos” şi prezentate în diverse variante constructive care se deosebesc prin numărul şi
varietatea seriilor de peniţe.
- Truse de stilouri cu rezervor pentru trasat în tuş. O trusă este alcătuită din o serie de
stilouri, cu vârf tubular de diferite grosimi denumite şi rapidografe, dispozitiv de ataşat la compas,
12
 recipient pentru tuş. Tipurile de truse existente în prezent diferă între ele prin numărul de
stilouri pe care le conţin, însă, toate funcţionând pe principiul stilourilor cu rezervor. Grosimile de
trasare sunt construite în concordanţă cu dimensiunile nominale ale scrierii tehnice. În fig. 3 b se
prezintă o trusă “Faber-Castell” cu nouă corpuri pentru stilouri, dispozitiv de ataşare la compas şi
dispozitiv de scriere cu şabloane.

Fig. 3. Truse de peniţe şi stilouri rezervor: a – trusă de peniţe cu lamelă oscilantă

“Markant”; b – trusă “Faber-Castell”.

Întreţinerea acestora în stare bună de funcţionare necesită folosirea unor tuşuri de cea mai
bună calitate şi curăţirea corpului stiloului după fiecare întrebuinţare.
- Trusa de şabloane pentru executarea scrierii drepte, înclinate sau pentru diverse figuri
geometrice, conţine şabloane de dimensiuni corespunzătoare scrierii tehnice. Acestea sunt
confecţionate din materiale plastice uşor colorate. Construcţia şabloanelor pentru trasarea literelor
şi cifrelor este conform normelor privind respectarea tuturor caracteristicilor scrierii. De asemenea,
sunt construite şabloane pentru trasarea elipselor, cercurilor sau figurilor geometrice.
- Guma de şters sau radiera este de două feluri: pentru creion, moale şi elastică şi pentru
tuş, tare şi aspră. Guma pentru creion este confecţionată din cauciuc colorat, iar cea pentru tuş din

13
 cauciuc cu pulberi de sticlă. Se recomandă ca să se evite apăsarea şi frecarea puternică a
hârtiei, iar gumele să nu se umezească.
- Şablonul pentru şters este confecţionat din celuloid, din material plastic sau carton
subţire pentru a proteja liniile învecinate. Are tăieturi de diferite forme şi dimensiuni
corespunzătoare cu locul de corectat pe desen.

1. 6. 2. Instrumente de desen.

Planşetele pentru desen (fig. 4 a) se confecţionează din lemn masiv, din placaj sau din
panel. Planşeta de lemn masiv se confecţionează din lemn de esenţă moale ( tei, plop sau anin) şi
este prevăzută cu două margini laterale din lemn de fag. Aceste planşete au formatele 53 (530 x
410 mm), 73 (730 x 530 mm), 80 (800 x 650 x 18 mm) şi
100 (1000 x 730 mm). Planşetele de placaj sunt executate fără margini.
Planşetele de dimensiuni mari se construiesc din panel din lemn de tei cu ramă din fag
aburit. Planşeta trebuie să aibă feţele plane şi marginile, pe care se deplasează teul, absolut drepte.
Ele trebuie ferite de lovituri şi umezeală, pentru a nu se deforma.
În atelierele de desen ale institutelor de proiectare, planşeta este fixată pe un suport special
(dispozitiv mecanic), care permite orientarea planşetei sub un unghi convenabil de lucru şi ridicarea
sau coborârea ei după nevoie. Orientarea masei de desen se face cu ajutorul a două ghidaje
semicirculare blocate, după nevoie, iar coborârea planşetei este asigurată de două tije metalice.
Planşeta împreună cu suportul metalic poartă denumirea de masă de desen simplă (fig. 4 b).
Masa mecanică de desen (fig. 4 c). În practica de proiectare cele mai utilizate sunt
aparatele cunoscute sub denumirea generală “ISIS”. Ele se fabrică în multe variante constructive,
funcţionând, în general, pe principiul articulaţiilor mobile sau al cremalierii.
Aparatul de desen cu cap divizor se poate executa în două variante consecutive conform STAS
5196-76. Aparatul se montează pe planşetă, fiind alcătuit dintr-un sistem de pârghii articulate care-i
conferă deplina mobilitate în plan. La capătul acestei pârghii este prins un dispozitiv cu buton de
manevră (cap divizor), la care se ataşează două rigle gradate sub un unghi drept. Întregul sistem se
deplasează comandat normal, cu ajutorul butonului de manevră.

