ENTORSE

Generalități

Entorsa reprezintă un tip de traumatism al ţesuturilor moi aflate în jurul

articulaţiilor, al capsulei articulare şi ligamentelor. Acestea au rolul de a ţine
articulaţia sub tensiune. În entorsă epifizele oaselor ce alcătuiesc articulaţia pierd
doar temporar contactul la nivelul suprafeţelor articulare. Dacă s-ar deplasa
permanent, am descrie această afecţiune drept luxaţie.
Mobilitatea fiziologică a articulaţiei este depăşită şi astfel sunt traumatizate
elementele ce fixează articulaţia – capsula articulară, ligamentele. Entorsa se
produce din cauza forţării aparatului capsulo-ligamentar dincolo de limitele
fiziologice ale acestuia.
Adesea, apare printr-un mecanism indirect, ca urmare a unui traumatism
sportiv, dezechilibru sau accident casnic. Acest mecanism poate fi prin mişcări de
rotaţie sau torsiune a segmentului adiacent, prin mişcări de flexie sau de extensie
exagerată.
În apariţia unei entorse se produc:
 Leziuni capsulo-ligamentare;
 Leziuni ale tegumentului şi ţesutului subcutanat: hematom, echimoză,
edem;
 Leziuni musculo-tendinoase: întinderi, rupturi fasciculare;
 Leziuni ale membranei sinoviale – conduc la hemartroză (acumulare de
sânge în interiorul cavităţii articulare);
 Leziuni ale suprafeţei osoase şi periostului – fracturi parcelare cauzate prin
smulgerea de la locul de inserţie pe os.

Este o afecţiune întâlnită frecvent la adulţi. Cei aflaţi la vârste extreme supuşi
aceluiaşi mecanism cauzator pot suferi mai mult sau mai puţin de pe urma
acestuia decât o simplă entorsă.
Copiii suferă mai rar entorse datorită elasticităţii crescute a aparatului capsulo-
ligamentar. Pe când vârstnicii pot suferi chiar şi fracturi (mult mai grave decât
entorsele) din cauza rigidizării articulare ce se instalează odată cu vârsta.
 Există o serie de factori ce favorizează apariţia entorselor independent de
vârstă:
 laxitatea articulară congenitală sau dobândită prin traumatisme anterioare;
 devieri şi dezaxări de membru;
 atrofia musculară;
 paraliziile.

Cele mai frecvente entorse se produc la nivelul gleznei, urmate de genunchi,

articulaţia mâinii şi la nivelul policelui.

Semnele clinice în entorsă

Primul semn în entorsă este în momentul producerii traumatismului – durerea
vie, locală – ce poate persista sau se poate atenua, permiţând pacientului să-şi
reia activitatea sau competiţia (în cazul sportivilor). După câteva ore sau după
încetarea efortului fizic ce menţine „caldă” articulaţia, se instalează din nou
durerea, urmată de contractură musculară şi de incapacitatea de a mai mobiliza
articulaţia pasiv sau activ.
Semnele specifice apărute la câteva ore de la momentul producerii
traumatismului sunt următoarele:
 Durerea;
 Tumefacţia/edemul – evident în entorsele de gradul II şi III. Reprezintă
creşterea în dimensiuni a articulaţiei cauzată de acumularea de lichid în
jurul articulaţiei. Reliefurile osoare pot fi şterse din cauza edemului;
 Echimoza – cauzată de leziunile vasculare locale;
 Impotenţa funcţională – imposibilitatea de a mai folosi membrul la
capacitate maximă;
 Contractura musculară – împiedică mobilizarea articulaţiei;
 Hipertermia locală – creşterea temperaturii datorată inflamaţiei în zona
lezată;
 Hemohidartroza – acumularea intra-articulară de sânge.