14
Fig. 4. Tipuri de planşete pentru desen: a – planşetă simplă; b – masă de desen; c –
masă de desen cu aparat tip ISIS: 1 – sistem de pârghii; 2 – cap divizor; 3 – raportor
gradat; 4 – rigle gradate; 5 – dispozitiv de fixare;
6 – contra greutate.

15
 - Rigla sau linialul este confecţionată din lemn, metal sau masă plastică şi serveşte la
măsurarea segmentelor de dreaptă şi la trasarea liniilor drepte. Riglele pot fi negradate sau gradate
în milimetri sau jumătăţi de milimetru şi are diferite profiluri. Lungimea riglei poate fi de 200 mm
(dublu-decimetru), de 300 mm (triplu-decimetru), sau mai mari (fig. 5).

Fig. 5. Rigle gradate.

În desenul tehnic, se mai folosesc numai pentru măsurători, rigle de reducţie şi de mărire
prevăzute cu gradaţii la scări diferite. Înainte de întrebuinţare, rigla se verifică dacă are muchiile
drepte (fig. 6).

Fig. 6. Verificarea riglelor.

- Teul este un instrument cu care se pot trasa linii paralele. El este confecţionat din lemn şi
se compune din două părţi: capul şi linialul, dispuse perpendicular (fig. 7). Capul teului poate fi
executat dintr-o singură bucată şi fixată pe linial, în care caz se pot trasa numai paralele cu
marginile planşei (fig. 7 a) sau din două bucăţi suprapuse, mobile şi asamblate cu un şurub cu
piuliţă fluture, cu care se pot trasa paralele în orice direcţii (fig. 7 b).

16
 Fig. 7. Teul.
Liniatul teului se verifică în acelaţi mod ca şi rigla.
Teul se foloseşte numai când se execută desenul pe planşetă (fig. 8).

Fig. 8. Modul de lucru cu teul. Fig. 9. Echere şi modul de lucru cu echerul.

- Echerul este confecţionat din lemn, din material plastic sau din metal. Se foloseşte la
trasarea unor linii perpendiculare şi oblice pe dreptele trasate cu teul. Echerele au forma unor
triunghiuri dreptunghiulare cu catete egale şi unghiuri de 45° sau cu catete neegale şi unghiuri de
60° şi 30°. Muchiile echerului se verifică ca în fig. 9.
Pentru trasarea liniilor, echerul se mişcă pe muchia superioară a teului, având în partea
stângă, spre lumină, muchia pe care se trasează (fig. 9).
- Florarul este un instrument folosit pentru trasarea liniilor curbe, de forme şi raze
variate, care nu pot fi trasate cu compasul. În cele mai multe cazuri, o curbă se trasează cu mai
multe arce de curbă ale florarului care va fi aşezat în aşa fel încât, să racordeze de fiecare dată cel
puţin trei puncte cunoscute ale curbei (fig. 10).

17
 Fig. 10. Modul de lucru cu florarul.

- Raportorul (fig. 11) serveşte la măsurarea unghiurilor; el are forma unui semicerc şi este
gradat în grade sexagesimale (360°) sau în grade centezimale (400°).

Fig. 11. Raportoare.

- Metrul. Metrul de buzunar este format din 10 segmente de câte 10 cm articulate între ele,
din lemn sau oţel, gradate în centimetri şi milimetri (fig. 12 a). Poate fi executat şi din panglică de
oţel de 1 – 2 m lungime, înfăşurată sub formă de ruletă (fig. 12 b).

18
 Fig. 12. Metrul şi ruleta.

- Cutia (trusa) de compasuri (fig. 13) este prevăzută de obicei, cu următoarele

instrumente:

Fig. 13. Cutia cu compasuri.

- compasul (8) cu piesele sale de schimb, care serveşte la trasarea cercurilor sau a arcelor
de cerc, în creion sau în tuş. Extremitatea unui braţ este prevăzută cu un ac de oţel; la extremitatea
celuilalt braţ se poate fixa după nevoie, portcreionul (portmina), prelungitorul, trăgătorul sau acul
mecanic (fig. 14).

19
 a b

Fig. 14. a – compas; b - compas cu prelungitor; c – distanţier, d – balustru;

e – trăgătoare.

Mina de la compas se ascute (se va teşi) pe o singură parte, spre exterior pe o lungime de 6-8
(8-10) mm.
- compasul distanţier (7) este alcătuit ca şi circumferenţiarul, cu deosebire că la ambele
extremităţi ale braţelor are câte un ac fix nearticulat; serveşte la transpunerea anumitor distanţe de
pe un desen pe altul.
- balustrul (5) este o piesă formată dintr-un ax în jurul căruia se învârteşte un braţ

20
port mină sau port trăgător, care se poate apropia sau îndepărta cu ajutorul unui şurub de reglaj. El
se foloseşte la tratarea circumferinţelor cu diametru sub 5 mm (cu raza de 0,3....10 mm).
- trăgătoarele (4 şi 10) sunt formate din mâner şi două lame elastice de oţel, solidarizate
printr-un şurub de reglaj şi serveşte pentru trasarea liniilor în tuş. De asemenea, se mai folosesc
trăgătoare cu lame late pentru linii lungi şi groase, trăgătoare cu 3 şi 4 lamele pentru linii foarte
groase, trăgătoare cu două perechi de lame pentru trasarea chenarului dublu sau trăgătoare pentru
trasarea curbelor de nivel.
- distanţierul micrometric (14) are două braţe, care se pot depărta şi apropia cu ajutorul
unui şurub micrometric. El serveşte la fixarea sau la reperarea distanţelor mici.
- piuneza de centrare (12) se fixează cu vârful în centrul comun, atunci când se trasează
mai multe cercuri concentrice sau cu diametre mari.
De asemenea, în trusă se mai găsesc o serie de piese de schimb la compas, la balustru (port
creionul şi trăgătorul de compas, portvârful şi trăgătorul balustrului), tubul pentru mine, şurubelniţe
etc.

1. 6. 3. Folosirea instrumentelor de desen la trasarea în creion.

Liniile drepte se trasează sprijinindu-se creionul pe riglă, pe teu sau pe echer. Creionul
trebuie să aibă o înclinare de aproximativ 75° în sensul în care se trasează linia (fig. 15 a). Pentru
trasarea paralelelor la latura mare a planşetei se foloseşte teul aşezat pe planşetă (fig. 15 b), sensul
de trasare şi cel de deplasare a teului fiind indicate de săgeţi.

a b

Fig. 15. Modul de folosire a instrumentelor la trasare în creion.

21
 Paralelele la latura mică a planşetei se trasează cu echerul sprijinit de teu
(fig. 15 b), trasarea şi deplasarea echerului efectuându-se în sensurile indicate de săgeţi. Paralelele
cu o direcţie oarecare se pot trasa cu teul cu cap mobil, pentru înclinări mici ale direcţiei paralelelor;
pentru înclinări mari, se pot folosi două echere, dintre care unul se sprijină pe teu.
Cercurile se trasează cu compasul, la care se montează portmina, trăgătorul sau stiloul
rezervor cu peniţe cilindrice. Cercurile se trasează rotindu-se compasul în sensul acelor de
ceasornic, cu compasul înclinat puţin în sensul mişcării. Curbele se trasează fie cu compasul, dacă
sunt compuse din arce de cerc, fie cu florarul.

1. 6. 4. Folosirea instrumentelor de desen la trasarea în tuş.

Principalele instrumente pentru trasarea în tuş sunt trăgătoarele şi rapidografele. Atât

trăgătoarele purtate cu mâna cât şi cele de compas sau de balustru, mai întâi se verifică, dacă lamele
sunt curate şi bine ascuţite, apoi se încarcă cu tuş, cu ajutorul unei pene tăiate oblic care poate fi
separată sau fixată în dopul sticlei cu tuş (fig. 16 a).
În locul penei se poate folosi şi un toc cu peniţă obişnuită sau cu ajutorul unor tuburi
speciale de tuş, însă în nici un caz trăgătoarele nu se vor muia direct în sticla de tuş.

Fig. 16. Modul de folosire a instrumentelor de desen la trasare în tuş.