Clasificarea şi tratamentul entorselor

Severitatea leziunilor suferite la nivel articular încadreaza entorsele într-unul
din gradele I, II sau III. Tratamentul este adaptat pentru fiecare grad de severitate
dar în toate entorsele se urmăreşte combaterea durerii şi a edemului inflamator,
vindecarea leziunilor capsulo-ligamentare, prevenirea laxităţii articulare, a atrofiei
şi a osteoporozei.
 1. Gradul I
Entorsa uşoară – Cu întinderi ale ligamentelor periarticulare şi a stratului fibros
al capsulei articulare, cu uşoară distorsiune a terminaţiilor nervoase. Apar câteva
puncte dureroase, fără mobilitate articulară afectată.
Tratamentul conservator urmăreşte scăderea reacţiei inflamatorii, se urmează
până la dispariţia acesteia şi constă în:
 Repaus fizic;
 Gheaţă aplicată local – Compresele cu gheaţă se aplică alternativ câte 30 de
minute cu pauze de 30 de minute. Gheaţa nu se aplică direct pe piele (risc
de a provoca degerături), ci se înveleşte într-un prosop sau o bucătă de
material moale;
 Imobilizare în bandaj elastic, compresiv timp de 7-10 zile pentru a preveni
edemaţierea suplimentară (în cazul entorselor uşoare şi medii unde nu este
necesară imobilizarea în aparat gipsat);
 Ridicarea membrului afectat deasupra planului inimii atunci când pacientul
stă întins în pat pentru reducerea edemului;
 Antialgice, antiinflamatorii în primele 24 de ore.
Pe parcursul tratamentului se pot face infiltraţii pentru reducerea durerii şi a
inflamaţiei şi se poate urma fizioterapia – şedinţe de raze ultrascurte sau curenţi
de joasă frecvenţă ce ajută la reconsolidarea articulaţiei.
Indiferent de gradul de severitate al entorsei, este de reţinut abrevierea RICE –
Rest, Ice, Compression, Elevation – enunţă cele mai importante elemente ale
tratamentului conservator şi reprezintă primul ajutor în entorsă.

2. Gradul II
 Entorsa medie – Cu rupturi parţiale ale ligamentelor periarticulare şi ale
stratului fibros al capsulei articulare. Apar puncte dureroase, impotenţă
funcţională şi reacţie inflamatorie.
 Entorsele uşoare şi medii se vindecă fără complicaţii în decurs de 21 de
zile dacă se diagnostichează precoce şi sunt urmate indicaţiile
tratamentului până la dispariţia inflamaţiei şi a durerii.

3. Gradul III
  Entorsa gravă – Cu ruptură totală a structurilor capsulo-ligamentare. La
aceste entorse severe se poate asocia smulgerea osteo-periostală a
inserţiilor muşchilor ce mobilizează articulaţia. Dacă sinoviala devine iritată
creşte permeabilitatea vasculară la nivelul leziunii şi creşte cantitatea de
lichid intra-articular (hidartroza). Dacă sinoviala se rupe poate apărea şi
sânge în cavitatea articulară (hemartroza/hemohidartroza) care trebuie
evacuat. Cartilajul articular poate fi contuzionat sau decolat parţial sau total
de pe epifiză. Chiar şi meniscurile articulare pot suferi contuzii sau rupturi
în urma traumatismelor ce cauzează entorsele severe. Aceste complicaţii
necesită de cele mai multe ori intervenţie chirurgicală.
Se identifică puncte dureroase, impotenţă funcţională, reacţie inflamatorie, iar
specific mai apar echimoza şi mobilitatea anormală (laxitatea). Durerea la nivelul
interliniei articulare poate fi însoţită şi de durere la distanţă când se încearcă
mobilizarea segmentului afectat.

Tratamentul entorselor medii şi grave

- necesită îngrijiri mai ample, adăugându-se la cele menţionate pentru
scăderea inflamaţiei următoarele:
 Imobilizarea în aparat gipsat pe parcursul a câteva săptămâni, inclusiv dacă
s-au produs fracturi parcelare prin smulgere;
 Recuperarea funcţională – recăpătarea mişcărilor de fineţe;
 Evacuarea hemohidartrozei prin puncţie articulară – îndepărtează factorul
ce provoacă tensiunea intra-articulară şi durerea;
 Fizioterapie, kinetoterapie, masaj.
În cazul pacienţilor tineri, activi şi la sportivii de performanţă se
indică sutura elementelor capsulo-ligamentare lezate (de obicei în rupturile
parţiale) sau ligamentoplastia în cazul în care sutura ar fi insuficientă şi leziunile
sunt mult prea severe (de obicei în rupturile totale). Ligamentoplastia presupune
refacerea ligamentului distrus prin inserarea unei grefe prelevată din ţesut
propriu sau de la donator.
După intervenţie este necesară imobilizarea gipsată sau în orteză, fiind urmată
de fizio-kinetoterapie.
În funcţie de gradul entorsei se indică o imobilizare mai permisivă sau mai
strictă. În perioada de tratament, pe măsură ce avansează vindecarea, se permite
creşterea mobilizării. În cele mai severe cazuri se începe cu realizarea de contracţii
izometrice pe sub aparatul gipsat (fără modificarea poziţiei membrului), se
permite sprijinul pe membrul afectat şi mersul pentru a preveni atrofia
musculară. Ulterior se încep mişcări uşoare de flexie pasivă (realizate nu de către
pacient, ci de terapeut), urmate de mişcări uşoare de flexie activă (realizate de
pacient prin contracţii active, controlate), fără să depăşească 90 de grade.

Diagnostic
Anamneza şi examenul clinic sunt deseori suficiente pentru a pune diagnosticul
de entorsă.
În timpul anamnezei pacientul este întrebat despre durere, despre felul în care
s-a produs traumatismul, dacă a sesizat cracmente în momentul impactului şi
despre capacitatea de a-şi folosi articulaţia afectată.
La examenul clinic medicul observă aspectul articulaţiei, palpează interlinia
articulară şi efectuează asupra acesteia teste care verifică laxitatea articulară.
Pentru a stabili cu certitudine care sunt elementele articulare afectate se
utilizează testele imagistice.
La examenul de Rezonanţă Magnetică Nucleară (RMN). Se pot observa cu mare
acurateţe leziunile ligamentare, sediul leziunilor şi întinderea lor. Se poate
observa şi existenţa altor leziuni articulare în afara entorsei, de cele mai mule ori,
deja diagnosticată clinic.
Elementele capsulo-ligamentare nu se evidenţiază pe filmul radiologic, motiv
pentru care nu se practică de rutină această investigaţie, însă dacă există
suspiciunea că s-au produs fracturi parcelare odată cu smulgerea/dezinserţia
acestora, medicul poate cere radiografii în două incidenţe – faţă şi profil, pentru
diagnostic şi atitudine terapeutică. Uneori sunt utile radiografiile strict simetrice
în poziţii forţate pentru a evidenţia dacă apar modificări ale spaţiului articular de
partea leziunii faţă de membrul neafectat.
Ecografia şi Tomografia Computerizată pot fi, de asemenea, metode imagistice
de diagnostic.
Puncţia articulară este practicată ca metodă diagnostică şi curativă prin
evidenţierea şi evacuarea hemartrozei.
Artroscopia este o metodă diagnostică şi curativă folosită pentru observarea
leziunilor intra-articulare (ligamente, cartilaj articular, meniscuri) şi restaurarea lor
prin sutură.
Complicaţiile nefavorabile implică la nivelul articulaţiei afectate:
 Laxitate ligamentară reziduală;
 Instabilitate cronică;
 Hidartroze recurente;
 Entorse recidivante.
 În concluzie, exerciţiul fizic este pe cât se poate de benefic atâta timp cât se
practică în mod regulat şi controlat. Eforturile practicate rar şi de intensitate mare
nu aduc un beneficiu, dimpotrivă, cresc riscul accidentărilor.

Biblografie:

1. https://newsmed.ro/entorsa