Trăgătoarele trebuie încărcate numai până la o anumită înălţime (h ã 4 – 8 mm) (fig. 16 b),
care variază cu deschiderea dintre vârfuri. Orice cantitate de tuş peste această înălţime h se scurge
la primul contact al trăgătorului cu hărtia, se pătează, iar linia este neuniformă ca grosime (fig. 16
22
 c). Dacă este încărcat insuficient, linia de trasat rămâne neterminată, necesitând
reâncărcarea trăgătorului (fig. 16 d).
Poziţia trăgătorului pentru trasarea liniilor este cea din fig. 16 e şi fig. 16 f, înclinată în
sensul de trasare cu circa 15°÷20° spre dreapta fără a-l apăsa, pentru a nu tăia hârtia şi a întinde
tuşul; în fig. 16 g şi fig. 16 h sunt prezentate două poziţii greşite ale trăgătorului şi aspectul
necorespunzător al liniilor trasate.
Nu se va sprijini trăgătorul pe rigle cu muchiile teşite, pe dublu-decimetru şi, în general, pe
instrumente care nu au o grosime suficientă a muchiei în lungul căreia se execută trasarea, întrucât
există pericolul întinderii tuşului sub muchiile respective.
Poziţia compasului la trasarea cercurilor este cea indicată la trasarea în creion. Cercurile cu
raza până la 5 mm se trasează cu balustrul, poziţia corectă a acestuia şi sensul de trasare fiind
prezentate în fig. 17.

Fig. 17. Modul de trasare corect al liniilor şi arcelor de cerc.

Curbele se trasează cu trăgătorul sprijinit pe florar ţinându-se seama de recomandările date

la trasarea în creion şi la trasarea liniilor drepte în tuş. Dacă este necesar să se traseze în tuş o linie
de o anumită grosime peste o linie subţire trasată în

23
creion, se reglează deschiderea trăgătorului la grosimea de linie necesară. Această deschidere se
stabileşte prin încercări, pe o hârtie separată, de aceeaşi calitate cu cea folosită, sau chiar pe
marginea planşei, în afara formatului desenului. Se aşează apoi trăgătorul astfel, ca linia în tuş să
fie situată faţă de linia în creion ca în fig. 17 a şi fig. 17 b.
La trasarea curbelor tangente la drepte sau tangente între ele (fig. 17 c), grosimea liniilor în
tuş în punctul de tangenţă, nu trebuie să depăşească grosimea liniilor din restul desenului (fig. 17 b);
se trasează mai întâi curba şi apoi dreapta tangentă.
Pentru a se evita uscarea tuşului pe trăgătoare sau stilouri, acestea se curăţă în timpul
lucrului cu o cârpă uscată moale. După folosire, instrumentele de trasat trebuie curăţate de resturile
de tuş cu o cârpă umedă şi apoi bine uscate. În nici un caz resturile de tuş nu se vor curăţi cu lama,
cu vârfurile ascuţite, cu hârtie sticlată sau şmirghel.

1. 6. 5. Maşini mecanice şi electronice de calcul.

La proiectarea unor obiecte, elemente de construcţie se folosesc nu numai instrumentele de

desen tehnic, ci şi maşini mecanice şi electronice de calcul (calculatoare).
Mult timp s-a folosit şi încă se mai foloseşte, deşi foarte puţin, rigla de calcul, construită după
inventarea logaritmilor. Ea a fost construită de englezul Seth Patrige, iar în Franţa a fost introdusă
de Jonard. Pe rigle sunt înscrise numerele, pătratele, rădăcinile pătrate etc. Există rigle pentru
calcule forestiere, pentru construcţii, calcule electrice etc.
Locul riglei de calcul a fost ocupat de maşinile electrice (electronice) de calcul, maşini
pentru care, în ultimul timp s-a creat o adevărată industrie. Aceste maşini denumite “computer”,
având o serie de funcţii de stocare în memoria acestora a informaţiilor, efectuând calcule cu mare
viteză care se pot exprima cifric sau grafic după dorinţă, se evită greşelile de transcriere.
Se pot utiliza în cercetarea ştiinţifică, în contabilitate, construcţia grafică a unor obiecte
(proiectare) etc. De altfel, în prezent, dar mai ales în viitor, nu se va putea rezolva nici o problemă,
mai ales de proiectare, de programare fără ajutorul calculatorului.
Unitatea de informaţie este bit-ul (Binar digit information) care este rezultatul binar al unei
informaţii net deosebite, ex. sus-jos; aprins-stins; închis-deschis etc.
Organismul uman emite prin vorbire, mimică, gesturi etc. aproximativ 107 biţi/s şi reţine
pentru prelucrare (ca o măsură de autoapărare) doar 102 biţi, din care se reţin în

24
memorie doar 1 - 2 biţi/s. Se folosesc următoarele unităţi de informaţie: bit-ul,
kilobit-ul ã 1000 biţi ã kb, megabit-ul ã 1milion biţi ã Mb; octet ã 8 biţi ã 0 (numit şi byte); kilo-
octet ã 1000 octeţi ã ko; megaoctet ã 1milion octeţi ã Mo.
Pentru rezolvarea unor calcule simple frecvent se foloseşte calculatorul de buzunar (fig. 18).

1234567890

Fig. 18. Calculator de buzunar

Calculatorul de buzunar

Întrucât există multe modele de calculatoare de buzunar, trebuie studiată cu atenţie cartea cu
instrucţiunile fabricii pentru a exploata toate posibilităţile de lucru ale calculatorului. Pentru o bună
funcţionare a calculatorului este necesar să se aibă în vedere următoarele:
- alimentarea corectă cu energie electrică (baterii, acumulatori, lumină suficientă la cele cu
fotocelule). La alimentarea necorespunzătoare apar greşeli de calcul, verificarea se face, de
exemplu 11112, rezultatul trebuind să fie1234321;
- evitarea temperaturilor prea scăzute sau prea ridicate;
- evitarea vaporilor de apă, acizi, solvenţi organici;
- evitarea zguduiturilor puternice (căderi pe pardoseală);
- în timpul neutilizării, comutatorul se închide, iar la nefolosire îndelungată se scot bateriile
din calculator;
Calculatoarele simple servesc pentru cele patru operaţii de bază, existând însă şi taste pentru
rădăcină pătrată, procentaj, schimbarea semnului à în - şi invers, memorare şi anularea memorării.
Cele mai frecvente notaţii la calculatoarele de buzunar sunt următoarele:

25
 - On = deschis = funcţionează;
- Of = închis = seîntrerupe funcţionarea;
- M = introducerea în memorie;
- MR; MRC = memory recall = reducerea în memorie;
- MC = memory cleared = ştergerea din memorie;
- C = correction ã corectare = ştergerea ultimei cifre introduse;
- AC = all cleared = şterge totul;
- CE = cleare error = şterge eroarea;

Cu cât aceste valori sunt mai mari, cu atât capacitatea de lucru este mai mare.
La calculatoarele “ştiinţifice”, mai complicate, se pot rezolva probleme de trigonometrie, statistică,
de ecuaţii de diferite grade etc.

Calculatorul Electronic (Computer)

Un sistem de calcul are în componenţă două elemente de bază:
- Hardware : unitate centrală, monitor, tastatură, mouse, imprimantă, scanner etc);
- Software : sistem de operare, programe de aplicaţii (Word, Excel, AutoCAD etc).
UNITATEA CENTRALĂ:
- Placa de bază (placa de bază a sistemului unde se introduc celelalte plăci);
- Procesor (placa unde se procesează informaţia şi unde se efectuează calculul matematic);
- Hard disk (locul unde se depozitează informaţia);
- Placa video (cartela care face legătura între sistem şi monitor);
- Memorie (numită şi memorie externă, încarcă sistemul de operare şi programele de
aplicaţii cu care se lucrează la un moment dat);
- Placă sunet (unele aplicaţii pot avea mesaje sonore eliminate prin această placă, în special
jocurile);
- Modem (poate fi atât intern cât şi extern, având rolul de a avea acces pe liniile telefonice
la conturile de poştă electronică - e-mail şi internet);
- Unitate floppy (unitate de back-up - salvare a informaţiei, după 1993 rămânând numai
unitatea de 1,44 Mb);
- CD-ROM ( capacitatea sa fiind de 650 -700 Mb);
- DVD-ROM (capacitatea sa fiind de 4,7 Gb );
-

26
MONITORUL : afişează dialogul între calculator şi utilizator.
TASTATURA: (are rolul de “discuţie” între utilizator şi programul cu care se lucrează).
MOUSE: (instrument de defilare şi validare a unor comenzi).
Perifericele principale ale sistemului sunt:
- Imprimanta (matricială, ink-jet, laser-jet); rezultatele unei analize se listează pe
aceste periferice.
- Scanner (copierea fotografică a unei imagini), aceasta putând fi salvată pe hard
disk.
3

1
2
7
8
6

4
5
Fig. 19. Componentele Calculatorului Electronic : 1 - Unitate Centrală;
2 - Monitor; 3 - Modem; 4 - Tastatura (consola); 5 - Mouse;
6 - Boxe si placa de sunet; 7 - Imprimanta; 8 – Scanner.

27